<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


Episodul yoghin al vieţii lui Mircea Eliade
expus în memoriile sale

În Himalaya

Mă îndreptam spre Hardwar şi Rishikesh, acea fabuloasă regiune himalayană aleasă de veacuri, poate de milenii, de asceţii şi contemplativii indieni. Ceea ce putea să pară tragi­comic, mă îndreptam spre locurile unde tînjeam de mult să ajung. De aproape un an tot voiam să mă duc la Hardwar, dar Dasgupta mă îndemna să amîn. Mă sfătuia să învăţ întîi tot ce se poate învăţa într-o universitate indiană şi, mai ales, de la un savant ca el — şi apoi să petrec cîteva luni într-un ashram, încercînd să practic unele tehnici meditative. Şi acum, pe neaşteptate, datorită acelui tragic malentendu, poziţiile erau răsturnate: Dasgupta era mai încîntat să mă ştie într-un ashram himalayan, cît mai departe de Calcutta.

Am călătorit anevoie de la Delhi la Hardwar, pentru că era tocmai timpul vacanţelor Puja, cînd milioane de indieni vizitează locurile sfinte, îndeosebi cele din Himalaya. Gangele, abia scăpat din strîmtoarea munţilor, se repede învolburat, apoi se potoleşte şi pătrunde senin în Hardwar. M-am instalat în dok-bungalow-ul din apropierea gării şi am petrecut ziua colindînd prin oraş, vizitînd templele şi coborînd cheiurile ghat-ului. Cum eram singurul european care se scăldase ceremonial în Gange şi oferise petale de trandafiri zeiţei Lakshmi, mă urmăreau pretutindeni o mulţime de curioşi. În aceeaşi zi, cu o trăsurică cu un cal (tonga), am fost la Kankhal, la cealaltă extremitate a Hardwarului, ca să vizitez templul înconjurat de plopi uriaşi şi salcîmi, prin care se fugăreau maimuţele. Gangele curgea chiar prin faţa templului şi liniştea era adîncă, nefirească.

În zilele următoare, am vizitat alte temple şi biblioteci, şi colegiul Gurukul, important centru de studii Arya-Samaj, la cîţiva kilometri de oraş. Dar nu pentru asemenea excursii şi vizite venisem la Hardwar. Am plecat mai departe, spre Rishikesh. M-a impresionat templul lui Shiva, zidit chiar în acel an, alb, cu poarta albă şi cu un glob de cristal în vîrful săgeţii care-şi lua zborul din centrul cupolei. Cu oarecare greutate, am găsit găzduire la dok-bungalow, chiar pe malul Gangelui. Rishikesh e de mult paradisul sihastrilor şi contemplativilor. Mai toate clădirile sînt ashram-uri sau case de găzduire pentru pelerini. Pe străzi întîlneam necontenit sadhu, în robe portocalii, asceţi naga, cu trupurile goale, unse cu cenuşă, tot felul de swami, dar şi grupuri de pelerini, veniţi cu familiile să viziteze locurile sfinte şi să-i omagieze pe cei plecaţi pe drumul renunţării.

A doua zi, am căutat un loc care să-mi priască, dar inima nu mă îndemna să rămîn. Am trecut atunci mai departe, la numai cîţiva kilometri de Rishikesh, dar pe celălalt mal al Gangelui, la Svarga-ashram, şi, de îndată ce-am pus piciorul, am ştiut că acesta era locul. Gangele curgea repede printre stînci şi jungla se întindea pînă aproape de mal, pădure deasă, plină de maimuţe, de şerpi, de păuni şi pisici sălbatice. Toamna, tîrziu, cînd vor seca izvoarele în munte, şacalii vor veni pînă la marginile sihăstriei şi din coliba mea le voi auzi urletele. În chiar ziua sosirii, am întîlnit pe Swami Shivananda. M-a călăuzit către locuinţa mahant-ului şi am obţinut dreptul să rămîn în ashram, cu condiţia să mă lepăd de hainele europene şi să îmbrac o robă galbenă sau albă, să umblu în sandale şi să nu mă nutresc decît cu hrană vegetală. Apoi, mahant-ul mi-a arătat kutiar-ul pe care mi-l punea la dispoziţie — o colibă măruntă şi solitară, cu prispă de ciment, un pat de lemn şi o lampă cu petrol. A doua zi, mi-am adus bagajele din Rishikesh şi m-am instalat. Credeam că voi rămîne cîteva luni — către Crăciun, mă hotărîsem să rămîn pînă în mai, cînd drumul spre Badanath devenea din nou accesibil. Am plecat, tot atît de brusc pe cît venisem, în martie, după aproape şase luni de sihăstrie.

Colibele se aflau la cîteva sute de metri una de alta. De trei ori pe zi, cînd auzeam clopotele, plecam cu un vas de alamă şi o cană, să-mi "cerşesc" hrana de la chetra: orez, legume fierte, lapte, uneori turte de orez cu miere. Mă deşteptam în zori şi mă duceam să mă scald în Gange, la doar cîţiva metri de kutiar-ul meu. La începutul toamnei, jungla era proaspătă si luxuriantă. Aşezată în coapsa colinelor, sihăstria era ferită de arşiţă, iar iarna de vîntul îngheţat de miazănoapte. Liniştea era neînchipuită. Nu se auzeau decît apele repezi ale Gangelui şi ţipetele scurte, guturale ale maimuţelor. Dacă aş fi voit, puteam rămîne toată ziua singur; dar, mai ales la început, îmi plăcea să stau de vorbă cu Swami Shivananda sau cu alţi sihaştri. Notam cît mai multe din aceste convorbiri, şi astfel regăseam gustul pentru filozofie şi sanscrită. Serile, rămîneam cîteva ceasuri pe prispă, ascultînd Gangele, căutîndu-mă, încercînd să mă adun, să mă înţeleg.

După cîteva săptămîni, am simţit că încep să mă înseninez. Începeam, totodată, să înţeleg sensul întîmplărilor care provocaseră ruptura mea cu Dasgupta. Dacă India "istorică" îmi era interzisă, mi se deschidea acum calea către India "eternă". Mi-am dat seama, de asemenea, că trebuia să cunosc pasiunea, drama, suferinţa, înainte de a renunţa la dimensiunea "istorică" a existenţei şi a-mi face drum către o dimensiune transistorică, atemporală, paradigmatică, în care tensiunile şi conflictele se anulează de la sine. Mai tîrziu, am înţeles că însăşi drama mea urmase un model tradiţional: trebuia ca relaţiile mele cu Dasgupta să depăşească faza de candoare şi facilitate şi să cunoască tensiunea şi ciocnirile care caracterizează începuturile raporturilor dintre guru şi discipol. Marpa, bunăoară, îl persecutase ani de-a rîndul pe discipolul lui favorit, Milarepa. Îmi spuneam că mă aflam, acum, în faza de "încercare". Deşi gonit cu brutalitate din Bhowanipore, Dasgupta mă va recunoaşte într-o zi ca pe adevăratul lui discipol — dar asta se va petrece pe alt plan, in aeternum, iar nu in saeculum. (Într-adevăr, asta s-a întîmplat mai tîrziu, după ce publicasem Yoga şi revista "Zalmoxis", în primăvara anului 1939. În drum spre Anglia, Dasgupta mi-a telegrafiat din Roma că vrea să mă vadă, dar, datorită unor împrejurări independente de voinţa noastră, nu ne-am putut întîlni.)

Ultimele întîmplări din Bhowanipore mi se păreau acum o lungă rătăcire într-un labirint. (De altfel, imaginea labirintului avea să revină de mai multe ori în cursul vieţii, de cîte ori mă "deşteptam" dintr-o pasiune care părea a nu face parte din destinul meu.)

Simţeam că nu voi putea ieşi din labirint decît după ce mă voi putea reîntoarce la "centru". Trebuia, cu orice preţ, să mă "concentrez", să-mi regăsesc adevăratul meu "centru". Meditaţiile şi tehnicile yoghine, pe care le studiasem cu Dasgupta în textele clasice şi pe care le aplicam acum sub controlul lui Swami Shivananda, m-au convins încă o dată că erau re­ultatul unei extraordinare cunoaşteri a condiţiei umane. Numai cineva care cunoscuse cu adevărat pasiunile, ispitele şi distracţiile celui "prins în mrejele existenţei" putuse elabora toate celelalte tehnici psihofiziologice care alcătuiesc yoga. Şi tocmai faptul că ajunsesem în Himalaya la capătul puterilor, vlăguit, turmentat, îmi îngăduia acum să mă "stăpînesc" şi să mă "desfac de legături", mai repede decît aş fi putut-o spera dacă m-aş fi aflat într-o "condiţie normală". Paradoxul era numai aparent. Verificasem într-adevăr ceea ce îmi plăcea să numesc "optimismul camuflat" al spiritualităţii indiene, cre­inţa că un exces de suferinţă stîrneşte setea de eliberare, că, în fond, cu cît te simţi mai "pierdut", cu atît eşti mai aproape de "mîntuire", adică de eliberare: că situaţia cu adevărat tragică este cea a "fericitului" şi "mulţumitului de sine". (De aceea, în concepţia indiană zeii nu pot cunoaşte libertatea absolută; tocmai pentru că trăiesc o existenţă beatifică.)

În preajma Crăciunului, eram un om "schimbat". Nu voi încerca să rezum aici etapele acestei transformări lăuntrice. Ceea ce se putea spune despre rezultatele feluritelor exerciţii preliminare le-am descris cît am putut în lucrările mele despre yoga. Alte exerciţii şi experienţe au fost trecute sub tăcere, pentru că am ţinut să rămîn credincios tradiţiei indiene, care nu acceptă decît comunicarea iniţiatică de la guru la discipol. De altfel, mă îndoiesc că aş fi fost în stare să descriu cu exactitate, adică într-o proză ştiinţifică, anumite experienţe. Singurul mijloc de expresie aproximativ exact ar fi fost un nou limbaj poetic — şi darul acesta nu l-am avut niciodată. Mai tîrziu, în 1939, am încercat să evoc unele experienţe yoghine într-o nuvelă, Secretul doctorului Honigberber. Libertatea artistului de a "inventa" mi-a îngăduit să sugerez mai mult şi mai precis decît aş fi izbutit într-o descriere strict ştiinţifică.

Swami Shivananda se minuna de rapiditatea cu care îmi însuşisem rudimentele practicii yoga. Îmi prevestea o carieră senzaţională: voi deveni un al doilea Vivekananda, menit să zguduie Occidentul şi să-l reîntoarcă la izvoarele lui spirituale, pe cale de a fi uitate. Personal, comparaţia cu Vivekananda nu mă flata. Deşi îl admiram pe Sri Ramakrishna, nu mă simţeam atras de textele suave, moralizante ale lui Vivekananda şi consideram hibridă, neindiană opera de propagandă şi "vulgarizare". Eram hotărît să pătrund cît voi putea mai departe în tainele contemplaţiei indiene, dar, în afară de teza la care începusem să lucrez, îmi făgăduisem să nu mă fac purtătorul nici unui "mesaj" himalayan. De altfel, destinul avea să intervină la timp pentru a face să triumfe dorinţa mea secretă de a nu mă dedica nici unei "misiuni", nici măcar aceea a "eliberării".

În ianuarie 1931, coliba pustie din vecinătatea kutiar-ului meu şi-a regăsit stăpînul: un ascet naga din sud, care se reîntorcea după nu ştiu cîte luni de pelerinaj. Deşi se făcuse frig, schivnicul îşi păstra cu rigurozitate nuditatea lui rituală. Îşi petrecea o bună parte din zi şi din noapte meditînd, dar, dacă se întîmpla să se afle în faţa colibei cînd treceam spre chetra, mă saluta ducîndu-şi amîndouă mîinile la frunte şi zîmbind. Ne-am împrietenit repede şi, deşi ne înţelegeam anevoie, în hindi, limbă pe care amîndoi o vorbeam prost, mi-a fost de folos în unele practici. Acum, după mai bine de trei luni petrecute în ermitaj, cunoşteam destui schivnici şi învăţasem mult din convorbirile cu ei. Regăsisem regimul de pe vremuri. Dormeam doar cîteva ceasuri şi izbuteam să fac multe lucruri fără să obosesc şi fără să mă plictisesc. În afară de ceasurile consacrate meditaţiei şi exerciţiilor yoga, citeam în fiecare zi texte sanscrite, lucram la teză, scriam articole pentru "Cuvântul" şi nopţile continuam Lumina ce se stinge.

Uneori, porneam singur spre peşterile din Brahmapuri. Petreceam cîteva zile în coliba unui swami pe care îl cunoscusem în prima mea excursie, cînd îl întovărăşisem pe Shivananda. Sihastrul îşi ridicase coliba de trestie de bambus într-o plantaţie de bananieri, pe care o cultiva cu mare greutate, căci un întreg trib de maimuţe (erau cenuşii, cu feţele albe) se aciuiaseră chiar în arborii din spatele colibei. În fiecare dimineaţă, swami scotea cîteva piei de leopard şi le întindea pe trunchiuri. Cînd vedeau pieile, maimuţele erau cuprinse de panică şi se refugiau către vîrfurile arborilor, spionîndu-ne printre ramuri. Swami mi-a mărturisit o dată că le observă de luni de zile şi se minunează de neistovita lor vitalitate, îndeosebi de capacităţile sexuale ale masculilor. Asta i se părea cu atît mai impresionant cu cît hrana maimuţelor era puţină şi la întîmplare. Swami era sigur că această vitalitate extraordinară se datora unor anumite rădăcini, pe care nu le cunoşteau decît maimuţele. Se hotărîse atunci să le urmărească, să vadă ce rădăcini şi ce bulbi culeg ele. Spera să descopere într-o zi rădăcina miraculoasă — şi atunci omul va redobîndi exuberanţa sexuală a maimuţelor.

Pentru un sihastru indian, curiozitatea aceasta mi se părea extravagantă. Mă duceam să-l văd de cîte ori puteam, pentru că, deşi aparent aplica o metodă "ştiinţifică" (observa, aduna şi încerca rădăcinile pe care bănuia că le mănîncă maimuţele) swami căuta, în realitate, "planta vieţii", "fructul tinereţii şi longevităţii", de care vorbesc atîtea mituri şi legende — şi mă fascina forţa cu care se manifesta acest mit arhaic camuflat acum în preocupări ştiinţifice. De altfel, nu era singurul exemplu. Înainte de a ajunge la coliba de bambus, mă opream la un brahmacharin nepalez, care-şi petrecea o parte din timp îngrijind şi culegînd plante medicinale. De mult aflasem de "fructul rishi-lor", nişte rădăcini-bulbi cu care se hrănesc pustnicii. Brahmacharin-ul îmi arătase o întreagă cultură de "frunza lui Brahma", o plantă cu frunze mici şi rotunde, cu gust medicinal, renumită pentru însuşirile ei fortifiante. Planta era cunoscută de mii de ani în farmacopeea Ayur-veda şi, de curînd, fusese adoptată de "Bengal Pharmaceutical Works", din Calcutta, pentru tratamentul surmenajului.

Dar mai ales îmi plăcea să vizitez pustnicii din peşterile care se întindeau pe malul Gangelui, de la Brahmapuri la Lashmanjhula. Peşteri mărunte, ascunse între stînci, alcătuite la întîmplare prin rostogolirea malurilor de piatră. Intram cu greutate şi mă aşezam pe nisipul rece al peşterii, aşteptînd să primesc încuviinţarea de a pătrunde în interior. O adevărată peşteră de sihastru, pitorească şi încăpătoare, era locuită de un bătrîn swami din Malabar. Printre cărţile lui de căpătîi, alături de Bhagavad-Gita şi [comentariul lui] Shankara [pe marginea ei], avea Imitaţia lui Christos, pe care o considera cea mai adîncă operă a spiritualităţii creştine după Evanghelii. Rămîneam uneori ceasuri întregi de vorbă, şi o dată am petrecut noaptea în firida peşterii.

Nu prea departe, se afla peştera unei bătrîne sihastre. N-am putut afla niciodată cine era şi de unde venise. Era unsă cu cenuşă pe tot corpul, avea cenuşă şi pe craniul ras şi rămînea zi şi noapte în meditaţie, în aceeaşi poziţie yoghină, aşezată pe un strat de cenuşă. Aproape că nu vorbea, dar simţeam că ştie că te afli acolo, lîngă ea, mult înainte de a rosti primul cuvînt. Cînd m-a dus la ea, Swami Shivananda m-a privit pătrunzător, apoi a zîmbit. M-am simţit deodată senin, împăcat. Parcă aş fi descoperit pe neaşteptate o certitudine care mi-ar fi putut schimba viaţa. Am revăzut-o, după multe luni, la începutul primăverii. M-a privit, şi privirile ei au devenit deodată reci, aspre, depărtate. Am ştiut că ghicise că nu mai eram brahmacharin-ul pe care îl văzuse ea la început şi m-am retras încurcat. Am înţeles că drumul pe care apucasem, deşi exaltat de atîţia maeştri spirituali indieni, îi repugna profund. Bătrîna mea cenuşăreasă desigur nu credea că există alt drum în afară de cel al ascezei şi al rugăciunii, pe care-l alesese ea.

Multă vreme, nimeni nu ştiuse de mine, nici cei din ţară, nici doamna Perris. Cîteva săptămîni, trăisem fără nici o veste, de nicăieri. Numai după ce am simţit că-mi vin în fire, i-am scris doamnei Perris, rugînd-o să-mi trimită corespondenţa la Svarga-ashram. Într-o zi, factorul a urcat pînă la kutiar-ul meu, încărcat cu scrisori şi ziare şi reviste din ţară. Aşa am aflat, într-un amurg de octombrie, pe stînca pe care îmi plăcea să mă aşez ca să ascult valurile repezi ale Gangelui, aşa am aflat de recenzia aspră pe care o publicase Nichifor Crainic în "Gândirea" şi de apărarea pe care mi-o luase Mircea Vulcănescu în "Cuvântul". Mircea îşi intitulase articolele Carte pentru Isabel şi erau într-adevăr scrisori către mine, povestind furtuna pe care o stîrnise Isabel şi explicîndu-mi pentru ce motiv se înşelase N. Crainic, socotind romanul imoral. (Cu amărăciune şi regret, Crainic scrisese: "Atîta inteligenţă şi atît talent îngropate sub pămînt" — şi de atunci numele meu n-a mai figurat printre colaboratorii "Gândirii".) Mircea Vulcănescu încerca să pătrundă dincolo de camuflajul pe care îl elaborase autorul, descifrînd intenţiile secrete ale cărţii. Pentru el, Isabel era în primul rînd o "carte cu cheie" şi trebuia judecată ca atare. Dintr-o scrisoare a lui Ionel Jianu, am aflat că F. Aderca elogiase romanul în "Adevărul", scriind între altele: "Într-o ţară de mare cultură, un asemenea debut ar fi adus autorului glorie, notorietate şi avere."

Trimisesem mai de mult lui Ionel Jianu prima parte a Luminii ce se stinge şi el îmi sugerase s-o public în foileton la "Cuvântul". A apărut în iarna anului 1931, dar nu cred că a avut cineva răbdarea să citească toate foiletoanele pînă la capăt. Scriam acum partea a II-a. Scriam noaptea, la lumina slabă a lămpii cu gaz, într-un stil tot mai "străin", ca şi cum aş fi scris cartea altcuiva. Scriam totuşi, fascinat de "misterul" pe care credeam că mi-l revelez cu cît mă apropiam de final.

Uneori, nopţile, după cîteva ceasuri de migăleală la manuscrisul Luminii ce se stinge, simţeam că nu voi putea adormi înainte de a mă reîntoarce la "izvoarele" mele indiene. Traduceam atunci, în cea mai poetică limbă românească pe care o mai puteam mînui, fragmente din Bhagavad-Gita sau poeme din ultimul volum al lui Tagore. Dar India era pentru mine şi a rămas de atunci o cultură integrală, în care se articulau curente de gîndire diferite şi adesea antagonice. Mă interesau nu numai tehnicile şi filozofiile prin care spiritul indian spusese cel mai formidabil Nu! vieţii şi Universului întreg, ci şi creaţiile în care distingeam o valorificare pozitivă a realităţilor cosmice şi vitale. Descoperisem mai demult paradoxala exaltare şi transfigurare a sexualităţii pe care o elaboraseră teologiile şi tehnicile tantrice. Descopeream acum rădăcinile spirituale ale interesului pentru lumea organică. Numai un savant indian ca Sir Jagadish Bose izbutise să demonstreze ştiinţific homologia între regnul vegetal şi cel animal. Nu ştiu în ce măsură implicaţiile teoretice ale experienţelor lui Jagadish Bose sînt încă acceptate. Dar, pentru mine, important era faptul că ştiinţa modernă a înregistrat o asemenea ipoteză a unităţii funciare a vieţii şi că ea a fost formulată de un indian, în conformitate cu tradiţiile filozofice ale Indiei (pe care Bose, de altfel, le ignora — ceea ce face şi mai semnificativă opera lui ştiinţifică).

Acolo, în kutiar-ul meu din Svarga-ashram, meditam adesea asupra posibilităţii de a scrie o istorie a ştiinţelor indiene — dar nu în sensul apologetic în care o înţelegeau anumiţi savanţi indieni, încercînd să arate că şi India a fost capabilă de "observaţii riguroase şi experienţe obiective ştiinţifice", ci arătînd, pur şi simplu, că spiritul indian a aplicat metodele care-i conveneau pentru a descrie, clasa şi explica fenomenele naturale. Am scris atunci, nopţile, în kutiar-ul meu, un lung studiu despre Cunoştinţele botanice în vechea Indie, care a apărut în 1931. Plănuisem alte cîteva, dar n-am apucat să redactez, mai tîrziu, decît un scurt text despre "caracterul calitativ al fizicii indiene", rămas inedit, şi capitolele despre metalurgia şi alchimia indiană, publicate în Alchimia asiatică (1935).

Pe la sfîrşitul lui octombrie, îl întîlnisem pe Arthur Young, un englez încă tînăr, îmbrăcat în roba portocalie a eremiţilor. Se întorcea de la Badrinath, umblînd anevoie, căci avea tălpile umflate; uneori, cîţiva pelerini mai voinici îl purtau în cîrcă. Făcuse parte din armata din Mesopotamia şi, după aventuri fără număr — incontrolabile, dacă nu chiar improbabile —, încercase să se sinucidă zvîrlindu-se cu motocicleta în ocean. Fusese salvat şi, din deznădejde şi exasperare, îşi aruncase într-o seară hainele europene într-o baltă, îmbrăcase roba portocalie şi, cerşind din sat în sat, se îndreptase spre Himalaya. Petrecuse cîtva timp în Rishikesh şi Svarga-ashram, îşi luase numele de Swami Jnanananda, apoi plecase cu un grup de pelerini spre Badrinath.

Nu ştiu în ce măsură fusese transformat de disciplina monastică, în orice caz, părea un om împăcat cu viaţa. Regăsise chiar curiozitatea şi gustul de aventură din prima tinereţe. După numai vreo zece zile de odihnă în Svarga-ashram mă convinsese să-l întovărăşesc la Peshawar, ca de acolo să pătrundem în Afganistan prin trecătoarea Khyber. Cum eram îmbrăcaţi amîndoi ciudat, el în robă portocalie, eu într-una albă, de brahmacharin, şi barba îmi crescuse mare, roşie şi neîngrijită; cum plecarea noastră coincisese cu noi atentate în nordul Indiei, am fost tot timpul suspectaţi şi urmăriţi de poliţie. În gara Lahore, am fost chiar arestaţi şi anchetaţi, extrem de politicos, de mai mulţi poliţişti. A trebuit să ne lăsăm paşapoartele la şeful gării şi să ne suim în primul tren către Peshawar. Din fericire, şeful gării din Peshawar era înrudit cu d. Perris, aşa că am găzduit la el, scăpînd astfel de vigilenţa poliţiei.

Ca să putem trece prin Khyber Pass, trebuia să obţinem o permisie specială. [Ruda domnului] Perris a reuşit să ne-o procure şi, după trei zile de la sosirea noastră în Peshawar, ne-am urcat în trenul către Landi Kotal. În cei patruzeci de kilometri care ne despărţeau de frontieră, am traversat peste treizeci de tuneluri. Dar ce privelişte fantastică, valea aceea strîmtă, pustie, dezolată, prin care urcă trenul de la Lalabegh la Landi Kotal; cu pereţii de stîncă roşcată, înălţîndu-se vertiginos de-o parte şi de alta. Pe piscurile zimţuite, se profilau forturile Ali Masjid, Jamrud, Landi Kotal. Dar în Landi Kotal am aflat că frontiera era interzisă chiar celor cu permise speciale. Descurajaţi, ne-am reîntors în Peshawar. Optimismul gazdei noastre era însă inepuizabil. Ne-a asigurat că putem pătrunde în Afganistan prin alt punct de frontieră şi, a doua zi, am pornit din nou, de astă dată spre Durgai. Dar nici de data aceasta nu am avut noroc. Două din degetele lui Arthur Young, aproape degerate pe drumul Badrinathului, se infectaseră. A fost pansat de un sanitar într-o mică gară şi iar ne-am întors la Peshawar. Eu am plecat spre Rishikesh, oprindu-mă la Lahore ca să-mi iau paşaportul, iar Young s-a dus să-şi vadă un prieten, Father Brown, în Rurki.

În preajma Crăciunului, sosise în Svarga-ashram o violoncelistă din Johannesburg. Swami Shivananda a luat-o sub protecţia lui şi, spre mirarea tuturor, i s-a îngăduit să locuiască în casa pe care şi-o clădise o maharani, chiar pe malul Gangelui. Jenny părăsise pentru totdeauna Johannesburgul şi muzica, pentru a căuta "absolutul" în India. Îmbrăcase o sari simplă, albă şi medita pe terasă sau îl asculta pe Shivananda explicîndu-i rudimentele filozofiei Vendanta. O indiană bătrînă din Hardwar îi împrumutase un patefon şi cîteva plăci. Uneori, serile, Swami Shivananda şi cu mine veneam să ascultăm Simfonia neterminată sau Jupiter, şi Jenny ne oferea o ceaşcă de cacao.

Aveam atîtea lucruri de făcut, încît o vedeam destul de rar. Lunile de iarnă au trecut repede. Rămîneam aproape tot timpul închis în kutiar-ul meu, lucrînd — iar nopţile scriam ultimele capitole din Lumina ce se stinge. Aşteptam primăvara ca să pot pleca spre Badrinath. Şi, pe nesimţite, m-am trezit, fără să vreau, implicat într-o nouă dramă. Fiind singurul european tînăr din tot ashram-ul, Jenny se îndrăgostise de mine. Cînd am înţeles asta, i-am mărturisit că ultimul lucru la care m-aş gîndi, mai ales într-o sihăstrie himalayană, ar fi o aventură amoroasă.

Credeam că rămăsesem bine înţeleşi, dar destinul hotărîse altfel. Swami Shivananda plecase la Benares şi Jenny m-a rugat să continuu eu lecţiile despre Vedanta. I-am răspuns că n-o pot face; pe de o parte, n-aveam timp; pe de altă parte, Vedanta nu mă pasiona. I-am explicat de ce. I-am vorbit despre Samkhya-yoga, despre teza mea, despre tantrism, adăugind că yoga tantrică mă interesează îndeosebi, dar fără să intru în amănunte. Venită în India să caute "absolutul", Jenny nu s-a lăsat abătută de rezerva şi indiferenţa mea. Discret, dar cu multă dibăcie, reuşea să mă antreneze în discuţii din care afla întotdeauna ceva mai mult despre ritualurile tantrice. Continua să mă invite la ceaşca de cacao pe terasă şi, deşi refuzam de cîte ori puteam, tot acceptam să mă duc s-o văd o dată, de două ori pe săptămînă.

O dată, i-am făgăduit că vin, şi am uitat. Pe seară, am auzit bătăi timide în uşa kutiar-ului meu. Îmbujorată, stînjenită, cu lacrimile în ochi, Jenny mi-a mărturisit că mă aşteptase toată după-amiaza, iar în cele din urmă izbucnise în plîns, văzîndu-se umilită şi dispreţuită. M-am scuzat cît am putut, dar, pentru că o vedeam atît de abătută, i-am spus că voi veni, mai tîrziu, să ascultăm împreună Peer Gynt.

Am înţeles, mai tîrziu, cum un amănunt oarecare, o întîmplare fără nici o semnificaţie aparentă, îţi poate schimba radical viaţa, împingîndu-te pe un drum care, doar cu puţine ceasuri mai înainte, ţi se părea indiferent sau improbabil. Viaţa mea în India ar fi fost alta dacă, în acea seară de februarie, nu m-aş fi dus s-o văd pe Jenny. De cum am intrat, am simţit că se schimbase ceva — în văzduhul camerei vaste şi albe, cu ferestrele spre Gange, în chipul şi purtarea lui Jenny. Nu era numai faptul că pentru întîia oară îşi fardase buzele şi îmbrăcase o sari de mătase transparentă. Era mai ales presentimentul că mă aştepta o încercare grea şi că această încercare e de ordin "iniţiatic", adică de ea depinde o împlinire ulterioară sau un lamentabil eşec. În ceasul care trecuse de cînd o descoperisem plînsă şi umilită, la uşa kutiar-ului meu, Jenny se transformase total. Prin ce miracol regăsise misterul propriului ei corp şi dobîndise gravitatea aproape rituală a vocii, lumina secretă a privirilor — n-am înţeles niciodată. Dar de această Jenny nu-mi mai era milă. Aproape că mi-era frică. În locul blondei, timidei îndrăgostite care mă plictisea şi mă încurca, apăruse o fiinţă a cărei simplă prezenţă provoca o confruntare cu mine însumi. Simţeam că, orice drum aş fi ales, nu voi mai putea reintegra seninătatea şi plenitudinea pe care le cucerisem cu atîtea eforturi în ultimele cinci luni. Dacă m-aş fi retras îndată în kutiar-ul meu, mi-aş fi spus că mi-a fost frică de prima ispită reală care-mi ieşise în cale, şi m-aş fi simţit umilit pentru tot restul vieţii. Dacă aş fi acceptat ceea ce mi se părea inevitabil, şederea mea în ashram ar fi devenit ridicolă şi umilitoare.

Ca de atîtea alte ori în viaţă, soluţia se afla între cele două alternative. Într-adevăr, cînd, după ce-mi adusese ceaşca de cacao, Jenny m-a întrebat dacă am văzut vreodată o nayika în carne şi oase, am înţeles. Sensul atmosferei rituale care mă tulburase de cum intrasem în odaie acesta era: fără să-mi dau seama, Jenny întrupase o nayika, partenera consacrată în anumite ceremoniale tantrice. I-am răspuns că, nefiind iniţiat, n-am putut vedea o nayika în nuditatea ei rituală. "Am putea să ne iniţiem împreună?", m-a întrebat Jenny. "E imposibil, fără un guru", i-am răspuns. "Am putea să-l căutăm, a stăruit Jenny. Iar pînă arunci..."

Ştiam ce vrea să spună. Pînă ce vom găsi un guru (dar eu ştiam mai dinainte că nu-l vom găsi în acest ashram), am putea încerca ritualele preliminare, de care-i vorbisem odată. Dar şi asemenea rituale preliminare implicau o seamă de riscuri. Îmi era totuşi peste putinţă să nu le înfrunt.

De-atunci, veneam tîrziu, după miezul nopţii, şi mă reîntorceam în kutiar-ul meu un ceas înainte de zori. Izbutisem să-mi păstrez luciditatea şi stăpînirea de sine nu numai în "ritualele preliminare", ci şi în tot ce-a urmat. Jenny era uluită, iar eu simţeam că sînt pe cale să devin un alt om. Dormeam uneori numai două-trei ceasuri şi nu eram obosit. Lucram tot timpul şi lucram mai bine ca niciodată. Am înţeles atunci temeiul acelei orgolioase beatitudini pe care o proclamă unii asceţi, meşteri în Hatha-yoga. Am înţeles şi cauza pentru care anumiţi yoghini se socotesc asemenea zeilor, dacă nu chiar superiori lor, şi vorbesc despre transmutarea şi chiar nemurirea trupului.

În martie, întorcîndu-mă o dată în zori, l-am găsit pe vecinul meu naga aşteptîndu-mă pe prispă. "Ştiu de unde vii", mi-a spus el îndată ce-am intrat împreună în kutiar. "Crezi că te poţi compara cu Maha Bhairava. Dar ai destulă virya (energie) ca să înaintezi pe drumul acesta? Oamenii din ziua de astăzi sînt impuri şi slăbănogi. Foarte curînd ai să simţi o fierbinţeală puternică în creştetul capului. Să ştii atunci că nu mai ai mult. Mai bine, opreşte-te înainte..."

Vorbise cît putuse mai clar, utilizînd propoziţii întregi în sanscrită, ca să-l pot înţelege. Îl înţelesesem. "Dar dacă voi găsi un guru?", l-am întrebat. "Ai avut deja un guru", mi-a spus zîmbind. Apoi, m-a salutat ducîndu-şi palmele la frunte şi s-a retras în coliba lui.

Nu m-am mai culcat. Am rămas cîteva ceasuri nemişcat, lîngă perete, acolo unde învăţasem primele poziţii yoghice şi mă deprinsesem să-mi ritmez respiraţia, concentrîndu-mă asupra unui singur obiect mental. Încet, încet, am început să înţeleg. Pentru a doua oară în mai puţin de un an, mă lăsasem păcălit de propria mea imaginaţie; în termeni indieni, de nălucirile urzite de maya. Înţelesesem greşit afecţiunea pe care mi-o arătase familia Dasgupta şi mă lăsasem orbit de o pasiune pe care, dacă mi-aş fi păstrat luciditatea, aş fi putut-o evita. Tocmai acum, cînd mi se părea că mă "deşteptasem", căzusem pradă celei dintîi ispite magice pe care neodihnita maya mi-o scosese în cale. Într-adevăr, n-o iubeam pe Jenny şi nici măcar nu eram atras trupeşte de ea. Şi totuşi, acceptasem să-i cunosc corpul în chip "magic", adică lucid şi detaşat, aşa cum numai un "iniţiat" îşi poate îngădui s-o facă — şi eu ştiam bine că nu există iniţiere fără guru. Mă lăsasem antrenat într-un "joc magic" fără sens şi, aşa cum mi-o anunţase naga, extrem de primejdios.

De data aceasta, o fată tînără întrupase o taină pe care nu ştiusem s-o descifrez. Şi, încă o dată, ignoranţa sau nepriceperea mea îmi închisese încă un drum către "India" cu care voiam să mă identific. Ratasem "adoptarea" mea de către Dasgupta, şi deci India "istorică". Iar acum, în urmă, îndată după plecarea lui Swami Shivananda, pierdusem şi şansa de a mă integra Indiei "eterne", transistorice. Nu mai aveam dreptul să rămîn în acest ashram. Va trebui să iau totul de la început, mai tîrziu, în alt ashram. Dar, deocamdată, trebuia să plec, şi imediat.

Nu puteam şti atunci că eterna maya, în oarba ei înţelepciune, provocase şi acest al doilea malentendu ca să mă ajute să-mi găsesc propriul meu destin. Nici viaţa de "bengalez adoptat", nici cea de sihastru himalayan nu mi-ar fi îngăduit să-mi împlinesc virtualităţile cu care venisem pe lume. Mai curînd sau mai tîrziu, m-aş fi trezit din "existenţa mea indiană" — istorică sau transistorică — şi mi-ar fi venit greu să mă reîntorc, pentru că n-aş mai fi avut 23 de ani. Ceea ce încercasem eu să fac, şi anume să renunţ la ereditatea mea occidentală şi să-mi caut o "casă" sau o "lume" într-un univers spiritual exotic, echivala, într-un anumit fel, cu renunţarea înainte de vreme la toate posibilităţile mele de creaţie. N-aş fi putut fi creator decît rămînînd în lumea mea, care era în primul rînd lumea limbii şi culturii româneşti. Şi n-aş fi avut dreptul să renunţ la această lume decît după ce mi-aş fi făcut datoria faţă de ea, adică după ce-aş fi istovit posibilităţile mele creatoare. Aş fi avut dreptul să mă retrag definitiv în Himalaya la capătul activităţii mele culturale, iar nu la începutul ei. A crede că, la 23 de ani, aş fi putut sacrifica istoria şi cultura pentru "absolut" era încă o dovadă că nu înţelesesem India. Vocaţia mea era cultura, nu sfinţenia. Ar fi trebuit să ştiu că nu ai dreptul să "arzi etapele" şi să renunţi la creativitatea culturală decît în cazul unei vocaţii speciale — pe care nu o aveam... Dar, evident, toate acestea le-am înţeles mai tîrziu.

Calm, înseninat, m-am dus s-o vestesc pe Jenny de hotărîrea pe care o luasem. A împietrit — apoi a izbucnit în plîns. Am trecut pe la mahanti, i-am mulţumit de găzduire şi, îmbrăcînd pentru prima dată hainele europene după aproape şase luni, am plecat la Hardwar şi m-am suit în primul tren spre Delhi. A treia zi de dimineaţă, eram la Calcutta.

Extras din Memorii (1907-1960), de Mircea Eliade

2011