<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


MISTICĂ SAU HALUCINAŢII?

de Răzvan Alexandru Petre

Motto:

"Dacă se va găsi o singură persoană normală,
eu o voi vindeca!"

Psihanalistul Carl Gustav Jung, spre sfârşitul vieţii sale
- citat de Jacques Brosse -

 

După criteriile doctorilor, în prezent, foarte mulţi oameni suferă de tulburări psihice, mult mai mulţi decât cei luaţi în evidenţa cabinetelor medicale. De vină ar fi, în principal, stresul adus de societatea dură capitalist-consumistă, dar şi degenerarea speciei.

După criteriile misticilor dintotdeauna, aproape toată populaţia are tulburări de percepţie a realităţii, cu alte cuvinte mintea oamenilor este foarte limitată la concretul cotidian. Mai clar, misticii afirmă că adevărata cunoaştere nu este intelectuală, ci este efectul experienţei mistice. Ei o descriu prin diverse concepte cum ar fi: iluminarea conştiinţei, absorbţia egoului în realitatea ultimă, neidentificarea cu lumea, uniunea cu Dumnezeu, beatitudinea Sinelui, cunoaşterea că totul este o unitate etc. Ca urmare, misticii sunt, în general, catalogaţi şi ei drept "nebuni", deşi au o perspectivă foarte elevată şi perfect coerentă asupra vieţii, inspirată de Divinitate.

Circulă informaţii că unele persoane s-au ţicnit urmând diverse tehnici şi învăţături "ezoterice". Totuşi, nu trebuie să generalizăm, căci fiecare caz este unic. Oricum, se pot trage nişte concluzii de bun-simţ:

- În astfel de cazuri nefericite, există o vulnerabilitate nativă sau o sensibilizare psihică provocată de impunerea unei alimentaţii sărace sau unilaterale, ori altor asceze nepotrivite.

- Apoi, poate fi vorba de adoptarea unor învăţături nefireşti, în care semnul distinctiv al "iniţiatului" ar fi să aibă o gândire anormală şi un comportament aberant. De la "a face pe nebunul" până la "a îţi pierde minţile" nu e o distanţă aşa de mare.

- Cel mai important este că unele tehnici meditative sunt greşit înţelese sau prost concepute din start. Unii tineri doresc să aibă experienţe supranaturale, ieşite din comun, pe care le numesc "transă". Aşa ajung nerăbdătorii să consume droguri (alcool, etnobotanice, prafuri ilegale etc) sau, mai nou, aşa-zisele "droguri electronice" (ascultarea la căşti sau în localuri a unor sunete special create pentru a dezechilibra creierul). În acelaşi scop, apelează şi la metodele meditative orientale. Ei îşi doresc cu ardoare să evadeze din realitate şi să aibă senzaţii tari, iar mintea lor le slujeşte dorinţele, furnizându-le halucinaţiile atât de mult visate. (Folosirea de plante sacre, precum ayahuasca - sub controlul specialiştilor şamani -, se pare că nu este periculoasă şi nu dă dependenţă sau efecte secundare pe termen lung.)

În zilelor noastre, au răsărit mulţi "profeţi" şi "mântuitori" având anumite dezechilibre psihice, pe care le declară mândri ca fiind calităţi superioare. Desigur, oricine se poate informa astăzi despre teoriile fizicii cuantice, teoriile conspiraţiei, teorii despre ascensiunea Pământului, teoriile parapsihologice şi multe altele. Oricine le poate învăţa pe de rost şi apoi a poza în mare înţelept în faţa celor mai puţin informaţi. În plus, percepţiile extrasenzoriale prezente în unele tulburări mentale le pot da posesorilor lor o aură mistică, mai ales când le afişează cu o mare siguranţă de sine. Dar spre deosebire de autenticii clarvăzători, impostorii nu îşi pot folosi "ciudăţeniile" în slujba semenilor sau ceea ce "văd" este cu totul pe lângă subiect şi atunci inventează, disimulează, fabulează. Acesta nu e misticism, ci mistificare!

Misticismul îi atrage irezistibil pe bolnavii psihic, sperând poate într-un miracol. Totuşi, toate căile mistice organizate îi resping de la început pe cei grav bolnavi psihic, pentru că ei nu vor beneficia de metodele predate, ci poate dimpotrivă, iar ulterior vor denigra şcoala mistică respectivă.

Plecând de la aceste exemple, dacă transa s-ar defini ca un dezechilibru temporar, boala psihică ar fi o dezechilibrare permanentă a funcţionării creierului. Cu alte cuvinte, maladia ar fi o "transă intermitentă", din care pacienţii nu mai pot ieşi.

Dar oare misticii nu au şi ei aceleaşi disfuncţii cerebrale? Psihologia transpersonală face paşi mărunţi, dar siguri pentru explorarea stărilor de conştiinţă modificată, apelând la tehnică sofisticată şi meditatori autentici, garantaţi. Totuşi, până la obţinerea unor concluzii ştiinţifice clare despre ce este patologia psihică şi ce este mistica sănătoasă, va mai trece timp. Ce putem spune deocamdată este că:

 

1 –  STĂRILE MODIFICATE DE CONŞTIINŢĂ NU SUNT PATOLOGICE

"Bolnavul" se caracterizează prin aceea că el nu îşi poate controla stările de transă. Starea vine când vrea ea, iar bolnavul nu are puterea să o împiedice să apară. De obicei, acesta este şi motivul pentru care ajung la medic. În principiu, stările modificate de conştiinţă nu sunt patologice. Dar atunci când intrarea într-o realitate psihică paralelă se face fără acceptul omului, deja ieşim din misticism.

Trebuie să ţinem seama că nu orice experienţă paranormală merită numele de "mistică", ci doar cele foarte înalte, apropiate de Divinitate. Dar cum aceste stări sunt subiective şi, din afară, nu ne putem pronunţa asupra calităţii lor, luăm în calcul alte criterii, cum ar fi cât de bun, moral, coerent este individul în afara stărilor de transă. De obicei, calea mistică foloseşte metode spirituale, o ştiinţă sacră, practici individuale de iluminare a conştiinţei şi uniune cu Dumnezeu. Astfel de învăţături sunt astăzi răspândite la liber şi folosite de oameni de pretutindeni. Experimentarea lor pe scară largă dovedeşte că, până la realizarea finală mult visată, există etape intermediare de contact cu lumile paralele, aşa-numitele experienţe paranormale. Practic, "paranormalul" este un nume modern al domeniului mistic. Îi puteţi spune şi "psihonautică", dacă vă sună mai savant! Sunt de-a dreptul ridicoli şi încă tributari ideologiei leniniste cei care se ruşinează la auzul cuvântului "misticism"!

Uneori şi misticul dedicat poate cunoaşte stări neplăcute, dar inconvenientele dispar de la sine, cu timpul. Depinde şi de mediul social în care trăieşte un astfel de om. În societăţile primitive, apropiate de natură, misticismul nu e considerat boală. Dimpotrivă, în societatea modernă, materialistă şi pragmatică, un om care vorbeşte despre paranormal este rapid catalogat ca "dus cu capul". Misticismul este tolerat de religiile doctrinare doar în interiorul curentelor esoterice, iniţiatice (cabala în iudaism, sufismul în islam, şivaismul vedantic sau kaşmirian în hinduism, isihasmul ortodox şi diverse ordine catolice în creştinism etc). Mai sunt şi alte căi mistice precum budismul (zen, tibetan), şamanismul, taoismul etc.

Se cunosc diverse stări modificate de conştiinţă, foarte diferite între ele. Este clar că o stare de genul coşmarului nu e de dorit, pe când o stare de fericire este preferabilă. Patologia psihică însă nu este definită neapărat de tipul plăcut sau neplăcut al experienţelor. Sataniştii nu pot fi scuzaţi că ar fi bolnavi, fiindcă mulţi dintre ei sunt perfect conştienţi de ceea ce fac şi de stările mizerabile pe care le trăiesc cu nesaţ.

Ca să diferenţiem stările de transă la modul cel mai simplu, putem spune că ceea ce numim peiorativ drept "halucinaţie" # nu oferă un fir logic al percepţiilor, e precum un vis absurd în stare de veghe, # instigă pacientul la acţiuni periculoase sau de tip repetitiv, fără utilitate, # pacientul se exteriorizează ciudat, spre spaima şi îngrijorarea celor din jur.

În schimb, în "transa mistică" # percepţiile extrasenzoriale oferă revelaţii cu utilitate ulterioară - sufletească, spirituală, intelectuală,  # omul are un comportament normal, # manifestările sale de transă nu sunt periculoase pentru nimeni, iar de multe ori misticul nu se exteriorizează deloc.

Iată o scurtă listă cu câteva stări modificate de conştiinţă, în care undele cerebrale prezintă tipare diferite de cele din stare de veghe şi distincte între ele:

 Somnul, privarea de somn, paralizia în faza REM a somnului.
 Starea hipnagogică şi hipnopompică (dintre somn şi veghe).
 Visul cu ochii deschişi, fantezia în stare de trezie.
 Hipnoza.
 Coma, leşinul.
 Stările negative precum anxietatea (a trăi sub ameninţare), depersonalizarea (a trăi ca într-un vis), panica, isteria (excesul emoţional) etc.
 Extazul (stare euforică, însoţită de ruperea completă de lume).
 Percepţiile extrasenzoriale.
 Experienţa de ieşire din corp (sinonimă cu out of body experience - OBE, extracorporalizare, proiecţie astrală, autoscopie).

 

2 – DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT

Diferiţi psihiatri dau diagnostice diferite, în funcţie de intuiţie, pregătire şi experienţa medicală. Numele tulburării mintale este important fiindcă dă schema de tratament. În plus, persoanele diagnosticate cu o tulburare mentală spun adesea că "este o consolare să aibă un nume pentru suferinţa lor".

Se ştie foarte bine că multe medicamente psihotrope au produs afecţiuni grave atât pe fond neurologic, cât şi psihiatric. Potenţialul distructiv al unora dintre aceste substanţe este atât de mare, încât dacă o persoană sănătoasă ar fi obligată să le îngurgiteze, ea ar începe să manifeste tulburări acute. Se spune că doctoriile moderne sunt foarte eficiente şi cu mai puţine efecte secundare. Dar aşa s-a spus întotdeauna! De fapt, toate tratamentele sunt empirice, experimentate pe milioane de suferinzi. Sperăm că, pe viitor, medicina psihiatrică va folosi metode mai exacte pentru a aborda teritoriul atât de fin şi sensibil al activităţii cerebrale.

Din păcate, nici psihoterapiile nu pot face minuni. Psihologii tratează mintea, dar dacă aceasta nu răspunde la sugestiile terapeutului, pacientul este îndrumat către psihiatru, care va acţiona asupra creierului, cum am menţionat mai sus. Majoritatea afecţiunilor provin din minte, chiar dacă se oglindesc şi în activitatea creierului. Tocmai de aceea, realitatea a dovedit că tratarea creierului cu substanţe care le suplinesc pe cele lipsă nu este suficientă întotdeauna.

Adevărul este că încă nu înţelegem cum funcţionează mintea şi creierul. Chiar şi cunoscutele tehnici EEG (electroencefalograma) sau RMN (mai nou, fRMN – rezonanţa magnetică nucleară funcţională) oferă doar o privire de suprafaţă a psihismului, mecanismele interne rămânând absconse. Mulţi specialişti încă mai confundă creierul cu mintea, la fel cum unii cred că emisiunile de televiziune vin din televizor. Ar trebui să ne dăm seama cu toţii că un creier normal nu ar putea funcţiona dacă nu ar avea o instanţă superioară care să îi coordoneze complexitatea! Dacă acolo se află sursa sănătăţii, tot acolo trebuie să fie şi cauza majorităţii defecţiunilor mintale.

 

De aceea, pentru a găsi cele mai bune metode de recuperare a semenilor cu probleme mentale, omenirea are nevoie de o colaborare serioasă între oamenii de ştiinţă şi medici - pe de o parte -, şi mistici, mediumi, extrasenzoriali, parapsihologi - pe de altă parte. Cei din urmă ar putea să ofere soluţii neaşteptate şi eficiente la dileme medicale insolubile astăzi. Oricât ar părea de raţională această coabitare, ea trebuie să spargă însă un zid gros de prejudecăţi ideologice materialiste. Din fericire, o abordare inovativă a patologiei psihiatrice, de factură spiritist-mediumică, a fost deja iniţiată în lumea medicală şi şi-a dovedit valoarea în Brazilia, o ţară deschisă şi tolerantă cu tradiţiile mistice.

Tradiţia religioasă creştină are propria sa metodă de tratament: exorcismul. Boala ar fi cauzată de draci, care trebuie scoşi din trupul bietului om. Uneori exorcizarea diminuează, alteori agravează simptomele. Mai trebuie consolidat şi terenul psihic slab care a permis slăbirea voinţei personale sau a canalului telepatic. Iar aici pot fi de folos metodele mediumnice, yoghine, de optimizare psihică, ca şi experienţa misticilor şi a Bisericii.

Medicina nu este de acord cu metodele de exorcizare. Ea consideră că este vorba de o nevroză isterică, în care bolnavul este foarte sugestionabil şi influenţabil. Prin urmare, părerile rudelor şi preoţilor devin sursa unei fantasme, iar "demonul" nu este decât o personalitate secundară creată de subconştient, la sugestia anturajului. Se aduc în sprijinul acestei ipoteze faptul că s-au certificat induceri, prin sugestie, de tulburări disociative atipice în situaţii de îndoctrinare fanatică, aderare la secte, detenţie, spălarea creierului etc.

Totuşi, Biserica are metode să discearnă între posesiune, crize de epilepsie sau isterie. Astfel, dacă bolnavii resping vehement obiectele de cult religios, dacă vorbesc în limbi necunoscute, îşi schimbă vocea, dacă manifestă telekinezie, levitaţie, anticipează evenimente viitoare, manifestă o forţă fizică ce depăşeşte cu mult vârstă şi înzestrările naturale ale individului, doar atunci Biserica consideră toate acestea drept manifestări ale diavolului.

Perspectivele mistică şi materialistă sunt contrare şi ireductibile. Mai există şi o a treia variantă. Acceptăm că spiritele inferioare maliţioase există, dar ele nu pot penetra decât un sistem psihic slăbit. Pe un teren vulnerabil, ca în cazul subiecţilor isterici, sugestia demonizării deschide porţile interferenţei cu spiritele inferioare (conform dictonului "de ce ţi-e frică nu scapi"). Invers, într-o cultură care nu ar şti nimic despre demoni, aceştia nu ar putea domina mentalul nimănui. Dar şi această afirmaţie este doar parţial valabilă, căci şi ateii se îmbolnăvesc psihic, nu-i aşa?

În societăţile primitive, din care forţele supranaturale fac parte integrantă, incidenţa bolilor psihice este redusă. Aceasta înseamnă că societatea modernă vulnerabilizează şi, mai ales, agravează tulburările psihice, odată ce ele au apărut – deci acestea ar fi mai ales nişte sociopatii. Se estimează că circa o treime din populaţie suferă de dereglări pe fond psihic, iar circa o zecime de boli mai grave. Să fie acesta semnul indubitabil al necesităţii schimbării acestui tip de civilizaţie? Probabil că da...

 

3 - PSIHOPATOLOGIE şi PARAPSIHOLOGIE

Iată, mai jos, câteva noţiuni medicale şi parapsihologice, într-o prezentare combinată:

NEVROZELE sunt afecţiuni psihice care # nu alterează personalitatea bolnavului şi care # sunt resimţite ca fenomene nedorite, inacceptabile, străine individului. Iată câteva exemple: fobiile, obsesiile, depresiile, neurastenia (oboseala cronică), ipohondria (teama de o boală închipuită), anxietatea (teama fără obiect), atacul de panică (angoasa).

- Cauza fobiei este o spaimă, o grijă intensă trăită la un moment dat şi păstrată în subconştient, izbucnind în momentul revenirii stimulului care a creat-o (este un comportament condiţionat).

În limbaj hermetic, omul a creat o "larvă psihomentală", o plăsmuire din materie astrală care nu a dispărut în timp, fiind foarte densă. Obiectul fobiei poate trece de la o încarnare la alta, fiind înregistrat în perispirit.

- Obsesiile sunt idei fixe care se repetă mecanic, îndemnându-ne uneori la anumite acte ce par a ieşi de sub voinţa proprie (compulsive). Se remarcă deci o lipsă de control asupra ideilor ce traversează mintea.

În raja-yoga se pune accent tocmai pe deprinderea de a respinge sau atrage unele idei, la voinţă şi detaşarea de impulsurile automate ale minţii. Obsedatul are o slăbire energetică a creierului şi, gândind mereu că vrea să scape de ideea penibilă, îi întăreşte efectul, creând o "larvă". Nu este exclus ca ideea fixă să fie inoculată de spirite inferioare care vor să îşi bată joc de om.

PSIHOZELE sunt tulburări mai grave prin faptul că # modifică însăşi personalitatea bolnavului, # acesta nu admite că este bolnav şi deseori trebuie tratat împotriva voinţei sale, #  manifestările sale sunt bizare şi îngrijorează persoanele din anturaj.

Există două mari tipuri diferite de psihoze, în funcţie de tipul cauzei:

A. Psihozele exogene provin din tulburări neurologice sau somatice (traumatisme, infecţii, intoxicaţii, tumori cerebrale, tulburări metabolice sau endocrine). Epilepsia este considerată a fi o boală neurologică.

B. Psihozele endogene nu sunt cauzate de leziuni cerebrale sau alte motive externe, ci provin din însăşi structura şi funcţionarea minţii. Aici sunt încadrate   tulburarea maniaco-depresivă (numită şi afectivă bipolară), schizofrenia, paranoia. Pentru că nu li se cunosc cauzele, sunt greu de vindecat de către medicina occidentală.

Este important să decelăm etapele psihozei, ca să ştim când poate fi ea numită "boală":

  1. Structura psihotică reprezintă dispoziţiile morbide (bolnăvicioase) ale personalităţii.
  2. Procesul psihotic propriu-zis este un episod marcat de simptomele clinice clasice, care însă poate rămâne singular.
  3. Boala psihică se defineşte prin revenirea episoadelor maladive, iar individul îşi pierde autonomia, nu-şi mai poate asuma responsabilităţi, are nevoie să fie supravegheat şi ajutat permanent.

 

Depresia este o mare problemă a omenirii civilizate, dar nu întotdeauna ajunge în stadiu de boală. Se manifestă prin lipsa poftei de viaţă şi o viziune negativă generală, având manifestări pe toate etajele fiinţei (emoţional, cognitiv-intelectual, volitiv, somatic). Ea este elementul de bază în binomul maniaco-depresiv.

Depresia rezultă în urma golirii de energie psihică, fără posibilitatea recuperării acesteia în somn. Cum de s-a ajuns aici? Desigur, este vorba de un blocaj general al curgerii energiei, care nu se mai împrospătează. Aura este ecranată de energii stagnante, murdare, uzate, lipite de aură, care nu lasă energia curată să intre în organism. Astfel definită depresia, imediat găsim şi un posibil remediu natural - metodele de tip yoga, de optimizare psiho-somatică, alimentează organismul cu prana, care devine astfel puternic şi imun la orice boală.

Mania este elementul secundar al tulburării afective bipolare, care se manifestă exact invers, urmând episodului depresiv. Omul se simte energic, cu mintea limpede şi concentrată, plin de intuiţie şi încredere în sine, este hiperactiv, nu simte nevoia de somn, face planuri grandioase şi are preocupări superioare, iar totul pare a se înlănţui, are sens şi este minunat.

Este reacţia viguroasă a organismului de a prelua un influx masiv de prana cosmică pentru a sparge blocada energetică, în încercarea de reechilibrare. Acest entuziasm este fără îndoială atractiv şi nimeni nu ar vrea să-l piardă. Totuşi, la un anumit punct, bolnavul poate trece de la exuberanţă veselă la agitaţie ostilă, furie, acţiuni dezechilibrate, iluzii de grandoare – iar acestea deranjează mult anturajul. Aceasta se explică prin neputinţa bolnavului de a gestiona această energie în exces, ca şi prin amplificarea unor defecte personale preexistente. În final, influxul energetic se va stinge de la sine şi, la cei care nu au reuşit să-şi echilibreze funcţionarea corpului, revine depresia.

Chiar şi misticul gustă din plăcerile "maniei" descrise mai sus, dar reuşeşte să ţină sub control supraenergia, să o canalizeze în direcţiile dorite de el. Sfântul Ioan al Crucii descrie o fază ulterioară extazului cosmic, pe care o numeşte "marea noapte a sufletului". Oare ar putea fi ea echivalată cu alternanţa manie-depresie? Dacă da, atunci misticii au găsit soluţia de a se vindeca singuri...

Mulţi dintre cei care trăiesc spontan o "euforie mistică" au o structură energetică de medium (cu straturi aurice larg spaţiate). Se ştie că mediumii sunt foarte sensibili, de unde apar şi unele riscuri şi vulnerabilităţi psihologice. Misticul se antrenează treptat în a-şi creşte sensibilitatea, învăţând în acelaşi timp să îşi controleze noile stări speciale, gustând deliciile euforiei, dar evitând neplăcerile excesului sau ale depresiei. Nu este suficient a practica tehnicile meditative. În paralel, trebuie purificate gândurile şi emoţiile, controlate aspectele inferioare. Altfel, în urma unei transe (stare modificată de conştiinţă), este posibilă manifestarea exacerbată a pulsiunilor animalice. Această purificare necesită timp, răbdare, perseverenţă. În cazul unui progres treptat şi constant, energia soseşte în cantităţi mai mici, suportabile, controlabile. Orice izbucnire bruscă a energiei (cum e cazul cu trezirea impetuoasei Kundalini) poate fi periculoasă când structurile energetice nu sunt suficient purificate, iar reacţia psihică ar putea da simptome de tip maniaco-depresiv sau schizofrenic.

Nu toţi depresivii sunt mediumi, şi nici invers. Se estimează că circa 17% din populaţie a avut la un moment dat un astfel de episod grav. Depresia este deci o adevărată problemă a societăţii. Scade dramatic receptivitatea minţii la impulsurile spiritului, culminând uneori în actul absurd al suicidului - drama supremă pentru spiritul încarnat.

 

În scop didactic, vom defini succint schizofrenia, paranoia şi para-frenia pe baza câtorva criterii semnificative:

Psihotic de tip  DELIR HALUCINAŢII PERSONALITATE ADAPTARE
SCHIZOFRENIC Ilogic, incoerent Da Se deteriorează progresiv pe toate palierele Inadaptat la realitate
PARANOIC Logic, coerent, sistematizat tematic Nu Nu se deteriorează Reinterpretează lumea
PARAFRENIC Logic, coerent, sistematizat tematic Da Nu se deteriorează Se reintegrează uşor în realitate

Conform înţelesului acordat de medicină acestor termeni:

Delirul este o credinţă absurdă, o idee iluzorie a pacientului, în dezacord cu realitatea obiectivă (de exemplu că forţe exterioare îi controlează gândurile, sau că cineva unelteşte împotriva lui, sau că este permanent urmărit.)

Halucinaţiile (auditive, tactile sau vizuale) reprezintă simţirea, perceperea unor obiecte sau fenomene care nu sunt reale, fiind plăsmuiri ale impresiilor din subconştient.

În viziunea parapsihologică:

Delirul reprezintă idei fixe care i se pot inocula bolnavului de către entităţi maliţioase invizibile, care chiar se ţin scai de acest om. Mai este posibil ca o astfel de entitate să fi fost creată chiar de însăşi mintea pacientului, prin repetarea intensă a anumitor gânduri, iar acum entitatea a căpătat autonomie (este o formaţiune astrală/mentală parazită – larvă sau fantasmă).

Halucinaţiile nu reflectă neapărat lucruri inexistente, ci o receptivitate incontrolabilă la realităţile paralele şi la prezenţa unor entităţi invizibile, deseori de o moralitate inferioară.

Halucinaţiile autoscopice externe (vederea corpului propriu din exterior, prezentă uneori în schizofrenie) este aşa-numitul fenomen de extracorporalizare (OBE).

Paranoicul se caracterizează prin faptul că este # orgolios, # neîncrezător în oameni, # sofist (logica sa formală este corectă, dar pleacă de la premise false) şi prin urmare devine # un neadaptat, solitar. Paranoia se declanşează în urma unei crize de convertire, un moment de "revelaţie".

Dintre cei trei, paranoicul are cel mai puţin legătură cu paranormalul. Totuşi, când îşi îndreaptă atenţia către domeniul mistic, atunci este înclinat către mesianism, urmăreşte să impună noi forme de religie şi noi idoli, are tendinţa de a poza în martir. Reformatorii religioşi de tipul deliranţilor profetici pot induce, prin sugestie colectivă, un delir în masă.

Schizofrenicul se caracterizează, în principal, prin faptul că # psihicul îşi pierde unitatea, armonia, continuitatea în gândire, limbaj, afectivitate, voinţă, tendinţe, comportament şi prin faptul că # se polarizează exclusiv pe viaţa interioară (autism). Schizofrenicul este foarte marcat de percepţiile extrasenzoriale, care însă nu sunt controlate şi nici integrate în experienţa realităţii fizice. Deseori bolnavul are percepţii sau idei simultane, el neputând să selecteze şi nici să-şi concentreze atenţia asupra unui singur stimul.

În criză, se percepe pe sine (centrul conştiinţei) în afara capului (extracorporalizare involuntară, în limbaj parapsihologic) sau constată că percepţiile fizice îi sunt mult diminuate şi limitate, îşi simte corpul fizic ca pe o marionetă exterioară, manevrată cu greu de voinţa sa. Toate acestea sunt indicii fie că spiritul omului nu reuşeşte să controleze mecanismul mental (uneori fiindcă tocmai a părăsit "pupitrul de comandă"), fie că straturile energetice aurice sunt decalate între ele. În acest caz, fenomenele nu mai pot fi numite paranormale, ci mai degrabă anormale, deoarece produc bolnavului o mare neplăcere şi dificultăţi de adaptare la realitatea fizică.

Actele compulsive din cazul schizofreniei diferă de cele din nevroza obsesională, fiindcă se schimbă mereu. Ele sunt comenzi intuitive sau auditive primite de la spirite maliţioase, batjocoritoare, care controlează canalul telepatic vulnerabil al bolnavului.

Parafrenicul are halucinaţii fantastice, pline de imaginaţie, deliruri cosmice foarte bogate şi extravagante. El are conştiinţa transei sale, privindu-se oarecum detaşat şi ulterior reintegrându-se fără probleme în realitatea fizică.

Dintre cei trei, parafrenicul s-ar putea apropia cel mai mult de statutul de mistic (om sănătos cu abilităţi paranormale) dacă ar reuşi să îşi direcţioneze halucinaţia (filmul percepţiei extrasenzoriale) către o anumită temă dată şi ar putea să şi-o întrerupă la voinţă. Din păcate, cel diagnosticat deja drept parafrenic are cu siguranţă şi alte simptome clinice, cum sunt ideile absurde şi o istorie personală plină de manifestări bizare. Totuşi, rămâne întrebarea: nu cumva medicii i-au dat această sentinţă fiindcă nu au înţeles ce se petrece cu bolnavul din perspectivă parapsihologică, nu cumva abordarea corectă nu trebuia să vizeze dispariţia halucinaţiilor (prin "legumizarea" creierului), ci ţinerea abilităţilor speciale sub control (prin antrenament parapsihologic) şi chiar folosirea lor spre binele semenilor?

 

Încheiere

Dincolo de simplificările didactice medicale şi parapsihologice de mai sus, trebuie să recunoaştem că realitatea este mult mai complexă, suferinţele umane sunt polimorfice, iar până la declararea unor boli serioase există mai multe etape intermediare.

Unii cunoscători ai teoriilor spirituale ar putea invoca plata karmică în instaurarea bolilor psihice. Totuşi, nu sunt atât de sigur că ele ar fi o urmare exclusivă a fatalităţii karmice! Am luat cunoştinţă de oameni relativ normali care ispăşesc karme grele. Mai degrabă, este vorba de o sensibilitate extremă a creierului, căpătată în vieţile anterioare sau din moştenirea genetică, care numai în condiţii favorabile devine o boală grea. Deci, în principiu, multe boli psihice ar fi putut fi evitate, iar celelalte cazuri vor putea fi tratate sau prevenite de medicina viitorului. Nu este obligatoriu să le considerăm necesare pentru evoluţia spiritului încarnat.

Lipsa de sens a bolii este deseori mai chinuitoare decât suferinţa însăşi. Bolnavul ar vrea să dea un sens chinurilor sale, de aceea se proclamă uneori drept "alesul zeilor". În acest articol nu ne-am propus să dăm speranţe deşarte celor cu diagnostice psihiatrice şi nici nu sugerăm în vreun fel abandonarea suportului medical de specialitate. Speranţa este legată de medicina şi ştiinţa viitorului, care va apela la toate mijloacele disponibile pentru aflarea adevărului şi salvarea omului: experimente fizice şi extrasenzoriale, raţionamente şi revelaţii, substanţe miraculoase şi energii atotputernice. Deocamdată, ştiinţa bâjbâie prin întunericul minţii, speculând, experimentând şi ratând, dar având speranţa că va ajunge cândva la cunoaşterea acestui univers infinit numit "psihicul uman". Îi dorim succes!

 

Referinţe bibliografice ştiinţifice:

- Constantin Enăchescu, Tratat de psihopatologie, Ed. Polirom, 2007

- Atkinson & Hilgard, Introducere în psihologie, ediţia XIV, Ed. Tehnică, 2005

 Răzvan Petre, 18 iulie 2011