< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
În Occident, moartea a devenit un tabu, o ruşine chiar. Morţii sunt bluraţi la TV. Oamenii nu trebuie să vadă moartea, ca să nu se gândească la ea şi să nu cadă în depresie. Pe motiv de sănătate mintală, o întreagă societate este văduvită spiritual.
Dacă am fi oneşti, mai degrabă am interzice filmele cu violenţă de la televizor, care nu provoacă decât tulburări psihice şi nu aduc niciun beneficiu privitorilor. Ele prezintă o realitate imaginară, de negăsit în viaţa reală, care cultivă agresivitatea şi frica.
Dimpotrivă, din perspectivă spirituală, oamenii ar trebui să se gândească mai profund la moarte, ca să-şi înţeleagă viaţa. Altfel, vor ajunge în pragul morţii înfricoşaţi. Nu moartea este groaznică, ci teama de ea. Din cauza acestei frici cumplite, oamenii fac lucruri necugetate. Trăiesc cu teama de moarte şi mor cu nostalgia vieţii. Ambele sunt nocive în planul fizic şi dincolo de el.
Faptul că oamenii sunt feriţi de vederea morţii, ca nişte copii mici, nu-i ajută să trăiască mai bine, ci face moartea şi mai înspăimântătoare. Necunoscutul ne înfricoşează.
În Orient, însă, lucrurile stau altfel, de mii de ani. Iată câteva videoclipuri demonstrative. Vă avertizăm să nu le vizionaţi dacă staţi prost cu nervii.
A ZEN MONK attains Mahasamadhi
În tradiţia buddhistă, moartea este un fenomen bine cercetat şi cu care călugării se familiarizează din vreme. Mai mult, unii dintre ei, adevăraţi maeştri, stăpânesc procedeul părăsirii corpului la voinţă, aşa cum făcea şi Isus. În acest videoclip, un maestru decide că a venit timpul să părăsească acest loc al durerii şi ignoranţei pentru a se întoarce definitiv Acasă. O face calm, lucid, fără bocete şi jelire din partea apropiaţilor. Este o atitudine total opusă faţă de cea a omului comun şi aici vom ajunge cu toţii, ca specie umană. Deocamdată, ne bălăcim în confuzie cu privire la moarte, ca şi la rostul vieţii.
Găsim o secvenţă similară la finalul filmului „Insula (Ostrov)”, când călugărul ortodox se aşază liniştit în sicriu, seara, iar dimineaţa este îngropat.
The monk took Samadhi 25 yrs Ago. Is He
Still Alive?
Iată un alt exemplu în care moartea este învinsă, pentru că nici nu există. Acest călugăr a intrat în samadhi în urmă cu 25 de ani pentru a demonstra puterea spiritului asupra materiei. Nu este o păpuşă de ceară, căci poate fi pipăit şi cercetat – este om adevărat. Spiritul său a plecat în alte sfere, dar corpul său a fost lăsat în seama altor spirite veghetoare, a căror misiune este păstrarea integrităţii şi energizării sale. Se demonstrează astfel că viaţa nu este deloc ceea ce crede omul obişnuit. Viaţa constă în spirit, nu în trup. Trupul este o anexă dispensabilă. Are utilitatea sa pentru un anumit scop, dar când scopul a fost atins, poate fi aruncat la gunoi.
Sau expus într-un mall, pentru a le deschide mintea vizitatorilor.
Samadhi of Muni Shri Devkant Sahar Maharaj. 21.07.2020
Aici ne familiarizăm cu tradiţia jainistă Digambara, unde bărbaţii umblă despuiaţi (în Occident ne ruşinăm de nuditate şi moarte, aspecte cât se poate de naturale). Partea mai dură a filmării este corpul scheletic al unui muribund, numitul Muni Shri Devkant Sahar Maharaj, un maestru respectat, care este vegheat de discipolii apropiaţi înainte de moarte şi apoi purtat cu respect la rugul funerar.
Precum tânărul Gautama Siddhartha (viitorul Buddha) ieşit prima dată din cetatea sa de plăceri, vedem aici ilustrarea completă a faptului că viaţa are un revers neplăcut sub forma bolii, bătrâneţii şi morţii. Nu putem înţelege viaţa dacă fugim de acestea trei, care fac parte integrantă din ea.
* * *
Dar, desigur, asta nu înseamnă să negăm viaţa şi bucuriile ei, ci doar să nu mai credem că plăcerile ar fi „bune”, iar neplăcerile ar fi „rele”. Viaţa nu cunoaşte aceste noţiuni de bine-rău, care sunt nişte invenţii ale minţii umane, relative la interesele ego-ului.
Nici ego-ul nu este ceva „rău”, ci doar un construct limitat, util într-o anumită fază a dezvoltării umane, dar care, la un anumit moment dat, devine un obstacol pentru evoluţia spirituală şi trebuie depăşit.
Depăşirea ego-ului se numeşte iluminare sau trezire, care este o moarte „iniţiatică”. Nu moare corpul, ci moare individualitatea, simţul personal. Conştiinţa revine la starea de nondualitate, din care, de fapt, observă că nu a ieşit niciodată.
Atunci, cum de nu şi-a dat seama de ea până în momentul iluminării?
Simplu, conştiinţa a fost hipnotizată de Magicianul Divin că ar fi separată de Tot-ce-există. Iluminarea este momentul când iluzia ia sfârşit şi spectacolul se termină. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Viaţa continuă, dar fără iluzii.
< Sus >
Răzvan A. Petre
1 septembrie 2021