<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


MOARTEA MORŢII ŞI DESĂVÂRŞIREA

- impresii după lectura cărţii omonime scrise de Ilie Cioară -

de Răzvan Alexandru Petre

VIAŢA SPIRITELOR

Cartea "Moartea morţii şi desăvârşirea", scrisă de iluminatul român Ilie Cioară, ne oferă o experienţă psihologică şi spirituală foarte puternică. Este un adjuvant pe calea spre iluminarea spirituală.

De obicei noi, oamenii, considerăm că viaţa noastră cotidiană are numeroase hibe. O vedem mai mult ca pe o colecţie de necazuri şi probleme ce ne răpesc liniştea, oferindu-ne mult prea rar momente scurte  de fericire. Şi mai credem că, odată cu trecerea noastră în lumea drepţilor, toate tulburările noastre vor lua sfârşit pe vecie.

Descrierile călătoriilor astrale ale lui Ilie Cioară ne cam întorc pe dos. Ni se pare acum că viaţa de om este o frumoasă vacanţă, unde lucrurile sunt bine aranjate. Vedem cum chinurile psihice ale unor spirite după moartea fizică par a nu avea soluţie, spre deosebire de viaţa umană, unde se găseşte mereu o salvare. Odată plecat "dincolo", paleta alegerilor se restrânge drastic la ceea ce ai acumulat în viaţă, prin faptele şi gândurile tale.

Problemele sunt realmente dramatice pentru cei care şi-au făcut de cap prin apucături degradante, fără a ţine cont de morală, de bun-simţ ori de indicaţiile binevoitoare şi înţelepte. Spiritele acelea se simt foarte rău, chinurile lor construindu-le un mediu aproape infernal. Prejudecata comună este aceea că sufletele ar fi trase de demoni în iad în pofida voinţei lor, într-o luptă nedreaptă şi inegală. Fals! Iadul este chiar starea sufletului când voinţa de îmbunătăţire este slabă sau inexistentă. Infernul este mediul astral creat instantaneu de păcatele sufletului. De aceea, nu greşesc prea mult cei care spun că iadul nu există, ci şi-l face omul.

Înţelegem din această lectură educativă că avem o mare şansă la autodepăşire cât încă mai suntem în trup. Aici nu ne obsedează nimeni cu reproşuri morale zi şi noapte, până înnebunim de suferinţă psihică. Aici ne putem lesne îndrepta greşelile, curăţindu-ne astfel karma imediat. Aici avem ocazia tot timpul să ne îmbunătăţim caracterul, să ne optimizăm în toate împrejurările, ba chiar să realizăm salturi evolutive enorme, imposibile în lumea astrală.

Ne smerim când ne dăm seama că mofturile, ţâfna, pretenţiile noaste exagerate sunt ridicole prin comparaţie cu realitatea cruntă care ne-ar putea întâmpina "dincolo" dacă nu-i dăm ego-ului nostru "peste bot" acum, cât încă dispunem de toate mijloacele mentale şi voliţionale. Defectele noastre ne vor urma în astral, luând proporţii monstruoase şi căpătând forme vizibile şi foarte deranjante. Cum spune Sfânta Evanghelie, pe drept cuvânt, ne-ar putea aştepta "plânsul şi scrâşnirea dinţilor". Prin urmare, lupta cu defectele personale trebuie dusă acum şi aici, cât încă avem liniştea şi ocaziile de a ne spori duhovniceşte. "Dincolo" nu vom mai avea nici voinţa şi nici posibilităţile din lumea terestră. Să profităm deci de clipele noastre ca oameni în carne şi oase, să ne bucurăm cât încă mai participăm la această excursie pe Pământ, să muncim spiritual cu plăcere, ştiind că aici ne este mult mai uşor să fim buni decât dacă vom duce în suflet răutatea în "viaţa de apoi"! Această viziune smerită este o mare binecuvântare şi un prilej de purificare oferit de cartea iluminatului român Ilie Cioară.

Descrierea pe care autorul o face purgatoriul astral este atât de vie şi clară, încât ne convinge de motivul avertizărilor metaforice ale lui Isus:

"Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în focul veşnic." (Matei 18:8)

"Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii şi să fii aruncat în focul gheenei." (Matei 18:9)

Noi ştim că, obiectiv vorbind, nimic nu este veşnic, nici chiar "focul gheenei". Totuşi, suferinţele acelor suflete nenorocite ţin clipă de clipă şi par a nu se mai sfârşi - subiectiv, ele durează o eternitate. Este impresionant să vedem, precum Ilie Cioară în dedublările sale astrale, că sufletele oamenilor pe care i-am cunoscut au ajuns într-o stare dureroasă, din care nu putem să-i scoatem. Cel mai mult contează propria dorinţă a spiritului respectiv de a se înălţa spre Dumnezeu, dar, "dincolo", această putere de a dori depinde ea însăşi de karma acumulată prin faptele şi gândurile din timpul vieţii. De aceea, timpul petrecut în purgatoriu depinde de cum s-a comportat şi de atitudinile omului respectiv. Putem fi şocaţi de faptul că indivizi respectaţi de societate în timpul vieţii ajung, pe tărâmul astral, să fie chinuiţi, neputincioşi, ruşinaţi. Criteriile şi valorile din lumea terestră nu mai sunt valabile acolo. Ceea ce noi considerăm ca fiind vini mărunte se pot adeveri ca fiind mari păcate, cu pedepse pe măsură.

Mândria, trufia, îngâmfarea, orgoliul este cel mai mare păcat al omului. Orgoliul cel mai uşor sporeşte prin laudele semenilor. Partea bună a laudei este că ne motivează să performăm (aspect individual) şi ne aduce demnitate (aspect social). Din punct de vedere spiritual, partea proastă a laudei este că ne întăreşte ego-ul. Putem evita acest risc dacă ne gândim imediat la ceea ce mai avem încă de făcut (întotdeauna mai este loc de perfecţionare!), la semenii cu realizări incomparabil mai mari decât ale noastre (pe lângă ei, suntem nişte pigmei!), la realitatea spirituală pe care abia o întrezărim timizi (infinit mai mare şi mai bogată decât mărunta lume omenească!).

Un frumos exerciţiu de umilinţă şi dilatare mentală ar fi cel de a contempla uimitoarele imagini ale spaţiului cosmic, obţinute cu cele mai puternice telescoape. De exemplu, aici sau aici.

Văzând cât de neputincioase sunt unele suflete ale defuncţilor apropiaţi, parcă ne piere dorinţa de a contacta morţii, ca să ne dea sfaturi. Ce ajutor să primim de la nişte amărâte de spirite?! Degeaba aparţin oamenilor pe care i-am cunoscut, dacă nivelul lor evolutiv este ca vai de el! Au nişte atitudini şi idei copilăreşti, absurde sau nepioase. Cu totul altceva ar fi să apelăm sfioşi la sprijinul Marilor Lumini ale Universului, care însă sunt mai pretenţioase cu cei care Le caută... Dar un om sincer în strădania spre mai bine va fi ascultat mereu şi va primi suport divin necondiţionat.

Pe Pământ, toţi părem egali, dar în astral diferenţele sunt clare, prin faptul că nu împărţim acelaşi teritoriu vibratoriu şi nu avem aceleaşi puteri spirituale. Metaforic vorbind, cei buni stau fericiţi la soare, iar cei răi stau la subsol, pe întuneric. Cei din urmă îşi elimină energia negativă prin suferinţă. Formele astrale de care spiritul se înconjoară sau prin care se manifestă sunt întotdeauna simbolice, în deplin acord cu starea spiritului respectiv.

Cartea ne convinge că avem nevoie să invocăm ajutorul divin, spre a ne arăta calea cea bună şi a ne ajuta să ne alungăm ignoranţa spirituală. Altfel, mari ispite ne pot face să cădem moral şi să nu mai înţelegem ce e bine şi ce e rău, afundându-ne ireparabil spre chinurile Judecăţii de apoi.

Spune autorul: "Orice dovadă trimisă de Cer pământenilor le creează acestora o obligaţie. Mă obligă în primul rând pe mine, instrumentul prin care se transmite. Obligă apoi pe cei cărora li se adresează în mod direct. Şi, în sfârşit, creează obligaţii şi pentru cei care citesc această carte. Aflând toate acestea, ni se cere nouă, tuturora, o mai mare atenţie în viitor asupra comportării şi activităţii noastre, spre a curăţi tot mai hotărât zgura imperfecţiunii."

Şi mai adaugă el: "Responsabilitatea creşte în măsura în care cunoştinţele în acest domeniu se înregistrează în depozitul memoriei. Este mai bine să nu ştim, decât să negăm sau să dispreţuim adevăruri la care momentan nu avem acces."

Lumea este imperfectă, o ştim cu toţii. Dar să nu ne mai tot plângem de asta – vai, cât de loviţi suntem, bieţii de noi, de nedreptăţi sau lipsuri! – ci să fim bucuroşi cu bucăţica noastră de realitate! Cel mult să spunem aşa, cu obiectivitate şi detaşare: săracul ego-ul nostru, câte mai îndură el! Niciodată nu vom găsi perfecţiunea în lumea materială, nu ne aşteaptă multe prilejuri exterioare de bucurie. Şi bogaţii plâng, nu-i aşa?! De fapt, chiar dacă apar stări de fericire, ele nu durează mult. Mintea egotică este mereu agitată şi vrea mereu altceva. Ea este construită pentru a face mereu câte ceva.

Fericirea adevărată este ideală, deci aparţine lumii ideale (spirituale). Să fim mulţumiţi că existăm pur şi simplu, că avem un corp cu care putem să acţionăm şi să ne autodepăşim limitele! Fericirea apare în starea contemplativă de a fi, care însă poate fi prelungită şi în activităţile curente. Noi alergăm în lumea largă după himere ce ne promit satisfacţii şi realizări materiale, dar fericirea nu vine din exterior! Desigur, putem înfăptui lucruri utile sau măreţe, dar să le oferim cu detaşare lui Dumnezeu şi semenilor... Decât să fim obsedaţi de satisfacţii personale, care oricum nu vor dura, mai bine să dorim şi să acţionăm spre binele tuturor, ceea ce ne va mări karma bună şi fericirea!

Isus spunea că numai devenind precum copiii mici putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu. (Matei 18:3). Sensul acestei comparaţii este multiplu: - să fim smeriţi precum copiii în lumea celor mari, căci şi noi suntem neştiutori ale legilor universului, trufaşi în ignoranţa noastră; - să fim sinceri (deci şi oneşti), căci minţindu-i pe alţii, întâi ne păcălim pe noi înşine; - să ne păstrăm sensibilitatea de a ne lăsa uimiţi şi amuzaţi de lucrurile simple; - să credem şi să ascultăm Părinţii (spirituali), înainte de a putea verifica pe cont propriu adevărul sfaturilor lor binevoitoare; - nu în ultimul rând, să fim mulţumiţi cu ce avem şi unde ne aflăm. Copiii mici, dacă au hrană, adăpost, afecţiune şi linişte sufletească, atunci sunt fericiţi oriunde. La fel şi noi, având din toate acestea în proporţie satisfăcătoare, putem fi fericiţi astăzi cu puţinul nostru. "Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei." (Matei 6:34) În acest sens, putem lua exemplu şi de la acele rare persoane iluminate de Dumnezeu, care au dovedit că pot fi fericite chiar şi în ipostaze extrem de grave, dificile, chiar tragice, în lipsuri şi nevoi. Cine îşi amână fericirea pentru ziua ipotetică în care va avea de toate, nu are parte de ea nici acum, nici când va avea lucrurile materiale dorite.

Cartea "Moartea morţii şi desăvârşirea" este puternic încărcată spiritual, aducându-ne în inimă, cel puţin pentru câtva timp, smerenia sinceră. Iar această smerenie ne generează mulţumirea. Aceasta din urmă are un nume special în Niyama (regulile etice din yoga): santoşa. Este o mare calitate, spre care trebuie să tindem de la începutul (ca aspiraţie şi strădanie) şi până la sfârşitul (ca realizare excelentă) căii spirituale pe care mergem fiecare. Când simţim o nemulţumire oarecare, să ne aducem aminte de cuvântul magic "mulţumire" sau altul sinonim. Santoşa se obţine prin DETAŞAREA de mecanismele de funcţionare ale ego-ului şi prin ATENŢIA binevoitoare faţă de realitatea înconjurătoare şi din noi înşine. De fiecare dată când ne învingem pornirile egotice (nu doar cele manifestate în exterior, ci şi emoţiile, dispoziţiile neplăcute), suntem gratificaţi pe neaşteptate cu o satisfacţie spirituală, ca o detensionare plăcută.

Să ne bucurăm, aşadar, de fiecare clipă petrecută pe Pământ, mai ales de clipele obişnuite (care formează marea majoritate a vieţii noastre), când fiecare lucru simplu ne impresionează adânc şi ne face să vibrăm intens, ca în preajma unei capodopere universale. Aceasta este fericirea de a trăi, care poate fi atinsă numai prin spiritualitate.

 

Invitaţie la lectură

Cartea "Moartea morţii şi desăvârşirea",
de Ilie Cioară.

 

DEDUBLAREA ASTRALĂ

În scrierile esoterice se spune adesea că sufletul tuturor oamenilor iese din corp pe timpul somnului, călătorind pe tărâmurile astrale, unde are diverse experienţe interesante. Pe de altă parte, se vorbeşte despre fenomenul dedublării sau proiecţiei astrale, pe care îl trăiesc doar un număr redus de oameni. Se naşte deci întrebarea care este adevărul: călătoriile astrale sunt disponibile oricui sau, dimpotrivă, doar anumitor oameni care au această abilitate specială?

Pentru a rezolva această nelămurire firească, voi apela la TEORIA CONŞTIINŢEI DUALE, pe care am propus-o în lucrările mele anterioare. Pe scurt, ea postulează că în om coexistă atât conştiinţa umană, cât şi conştiinţa spirituală. Pe timpul vieţii, cele două sunt separate, comunicând permanent, automat, dar imperfect. La moarte, cele două se reunesc, redevenind o singură conştiinţă, cea a spiritului etern. Fenomenul dedublării reproduce, la scară redusă şi reversibil, ceea ce se întâmplă la moarte şi la naştere. (Din perspectiva conştiinţei însăşi, numele de "dedublare" pare a fi nepotrivit, mult mai justificat fiind cel de "reunificare".) Să detaliem explicaţiile.

SOMNUL

După ce omul adoarme, spiritul se desprinde de corp, plecând în lumea astrală, păstrând legătura cu trupul prin "cordonul de argint" (care este un flux de particule astrale provenind din învelişul corespondent al fiinţei umane). În acest timp, conştiinţa umană rămâne în trup (sau foarte uşor detaşată de el), dar în stare amorţită, primind semnale doar când omul visează. Câteodată, visul este o traducere (inexactă) a unor informaţii transmise de spiritul ce călătoreşte sau tocmai s-a întors din voiajul astral. De cele mai multe ori însă, visul este un simplu produs al minţii care îşi ordonează materialul psihic adunat peste zi, prezentat conştiinţei umane sub o formă simbolică sau chiar fără sens.

Trebuie menţionat că întotdeauna (atât în starea de veghe, cât şi în cea de somn a omului) spiritul se simte perfect liber, cu o conştiinţă foarte clară, amintindu-şi în permanenţă vieţile sale anterioare, misiunea sa spirituală şi contactele pe care le are cu alte spirite ale universului. În schimb, toate acestea rămân ascunse conştiinţei umane - după cum putem depune mărturie cu toţii.

MOARTEA ŞI JUDECATA DE APOI

În mod obişnuit, timp de zeci de ani, conştiinţa umană nu a părăsit niciodată trupul fizic, necunoscând decât starea de veghe şi cea de somn (cu sau fără vise). La moarte, spiritul părăseşte corpul, iar conştiinţa umană se uneşte cu conştiinţa spirituală, formând o unitate absolută. Prin faptul că mintea spiritului preia în întregime imensa minte umană, spiritul se încarcă cu nişte acumulări psihice foarte grele, care practic îi obnubilează conştiinţa. Spiritul se simte acum ca şi cum ar fi omul respectiv, uitând aproape complet identitatea sa spirituală. Această stare de confuzie copleşitoare se menţine câteva zile sau săptămâni, până la dizolvarea naturală a învelişului astral de origine umană. În cazurile mai grave, confuzia de identitate a spiritelor imature poate dura ani de zile.

Odată cu părăsirea definitivă a corpului fizic, începe etapa purgatoriului (sau bardo) pentru spiritul eliberat de corp. În această perioadă are loc şi Judecata de Apoi. Aceasta constă din mai multe momente când spiritul este adus în faţa unor Juraţi angelici, care îl îndeamnă binevoitori să privească retrospectiv la viaţa care tocmai s-a încheiat şi să tragă concluziile fireşti. Spiritul trebuie să conştientizeze faptele bune şi cele rele din perspectiva legităţilor universale - pe care fie le cunoaşte deja, fie îi sunt prezentate în mod repetat de Îngerii judecători, până le înţelege şi le asimilează. Judecata de Apoi este deci o autojudecată a divinităţii interioare, dar cu sprijin exterior. Este în interesul spiritului să o termine cât mai rapid, iar aceasta depinde exclusiv de el.

Pe măsură ce înţelege toate acestea, spiritul se eliberează de bagajul psihologic uman. În finalul perioadei purgatoriului, la ultima înfăţişare înaintea Judecătorilor divini, spiritul este eliberat. Acum poate reîncepe activităţile sale interesante de spirit liber şi chiar să caute nerăbdător un nou prilej de reîncarnare în corp uman, pentru a pune în practică lecţiile învăţate la Judecată. Spiritul ştie că doar corectându-şi karma negativă poate să crească în rang, căpătând puteri angelice şi o mai mare radiaţie divină.

Citind, recitind aceste informaţii, înţelegându-le şi memorându-le, vă veţi ajuta propria eliberare rapidă de confuzia morţii, atunci când veţi părăsi planul fizic. Aceasta este una din mizele importante ale educaţiei spirituale. Succes!
 

DEDUBLAREA SAU PROIECŢIA ASTRALĂ

Dedublarea astrală este o stare intermediară între somn şi moarte. Se aseamănă cu somnul prin faptul că durează o perioadă limitată, după care omul îşi revine la starea de veghe. Se aseamănă cu moartea prin aceea că un fragment din mintea umană (nu toată) este preluată de spirit în voiajul său. Prin această asimilare a minţii umane în mintea spiritului, acesta din urmă îşi pierde conştiinţa de sine. Spiritul îşi păstrează abilităţile sale astrale, dar ca identitate se consideră a fi o conştiinţă umană, cu toate limitările sale psihologice. Din acest motiv, relatările celor care se dedublează păstrează caracteristicile personale, desigur îmbogăţite cu fenomenele inerente spaţiului şi legităţilor astrale.

Dedublarea poate surveni în trei moduri distincte:

1 - Prin talent nativ şi har destinic, când fenomenul debutează spontan la o anumită vârstă.

2 - Prin traumă fizică, când se produce accidental o reconfigurare a întregii structuri energetice a corpului, cu dobândirea abilităţii de a efectua proiecţia astrală în mod voluntar.

Aici ar intra şi experienţele de moarte clinică, chiar dacă dedublarea nu se va mai repeta niciodată ulterior.

3 - Prin antrenament parapsihologic. Există diverse metode, de la cele antice până la cele mai moderne tehnologii, cu sau fără instructor. Nu recomandăm nimănui forţarea obţinerii unor rezultate cu aceste metode artificiale dacă nu se constată o anumită înclinaţie sau abilitate naturală! Mai subliniem obligativitatea invocării unui sprijin spiritual divin înainte de a se încerca o asemenea cascadorie psihică! Există riscuri reale de posedare (preluarea controlului de către un spirit străin) sau moarte (imposibilitatea de reîntoarcere în trup). Ilie Cioară avea mereu alături, invizibil, un însoţitor-ghid divin protector. Iată ce avertizează autorul, deşi el a practicat dedublarea timp de aproape 60 de ani:

"Prin anul 1927, un învăţător dintr-o comună, urmând indicaţiile date de o revistă spiritualistă în legătură cu fenomenul dedublării, a trăit o experienţă nenorocită. Omul a înnebunit şi a fost internat în spital timp de un an de zile. După care, într-o noapte, s-a însănătoşit brusc, spre stupoarea medicilor care l-au tratat.

Şi acum, iată destăinuirea acestui învăţător, după însănătoşire: «La un moment dat am reuşit să mă desprind de corp. În clipa aceea, o entitate care mă aştepta, s-a aruncat asupra corpului meu şi l-a ocupat. Din acea clipă, am rămas tot timpul în jurul corpului, până într-o noapte, când intrusul, fiind antrenat de un vis, m-a lăsat fără voia lui să-mi ocup ceea ce-mi aparţinea! »

Acesta era aşa-zisul diavol: un fost pământean, spirit slab evoluat, care a trăit printre noi şi care vroia cu orice preţ să-şi continue viaţa de deşertăciuni a acestei lumi."

Întrebare şi răspuns:

- De ce a înnebunit acel experimentator imprudent?

- Spiritul intrus (probabil, inferior) a găsit o minte umană deja formată (probabil, superioară), la care nu a putut să se adapteze. Din cauza acestui conflict psihic, comportamentul omului nu era coerent. Pentru orice medic, era un semn clar de nebunie. Dar dacă mintea şi spiritul intrus ar fi compatibile, atunci substituţia spiritului ar putea trece neobservată de străini, doar cei apropiaţi fiind capabili să depisteze unele diferenţe comportamentale. De data acesta, ar fi vorba de fenomenul "walk-in", despre care am scris un articol.

Un caz ce se poate încadra la categoria "substituire de spirit" (engl., walk-in) este al actorului Dragoş Pâslaru. După ce s-a trezit din comă, el a decis să renunţe la carieră, familie (soţie şi copil mic) şi să se călugărească, sub numele de Părintele Valerian. Era foarte decis să-şi schimbe radical viaţa: "Nu a vorbit cu noi, nu s-a consultat cu nimeni. Pur şi simplu m-a anunţat care îi este decizia, care îi va fi calea. Era foarte sigur că asta vrea, că asta trebuie să facă", atestă fosta sa soţie. A procedat diferit faţă de cei care au suferit o experienţă în preajma morţii (engl, Near-Death Experience), care - păstrându-şi continuitatea conştiinţei şi a identităţii - au decis să se întoarcă la viaţă pentru că mai aveau ceva de terminat aici, de obicei în legătură cu familia, prietenii şi pentru a răspândi un mesaj de speranţă tuturor. Înainte de accident, Dragoş Pâslaru era "foarte haios, absolut OK, foarte dinamic. Nu dădea semne de călugăreala, nu mi-l imaginam să stea cu cărţi sfinte în mână", spune Szobi Cseh.

Iată deci unul din cazurile de transformare totală a personalităţii după revenirea din comă. El nu poate fi explicat decât prin substituirea spiritului iniţial, care îşi terminase misiunea pământească, cu un altul având o cu totul altă personalitate şi intenţii. Acesta din urmă dorea să folosească vehiculul terestru devenit disponibil pentru a-şi finaliza o misiune anterioară, întreruptă probabil prematur (în acest caz, viaţa monahală). Aşa putem explica şi mărturisirea ciudată a Părintelui Valerian: "Eu mă rog în fiecare noapte să nu mor în somn. Şi îi mulţumesc Lui în fiecare dimineaţă pentru acest lucru". Aproape oricine şi-ar dori să moară în somn, fără durere sau teamă. Nu însă şi călugărul, care intuieşte ce lucruri teribile se pot întâmpla "în somn". Chiar spiritul Părintelui Valerian s-a încorporat într-un astfel de moment şi acum are o frică subconştientă să nu păţească la fel: să nu fie, la rândul lui, înlocuit de un alt posibil spirit!... Desigur, teama aceasta nu este justificată logic sau spiritual, dar nu putem să-i comandăm subconştientului, care are mecanismele sale instinctuale greu de înţeles şi controlat. Probabil că numai aducerea la lumina conştiinţei a acestor lucruri i-ar putea linişti temerea călugărului.

 

Dintre efectele dedublării constatate de Ilie Cioară amintim:

- Corpul primeşte o hrană energetică de valoare superioară, vioiciune şi odihnă neobişnuite.
Explicaţie: Spre deosebire de starea de somn, în care doar spiritul părăseşte corpul, prin dedublare, este preluată o parte mai mare din învelişul astral, care se împrospătează masiv din oceanul cosmic de energie.

- Amintirea experienţei astrale se păstrează mult mai bine decât în cazul viselor.
Explicaţie: Amintirea visului necesită un transfer de la spirit la memoria umană, care se face cu pierderi mari de informaţie şi în condiţii deranjante (apariţia simultană a senzaţiilor şi amintirilor intense ale realităţii fizice). În schimb, experienţa astrală are loc chiar în faţa fragmentului de minte umană dotat cu memoria corespunzătoare. Înregistrarea amintirilor evenimentelor din timpul dedublării este directă şi rafinată, fără a fi perturbată de realitatea fizică.

- La revenirea în trup, o mare bucurie inundă sufletul.
Explicaţie: Bucuria este un alt efect al calităţii superioare a energiei primite. De asemenea, pe lângă starea de regenerare provocată de orice călătorie - cu atât mai mult pe teritorii interzise muritorilor -, se mai adaugă sentimentul de recunoştinţă şi smerenie că avem şansa de a trăi pe această planetă.

Spune autorul: "Ceea ce înainte îmi provoca amărăciune, suferinţă, revoltă şi ură, acum, în noua viziune, mă umplea de bucurie."

- Treptat, dispare teama de moarte, constatând nemijlocit dualismul fiinţei: de o parte corpul, de alta, sufletul. Avantajul înţelepciunii: Nu te mai temi de moarte, dar în acelaşi timp te bucuri şi mai mult de viaţă.

"Marea descoperire a nemuririi sufletului m-a determinat să pun în vârful preocupărilor mele nevoia de purificare a propriului suflet."

 

TEORIA CONŞTIINŢEI DUALE, un concept total inedit, ridică o anumită dificultate de înţelegere. Cum poate conştiinţa să se dividă în două părţi independente - una spirituală şi alta umană -, ca şi cum am tăia un calup de brânză?! Dar ce altă explicaţie oferă cei care nu pot trece de acest blocaj intelectual? Nu au o alternativă mai coerentă, ci doar un principiu tacit acceptat de esoterişti. Iată în ce constă el.

Se presupune, aşadar, că ar exista o SINGURĂ conştiinţă şi anume cea a spiritului-om, care trece din realitatea fizică în cea astrală şi invers, în cicluri diurne. Spiritul, când intră în corp, suferă o amnezie a condiţiei sale divine.

Să acceptăm deci - ca ipoteză - că spiritul se află acum în corp, total inconştient faţă de realitatea spirituală şi de calităţile sale divine, neştiind de nimic altceva decât despre chestiunile pur omeneşti. Ce îl face atunci să părăsească trupul când survine adormirea? Este logic că trebuie să intervină un "factor-X" exterior care îl soarbe în afară, fără ştiinţa sau acceptul spiritului-om. Acest element extern este atât de misterios, încât nici măcar nu este pomenit de esoterişti, fiindcă nu au găsit nicio referinţă sau indiciu despre el şi nici un posibil raţionament metafizic. Poate că "factorul-X" exterior nici nu există şi teoria pe care o analizăm este falsă! Rămâne deci provocarea adresată celor care o susţin de a defini "factorul-X", pentru a-şi valida teoria conştiinţei UNICE, deocamdată nedemonstrată logic.

În schimb, teoria conştiinţei DUALE (conştiinţă umană în paralel cu conştiinţa spiritului) ne lămureşte imediat:

- Spiritul nu îşi uită niciodată natura divină; iar mintea umană nu are cum şi de ce să-şi amintească vieţile anterioare, de exemplu, fiindcă această cunoaştere aparţine în exclusivitate spiritului. Pe timpul fenomenului cu totul extraordinar al dedublării însă, spiritul este năucit temporar de asimilarea unui fragment din mintea umană grosieră.

- Factorul-X este interior, este chiar voinţa liberă a spiritului perfect lucid, care voieşte să-şi viziteze vechile cunoştinţe astrale.

Teoria noastră explică şi multe alte fenomene paranormale, aşa cum am prezentat în lucrarea "Conştiinţa umană, între minte şi spirit". Această teorie nu este doar rezultatul imaginaţiei autorului, ci se bazează pe indicii serioase primite direct din lumea spiritelor. O variantă mai complexă puteţi citi în "Modelul psihicului uman normal şi paranormal".

Un punct slab al ipotezei conştiinţei unice a spiritului-om este şi acela că această teorie nu explică diferenţa dintre dedublarea astrală şi somnul obişnuit - fiindcă în ambele cazuri spiritul-om iese din corp, în primul caz, conştient, iar în al doilea, inconştient. Ce anume face diferenţierea? Nu ni se oferă nicio explicaţie... Să ne amintim pasajul de mai sus, în care aflăm despre posibilitatea ca, în cazul dedublării astrale, un alt spirit să ia locul spiritului ce îşi părăseşte corpul. Ei bine, dacă nu există diferenţe, am putea crede că acelaşi risc ar exista şi în cazul somnului normal, aşteptându-ne ca fenomenul de posesiune spiritistă să fie o regulă generală, toţi oamenii fiindu-i supuşi în fiecare noapte. Evident că acest lucru nu se întâmplă. Prin urmare ipoteza iniţială, conform căreia ar exista o singură conştiinţă ce iese zilnic din trup, este invalidată şi de data aceasta.

Un altfel de argument, neaşteptat, ţine de teologia creştină ortodoxă (dacă vrem să ţinem cont de ea). Aceasta a condamnat ca erezie teoria monofizismului. Mono-fizis înseamnă o "singură fire", monofiziţii susţinând că firea omenească a lui Isus Hristos a fost absorbită de firea sa divină, asemenea unei picături de apă în imensitatea oceanului. În termenii noştri, ar însemna că există o singură conştiinţă spirituală - de obicei adormită, letargică atunci când se află în trupul uman - care, doar în cazul omului Isus, a devenit perfect conştientă de divinitatea sa. Ideea apare şi în alte tradiţii spirituale orientale, preluată fiind ulterior de curentele esoterice şi new-age. Dar această teză a fost ferm contrazisă de teologia ortodoxă oficială, care susţine că firea omenească şi cea divină îşi păstrează integralitatea, fiind unite într-o singură persoană (die-fizitism). Decodificând: conştiinţa umană şi cea spirituală sunt diferite, ele coexistând în aceeaşi fiinţă, dar având perspective diferite. Desigur că discuţia teologică este greoaie şi poate inutilă, dar, dincolo de conceptele învechite (studiate doar de erudiţi şi înţelese numai de ei), iată că putem găsi şi scântei de inspiraţie genială în filosofia ortodoxă, neîntâlnite în alte tradiţii.

 

Răzvan Petre, 14 aprilie 2012