<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


MODELE DE ÎNCARNARE A SPIRITULUI

Răzvan-Alexandru Petre

Fenomenul încarnării spiritului poate fi descris prin mai multe modele sau paradigme. Iată-le pe cele descoperite de mine până acum.

1. Pe cel mai simplu model l-am botezat modelul “trepte discontinui”.

2. Următorul model, mai complet, se poate numi modelul “rampa”.

3. Iar ultimul se poate numi modelul “caracatiţa”. Motivarea acestei ultime denumiri, în revelaţiile divine:

"Minţi dezinformate" şi Mesajul 31 din seria "40 de zile şi 40 de nopţi cu Isus"

Iată figurarea celor trei modele care descriu alternaţia încarnare-eliberare de trup:

MODELUL 1

Primul model (paradigmă) are la bază nişte noţiuni mai uşor de înţeles. Afirmă că spiritul se încarnează ca om, trăieşte cât trăieşte pe Pământ, iar apoi revine de unde a plecat, în Ceruri. Ar fi aceeaşi entitate care baleiază între lumea spirituală şi lumea fizică. Oamenii au denumit-o “suflet”, care ar fi un fel de fiinţă hibridă om-spirit. Adică, sufletul se numeşte om când este încarnat şi se numeşte spirit când este dezîncarnat.

“Sufletul” este un termen ambivalent, care acoperă ambele posibilităţi de existenţă ale entităţii. Pentru a mări intensitatea trăirii fizice, sufletul preferă să-şi uite natura divină. Se spune că, altfel, ar deveni indiferent şi detaşat, prea „cu capul în nori”.

Entitatea este văzută aici ca o creatură a lui Dumnezeu, care evoluează în timp. După fiecare încarnare umană, spiritul se îmbogăţeşte cu experienţe, dar şi cu karmă, care va trebui ispăşită în vieţile următoare. Spiritul este la fel de supus voinţei unui Dumnezeu exterior ca oricare om. În general, este îndrumat de spirite mai avansate şi mai înţelepte, inclusiv la alegerea noii încarnări umane.

Spiritul este înconjurat de mai multe învelişuri energetice, care îi obturează claritatea viziunii. Când este încarnat pe Pământ, spiritul este îmbrăcat cu toate aceste „haine”, care îl fac să uite totul: de unde vine, cine este, care-i rostul său. Când omul moare, spiritul îşi aruncă unele dintre aceste haine, dar nu pe toate, păstrând astfel reminiscenţe de iluzie.

Astfel, fantomele sunt spirite care au rămas cu învelişul eteric şi cu celelalte de mai sus. Majoritatea oamenilor merg în astralul median după moarte, unde îşi păstrează învelişul astral şi celelalte de mai sus. Spiritele superioare îşi leapădă şi învelişul astral şi rămân cu învelişul mental şi celelalte de mai sus.

Modelul treptelor discontinui (1) este în acord cu revelaţiile spiritiste şi cu observaţiile empirice ale călătorilor astrali (vezi Jurgen Ziewe). În astralul asemănător Pământului, unii locuitori nici măcar nu şi-au dat seama că au murit, atât de similară este ambianţa de acolo. Chiar şi cei care au aflat vestea, rămân ţintuiţi în acel tărâm, neputând urca în lumi superioare, din cauza obiceiurilor de gândire şi a energiilor de tip pământesc care le-au rămas în perispirit (aura spiritului).

* * *

Deşi acest model lămureşte multe mistere, totuşi, el nu se pune de acord cu descoperirea iluminaţilor, anume că există un Ceva superior, tainic, o parte cu adevărat divină a spiritului, cu care ne putem uni doar prin iluminare. Acest Ceva ascuns nu a uitat niciodată că este divin şi ne-a condus mereu paşii prin toate tărâmurile pe unde a călătorit sufletul nostru. Deci apare ideea că există două paliere distincte ale fiinţei noastre: sufletul (supus experienţelor energetice prin diverse spaţii, lumi, dimensiuni, frecvenţe) şi Nucleul divin sau Spiritul.

Este posibil ca un mic fragment din acest Spirit (adică sufletul) să sufere trauma condiţiei umane, în timp ce restul Spiritului îşi păstrează conştiinţa divină trează, care va continua să coordoneze activitatea omului. Această premisă ne conduce la modelul 2.

< Sus >

MODELUL 2

Modelul 2 este o dezvoltare elaborată a modelului 1, fiind mai concordant cu datele experimentale şi unele revelaţii spiritiste.

Partea principală a spiritului (Nucleul) se menţine imaculată, nepătată de întruparea în dimensiunile inferioare. El îşi trimite la încarnare doar o mică parte a Conştiinţei sale, pentru a căpăta experienţe, care îi vor îmbogăţi perispiritul. Deci evoluţia apare prin îmbogăţirea perispiritului energetic. Fragmentul de Conştiinţă este un simplu martor şi animator al perispiritului.

Putem spune că învelişul energetic este cel care a evoluat şi va evolua în continuare prin alte încarnări sau activităţi astrale. Evoluţia se referă la calitatea energiei perispiritului, adică ceva exterior Nucleului divin. Spiritul nu ajunge imediat în Absolut, ci evoluează treptat, întrupându-se în diverse lumi mai fizice sau mai eterate.

Practic, perispiritul constituie entitatea spirituală. „Înălţarea în rang” a spiritului înseamnă că perispiritul pierde din învelişurile mai grele, inferioare, devenind astfel mai liber şi mai apropiat de Creator. În final, şi ultimul înveliş perispiritual va fi eliminat, rămânând Conştiinţa pură, care va reveni în Absolut.

Atunci când spiritul se va scufunda total în Absolut, la sfârşitul evoluţiei sale, se presupune că toate experienţele acumulate se vor păstra cumva ca informaţie non-energetică, ataşată de conştiinţă sau într-un tip special de akasha divină.

* * *

Acest model (2), “rampa”, ne prezintă un statut ambiguu al spiritului. Pe de o parte, spunem că se menţine într-o stare olimpiană, de detaşare şi superioritate, dar pe de altă parte, spunem că evoluează odată cu fiecare încarnare. Desigur, afirmaţia se justifică prin faptul că ceea ce evoluează este perispiritul, iar Nucleul spiritului rămâne în sfere înalte.

Totuşi, nu este aşa de simplu. Pot apare situaţii ca cea în care perispiritul este imatur, netrecut prin destule încarnări. În acel caz îndrumările sale pentru om fie nu există, fie sunt imperfecte, departe de superioritatea pretinsă unui spirit divin. Şi astfel, revenim la modelul 1, unde sfaturile şi îndrumările vin neapărat din partea altor spirite libere prietene şi mai înţelepte. Asta nu demolează modelul 2, dar lasă nişte semne de întrebare.

< Sus >

Compromis între modelul 1 şi 2

Pe scurt, modelul 1 stabileşte că sufletul îşi păstrează identitatea după moarte, care a fost a omului, iar modelul 2 spune că identitatea omenească se pierde după moarte, rămânând doar identitatea spirituală, care a fost şi este dintotdeauna aceeaşi.

Cum am putea pune de acord cele două poziţii aparent opuse relative la identitate?

Folosind modelul celor 3 minţi: fizică, astrală şi mentală, care corespund cu trei învelişuri energetice. Mintea mentală este cea mai apropiată de Spirit; practic, ea este esenţa Sinelui Superior. Spiritul are o natură absolut divină, non-umană, şi nu poate fi înţeles. Dar mintea mentală păstrează o urmă de individualitate din colaborarea cu minţile astrală şi fizică.

Mintea astrală este mult mai apropiată de mintea fizică, păstrând identitatea acesteia. La moarte, pierdem mintea fizică (creierul) odată cu corpul, dar rămânem cu mintea astrală. Din acest motiv, nici nu simţim că am murit, conştiinţa continuă, dar fără mintea fizică.

Totuşi, sufletele superioare nu se opresc în lumea astrală, unde sufletele continuă o viaţă limitată de tendinţe omeneşti. Sufletele superioare trec în lumea mentală, unde individualitatea aproape se şterge.

În concluzie, dacă sufletul se opreşte în planul astral după moarte, îşi va păstra identitatea umană, cel puţin o perioadă de timp. Dacă însă sufletul avansează în planul mental, îşi va lepăda haina astrală şi va rămâne în stare mai pură, fără identitatea anterioară, ci mult mai asemănător cu Spiritul. Spiritul nu are nicio identitate, este spaţiu pur.

Ego-ul sau simţul identităţii personale, este ca o turbulenţă într-un lac liniştit, sau ca o gaură neagră în imensitatea cosmică. Ego-ul este o contracţie a spaţiului pur. El absoarbe pentru sine tot ce vede în jur, ca şi cum ar fi centrul universului. Evident, este o falsă impresie. Această contracţie poate dispărea şi atunci rămâne spaţiul coerent, limpede, netulburat, în care totul continuă să se întâmple ca înainte, dar fără acea tensiune psihică. Omul iluminat poate avea aceleaşi experienţe ca cel neiluminat, dar nu se mai agaţă de ele, nu se agaţă de nimic, fiindcă a dispărut contracţia egotică.

< Sus >

MODELUL 3

În modelul 3, “caracatiţa”, nu apare ilustrată ideea de evoluţie, deoarece timpul nu există în lumea lui Dumnezeu. Fiecare entitate fizică sau astrală sau spirituală trăieşte după cum intenţionează Spiritul absolut divin, care se “întrupează” în mai multe lumi vibratorii (fizice, astrale cu formă, mentale fără formă), în mai multe tipuri de entităţi, în mai multe epoci istorice sau referinţe temporale – toate având loc “simultan”, fiindcă nu există timp. (Cuvântul “simultan” nu este chiar adecvat, căci se referă tot la timp, dar nu avem altul la dispoziţie. Mintea nu poate concepe non-timpul. Dimpotrivă, ea a fost creată special pentru a susţine ideea de timp!)

Acest model nu are nicio legătură cu modelele 1 şi 2 şi nu le putem pune de acord. De pildă, ar trebui să explicăm de ce entităţile evoluează din una într-alta. Deci evoluează şi fiecare depinde de cea dinaintea sa (aşa cum ilustrează modelele 1 şi 2). Ideea de evoluţie merge mână în mână cu ideea de cauzalitate. Modelul 3 aboleşte însă ideea obişnuită de cauzalitate şi timp.

Modelul 2 este valabil dacă considerăm Spiritul ca o combinaţie între Nucleul imaculat şi perispiritul energetic. Perispiritul, sau sufletul, evoluează ca urmare a încarnărilor.

Modelul 3 ia în consideraţie doar Nucleul Spiritului, care nu evoluează în timp. Totuşi, ar putea exista un altfel de evoluţie, specifică non-timpului.

Perispiritele sunt specifice fiecărei entităţi (om, entitate energetică, înger). Totuşi, există şi nişte legături karmice sau energetice între entităţile animate de acelaşi Spirit. Iar legăturile se fac, aşa cum sugera Isus, prin capul caracatiţei, tentaculele fiind entităţile respective (vezi Mesajul 31, antemenţionat).

În modelul 3 nu se face o trecere imediată de la o tentaculă la alta "vecină", în virtutea unor legi automate, de genul succesiunii reîncarnărilor. Ci totul se face prin alegerile libere ale Spiritului, care poate face unele legături karmice între tentacule, pe motive pe care numai El le cunoaşte.

Am putea descrie situaţia altfel: Toate vieţile anterioare se găsesc în aura energetică a corpului, ca seminţe karmice. De aici, ele pot genera diverse influenţe asupra persoanei noastre. Nu întotdeauna cea mai apropiată încarnare (în timpul istoric) ne marchează mai profund (deşi cam aşa se întâmplă, în general). Pot fi şi influenţe de la distanţe istorice foarte mari (ba chiar, cum spun unele surse spirituale, din încarnări viitoare). Timpul este o iluzie foarte puternică, dar doar o iluzie.

Reciproc, actuala noastră viaţă apare ca un „abur” în aura unei alte fiinţe încarnate din acelaşi spirit. Practic, fiecare fiinţă are o aură formată din influenţele simultane ale tuturor celorlalte fiinţe. Regăsim aici principiul holografic „Întregul este prezent în parte, iar partea este prezentă în Întreg”.

< Sus >

Folosirea celor trei modele

Exploratorul astral Jurgen Ziewe a fost întrebat „Dacă suntem suflete bătrâne când ne încarnăm, de ce copiii care mor prematur încă mai trebuie să crească în astral, să meargă la şcoala astrală, de ce nu se întorc imediat la spiritul lor?” (Aceste aspecte le relatase Jurgen, în urma călătoriilor sale astrale.)

Este o întrebare plină de miez, la care Jurgen nu a dat un răspuns direct, ci a preferat să răspundă din experienţele sale. (vezi Afterlife Answers 12).

În cadrul modelului #1, răspunsul ar putea fi acesta: Nu toţi suntem suflete bătrâne şi nu toţi rămânem în astral. Un suflet bătrân va sta foarte puţin acolo, după care va fi atras într-o sferă superioară astralului. Jurgen nu a avut timp să analizeze evoluţia în timp a acelor copii astrali. Totuşi, putem spune că acolo copiii cresc mult mai repede. Acest fapt a fost verificat de persoanele care şi-au pierdut copiii, dar i-au contactat prin mediumi sau telepatic şi au observat că s-au maturizat mult mai repede decât pe Pământ.

În cadrul modelului #2, răspunsul este mai nuanţat şi mai în acord cu profunzimea întrebării. După cum spune cercetătorul hipnoterapeut Michael Newton, nu toate sufletele parcurg etapele tranzitorii de după moarte în aceeaşi ordine şi în acelaşi interval de timp. Etapa finală constă în reunirea cu spiritul-mamă. Dar până atunci, sufletul poate rămâne într-un tărâm astral o perioadă de timp pe care nu o putem noi prestabili. Poate fi vorba de câteva săptămâni sau poate fi vorba de câteva secole, în cazul fantomelor. Din cercetările Ninei Petre, rezultă că intervalul obişnuit dintre două încarnări este de câteva decenii. Totuşi, Ian Stevenson a catalogat numeroase cazuri în care sufletele de copiii decedaţi s-au reîncarnat extrem de repede, după zile sau luni, păstrându-şi intacte amintirile din viaţa anterioară.

Dar mai poate interveni şi nerăbdarea spiritului. După cum spune Michael Newton şi Guy Needler şi Joshua Stone şi alţii, spiritul îşi poate trimite la încarnare simultan două suflete sau chiar mai multe! Prin urmare, este foarte posibil ca, dacă sufletul copilului decedat va sta ceva mai mult timp în astral, în acest răstimp, un alt suflet al aceluiaşi spirit să fie trimis la încarnare pe Pământ. Din punctul de vedere al spiritului, chiar şi viaţa în astral este tot un fel de „încarnare”, o existenţă într-o iluzie (e adevărat, ceva mai rafinată decât iluzia fizică).

Deci vorbim despre sufletul-copil, nu de spirit, iar spiritul îşi poate crea mai multe suflete, toate având aceeaşi identitate spirituală! Acestea ar fi adevăratele "suflete-gemene".

În cadrul modelului #3, totuşi, această nouă viaţă poate avea loc, de pildă, în secolul 4, adică în trecut! Spiritul este liber de constrângerile timpului, el poate combina şi recombina vieţile şi caracteristicile în orice ordine doreşte, până devine mulţumit de perfecţiunea luminiţelor sale. Astfel am putea explica afirmaţia Elenei Gabor că suntem influenţaţi nu numai de vieţile anterioare, ci şi de vieţile noastre din viitor. Desigur, pare un scenariu SF, dar nu putem limita Realitatea spirituală la gândirea noastră pămâneană.

Iată şi mărturia Mirei Kelley, hipnoterapeută pentru regresia în vieţile anterioare, al cărei client, John, în stare de hipnoză a descris 6 vieţi ale sale paralele, întinse pe parcursul a 140 de ani, între anii 1910 şi 2040! Spiritul-ghid al clientului i-a răspuns Mirei că suprasufletul nu cunoaşte timpul şi poate alege chiar mai multe încarnări simultane sau le poate aranja succesiv. Fiecare încarnare conţine un suflet, adică un fragment din energia suprasufletului (spiritului).

yt What Are Parallel Lives? Simultaneous Time & Parallel Realities

sau yt Past Lives are Simultaneous Lives

Selectaţi traducerea automată în limba română apăsând pe rotiţă, apoi subtitrări, apoi traducere automată şi selectaţi Română. Cartea Mirei Kelley "Dincolo de vieţile trecute" este editată şi în limba română.

Aceeaşi idee este reiterată şi de spiritul Ananda, care a transmis prin mediumul Tina Spalding cartea „Making Love to God”, vezi capitolul „Minţi dezinformate”.

< Sus >

Şi eu model ce aleg?

Vă puteţi alege modelul preferat, căci fiecare prezintă felia lui de Adevăr. Majoritatea oamenilor înţeleg mult mai bine modelul 1. Eu am promovat până acum Modelul 2, dar nu am prejudecăţi.

Probabil că iluminaţii vor prefera Modelul 3, pentru că este în sintonie cu nondualitatea. Mai ales că este ilogic, inacceptabil, inutil şi inimaginabil. Dacă nu aş fi găsit indicii clare ale acestui model 3 în unele mesaje spiritiste, probabil că nici nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva. Dar tocmai prin aceasta modelul trece „proba inimaginabilului”, cum o numeam în alt articol. Adică, este ceva ce depăşeşte fantezia umană şi, în plus, spiritele care au lansat aceste idei şi-au riscat credibilitatea, prin urmare n-ar fi avut niciun interes să ni-l prezinte, dacă n-ar corespunde Adevărului.

După cum spuneam, Jurgen Ziewe a avut această viziune, anume că vieţile terestre apar Spiritului ca într-o reţea tridimensională, unde fiecare nod al reţelei reprezintă o încarnare, având o culoare şi luminozitate distinctă. Privind din spaţiul divin atemporal, el poate alege o anumită viaţă cu o lumină mai slabă sau o culoare mai murdară pentru a o aprofunda. Şi se încarnează acolo. Scopul nu ar fi aici „evoluţia”, fiindcă nu există timp, ci „luminarea tuturor nodurilor”. Este un alt termen, un alt concept, o altă abordare a rolului încarnărilor. Mai mult, încarnările par a fi prestabilite de la „bun început” în acea reţea.

Să ne gândim la capodopera „Mona Lisa” a lui Leonardo da Vinci, pe care el a pictat-o ani de zile, ducând-o după el pe oriunde mergea. Nu a avut niciun scop cu acest tablou, nu a dorit să-l vândă, nu a dorit să-l expună, pur şi simplu, l-a îmbunătăţit iar şi iar, de amorul artei. Aşa este şi cu spiritul, face din tot angrenajul vieţilor sale o operă cinetică de mare amploare, pe care o înfrumuseţează iar şi iar. De amorul vieţii, pur şi simplu.

Mergând pe această logică nouă, nu putem exclude ca spiritul să se reîncarneze în aceeaşi viaţă iar şi iar, până îi corectează luminozitatea, precum în filmul „Ziua cârtiţei”. Aşa am putea înţelege mai bine modelul 3, caracatiţa.

Trebuie să ne împăcăm cu ideea că niciodată nu vom găsi un model complet şi perfect al acestor chestiuni, pur şi simplu, pentru că mintea umană este ea însăşi imperfectă şi limitată. Mintea omului nu va putea niciodată cuprinde creaţia divină infinită.

< Sus >

Sinele-suflet şi sinele-Spirit

Studiind atent literatura spirituală şi colaborând cu mediumi, Robert Schwartz a ajuns şi el la aceeaşi observaţie. Anume că par a exista două tipuri diferite de „spirit”: sinele-suflet (în evoluţie de la neiubire către iubire atât pe Pământ, cât şi în tărâmurile non-fizice, multi-dimensionale) şi sinele-spirit (divinitate neschimbată, atotiubitoare, non-dimensională). Citiţi fragmentul de la finalul acestui subcapitol.

Din perspectiva sufletului, viaţa este un continuu efort de autoîmbunătăţire. Din perspectiva spiritului, nu ai ce îmbunătăţi, eşti deja perfect.

Chiar şi karma capătă sensuri diferite. Din punct de vedere sufletesc, karma trebuie „eliberată” sau „arsă”, adică trebuie să dizolvăm cauzele dezechilibrelor iniţiale, prin suferinţă sau acţiuni înţelepte, ce dovedesc asimilarea lecţiei karmice. Însă din punct de vedere spiritual, karma este expresia unei nevoi de „echilibrări”, adică spiritul simte nevoia să experimenteze ambele faţete: bun şi rău, prost şi inteligent, gras şi slab, călău şi victimă etc.

Dacă karma nu este eliberată sufleteşte, va exista tendinţa de a relua ciclul karmic, din nevoia de echilibrare spirituală, opinează Robert Schwartz. Cu alte cuvinte, în fiecare cuplu de opuşi există aceeaşi energie (o credinţă), dar manifestată în moduri diferite (în exemplele de mai sus: energia moralităţii, energia mintală, interesul pentru aspectul fizic, violenţa). Dacă această energie instabilă nu este eliberată din aură, ea va tinde să manifeste în continuare alternativ când unul din elemente, când elementul contrar.

Aşa încearcă autorul să combine şi să dea un sens comun celor două perspective diferite, ale sinelui-suflet şi sinelui-spirit. Este normal ca omul să încerce să lege lucrurile disparate, pentru a-şi linişti dorinţa de înţelegere, dar rezultatul poate fi uşor contrazis cu alte argumente. Cel mai simplu contra-argument este că, în această viziune, sinele-suflet pare a avea un rol mai important şi mai progresist decât sinele-spirit. Din perspectivă umană, sufletul încearcă să facă viaţa mai suportabilă, pe când spiritul este indiferent sau complet detaşat de suferinţele omului. Dar să nu uităm că tot sufletul îl pune pe om să sufere în numele „purificării karmei” sau altor scopuri tainice.

La o analiză atentă, autori diferiţi se referă la acelaşi subiect în mod radical diferit. Niciun trăitor mistic nu a reuşit să lămurească această dilemă filosofică. Ci fiecare a cunoscut doar unul dintre cele două tipuri: fie sufletul divin, fie spiritul divin. Sau amândouă, dar pe rând. Cred că misterul nu poate fi rezolvat de mintea umană actuală. Dar cel puţin, am expus termenii problemei şi să fim de acord că ei nu pot fi puşi de acord.

Din perspectivă nondualistă, nu este cazul nici măcar să încercăm a corela cumva cele două perspective opuse. Absolutul şi Creaţia sunt chestiuni total diferite şi, totuşi, sunt aceeaşi Energie divină nemanifestată, respectiv, manifestată. Ele sunt intrinsec legate, dar nimeni nu poate găsi această legătură în mod logic, ci doar experienţial, prin iluminare sau trezire spirituală. Orice alt demers intelectual va eşua. Însuşi acest articol demonstrează cât de îndoielnică este gândirea omenească atunci când încearcă să descifreze misterele metafizice...

Urmăriţi în acest sens şi mărturia NDE a lui Rich Kelly, una dintre puţinele viziuni apropiate de nondualitate.

Citat din "Darul sufletului tău", de Robert Schwartz – Cap.1 pag.34-35

Trei straturi ale sufletului şi vindecarea falselor credinţe

Faptul că o parte mai luminată a sufletului îi permite unei părţi mai întunecate să ducă la îndeplinire un act precum violul nu a fost un subiect pe care eu să-l studiez, în cadrul cercetării efectuate pentru prima mea carte - cel puţin, nu în aceşti termeni. Când am întâlnit acest aspect în cercetarea mea ulterioară, am fost derutat. Perspectiva mea era aceea că noi, ca suflete, suntem Iubire. Dar unul dintre ghizi mi-a clarificat cum stau lucrurile: „Sufletul este atât iubire, cât şi non-iubire. El se maturizează şi evoluează. Nu e atotcunoscător şi atotiubitor. Sufletul este acea parte din tine care traversează diverse experienţe şi, prin intermediul lor, trece de la non-iubire la iubire."

Există trei „straturi" ale sufletului: sinele-Spirit, sinele-Suflet şi personalitatea pământeană.

Esenţa fiinţei noastre este sinele-Spirit, cunoscut drept Spirit, Dumnezeu sau prezenţa Eu Sunt. Această parte a sufletului este atotînţeleaptă şi atotiubitoare. Este parte din tărâmul Fiinţei: mereu prezentă, neschimbătoare, Una cu toate celelalte fiinţe şi cu Tot-Ceea-Ce-Există.

Sinele-Suflet face parte din tărâmul Devenirii. E acea latură din noi implicată în dualitate. Sinele-Suflet evoluează prin experienţe. De aceea, poate comite ceea ce noi considerăm a fi greşeli. Îşi poate uita conexiunea eternă cu Spiritul şi se poate simţi deconectat de Iubirea din care a fost creat şi către care evoluează.

Personalitatea pământeană din fiecare viaţă este o expresie a energiei enorme şi mult mai ample care este sinele-Suflet. Personalitatea e inspirată de sinele-Suflet, iar acesta din urmă învaţă din experienţele personalităţii, îndeosebi prin sentimentele trăite de aceasta. Multă vindecare poate să aibă loc - şi chiar are - în Casa noastră non-fizică, în care ne întoarcem între încarnări. Dar vindecarea se poate petrece doar prin traversarea şi depăşirea unei provocări atunci când suntem într-un corp. În tărâmul non-fizic deţinem o cunoaştere mai extinsă, dar viaţa pe Pământ ne oferă oportunitatea magnifică de a transforma acea cunoaştere într-o experienţă simţită. Există o diferenţă între „a căpăta înţelepciune" şi „a fi înţelept".

Sinele-Suflet are o cunoaştere mai vastă decât personalitatea pământeană, dar nu este în mod necesar pe deplin aliniat cu Spiritul. Sinele-Suflet este multidimensional: se poate exprima în mai multe dimensiuni sau încarnări simultan. Vindecarea pe care fiecare dintre noi o realizează în viaţa actuală aduce vindecare altor personalităţi anterioare ce au fost create de sinele-Suflet, iar vindecarea acelora o determină pe cea actuală. În capitolul despre boli mintale, vei vedea că Mikaela a fost de acord, înainte de a se naşte, să experimenteze câteva forme de boală mintală extremă, pentru a se vindeca pe ea însăşi, dar şi pentru a aduce vindecare altor încarnări ale sinelui-Suflet.

Se pune întrebarea: de ce Spiritul sau Dumnezeu ar permite existenţa bolilor mintale sau a altor forme de suferinţă? Un răspuns ar fi acela că Spiritul este în mod inerent nelimitat. Dacă Spiritul ar împiedica sinele-Suflet să planifice o încarnare şi să aibă anumite experienţe, Spiritul însuşi ar deveni limitat, ceea ce este contrar naturii sale...

< Sus >

Divinitatea este paradoxală

Sinele-suflet şi sinele-spirit sunt ca cele două feţe ale aceleiaşi monede. Nu pot fi separate, coexistă, dar privesc în direcţii opuse. Primul este sinele manifestat, energetic, iar al doilea este sinele nemanifestat, transcendent. Ei se oglindesc unul în altul, sunt total distincţi, dar în unitate indisolubilă.

Oricât de înalt şi fericit ar fi tărâmul non-fizic în care rezidă sufletul (înainte de încarnare), totuşi, se simte incomplet şi imperfect, ceea ce îl atrage către încarnare pe Pământ sau o altă planetă mai evoluată. Prin definiţie, sufletul nu va ajunge niciodată perfect, nu va fi niciodată identic cu spiritul. Va tot urca, la infinit. Misiunea sufletului nu se va termina niciodată, nu-şi va găsi niciodată pacea deplină. Sarcina sa este precum a lui Sisif.

În schimb, spiritul este însăşi definiţia sau sursa păcii şi iubirii şi libertăţii. El nu face niciun efort către nimic, căci are tot ce şi-ar putea dori. De fapt, nu are nicio nevoie, nicio dorinţă. Pentru el, totul este un fel de joacă. Fiecare încarnare este încă un rol de actor. Personajul piesei este iluzoriu şi numai actorul este real.

Dar, pentru sinele-suflet, viaţa umană are o mare miză şi se implică în aducerea ei la liman. Robert Schwartz spune că spiritul-Dumnezeu îi prezintă sufletului toate oportunităţile de încarnare, iar sufletul îşi alege familia şi destinul în funcţie de nevoile sale, de dezechilibrele energetice acumulate în aura sa.

Din altă perspectivă, am putea spune că Dumnezeu este atât Absolutul, Vidul Creator, Tao, neutrul, cât şi valoarea supremă a tuturor calităţilor nobile: iubire, bine, frumuseţe, libertate, curaj etc. Dumnezeu este libertate absolută, adică haos. Şi totuşi, Dumnezeu înseamnă şi ordine desăvârşită. Nu este mai puţin Dumnezeu în niciuna dintre cele două ipostaze. Spiritualitatea nondualistă ne pune în vedere tocmai această simultaneitate şi coincidenţă a celor două sfere existenţiale distincte. „Nirvana este una cu samsara”, se spune în buddhism. (Desigur, nu este „totuna”, adică cele două se simt diferit, dar „sunt una”, adică reprezintă aceeaşi Realitate unică.)

Nondualiştii nu resping lumea, nu se detaşează de ea, ba chiar o percep cu mai multă acuitate. Din contră, unele şcoli spirituale promovează "detaşarea", adică indiferenţa faţă de lumea fizică.

Iluminaţii neo-advaita spun, şi mai radical, că Absolutul este Tot-ce-există, Vidul creator este în acelaşi timp creaţia manifestată. Nu e vorba că ar fi două lucruri separate, ci nimicul este, simultan, totul. Şi mai spun ceva bizar, că în momentul când ego-ul dispare – prin iluminare spirituală – se vede – de către nimeni – că nici nu a existat vreodată vreun ego!!!

În timp ce oamenii spirituali preamăresc „puterea gândului” de a manifesta orice doresc (mentalitatea de luptător), nondualiştii vorbesc de puterea „non-gândirii” (forţa apei, a non-rezistenţei, wu-wei), căci orice gând în scop personal este un instrument de control al vieţii, care întăreşte iluzia că ego-ul ar exista (nu ne referim aici la gândirea practică, ce operează asupra aspectelor concrete!). „Cea mai puternică protecţie o capeţi atunci când nu te aperi”, scrie Marius Ghidel.

Nu există nici liber-arbitru, pentru că nu există un „eu” care să fie separat de unica Fiinţă sau Tot-ce-există. Nu există nici măcar cauzalitate, pentru că nu există timp. Desigur, acestea sunt nişte paradoxuri incomprehensibile, dar al cărui adevăr poate fi intuit, simţit cumva. Mintea nu este proiectată să gândească nondualist, ci dimpotrivă, dualist, în alb şi negru.

< Sus >

Transcendentul transparent

Oare ce culoare aţi atribui Vidului creator? Dacă ar fi negru, atunci ar fi simplu să reprezentăm Vidul, printr-o imagine total neagră, precum spaţiul cosmic. Dar aici nu vorbim de vidul cosmic, ci de Vidul absolut, unde nimic nu se manifestă. Deci nu poate fi negru, fiindcă orice culoare este „ceva”, iar Vidul este nimic. Prin urmare, Vidul este, în mod necesar, total transparent.

Am putea spune că orice ne apare în faţa ochilor este văzut printr-un fel de ecran transparent, care este Vidul creator. Mai mult chiar, fiecare obiect este modelat din „substanţa” inexistentă şi transparentă a Vidului, dar care ne pare reală, fiindcă şi ochiul nostru este modelat din aceeaşi „substanţă” compatibilă cu obiectul respectiv.

Atunci când ajungem în transcendent şi nu există decât Vidul, privim prin el, dar privirea nu se poate opri pe nimic, fiindcă nu există nimic acolo, nici măcar spaţiul. Şi atunci, vederea alunecă tot mai departe şi mai departe, în căutarea unui punct de oprire, pe care nu-l găseşte niciodată. De aici apare senzaţia de infinit, fiindcă în spatele vidului se află tot vid şi iarăşi vid... Dar nu există spaţiu, ci doar un punct vid. Fiind vid, acel punct dă impresia de spaţiu infinit.

< Sus >

Fără cauză şi efect

Să revenim puţin la ideea năstruşnică de „a-cauzalitate”. Ea se referă la Absolut, care nu poate fi legat prin nimic, este libertate pură. Totuşi, Creaţia n-ar putea exista fără legea cauzalităţii, a cauzei şi efectului.

Să facem analogia cu cei care programează jocuri video sau care simulează lumi virtuale pe computer. Personajele create de ei trăiesc în virtutea unei programări interne, din care nu pot ieşi. Am putea spune că şi Creaţia este un gen de simulare realizată de Absolut. Diferenţa este că Absolutul nu este separat de Creaţia Sa, ci este chiar ea. Însă personajele virtuale, creaturile, sunt programate să nu-L vadă. Prin urmare, ele pot vedea numai ceea ce le prezintă simţurile lor limitate, preprogramate şi ele. Şi văd că acţionează legea cauzalităţii. Doar că şi aceasta este la fel de aparentă precum este însăşi Creaţia. Personajele virtuale nu au nicio idee despre cum gândeşte programatorul demiurg. Şi dacă ar afla, probabil că ar considera că este un haos total, din punctul lor de vedere.

În momentul când Graţia Divină îi conferă unei creaturi iluminarea spirituală, ea începe să-L vadă şi pe Designerul Divin în spatele oricărei fiinţe, al oricărui obiect, pretutindeni. Şi nu că-L vede, ci îi simte Prezenţa neasemuită, care are calitatea de totală libertate. Sentimentul libertăţii este atât de pregnant, încât iluminatul va fi fermecat şi îi va cânta ode şi îi va preamări Prezenţa în cuvinte omeneşti. Aparenta cauzalitate şi ordine va păli ca importanţă, la fel cum va păli ca importanţă chiar şi aparentul Univers. Libertatea divină nu are oprelişti, nu se supune niciunei cauzalităţi limitative. Marea Conştiinţă este total imprevizibilă, deşi ne dă impresia că urmează nişte tipare, nişte legi.

* * *

O altă idee... Cum creează Dumnezeu sau Absolutul? Revenim la comparaţia cu programatorii pe computer. Când simulează nişte lumi virtuale, ei au observat că trebuie să pună nişte reguli pentru ca jocul să fie interesant. Dacă sunt prea puţine, jocul n-are vână, e dezlânat, nu prezintă interes. Dacă are prea multe, jocul se blochează la un moment dat. Există un număr optim de reguli ce trebuie programate pentru ca jocul să aibă o desfăşurare interesantă şi cursivă.

Aşa a făcut şi Dumnezeu când a vrut să creeze. A procedat cum facem şi noi, întâi a greşit, apoi a încercat din nou şi din nou şi din nou. Are toată veşnicia la dispoziţie. Şi nici măcar nu trebuie să aibă atâta răbdare, fiindcă este şi El destul de curios, ba chiar foarte curios. De aceea, creează simultan mai multe universuri, o infinitate de universuri, ca să vadă ce se întâmplă cu fiecare.

Noi ne aflăm într-un univers durabil, optimizat. Aici, Dumnezeu a găsit reţeta optimă, adică numărul cel mai potrivit de reguli/legi cosmice. Care sunt aceste legi? Legea cauzei şi efectului. Legea polarităţii. Legea rezonanţei sau afinităţii. Legea holistică, ce spune că întregul se află în fiecare parte. Legea expansiunii pe tipare fractalice (a corespondenţei între diferitele dimensiuni vibratorii). Legea ritmului sau ciclurilor. Şi altele. Nu sunt foarte multe, dar ele asigură o infinitate de posibilităţi şi, mai ales, îi menţine Creatorului interesul treaz. Dumnezeu este foarte curios şi îşi iubeşte creaţia, vrea s-o desăvârşească, vrea s-o apropie de perfecţiunea Sa transcendentă.

< Sus >

Limitele gândirii şi ale cuvintelor

În concluzie, cum am putea înţelege faptul că Dumnezeu controlează toate detaliile creaţiei (putând prezice în detaliu un eveniment mărunt de peste ani de zile), dar în acelaşi timp, are totala libertate de a o modifica?! Păi, nu putem înţelege cum coabitează haosul cu ordinea. Nici fizicienii cuantici nu înţeleg cum apar particule elementare stabile din spuma cuantică haotică.

Şi cum am putea înţelege că viaţa sufletului este un continuu efort de autoîmbunătăţire, dar în acelaşi timp, nu avem ce îmbunătăţi, pentru că spiritul este deja perfect?! Păi, nu putem înţelege, ci doar accepta.

Şi cum am putea înţelege că avem liber-arbitru (misiunea sufletului este de a alege mereu şi mereu), dar în acelaşi timp, viaţa ne este predestinată?! Sunt noţiuni antagoniste, care nu pot sta alături.

La fel cum nu putem înţelege că nu există timpul. Şi cum nu putem înţelege că toate creaturile sunt manifestări diferite ale aceleiaşi Fiinţe unice. Şi cum nu putem înţelege raţional iubirea necondiţionată a Absolutului, care iubeşte cu aceeaşi intensitate şi binele şi răul, nerespingând nimic. Dacă sufletul şi spiritul sunt una şi dacă viaţa are rostul să ne facă sufletul să înţeleagă tot mai multe lucruri, de ce nu ne oferă spiritul toată cunoaşterea universală, pe care o are deja?!

La o sumară analiză la rece, toate învăţăturile spirituale sunt pline de contradicţii, din simplul motiv că se adresează minţii omeneşti. Şi însăşi mintea este în contradicţie cu Realitatea – mintea este duală, iar Realitatea este nonduală. Mintea cere Adevărul, dar nu-l poate suporta şi, atunci primeşte adevăruri parţiale sau transformă Adevărul metafizic în minciuni inteligibile. Ne putem încrede în minte doar parţial, până la un punct, în treburile practice. Pentru asta a fost optimizată. Însă, în chestiunile spirituale, metafizice, mintea devine un balast şi o barieră.

Toate învăţăturile hrănesc mintea cu ceea ce poate ea înghiţi: cunoaşterea raţională. Realitatea însă nu poate fi cunoscută în esenţa ei cu ajutorul minţii. Dar cum? Prin intuiţie. „Intuiţia” este singurul cuvânt comun ce defineşte non-mintea. Deci nu vă temeţi să vă „pierdeţi” raţiunea în căutarea Adevărului, fiindcă sunteţi întotdeauna susţinuţi de intuiţie.

Chiar şi misticul autentic recunoaşte că nu ştie ce vorbeşte când vorbeşte despre EL, Absolutul, Tatăl, Dumnezeu, Tao, starea de nondualitate. În sensul că Transcendentul Absolut, pe care îl simte misticul prin intuiţie, nu poate fi exprimat în cuvinte. Dar cuvintele îi sunt puse de Sus pe buze, pentru a le da semenilor săi o vagă aromă din Ceea-ce-există sau „Eu-sunt-totul”. Misticul vede că Realitatea nu are nimic în comun cu acele cuvinte, dar nu se poate opri să vorbească despre Ea, fiind ca şi fermecat.

Însăşi expresia „Eu-sunt” nu corespunde Realităţii. Acolo nu există niciun „eu”, oricât de divin ni l-am închipui pe acest „eu”, ci o conştiinţă impersonală, care nici măcar nu este conştiinţă, fiindcă nu are ce conştientiza în afara sa. Noţiunea şi senzaţia de „eu” a fost creată de Ceea-ce-există, odată cu restul Creaţiei.

Şi nu există acolo nici verbul „a fi”, care are un opus în „a nu fi”, ci există ceva fără opus, adică este nimicul, „ni-ceva”.

Şi nu există nici măcar „acolo”, căci este pretutindeni şi aici. Aşa că, dragii mei, luaţi-vă cuvintele înapoi şi folosiţi-le la treburi mai pământeşti...

< Sus >

Răzvan A. Petre
31 ianuarie 2022