<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


NEO-ADVAITA

de Răzvan-Alexandru Petre

Capitole şi subcapitole:

f [Interpretări personale] f Sinuciderea, ca gest de frondă împotriva Divinităţii f Scopul apariţiei ego-ului  [Metafora nervului de la măsea] f Ce e iluminarea spirituală f Cum poate ego-ul grăbi iluminarea f Să treci o bătrânică strada când ea nu vrea f Variaţii de iluminare f Fata morgana a iluminării  [Cele două filme paralele]  [Fericirea iluminării este a Spiritului] f Reacţiile iluminaţilor diferă la trăirea nondualităţii f Q&A de tip neo-advaita f Cuvintele maestrului spiritual Papaji (H. W. L. Poonja)


   2     Atenţie: textul conţine idei nondualiste radicale care vă pot afecta intelectual!

Neo-advaita este un termen ce grupează învăţătorii occidentali care vorbesc despre Nondualitate în afara tradiţiilor orientale (advaita-vedanta, buddhism, zen etc.). Chiar dacă unii dintre ei au ucenicit într-o tradiţie orientală pentru o perioadă, au părăsit-o după ce s-au iluminat (de pildă, Adyashanti). Alţii au avut parte doar de ocazii şi experienţe individuale în urma cărora s-au trezit spiritual, de pildă Eckhart Tolle, Mooji, Rupert Spira etc.

Dintre aceşti învăţători occidentali, iese în evidenţă pe YouTube Tony Parsons, numit şi „Terminatorul”, şi cei care s-au iluminat prin contactul cu el (Jim Newman, Richard Sylvester ş.a.). Îi urmăresc cu plăcere pe internet. Deşi au unele „inconsistenţe logice”, învăţăturile sale sunt foarte eficiente pentru trezire. Chiar Tony spune că nu este important ce vorbeşte el la conferinţe, ci transmisia energetică, pe care nu „el” o face, ci Nimeni, adică Absolutul.

Tot el explică faptul că mesajul său, aparent nihilist, nepromiţând nimic căutătorului, are succes fiindcă oamenii simt sinceritatea (aş spune, Energia Adevărului). Şi fiindcă în Occident căutătorii spirituali sunt mai grăbiţi şi sătuli de „tradiţie”, vor ceva viu, direct. Mesajul său dezamăgeşte mintea, care îşi dă seama că nu poate ajunge la Absolut prin gândire sau alte eforturi şi, astfel, poate, devine mai permeabilă la intuiţia spirituală directă.

tony parsons
Tony Parsons

Iată, în câteva fraze, esenţa mesajului său.

« Se pare că, foarte recent, a apărut o comunicare unică şi radicală. Deoarece recunoaşte conceptul de sine (n.tr. - eu separat) drept iluzoriu şi ideea de căutare (n.tr. - spirituală) drept zadarnică, nu oferă nimic de folos sau de valoare pentru aparenta energie a căutării (n.tr. - căutătorului spiritual). Respinge ideea că aşa-zisa existenţă are vreun sens ori scop, şi totuşi, în acelaşi timp face să strălucească esenţa iubirii necondiţionate. Se pare că este singura revelaţie despre Acela care şi produce o rezonanţă (n.tr. - atrage căutătorul), dar şi Îl lasă necunoscut.» (Tony Parsons, 8 mai 2020)

Link-uri despre neo-advaita:

Wikipedia Neo-advaita  

Advaita, as presented in the West (Dennis Waite vs Tony Parsons)

Interpretări personale

Apreciind stilul său convingător, carismatic, transformator, voit simplificator, voi analiza critic unele idei lansate de Tony Parsons, dar fără a le nega, ci doar pentru a le echilibra cumva:

 +  Ideea că ego-ul sau „eul” este o simplă iluzie fără putere de influenţare a realităţii înconjurătoare.

Aceasta este o "piatră tare" a nondualităţii radicale. Dar tot Tony recunoaşte că ego-ul se poate energiza de la anumite idei personale, pe care apoi le va atrage prin rezonanţă, într-o cerc vicios, favorizând nevroza. Or, spunem noi, nevroza va influenţa comportamentul omului, iar acesta va influenţa, desigur, lumea înconjurătoare. Cred că aici Tony a făcut un mic "compromis" cu dualitatea, admiţând că omul are, totuşi, liberul-arbitru de a evita nevroza. Dar acest compromis este normal în lumea în care trăim, unde însuşi conceptul de "nondualitate" nu este acelaşi lucru cu Realitatea incognoscibilă, spre care doar indică aproximativ.

Ramana Maharishi a făcut aceelaşi compromis logic, spunând că "totul este predeterminat, dar ai libertatea să nu te identifici cu corpul" ("Day by Day with Bhagavan"|4-1-46, Afternoon).

 +  Ideea că dualitatea apare odată cu relaţia subiect-obiect, care este specifică exclusiv omului. Ego-ul trăieşte într-o iluzie, un fel de văl sau filtru ce opacizează realitatea. Omul nu vede realitatea aşa cum este ea, totală, ci numai în relaţie cu el însuşi, ceea ce este întotdeauna nesatisfăcător.

Aici am o observaţie de formă, nu una de fond. Dualitatea exista şi înainte de apariţia omului şi o găsim în opuşii pozitiv-negativ, nord-sud, cald-rece, lumină-întuneric etc. Dinamismul lumii funcţionează numai prin contrarii. Altceva este dualitatea subiect-obiect, adică simţul separării ego-ului de rest, specific exclusiv omului. Termenul de „nondualitate” se referă deci la anularea simţului separării – poate că „nonseparare” ar fi cuvântul mai potrivit.

 +  Ideea că nimic nu are sens şi scop, care sunt invenţiile ego-ului iluzoriu, ce-şi caută o justificare de a exista. Chiar şi ego-ul este o apariţie fără scop. Tony afirmă că există o inteligenţă aparentă în fiecare fiinţă vie, dar nu există o Inteligenţă care supraveghează totul, ci Absolutul este haos liber. Nu poate exista un sens şi scop într-o Realitate fără timp, căci sensul şi scopul sunt legate de devenire şi timp.

Desigur, aceste afirmaţii te pot şoca într-un mod trezitor, dar îmi par a fi inconsistente logic. Absolutul aparent, adică universul „creat” trebuie să fie supravegheat de o Inteligenţă, altfel haosul ar apărea imediat. Apoi, lumea trăieşte în timp, iar timpul este ordine implicită. Eu interpretez afirmaţia că „Totul este haotic, sălbatic” în sensul că Viaţa are propria Sa agendă, care nu poate fi pricepută. Haosul Absolutului nu are sens şi scop, asta ar fi uşor de acceptat teoretic, dar acest haos nu se prelungeşte în Creaţie, care îl „echilibrează” prin Ordine.

Întreaga Creaţie nu are un scop în sine, ea poate dispărea în orice moment fără ca Absolutul să fie deranjat în vreun fel, ca şi cum ea n-ar fi existat niciodată. Desigur, ego-ul va căuta şi poate chiar va găsi un scop al lui, ca şi al Universului. Dar îşi va folosi mintea limitată pentru a găsi acel scop, ceea ce din start va duce la o falsitate. Dacă Universul are un sens, nicidecum nu ar putea fi înţeles de mintea omenească.

Am putea explica ideea lipsei de sens şi scop prin alte cuvinte. O piesă de teatru nu are ca scop să satisfacă interesele personajelor. Nimănui nu-i pasă de satisfacţiile sau insatisfacţiile lor, dacă li se pare că scenariul e prea lung sau prea dramatic. Ele sunt nişte personaje fictive, iar părerile lor, la fel de fictive, nu interesează decât ca replici în piesă.

Richard Sylvester explică ideea din punct de vedere psihologic: «Multe dintre marile poveşti despre sensul şi scopul vieţii sunt religioase, spirituale, ştiinţifice, filosofice sau politice. Ele sugerează că ne îndreptăm spre un viitor care, într-un fel, va fi mai bun decât ceea ce se petrece acum, un viitor care nu vine niciodată. Cât timp suntem hipnotizaţi de aceste poveşti, ne este greu să apreciem simplitatea a ceea ce deja este. Înţelegând asta, vom fi capabili să ne relaxăm şi să apreciem ceea ce este real, decât să ne pierdem în povestea din capul nostru.»

Totuşi, pentru Viaţa aparentă, ego-ul are un scop. Haideţi să căutăm împreună care ar fi scopul apariţiei şi al dispariţiei ego-ului (iluminarea spirituală)!

< Sus >

Sinuciderea, ca gest de frondă împotriva Divinităţii

Deşi ego-ul este rebelul absolut, totuşi Inteligenţa Divină îl face să aleagă şi să acţioneze în sensul dorit de Creator. Liberul-arbitru este deci aparent real, dar în sens absolut, nu există. Desigur, simplul fapt de a afla teoretic acest lucru nu este suficient ca să schimbe ceva în lume sau în tine.

Totuşi, unii „filosofi”, ajungând la aceeaşi concluzie, au zis că există o acţiune care scapă cu certitudine controlului divin: sinuciderea. Astfel, măruntul eu ar putea strica planul măreţului Creator. Ce bravadă! Este o atitudine arogantă şi absurdă. Dar Dumnezeu îngăduie toate excesele, inclusiv acest orgoliu prostesc.

Problema însă este că, prin sinucidere, ego-ul nu dispare şi tocmai în asta constă pedeapsa automată. Nu este un somn definitiv. Nu, nu. Dacă sinucigaşul ar şti ce-l aşteaptă dincolo, nu ar face gestul disperat sau orgolios. Aici, pe Pământ, ego-ul a avut parte măcar de senzaţia liberului-arbitru. Îl aşteaptă Dincolo lipsa acestei senzaţii, ca revers. Iadul este locul unde ego-ul nu mai are senzaţia de liber-arbitru, se simte captiv fără opţiuni. Disperarea infernului este, de aceea, mult mai grea decât oricare disperare trăită pe Pământ, chiar dacă nu durează decât câteva minute.

Este o lecţie dură, dar nu eternă. La un moment dat, ego-ul este dizolvat, iar spiritul este curăţat şi trimis la reîncarnare. În noua fiinţă umană se va crea un alt ego, care va păstra unele idiosincrazii ale vechiului ego. Ideal ar fi ca noul ego să manifeste mai multă înţelepciune.

< Sus >

Scopul apariţiei ego-ului

Neoadvaita îi dă ego-ului semnificaţia de simţ al separării omului de restul lumii (în sanscrită se numeşte Aham, eul pur). Dar acest ego modifică permanent tiparele mentale, atrăgând şi respingând anumite gânduri, emoţii. Când vorbim de „evoluţia sau îmbunătăţirea ego-ului” ne referim la aceste tipare mentale (numite în sanscrită samskaras ori vasanas) care generează atitudinile şi comportamentele omului. Aham, sau ego-ul pur, este o iluzie divină care nu evoluează. El are doar două stări: există sau nu există.

Care ar fi scopul apariţiei ego-ului (Aham)?

După părerea mea, el introduce mult DINAMISM în minte, intensifică aspectele personalităţii şi le urgentează apariţia. Speciile de animale pot rămâne neschimbate timp de mii şi milioane de ani. Omenirea are o evoluţie foarte rapidă (în bine sau în rău) tocmai mulţumită ego-ului. Omenirea nu are timp să aştepte să evolueze în funcţie de schimbarea ecosistemului, a climatului sau de cataclisme naturale. Deci ego-ul este un factor de progres foarte, foarte rapid, în ciuda defectelor sale inerente. Datorăm prezenţei ego-ului dezvoltarea civilizaţiei umane în forma ei actuală, cu toată ştiinţa, arta, ştiinţele umaniste, organizarea socială şi tot ce mai conţine ea, inclusiv metehnele ei.

Recapitulând: Ego-ul Aham este o iluzie divină, creând impresia de individ separat şi autocentrat, iluzie care generează o mulţime de poveşti, pe care omul le crede reale. Pe de altă parte, Ego-ul evolutiv este format din tiparele mentale create sub magnetismul lui Aham, adică este efectul relativ durabil al acelor poveşti. Aceste tipare amplifică iluzia de „eu”. Când aceste tipare sunt şterse treptat, ego-ul evolutiv îşi pierde energia şi omul se manifestă tot mai detaşat şi pozitiv în lume. Totuşi, ego-ul Aham nu dispare decât în anumite situaţii rare, numite iluminare sau trezire spirituală.

«Pentru a crește cu adevărat lăuntric, mai întâi trebuie să fii provocat din toate direcțiile. Lucrurile nu pot merge cum vrei tu. Nu îi poți porunci vieții sau să te aștepți să-ți îndeplinească proiecțiile. Dacă lucrurile ar fi întotdeauna ușoare, ai adormi înăuntrul ființei tale. Pe măsură ce devii mai sensibil, mai alert, intuitiv, deschis și tăcut, atunci frica, rezistența și letargia se reduc și sunt înlocuite de un calm profund și o credință în Cel nevăzut. Deși nimeni nu poate fi văzut alături de tine, cel care pășește cu Dumnezeu nu este niciodată singur. Gazdele cerurilor pășesc alături de el.» (Mooji, din “Focul Alb”)

 

Metafora nervului de la măsea

Ego-ul e ca nervul de la măsea. Când dentistul ţi-l scoate, nu te mai doare niciodată măseaua. Totuşi, natura a pus acolo nervul cu un scop: cel de a te atenţiona când dintele dă semne de deteriorare. Altfel, ai fi fost neglijent cu acest instrument digestiv şi nu ţi l-ai fi reparat la primele semne de stricare.

La fel, ego-ul este necesar vieţii omului. Fără el, am fi ca Adam şi Eva în paradis: fericiţi, dar ignoranţi. Ego-ul ne ajută să cunoaştem viaţa în profunzime. Când am cunoscut-o suficient de bine, vine Dentistul Divin şi ne scoate nervul, lăsându-ne fără vitalul ego, dar şi fără suferinţă.

< Sus >

Ce e iluminarea spirituală

Bucuria şi durerea sunt urmările naturale ale unor acţiuni anterioare, iar „eu” doar crede că i se cuvin lui, că el e „autorul”. Prin iluminare, observăm că viaţa se desfăşoară normal şi fără să existe simţul „eului” separat; întreaga Viaţă este Dumnezeu în mişcare şi acţiune. În tine nu mai trăieşte un „eu” chinuit şi separat de tot, ci însuşi Dumnezeu.

De obicei, oamenii având tangenţe cu spiritualitatea rostesc fraze de genul „noi suntem Divinitatea care se experimentează pe Sine”. Neînţelegerea, specifică dualităţii, provine din faptul că se adaugă pronumele „noi”, care este o iluzie. Nu există decât Divinitatea, care pare a fi multiplă.

Atunci când ego-ul se „sparge”, rămâne CEEA ce era de la început, doar Divinitatea acţionând pretutindeni, asta însemnând că Ea dirijează toate gândurile şi acţiunile personajelor care se cred „persoane”. Dumnezeu ESTE pretutindeni şi TOTUL, dar „noi” sau „eu” este o completă iluzie, un vis în vis. „Noi” nu este Divinitatea, pentru că „noi” nu există în Realitate.

< Sus >

Cum poate ego-ul grăbi iluminarea

Din moment ce „separarea” nu este reală, cum ar putea exista „liberul-arbitru” al „persoanei” să grăbească iluminarea? întreabă retoric Tony Parsons. Poziţia sa vine în contradicţie cu toate tradiţiile spirituale, care se adresează unei persoane cu liberă voinţă şi putinţă de a se perfecţiona.

Astfel de întrebări sau afirmaţii directe au un efect revelator asupra ascultătorului, blocându-i mintea. Pentru unele persoane, urmarea este salvatoare şi eliberatoare de multe angoase. Totuşi, afirmaţiile lui Tony nu trebuie transformate într-o filosofie. El nu e filosof, ci iluminat. Are un scop contrar conceptualizării şi anume eliberarea de orice concepte limitative.

Chiar Tony ne avertizează să nu luăm spusele sale ca îndemnuri, nu sunt prescripţii, ci descrieri. El nu a afirmat să renunţăm la căutarea spirituală, cum a fost deseori acuzat. Vom face oricum ceea ce ne stă în fire să facem. Doar spune că „nu există nicio persoană care poate face ceva în privinţa obţinerii eliberării”.

El nu este singurul care spune că iluminarea nu stă în puterea omului. O face şi Ramesh Balsekar (discipol al lui Nisargadatta Maharaj), o face şi Papaji (discipol al lui Ramana Maharishi) şi alţii. Papaji îţi spunea să stai lângă el în tăcere şi atât (vezi citatul de la sfârşitul articolului). Ramesh Balsekar spunea că tot ce poţi să faci este „să înţelegi” cum stau lucrurile.

Tony Parsons afirmă cu francheţe că înţelegerea, claritatea (care poate veni odată cu lectura acestui articol) nu înseamnă eliberarea. Mai mult, orice efort spiritual întăreşte ego-ul spiritual, deci nu există nicio „speranţă” ca ego-ul să se ilumineze prin acea practică.

Eu aş adăuga că nimeni nu poate sta degeaba, fiecare căutător spiritual încearcă să se apropie de ideal după propriile forţe şi concepţii. Constanta preocupare pentru comuniunea cu Spiritul este perfect naturală.

S-ar părea că atât practicile obositoare prescrise de maeştrii indieni tradiţionali, cât şi practicile uşurele ale modernilor nu ar avea alt rost decât de a orienta mintea, care nu poate sta locului. Dacă ar putea sta locului, realizarea ar fi instantanee.

Ramana Maharishi le spunea unor oaspeţi indieni că mintea trebuie ţinută ocupată cu cercetarea şi reflectarea asupra afirmaţiilor din Vedanta. Acest îndemn poate fi generalizat: mintea să se preocupe constant de ţelul spiritual, fie prin lecturi, fie prin reflecţii şi scris, fie prin practici psihomentale, prin emoţii devoţionale, prin orice îi menţine viu fiorul căutării lui Dumnezeu.

A-i spune în faţă unui căutător că „orice ar face, este inutil pentru iluminare” poate fi dureros şi demoralizant. De aceea, mesajul lui Tony nu este gustat de prea mulţi. Totuşi, pentru unii, mai ales căutătorii „veterani”, această francheţe este o adevărată binefacere, o eliberare, diminuându-le energia ego-ului spiritual, care era în sine marele obstacol pentru ei.

Prea mult se vorbeşte în spiritualitate de ce trebuie să facă „eu”: să-şi integreze emoţiile, să fie mai conştient, să devină o persoană mai bună etc. etc. Eu şi iar eu, în primul plan. Este o uşurare că Tony sau Jim NU mai spun că „eu” trebuie să facă ceva pentru iluminare, care oricum nu îi stă în putinţă. Dacă te-ai plictisit de tine, eşti pe calea cea bună...

Dar nici nefăcând nimic spiritual nu-ţi va fi mai bine ca persoană...

Poate că adevărul este la mijloc, ca întotdeauna. Dacă eşti prea activ, ar fi bine să reduci febrilitatea ego-ului căutător, ceea ce POATE că va facilita venirea Graţiei. Dacă eşti la început, ar fi bine să-ţi amplifici aspiraţia, care vine chiar de la Spirit. Ego-ul ar putea interpreta această aspiraţie în felul lui: ca o dorinţă de a avea discipoli, ca o dorinţă de a salva lumea, ca o dorinţă pentru puteri paranormale, ca o dorinţă de a radia iubire etc. Astfel de idei sunt trimise ego-ului de către Spirit pentru a intra în rezonanţă cu ce trebuie să se întâmple şi a colabora la acest proiect.

În concluzie, iluminarea este decisă de Sus, iar tot ce poţi „face” este să rezonezi cu implacabilul, să mergi cu curentul.

Vreau însă să subliniez ceva important în opinia mea. Practica spirituală nu are scopul de a produce „iluminarea”!!! Aceasta este doar momeala, la fel cum alte credinţe promit „mântuirea” sau „încetarea samsarei” sau „fericirea post-mortem” etc.

Rolul principal şi imediat al practicilor spirituale este purificarea structurilor mentale inconştiente (samskaras, vasanas), întru mulţumirea Spiritului, care nu va mai fi astfel obligat să care această povară în încarnările ulterioare. Spiritul nu le poate purifica în lumea spirituală, fiindcă acolo lipseşte mintea umană care să le manifeste. Va fi nevoit să le purifice în viitoarea întrupare, când nu se ştie cât de receptiv va fi respectivul om la influxurile spirituale.

Deci practicile spirituale nu sunt destinate pentru iluminare, ci ele slujesc evoluţia omului şi spiritului. Iluminarea este imprevizibilă, o spun toţi maeştrii spirituali.

< Sus >

Să treci o bătrânică strada când ea nu vrea

 +  Nu cred ce zice Tony, că iluminarea nu ar avea sens şi scop, ca orice altceva, că ar fi o simplă întâmplare în haosul Absolut. De altfel, el recunoaşte că nu înţelege Absolutul, şi atunci cum ar putea demarca vreun scop în această imensă necunoaştere?!

Am observat că, din perspectivă dualistă, puterea ego-ului nostru de a schimba ceva realmente esenţial este iluzorie – cam totul e programat sau predestinat. Micile modificări pe care le aducem Marii Scheme sunt nesemnificative, chiar dacă nouă ni se par grozave. Sau ele erau oricum deja scrise întocmai.

De exemplu, când tu vrei să faci ceva, dar constaţi că nu ai destulă energie să împlineşti. Sau când acţionezi energic, dar obstacolele întâlnite te doboară, de nu mai finalizezi proiectul. Sau când îţi realizezi visul, dar foarte repede vine un val care dărâmă tot. În general, ceea ce nu era menit să se petreacă, nu durează şi nu are efecte consistente. Sau când te profilezi pe o meserie nepotrivită cu tine, iar după ani de zile, constaţi că nu-ţi mai place şi îţi cauţi cu disperare sensul vieţii; asta pentru că nu ţi-ai urmat predestinarea profesională, iar până la urmă, viaţa te îndrumă spre ceea ce trebuia să faci de la început. Sau când, oricât ai încerca, nu poţi schimba deciziile sau defectele persoanelor apropiate (faţă de care te crezi „responsabil” sau că ai avea vreun „drept” asupra lor).

Ego-ul e ca un voluntar ce se străduieşte din răsputeri să ajute o bătrânică să treacă strada – doar că ea nu vrea să treacă strada. s

< Sus >

Variaţii de iluminare

Ego-ul este o energie care poate fi folosită în diverse scopuri. Oamenii o folosesc, de obicei, pentru a întreţine gânduri îndreptate asupra sinelui propriu. Circa 80% dintre gânduri sunt astfel de rumigaţii personale fără valoare spirituală, care doar irosesc energia mentală.

Dar aceeaşi energie poate servi la scopuri nobile. Eu o folosesc la scrierea acestor reflecţii spirituale. Misionarii creştini, împinşi de dorinţa de a-L sluji pe Cristos, sunt în stare de orice sacrificii (vezi filmul despre misionarul român Pavel Bartolomeu). Swami Vivekananda, având o profundă experienţă spirituală, dar încă neeliberat de ego, a reuşit să popularizeze în Occident înţelepciunea indiană într-un mod eficient, de care nu ar fi fost capabil mentorul său, Sri Ramakrishna, care era un eliberat în viaţă.

Apropo de Sri Ramakrishna, extazurile sale angrenau energii colosale. Fotograful care l-a imortalizat pe acesta în samadhi relata că, dorind să-i îndrepte puţin corpul, care stătea aplecat într-o parte, a simţit că trupul sfântului era uşor ca o hârtie. Chiar Ramakrishna făcuse referire de mai multe ori la faptul că anumite energii ascensionale (prana) îl făceau să-şi piardă greutatea în timpul extazului.

Acest tip de „samadhi mistic”, întâlnit şi la alţi mistici din lume, inclusiv creştini, diferă de „iluminarea mundană” de care vorbeşte Tony Parsons şi alţi iluminaţi occidentali. În acest din urmă caz, există doar o deplasare de conştiinţă, cu păstrarea integrală a vigilenţei şi fără efecte energetice notabile. Ei afirmă că extazurile disponibile, de pildă, prin halucinogene sau kundalini, nu sunt decât experienţe ale eului, iar iluminarea este o nonexperienţă prin dispariţia eului. (Ramakrishna era iluminat şi după acest criteriu, fără îndoială, dar în plus manifesta şi fenomene paranormale.) Neo-advaitinii prezintă lucrurile în alb şi negru, ca să-şi rezume doctrina la cât mai puţini elemente. Totuşi, Creaţia este vastă şi nu poate fi cuprinsă într-o schemă atât de redusă, al cărei rol este doar de a indica spre Absolutul necreat.

Creaţia este infinit de bogată şi nimeni nu o poate cunoaşte integral. De altfel, Tony şi toţi ceilalţi iluminaţi recunosc că nu înţeleg deloc Absolutul despre care vorbesc. Creaţia este faţa extrem de complexă şi logică a Absolutului extrem de simplu şi paradoxal.

< Sus >

Fata morgana a iluminării

Se spune că omul ar avea ceva de câştigat prin iluminarea spirituală, de pildă fericirea. De aceea, mulţi o caută şi vor să o grăbească. DAR DE CE AR VREA EGO-UL SĂ MOARĂ, CĂCI ASTA ÎNSEAMNĂ ILUMINAREA?!

 +  Tony Parsons spune că unii oameni mai sensibili simt o perpetuă nemulţumire, indiferent cât de multe ar obţine din ce-şi doresc. Şi asta, pentru că natura ego-ului este să-şi dorească o împlinire în Totalitate, pe care nu o poate obţine ca fiinţă limitată cum este.

Este o explicaţie filosofică acceptabilă, pe care aş mai nuanţa-o: Meditatorii avansaţi care au ajuns la ultimul strat egotic pur, Aham, nu simt nemulţumire. Dimpotrivă, unii chiar cred că au ajuns la sfârşitul căutării şi că nu mai au ce descoperi. Poate că nemulţumirea permanentă pe care o simt unii oameni, nu toţi, provine de la Spiritul încarnat, care nu ne lasă să ne bucurăm în neştire de nimic! Asta, pentru că tiparele mentale (vasanas ori samskaras, în sanscrită) sunt încă insuficient de purificate după standardul Său înalt.

Nemulţumirea este o motivaţie puternică, dar numai dacă admitem că ego-ul ar avea liber-arbitru. Dacă nu are, cum susţin nondualiştii, nemulţumirea doar însoţeşte impulsul spre o schimbare, care însă va fi decisă de Spirit şi însuşită de ego. Poate că ne vom simţi îmboldiţi de a lua anumite decizii radicale (de pildă, să ne schimbăm profesia, starea civilă, stilul de viaţă etc.) sau să ne adâncim în spiritualitate. Practica sau căutarea spirituală este ofranda omului pentru Spiritul din el. Impulsul către perfecţiune vine de la El, lumina Lui ne cheamă pe înţelesul nostru, iar omul sensibil se deschide ca o floare la soare...

Conform descoperirilor neuroştiinţei, ego-ul conştient doar este informat despre deciziile venite din altă parte. Emoţiile şi gândurile care însoţesc decizia sunt doar o abilă punere în scenă a iluziei libertăţii de alegere. Ajută la consimţirea deciziei, dar nu sunt cauza ei.

Inspiraţia şi intuiţia vin direct de la Spirit fără astfel de emoţii sau gânduri justificative. Pe baza lor, am putea pricepe imediat că nu noi alegem ceva. Şi totuşi, ego-ul este convins de liberul său arbitru până la moarte, pentru că asta este natura lui. Numai intelectul poate raţiona la rece că, "într-adevăr, se pare că voinţa personală s-ar supune altor directive necunoscute". Dar intelectul e labil şi neputincios în faţa puterii ego-ului, o putere divină misterioasă: puterea iluziei, numită de indieni avidya sau maya.

< Sus >

Cele două filme paralele

Dacă tu te străduieşti să-ţi ţii sub control pornirile emoţionale, animalice sau demonice, acest lucru te va ajuta să trăieşti mai uşor cu ego-ul, să-ţi multiplici momentele de bucurie şi pace. Dar această ştergere progresivă a tiparelor mentale deranjante nu este cauza trezirii spirituale (dacă va apare vreodată). Trezirea spirituală este o rupere de nivel, o ieşire completă din ceea ce cunoşteai, rămânând, paradoxal, cu acelaşi statut şi rol de om normal pe care-l aveai înainte; uneori, cu aceleaşi aparente defecte.

Deci, când ţi se apropie momentul iluminării, te vei strădui spontan să-ţi domoleşti ego-ul, iar asta îţi va prinde oricum bine. Dar ai putea progresa aşa încă un milion de ani şi tot nu ai ajunge la perfecţiune. Evoluţia, pe de o parte, şi iluminarea (trezirea sau recunoaşterea Sinelui), pe de altă parte, sunt FILME PARALELE: (A) şi (B).

Efortul ego-ului (A) nu va ajuta iluminării. Iar iluminarea (B) nu-ţi va ajuta ego-ul, dimpotrivă.

Ego-ul caută (A) ce nu poate oricum găsi, fiindcă ar trebui să dispară pentru a găsi - Totalitatea. Iar ceea ce el caută există deja aici şi acum (B).

(B) nu poate aduce niciun răspuns la întrebările din (A): Ce este moartea? Care este înţelesul vieţii? Cum să găsesc fericirea? (B) aduce sfârşitul cunoaşterii discursive.

Ego-ul nu vrea iluminarea, el vrea doar să înceteze chinul căutării, sfârşitul nemulţumirii perpetue cu ceea ce are deja (A). Dar ego-ul este alcătuit din căutare veşnic nemulţumită, nu-şi poate pune singur STOP. Dimpotrivă, el vrea să supravieţuiască cu orice preţ.

În acelaşi timp, în subteran rulează deja scenariul (B), care îi şopteşte cu o şoaptă mieroasă: „Aici găseşti încetarea căutării!”. Şi ego-ul devine neliniştit, curios şi fermecat de noua promisiune.

Cunoaşterea universală este infinită. Ceea ce ego-ul cunoaşte este, obligatoriu, limitat. Dacă scădem ceva din infinit, rămâne tot infinit – deci o ignoranţă infinită. Ego-ul ţine mult la mica sa cunoaştere, pe care se bazează în toate gândurile şi faptele sale. Iluminatul, dimpotrivă, îşi conştientizează acut ignoranţa. Recunoaşte sincer că nu ştie nimic. El poate răspunde la orice întrebare, dar răspunsul nu vine din mintea lui, ci din Misterul neînţeles.

Ego-ul se teme de necunoaştere. Şi se înfioară de spaimă când aude că iluminarea înseamnă necunoaştere, incertitudine.

< Sus >

Fericirea iluminării este a Spiritului

Se spune că iluminarea aduce fericirea necondiţionată şi permanentă. (Este, mai exact, o bucurie calmă.) Dar pentru cine? Ego-ul va dispărea şi nu o va putea gusta.

Aici este vorba de seninătatea Spiritului, care exista şi înainte de iluminare, dar era acoperită de zgomotul şi nemulţumirile ego-ului. Cât timp există, ego-ul nu va putea atinge beatitudinea fără sfârşit, fiindcă nu e compatibilă cu natura lui duală şi conflictuală.

Prin gura iluminatului, însuşi Spiritul vorbeşte despre fericirea Lui. Desigur, şi mecanismul corp-minte este influenţat benefic. Deci schimbarea benefică provocată de iluminare ne este raportată de Spiritul iluminatului, care ne comunică direct starea Sa naturală, dar care observă şi epifenomenele apărute în corpul-minte, de genul: lipsa gândurilor compulsive, grijilor sau regretelor, relaxare corporală, spontaneitate, inspiraţie etc. Dar ego-ul este mort, iar perspectiva psihologică este radical diferită.

Iluminarea nu este o promisiune de fericire pentru ego, de aceea nu poate fi un ţel spiritual. Ego-ul e atras de o fata morgana care îi promite fericirea. Dar aceea este fericirea Spiritului. Omul o poate resimţi în unele stări de graţie, dar ea dispare repede, iar omul va rămâne în „limbo”, tânjind după acea amintire neclară. El nu-şi dă seama că, în momentele de exemplificare a fericirii spirituale, ego-ul dispăruse temporar. Şi aici este capcana. Se simte bine rememorând vag ceva care nu i-a aparţinut şi nici nu-i poate aparţine vreodată. De fapt, nici nu îşi poate aduce aminte ce a simţit în acea stare de Graţie, fiindcă un creier de 1500 cm3 nu poate conţine o trăire vastă cât universul.

Aceasta este aşa-zisa stare de post-iluminare. Toţi iluminaţii au trecut prin una sau mai multe iluminări trecătoare înainte de a primi Graţia iluminării definitive sau eliberarea. Unii rămân obsedaţi de acea trăire inefabilă şi indescriptibilă, caută să se lămurească din cărţi, conferinţe şi discuţii sau se angajează în practici spirituale. Altora li se pare, poate, ceva normal sau fără importanţă şi nu o dezvăluie nimănui, mai ales că nu au cuvinte pentru aşa ceva. Este ca trecerea printr-un tunel, care are lumini din loc în loc. Apar scurte sclipiri de iluminare, urmate de revenirea la ego şi tot aşa, până când, eventual, ego-ul nu mai reapare. Acest proces este total incontrolabil.

< Sus >

Reacţiile iluminaţilor diferă la trăirea nondualităţii

Nu toţi iluminaţii sunt nişte buni comunicatori, vindecători sau deschizători de drumuri spirituale pentru alţii. Mulţi stau în banca lor, fără preocupări ieşite din comun.

Am putea spune că fiecare iluminare este un experiment inedit, valabil numai pentru perechea Spirit-om respectivă. În altă încarnare a Spiritului, totul se schimbă. De exemplu, spiritul iluminatului Sri Aurobindo s-a reîncarnat în artistul Michael Jackson, care nu a avut parte de o pregătire spirituală.

Poate că însuşi fenomenul iluminării este încă în faza de experiment global, care pregăteşte de pe acum „epoca de aur” sau „pacea de 1000 de ani”, când foarte mulţi oameni vor fi iluminaţi în mod natural şi fără efort. Deocamdată, spiritele Pământului încă învaţă cum să coabiteze cu corpul-minte fără ego, cum să-l acţioneze direct şi fără smucituri psihologice.

Iată câteva reacţii descoperite la unii iluminaţi contemporani:

1. Unii sunt deschişi în a-şi împărtăşi starea şi experienţa în conferinţe, dar numai dacă sunt solicitaţi. Altfel nu vor aminti despre subiectul nondualităţii, fiindcă este inaccesibil celorlalţi oameni şi nici nu poate fi evidenţiat obiectiv. Aceşti iluminaţi spun că nu există nicio cale sau metodă pentru atingerea iluminării. Totuşi, este posibil să transmită energetic, involuntar, o anumită sclipire în cei din audienţă.

2. Alţii spun că nondualitatea este o stare naturală şi foarte obişnuită, atât de ordinară, încât nici nu merită să vorbim despre ea. Acest lucru este evident când o trăieşti, deşi am putea crede aprioric că va fi o explozie de lumină şi extaz, ceea ce nu este cazul. Se miră şi ei când cineva pare foarte interesant de acest subiect fără miză pentru ego.

3. Unii spun că nondualitatea este un fel de dimensiune suplimentară care nu poate fi înţeleasă nici de iluminatul însuşi. Efectul acestei adăugări peste experienţa cotidiană pare fi uneori „rău”. Omul nu mai are reţinerile dinainte, putând părea chiar exagerat, lipsind filtrele egotice anterioare, care-l condiţionau să se comporte mai „cu perdea”.

Nu e târziu niciodată pentru optimizare psihică, numai că iluminatul nu mai are această motivaţie. Este mulţumit cu sine aşa cum este. Asta se întâmplă mai ales cu cei iluminaţi fără maestru şi fără învăţătură. Când apare iluminarea, sunt dezorientaţi şi nu ştiu ce să facă cu ea. Ea nu este "practică" în termeni lumeşti.

Totuşi, maeştri spun că iluminarea este abia începutul spiritualităţii de nivel înalt: „Nu te opri, în niciun caz! Nu te opri! Spiritul este infinit.”

4. Altora, nondualitatea li se pare atât de ciudată şi fără utilitate, încât renunţă la ea pentru a se bucura mai degajaţi de vechile plăceri domestice. Cele două condiţii nu au absolut nimic în comun. Pe aceştia nu îi vom vedea pe nicăieri, fiindcă nu au cu ce să se laude sau cu ce să ne ajute. De existenţa lor am auzit de la Adyashanti, Gary Weber sau alţi maeştri.

5. Cei mai cunoscuţi sunt acei entuziaşti care laudă nondualitatea, o recomandă tuturor şi oferă metode de iluminare şi sprijin psihologic. Aceştia mai sunt numiţi şi învăţători sau maeştri de nondualitate.

Mooji spunea că tendinţa naturală este, ca după iluminare, să revii la obişnuinţele minţii dinainte. De aceea, prima iluminare este întotdeauna temporară. Datoria ta este să rămâi cât mai mult timp în noua stare, ca să devină prima ta natură. La început, ego-ul încă nu a dispărut complet şi poate înclina pentru eliberare (iluminarea definitivă) sau pentru reîntoarcerea în samsara. Dacă nu manifeşti interes să te trezeşti spiritual definitiv şi permanent, nu vei mai fi "deranjat" de vreo altă iluminare neaşteptată. Graţia nu intră cu bocanii în viaţa nimănui.

Există o etapă avansată în evoluţia spirituală când ego-ul rămâne în cea mai subtilă formă a sa (Aham), dar simultan este percepută şi nondualitatea. Acum omul ar putea fi tentat să se oprească din căutarea spirituală, să nu-şi mai dorească nimic, să creadă că asta-i tot, să se considere complet iluminat. Tipurile 1-4 s-ar putea afla în această etapă. Ar putea fi chiar post-iluminarea, când a rămas numai amintirea iluminării. Post-iluminarea este marele ideal la care a ajuns ego-ul: încă există ca ego, dar i-a rămas în nări parfumul nondualităţii. Şi nu-şi doreşte să mai iasă din această beţie. Există destui falşi iluminaţi care se pretind drept "realizaţi" prin cercurile spirituale, pe baza amintirilor despre iluminare. Dar adevărata iluminare este ACUM sau deloc. Amintirea este o abstracţiune, nu o realitate.

Aspiranţii spirituali pot afla ceva interesant de la un iluminat. Totuşi, NU orice iluminat poate fi un maestru desăvârşit. Pentru acesta, el trebuie să-şi fi purificat tiparele psihomentale (samskaras) suficient de mult, încât comportamentul să nu contravină vorbelor sau intenţiilor sale nobile. Nimeni nu-i perfect de la natură! Aţi auzit, probabil, de abuzurile sexuale pe care unii guruşi le-au făcut asupra unor discipoli...

Desigur, mulţi căutătorii spirituali au unele prejudecăţi despre cum ar trebui să arate un maestru. Chiar dacă au în faţă un adevărat maestru, ar putea fi înşelaţi de propria interpretare subiectivă.

Pe de altă parte, este posibilă şi situaţia inversă. Dorinţa căutătorului de a găsi un guru autentic poate fi mai puternică decât luciditatea de a-i vedea lipsurile omeneşti.

Nici simplii iluminaţi, nici maeştrii iluminaţi nu sunt lipsiţi de defecte, nu sunt perfecţi moralmente. Sunt aşa cum erau şi înainte, iluminarea nu i-a „îndumnezeit”. Au acces la o nouă dimensiune a conştiinţei, dar care nu se reflectă întotdeauna în conduita de zi cu zi. Sunt două planuri paralele: planul psihologic şi planul superconştiinţei. Fiecare are propria lege şi evoluţie.

< Sus >

Q&A de tip neo-advaita

– Ce este Absolutul?

– Este totul.

– Cum poţi defini sau înţelege totul?

– Nu poţi. Poţi doar să-L trăieşti.

– Cum s-o faci?

– Trebuie să dispară eul care "face". Atunci dispare cunoaşterea şi rămâne trăirea Totului.

– Cum poţi trăi Totul deodată?

– Doar Totul există, este Unul, nu-L poţi rata, nu-L poţi bucăţi*. Numai cunoaşterea fragmentează, ea aparţine „eului”.

– Cum să faci să dispară „eul”?

– Facerea ţine tot de „eu”. Cauza e în afara lui, deci „eul” n-o poate atinge. El este o iluzie într-o aparenţă. E ca un balon de săpun lipit de un corp uman. Când balonul se sparge, rămâne tot restul neschimbat, cum este dintotdeauna. Dar aerul din balon nu are puterea să-l spargă din interior.

– Corpul e Absolutul?

– Totul e Absolutul. Când vezi lucrurile separate, sigur nu trăieşti în Absolut, care este totalitate în simultaneitate.

– Deci lumea nu e o iluzie?

– Doar „eu” este o iluzie. Lumea este aparenţa Absolutului.

– Deci El are şi o formă reală?

– Absolutul real nu are formă – este nimic sau nimenea sau nimenimic. Dar acest nimenimic, simultan, ia şi forma lumii. Lumea e reală şi ireală în acelaşi timp. Este reală pentru că-i cealaltă faţă a Absolutului. Este ireală pentru că nu-i solidă, e ca un fum.

– Dar mie îmi apare ca solidă!

– Acesta e rolul „eului”: să-ţi dea senzaţia de realitate fermă, care-i doar o senzaţie subiectivă. Dacă ai vedea lumea cum e în realitate, poate că n-ai mai lua-o în serios. Când apare „eu”, toată aparenţa capătă soliditate, fumul devine dens, dar numai în experienţa „eului”.

– Şi a celorlalţi „eu”?

– Alţi „eu” sunt doar oglinda propriului „eu”, nu există în mod obiectiv, precum lumea şi trupurile. Balonul de săpun este un vis subţire. Realitatea personală nu e colectivă. Când dispare „eul” propriu, dispar şi ceilalţi „eu” din viziunea iluminatului.

– Nu înţeleg!

– Iluminatul vede numai realitatea aşa cum este ea. În această realitate, visele de „eu” sunt iluzii personale fără efect, baloane de săpun. Corpul acţionează, dar nu împins de acel balonaş subţirel, ci de forţele Vieţii.

(R.P.)

* «Una dintre erorile fundamentale în înțelegerea universului este ideea că este posibil ca ceva să fie complet separat de orice altceva. Fiecare punct (și, prin urmare, fiecare lucru) din întregul univers este conectat la oricare alt punct și lucru din univers prin SPAŢIUL care defineşte totul în univers.

Poate te gândești la spațiu ca fiind gol, dar știința a dovedit că această percepție este o iluzie, că spațiul este complet plin cu mici vibrații minuscule numite "fluctuații de vid" care, adunate, însumează o cantitate de energie aproape infinită.

Acestui câmp de energie care străbate întregul univers i s-au dat o mulțime de nume de-a lungul deceniilor: eterul, plenum, câmpul zero, spuma cuantică, câmpul sursă, vidul, Mana, Prana, Chi, Dumnezeu, spune-i cum vrei, SPAŢIUL care umple totul şi, de asemenea, leagă totul. Decât să te gândești la materie ca fiind cea care defineşte spațiul, mai bine înţelege că spațiul este cel care definește materia.

Nu există aşa ceva precum "separarea" în univers...» (cf. Nassim Haramein)

 

„NU-MI PASĂ DE NIMIC ŞI SUNT ÎNDRĂGOSTIT DE TOTUL.”

Explicaţie: tot ce percepi este o aparenţă fără soliditate, o iluzie creată de Divinitate. Dar este aparenţa sub care se manifestă chiar Prea-Iubitul, care este Iubirea de care eşti îndrăgostit.

(R.P.)

 

GHICI CE-I? (koan)

Pot răspunde la orice întrebare, dar nu-mi vine nicio întrebare.

Pot să-mi împlinesc orice dorinţă, dar nu simt nicio dorinţă.

Am găsit scopul lumii, dar n-are sens.

Mă gândesc la imposibil şi intru în Eternitate.  

(R.P.)

< Sus >

Cuvintele maestrului spiritual Papaji (H. W. L. Poonja)

papaji
Papaji

«În primele luni după realizare, nu mi-a apărut nici măcar un singur gând. Puteam merge la serviciu şi puteam munci fără să gândesc absolut nimic. La fel se întâmpla şi când mergeam la Tiruvannamalai. Indiferent că stăteam la picioarele Maestrului meu, munceam, mă plimbam sau făceam cumpărături, totul se desfăşura fără niciun fel de activitate mentală. Era un ocean de tăcere interioară care nu dădea naştere nici măcar unui val mental. Nu mi-a luat mult până să realizez că, pentru a funcţiona în lume, nu este necesară nicio minte şi niciun fel de gânduri.

Când cineva sălăşluieşte în Sine, o putere divină are grijă de tot ce se întâmplă în viaţa sa. Toate acţiunile aveau loc spontan şi erau efectuate într-un mod foarte eficient, fără nici un fel de activitate sau efort mental.

[...]

După ce te-ai realizat, vei înţelege că doar Sinele există şi îndeplineşte toate activităţile, nicidecum ego-ul. Acest Sine însufleţeşte acţiunile tuturor fiinţelor. Când realizezi Sinele, vei avea deplină încredere în El şi în activităţile care le îndeplineşte prin tine.

Realizarea-de-Sine este cea mai măreaţă realizare. Dacă vrei să ajuţi lumea, aceasta este cea mai bună modalitate. În starea aceea, Sinele îţi va revela planurile sale. După iluminare, nu tu vei decide: „Acum, prin acţiunile mele, voi ajuta întreaga umanitate.” Dacă, după realizare, Sinele are nevoie să te folosească, o va face.

Pentru a lăsa Sinele să te folosească în acest mod, va trebui să I te abandonezi total, să Îl asculţi şi să I te dăruieşti complet. Dacă reuşeşti, atunci vei şti că tu şi Sinele sunteţi unul. Cunoscând aceasta, vei fi conştient că, indiferent de acţiunile corpului, Sinele este Acela care le practică. În starea aceea, tu, persoana, nu mai eşti responsabil de nimic. Tot ce este realizat în starea aceea este perfect, desăvârşit, deoarece Sinele nu poate greşi. El nici măcar nu are capacitatea de a judeca dacă acele activităţi sunt bune sau rele.

Dăruieşte-te Sinelui şi rămâi tăcut. Asta este tot ceea ce ai nevoie. Imediat ce ai reuşit, vei vedea, instantaneu, în interiorul tău, o flacără de energie care îţi va da putere. Îţi va pătrunde sistemul nervos şi îţi va oferi o energie de mii de ori mai puternică decât poţi obţine prin resursele proprii. În această stare de abandon total, dacă îi permiţi energiei să lucreze prin tine, vei vedea că nu există niciun „tu” care lucrează. Corpul va funcţiona, însă tu vei şti că nu eşti corpul. O altă energie, o forţă eternă, îţi va pune în mişcare membrele şi organele.

Chiar şi acum, înainte de a se produce abandonul, aceeaşi forţă lucrează prin corpul tău, dar ego-ul se apropie şi spune: „Eu sunt cel care fac totul.” Dizolvă acest sentiment şi ideea că tu faci ceva nu va mai apărea.

[...]

Eu nu sfătuiesc niciodată pe nimeni să renunţe la lume. Nu aceasta este modalitatea de a realiza iluminarea. A fost încercată şi în Orient şi în Occident, dar nicăieri nu a dat rezultate. Sfatul meu este complet opus: „Rămâi tăcut. Rămâi acolo unde eşti şi nu respinge activităţile lumeşti. Doar rămâi tăcut o clipă şi vezi ce se întâmplă.”

Aceasta este o idee foarte nouă. Cred că până în prezent nu a mai fost răspândită de nimeni. Înainte, oamenii practicau ascetismul, tapas, timp de zeci de ani pentru a obţine iluminarea. Regii renunţau la avere şi plecau în păduri sau peşteri pentru a se devota practicii spirituale. Însă nu au rezolvat nimic. De ce? Pentru că iluminarea, eliberarea, nu este ceva care poate fi „câştigat” sau „obţinut”. Ea deja există aici şi acum, ea se afla în interiorul tău ca propriul tău Sine. Nu trebuie să o cauţi nicăieri în altă parte.

[...]

Înseamnă că urmând orice sfat, în afara celui de „rămâi tăcut”, ne vom îndepărta de Sine?

Bineînţeles, deoarece orice sfat te va îndrepta spre trecut. Repet: orice sfat pe care îl poţi menţiona ţi-a venit de la cineva care l-a auzit sau l-a citit. El aparţine trecutului. Nu îţi poate arăta ce eşti aici şi acum, în această clipă. De aceea, nu te încrede în niciun astfel de mesaj. Nu te încrede în informaţia pe care ţi-o transmit simţurile. Ignoră orice sfat, transcende simţurile şi toate informaţiile furnizate de ele. Doar aşa poţi cunoaşte cine eşti cu adevărat. Timp de milioane de ani te-ai bucurat de plăcerile senzoriale. Acum, poate pentru prima oară, ai îmbrăcat forma unei fiinţe umane. Foloseşte-te de ea cât poţi de bine.

Nu apleca urechea la niciun sfat. Sfătuitorii nu au oferit niciodată nimănui rezultate bune. Ei te învaţă doar să lupţi, să te cerţi, să intri în tot felul de conflicte cu vecinii sau cu cei care nu-ţi împărtăşesc aceeaşi orientare religioasă. Iar dacă le urmezi sfaturile, inevitabil, la  un moment dat vei întâlni alţi sfătuitori care îţi vor spune: „Nu, nu îi asculta pe aceştia, urmează-ne pe noi.” Astfel, conflictele sunt de neevitat.»

Sursa: H. W. L. Poonja – "Doar rămâi tăcut"

< Sus >

Răzvan A. Petre
  24 mai 2020