<  Pagina Sfaturi pentru paranormali


Adyashanti – Când eul dispare

Traducere de Răzvan A. Petre

 Înregistrare dintr-un retreat spiritual susţinut de învăţătorul nondualist Adyashanti în Watsonville, California, noiembrie 2010. Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului

Subtitluri (adăugate de traducător)

Non-separarea
Prospeţimea percepţiei
Jinduirea întăreşte eul
A fi unic înseamnă a fi ciudat
Stingerea gradată a iluziei
Pierderea definitivă a eului
Iluminarea apare în lipsa eului
Dizolvarea treptată a sinelui uman
Devastarea minţii, restructurarea creierului
Pericolul unor explicaţii prea clare
Frica eului de vid
Prima trezire nu aboleşte eul

adyashanti

Adyashanti

Textul înregistrării audio

«Cred că în jurul vârstei de 32-33 de ani, s-a petrecut un alt moment de claritate.

Iar frumuseţea acestuia constă în faptul că nu a produs nicio experienţă. A fost complet diferit de orice altă experienţă sau realizare spirituală avute de mine. Toate îmi generaseră nişte energii emoţionale – ceea ce te cam împiedică să te focalizezi pe esenţa adevărului. Dar acum nu exista absolut nicio emoţie. Era doar o percepţie pură. Nicio mişcare, nici sus, nici jos, nici stânga, nici dreapta, doar o percepţie directă. O putem numi şi experienţă, dar numai dacă v-o imaginaţi fără caracteristici sau atribute.

< Sus >

NON-SEPARAREA

La început, am auzit ciripitul unei păsări de afară. Şi a răsărit o întrebare, nu din minte, ci din stomac. (Poţi simţi de unde vine energia unei întrebări. De obicei ele vin din minte, dar aceasta, efectiv, am simţit-o venind din stomac către minte.) Iar întrebarea era “Cine aude acest sunet?”. Şi imediat mi s-a dat şi percepţia directă. De îndată ce a fost pusă întrebarea, nu mai exista decât pasărea, sunetul, ascultarea, toate erau o singură întâmplare. Nu mai exista cineva care să audă sunetul. Totul era un singur eveniment: sunetul, auzirea, pasărea. Un singur şi acelaşi lucru. Nu aşa cum simţim de obicei – că eu aud asta sau eu observ un eveniment.

S-a întâmplat când m-am aşezat pentru meditaţie. Dar chiar înainte de a începe să meditez. Iar asta are un tâlc. Am descoperit că orice lucru cu adevărat util care mi s-a întâmplat, întotdeauna a avut loc când m-am aşezat să meditez, dar chiar înainte de a începe să meditez, în acel scurt interval când nici n-ai apucat să faci ceva.

Bineînţeles, am sărit în sus ca să mai verific, aşa că am început să mă uit la obiectele cele mai banale pentru a vedea dacă era valabilă aceeaşi percepţie. Şi oamenii care mă cunosc nu se vor mira că m-am întrebat “Care este cel mai ordinar lucru pe care aş putea verifica?” Şi m-am gândit la vasul de la WC. Am intrat în baie, m-am uitat la toaletă şi, desigur, am perceput acelaşi lucru. “Să fiu al naibii!”, mi-am zis.

Următorul gând: la ce să mă mai uit? Şi m-am dus la aragaz. Ştiţi, majoritatea oamenilor ar vrea să iasă în natură sau ceva de genul ăsta. Eu nu – la aragaz m-am dus şi, acelaşi lucru. Apoi m-am uitat la copaci, aceeaşi viziune. Şi am tot continuat...

< Sus >

PROSPEŢIMEA PERCEPŢIEI

La câteva minute după ce s-a întâmplat asta, mă plimbam prin sufragerie. Şi acea percepţie a dispărut. Totul a dispărut ca într-un vid, pur şi simplu, a dispărut în neant. Toată chestia cu unitatea, toată chestia cu unimea, toată chestia cu “Eu sunt asta”, toate au dispărut, pur şi simplu, în vid.

Nu am idee cât timp am stat în acel vid. Iar când am ieşit din acel vid, mă plimbam prin sufragerie.

Pe atunci, eu şi Mukti locuiam într-o căsuţă de 450 de metri pătraţi, în primii şase ani şi jumătate ai căsniciei noastre. Iar acea sufragerie era şi cameră de zi, şi bucătărie, era cam totul.

Deci mă plimbam prin sufragerie şi se întâmplau atât de puţine lucruri, căci totul era vid.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că mă uitam în jos la picioarele mele. Era ca atunci când un copil foarte mic se îndrăgosteşte total de ceva, pur şi simplu, îl ia în braţe şi e uimit. Sau când se recunoaşte prima oară în oglindă şi se priveşte la nesfârşit. Se simte în energia lui sentimentul de noutate absolută.

Şi iată-mă plimbându-mă prin sufragerie şi simţindu-mă ca un copilaş. Fiecare pas era cu totul nou, proaspăt, primul pas în viaţă. Era ca şi cum m-aş fi născut în acea clipă şi nu mai călcasem vreodată pe pământ. Fiecare pas era extraordinar. Nu făceam altceva decât să mă plimb înainte şi înapoi. Şi mă minunam ca un prunc: “O, wow!”, eram foarte entuziasmat, “Piciorul, podeaua!”.

Apoi m-am suit în maşină şi am plecat la muncă.

Ani de zile, am considerat-o ziua mea de naştere. Pentru că m-am simţit ca şi cum atunci m-aş fi născut. Simţeam că asta era ziua mea adevărată de naştere.

A fost ceva curios, pentru că totul s-a întâmplat de Ziua Sfântului Patrick. Şi cu mai puţin de un an înainte, mă căsătorisem cu Mukti, care provine dintr-un clan de irlandezi sadea. Nu ştiu dacă asta are vreo semnificaţie şi nici nu-mi pasă. Dar cred că este o sincronicitate ciudată pe care, ştiţi, uneori mintea nu o poate pricepe. Nu-mi dau seama dacă toate astea au vreun sens.

Şi exact un an mai târziu, tot de Ziua Sf. Patrick, iarăşi...

< Sus >

JINDUIREA ÎNTĂREŞTE EUL

Apropo, în anul care a urmat primei experienţe, ceva din mine încerca să o refacă parţial, dar nu mereu, ci ocazional. Însă intuiţia, acea voce, îmi tot amintea: “Nu te agăţa, nu te uita înapoi, nu încerca să refaci experienţa, lasă-te păgubaş!” E mai uşor de spus decât de făcut, nu-i aşa, mult mai uşor de spus decât de făcut. După cum mulţi dintre voi ştiţi, atunci când aveţi vreo realizare spirituală profundă, este foarte dificil să nu încercaţi să vă agăţaţi de ea, să o păstraţi sau să nu încercaţi să recreaţi experienţa.

Deci această voce îmi amintea mereu: “Nu face asta. Nu te agăţa, nu încerca să o recreezi, nu face asta.” Dar câteodată tot mai încercam, nu la modul disperat, ci în doze mici.

< Sus >

A FI UNIC ÎNSEAMNĂ A FI CIUDAT

Eu am avut un avantaj, fiindcă, de mic copil, mama avea o vorbă care îmi sugera cât de ciudăţel eram. A fost o binecuvântare pentru mine, fiindcă folosea tot timpul fraza asta: “Ce minunat e să fii ciudat” şi dansa prin bucătărie şi îmi cânta “E minunat să fii ciudat”.

“Da, mamă, cum zici tu, probabil că ştii tu ceva!”. Dar ce cadou, ce cadou!

Mi-ar plăcea să împărtăşesc cumva acest cadou cu oricine şi cu toţi, pentru că, în adâncul său, oricine este cam ciudăţel în felul său când ajungi să-l cunoşti. Bineînţeles, tocmai această ciudăţenie ne face pe fiecare dintre noi uimitori, unici şi fascinanţi. Din păcate, depunem atât de multă energie încercând să nu fim ciudaţi.

Deci eu am fost un norocos că am primit această mantră încă de când eram foarte, foarte tânăr: “E minunat să fii ciudat”.

Aşa cum mulţi dintre voi ştiţi, atunci când au loc schimbări spirituale, perspectiva voastră se schimbă şi relaţia voastră cu viaţa este diferită. Începe să se schimbe, nu-i aşa? Felul în care interacţionaţi cu viaţa, ce vă atrage şi ce nu vă atrage, ce interese vă conduc, ce vă leagă de oameni, ce vă susţine prietenia sau relaţiile romantice sau viaţa profesională sau ce relaţie aveţi cu toate acestea – toate suferă o transformare.

Iar această transformare este adesea este ciudată, pentru că trezirea nu vine cu un set de instrucţiuni, nu-i aşa? E ca şi cum ţi s-ar spune “Iată noua ta perspectivă, acum descurcă-te să trăieşti în acest fel”. Nu ţi se spune şi cum anume să o faci.

< Sus >

STINGEREA GRADATĂ A ILUZIEI

Dar cu cât ne sporim claritatea, cu atât suntem mai puţin înclinaţi să fim complici cu iluzia. Observăm că, în primul rând, nu este deloc distractiv. Nu mai este interesant de la un moment dat. Pe tărâmul ego-ului suntem complici cu iluzia, asta facem mereu, asta ne leagă între noi, devenim complici cu iluziile celuilalt, nu-i aşa? Aşa ne asociem. După cum vă spuneam, ne ataşăm între noi mai mult prin durere şi suferinţă decât prin fericire şi bucurie, dar toate sunt iluzii.

Aşadar, trebuie să ne reevaluăm toate vechile obiceiuri de viaţă, ajungând la o nouă relaţie cu condiţia noastră umană. Nimeni nu ne poate spune cum să o facem. Şi nici nu există un mod “corect” de a o face. Fiecare persoană îşi găseşte calea cam aşa cum apa îşi găseşte singură calea de scurgere pe versantul muntelui şi devine râu. Ştiţi, râul nu priveşte de la distanţă: “Bine, acolo e un obstacol şi trebuie să-l ocolim, pentru că este un bolovan”. Nu ia decizii, ci are un mod natural de a-şi găsi calea şi ritmul.

Pe măsură ce conştiinţa începe să ni se transforme, mai întâi, ne confruntăm cu faptul că avem o viziune diferită de cea a restului lumii şi, prin urmare, avem un mod diferit de a fi în lume. Şi totuşi, nu prea avem habar cum ar trebui să fie noul mod de a fi.

În cele din urmă, atunci când nu mai încerci să procedezi “corect” şi nu te mai străduieşti atât de mult, constaţi că lucrurile se aranjează de la sine, ca atunci când apa se scurge de la sine pe coasta muntelui. Claritatea îşi găseşte calea, îşi găseşte ritmul, îşi găseşte tiparul, îşi găseşte modul său de a fi în lume, în relaţie cu oamenii, cu locurile, obiectele şi evenimentele.

Şi fiecare om trebuie să-şi găsească propriul drum. Este ceva intuitiv şi tăcut, pe care îl descoperi puţin câte puţin pe cont propriu.

Spuneam că am fost norocos, în sensul că am primit de foarte tânăr această mantră de la mama: “Este minunat să fii ciudat”. Iar aceste chestiuni spirituale chiar că sunt ciudate şi te pot face să te simţi un ciudăţel prin lume.

Dar eu eram deja obişnuit şi ciudăţeniile mi se păreau în regulă. Să nu ştiu exact cum ar trebui să stea treburile era foarte în regulă. Ştiam de mult timp că, cu cât încerci mai mult să aranjezi lucrurile şi să le pricepi, cu atât devii mai confuz. Aşa că te relaxezi. Laşi lucrurile să fie aşa cum sunt, ciudate, şi te laşi purtat prin necunoscut. Întotdeauna, spiritul îşi găseşte calea.

Spun că am fost un norocos, pentru că, de când predau aceste învăţături, am observat că oamenii au dificultăţi de adaptare la o viziune diferită sau la o calitate diferită a viziunii. Şi asta, mai ales din cauza minţii, care se chinuie să-şi dea seama cum să acţioneze. Cu cât eşti mai relaxat, viaţa îşi găseşte mai iute propria cale.

< Sus >

PIERDEREA DEFINITIVĂ A EULUI

Deci cum spuneam, după un an, efectiv, la următoarea aniversare a Sfântului Patrick, exact un an mai târziu, stăteam pe canapea în aceeaşi cameră. Citeam o carte, cred că de Krishnamurti. Nu am nicio idee dacă a avut vreo legătură cu ce urma să se întâmple. Apoi am închis-o, am pus-o jos şi m-am ridicat în picioare.

Iar ce am observat când m-am ridicat a fost că, oricât de ciudat ar părea, ceva din mine nu s-a ridicat. Am simţit clar. Şi m-am gândit: “Ce anume a rămas acolo? Ştiu că am lăsat ceva în urmă pe canapea, dar nu ştiu ce anume. Ce nu s-a ridicat odată cu mine?” Eram curios. Dar ştiam cu certitudine că “ceva” din mine a rămas acolo sau a dispărut sau cum vreţi să-i spuneţi.

Şi am rămas cu o curiozitate. Iar când m-am pus în pat să mă culc în acea noapte, stând aşezat pe marginea patului, înainte să mă întind şi să trag pătura peste mine, atunci m-a trăsnit: “Mi-am lăsat sinele pe canapea. Asta am lăsat pe canapea, să fiu al naibii! Mi-am lăsat eul pe canapea”.

Însă nu poţi explica oricui ce înseamnă asta. Este ceva complet de neînţeles pentru majoritatea oamenilor. Pentru că, de obicei, confundăm sinele uman cu ego-ul. Iar sinele şi ego-ul sunt, de fapt, două lucruri diferite. Sinele uman este ceva mult mai fundamental decât ego-ul.

Unul dintre aspectele psihologice pe care copiii le dezvoltă destul de devreme – cam pe la un an şi jumătate, doi ani, uneori mai devreme – este abilitatea de a se recunoaşte în oglindă, de a înţelege că ceea ce văd sunt ei înşişi. Aşadar, apare destul de devreme acest reflex “O, acel lucru din oglindă, acela sunt eu!”.

Dacă pui un bebeluş la vârsta de şase luni în faţa oglinzii, nu are nicio idee că ceea ce vede în oglindă ar fi cumva mai special decât orice altceva. Nu are niciun sentiment de sine, nu are niciun sentiment de nimic, totul este complet nediferenţiat. Şi acesta este unul dintre lucrurile minunate la prunci, că nu au un sine uman. Vor dezvolta unul destul de repede, iar apoi mami şi tati vor încerca să-l suporte pentru tot restul vieţii.

Desigur, habar nu aveam ce naiba însemna chestia asta.

Pentru că nu prea găseşti scris în literatura spirituală despre aşa ceva. Literatura spirituală vorbeşte despre chestiuni din acelea pe care le-am descris până acum şi chiar mai mult decât am descris eu, cum ar fi, că există Unitatea şi beatitudinea şi că poţi găsi ceea ce este veşnic, ceea ce nu vine sau pleacă niciodată, ceea ce nu moare şi să te vezi în tot ce există, să-l vezi pe Dumnezeu în totul, unirea cu Dumnezeu etc. Toate aceste experienţe sublime despre care se vorbeşte în literatura spirituală, pe acestea le urmăresc majoritatea oamenilor, asta vor să li se întâmple.

Dar când m-am ridicat de pe canapea nu s-a petrecut, cu siguranţă, nimic din toate astea. A fost, de fapt, suprema non-experienţă. A fost ca şi cum aş fi ieşit din orice fel de experienţă. Nu poţi să-i atribui nicio caracteristică. Nu a fost nicio exclamaţie de uimire, nici măcar o revelaţie interioară. Abia seara am priceput ce se întâmplase.

Este interesant că pierderea sinelui uman poate începe să se întâmple cu mult înainte de acest eveniment despre care vorbesc. Începe să se întâmple în viaţa noastră spirituală mult mai devreme.

Dar acum se întâmpla la modul complet, total. Pierderea sinelui este mult mai uşor de descris prin ceea ce pierzi şi ceea ce câştigi. Pierzi orice relaţie cu Divinul, de fapt, pierzi Divinul, pierzi orice experienţă pe care o aveai în legătură cu Divinitatea sau Dumnezeu, pierzi toate acestea. Dacă aveai uniune, pierzi uniunea. Uniunea dispare. “Eu şi Dumnezeu suntem una” dispare. Este partea cea mai greu de explicat şi nici nu voi încerca să o explic prea mult.

< Sus >

ILUMINAREA APARE ÎN LIPSA EULUI

Doar privind în retrospectivă, putem înţelege acum că fiecare experienţă de până atunci a fost percepţia sinelui despre ceva. Percepţia sinelui despre viaţă, percepţia sinelui despre ceilalţi. Şi apoi, percepţia sinelui despre Divinitate, percepţia sinelui despre Dumnezeu, percepţia sinelui despre unitate sau despre orice altceva. Şi de aceea, până în momentul când avem acest tip de experienţă, care este foarte profundă şi transformatoare, există de obicei un aspect al sinelui care se agaţă de experienţe, care le vrea, care se întreabă: “Cum să le recapăt? Cum pot să menţin starea asta?” Acesta e sinele. “Am avut acea experienţă în care nu mai eram prezent, iar viaţa curgea minunat. Cum să mă întorc acolo?” Observaţi completa contradicţie din întrebare!

Dar cei mai mulţi dintre noi, la un moment dat, ne punem astfel de întrebări atunci când avem parte de aceste momente profunde. Pentru că avem multe momente în care trăim viaţa fără un sine, fără măcar să ştim că se întâmplă asta. Abia când sinele reapare într-un fel sau altul, atunci ştim că a fost foarte bine când dispăruse.

Nu a fost bine în sensul că ai avut o experienţă cosmică şi extatică, pentru că doar sinele poate avea experienţe cosmice şi extatice. Fără sine, nu mai există experienţe spirituale cosmice şi extatice. Dacă asta căutaţi, opriţi-vă înainte de a ajunge atât de departe!

De aceea spun adeseori că cel mai profund impuls din noi către Realitate, Dumnezeu, Sacru, indiferent cum îl numiţi, cel mai profund impuls spiritual din noi este un impuls iraţional, pentru că ne duce, literalmente, dincolo de noi înşine.

Atunci când auzim despre asta, de obicei ne facem o reprezentare în minte, încercând să ne amintim cum am trăit ceva aflat dincolo de sine. Dar cel ce face asta este tot sinele. Credem că putem simţi acel “dincolo de sine” tot prin sinele nostru, dar nu e ceva autentic.

A trece dincolo de sine înseamnă a fi fără sine, fără acest mecanism al conştiinţei de sine. Toată lumea din această sală cunoaşte acest mecanism de autoreflexie, această răsucire a conştiinţei, care mereu se bagă în seamă: “Cum mă simt? E o zi bună? E o zi proastă? Îmi place? Nu-mi place? E bine pentru mine? Nu este bine pentru mine? Îmi place asta, nu-mi place aia. Vreau mai mult din asta. Nu vreau mai mult din aia.” Este efectiv o răsucire a conştiinţei, care se uită mereu, instantaneu, în propria imagine de sine şi se întreabă: “Ce crezi despre ceea ce se întâmplă?” Este un proces instantaneu şi aproape complet inconştient. Observi numai efectul. Aproape tot timpul ne gândim: “Ce simt despre ceea ce se întâmplă? Ce gândesc despre ceea ce se întâmplă? Care este judecata mea despre ceea ce se întâmplă?” Toate acestea sunt moduri prin care dăm importanţă eului nostru uman.

< Sus >

DIZOLVAREA TREPTATĂ A SINELUI UMAN

Aşa cum spuneam, unul dintre jaloanele de bază ale adevăratei spiritualităţi este dizolvarea sinelui uman. Rareori se întâmplă ca în cazul meu, când m-am ridicat de pe canapea şi s-ar zice că sinele a rămas acolo. Dar, timp de mulţi, mulţi ani, a existat o diminuare, o dizolvare a sinelui. Se întâmpla în paralel cu viaţa mea spirituală, fără ca să-mi dau seama, era un proces cumva ascuns.

Însă există nişte semne că te pierzi pe “tine” de-a lungul drumului. Aşa cum spuneam, ţi se schimbă relaţia cu viaţa. Chiar şi când pierzi doar bucăţele din “tine”, ţi se schimbă felul în care îţi duci existenţa.

Cred că unul dintre cele mai obişnuite semne că sinele începe să nu mai fie o parte atât de importantă a vieţii tale este când începe să ţi se diminueze gustul şi apetitul pentru dramatismul repetitiv al ego-ului.

Ceea ce este altceva decât o rezistenţă, de genul “Nu mai vreau asta, m-am săturat să ascult despre asta!”. Asta este negare, este tot un egocentrism, de fapt.

Ci e vorba doar de un fel de dizolvare a interesului pentru dramatism, de parcă nu mai are înţeles, nu mai are niciun sens.

Şi atunci începi să observi că, dacă continui să trăieşti dintr-o perspectivă egotică, de fapt, eşti complice cu anumite iluzii. Dar, bineînţeles, sinele şi ego-ul din oameni vor ca tu să fii de acord cu iluziile lor. Deşi în profunzime, ei nu vor, pentru că Adevărul este în toţi. Dar, la suprafaţă, sinele şi ego-ul doresc acest tip de complicitate.

De aceea, adesea ne adunăm în grupuri, ca să putem consfinţi anumite iluzii. Ne punem de acord asupra unor iluzii. Iar iluziile noastre sunt diferite de iluziile lor. Doar că nu le numim iluzii, nu-i aşa? “Adevărul meu este diferit de al lor. Ei sunt proşti, eu sunt deştept”, ştiţi, genul ăsta de prostii.

Aşadar, există semne distinctive ale acestei diminuări, adesea lente, şi abandonări a sinelui. Şi tocmai micşorarea sinelui îţi transformă cu adevărat relaţia cu viaţa, care se schimbă şi evoluează permanent. Viaţa devine din ce în ce mai puţin focusată pe sine. Pur şi simplu, aşa se întâmplă. Devine din ce în ce mai puţin centrată pe sine. Nu folosesc expresia de centrare pe sine la modul moralist, ca o lipsă de virtute, în sensul de “egocentrism”, ci mă refer la ceva concret: la lipsa focalizării pe sine.

< Sus >

DEVASTAREA MINŢII, RESTRUCTURAREA CREIERULUI

Însă, pe măsură ce sinele se diminuează sau dispare complet, de multe ori, asta îţi face ravagii în minte, de obicei, pentru o perioadă destul de lungă. Chiar şi când se dizolvă numai părţi din sine şi tot îţi devastează mintea. Aşa că, dacă eşti mai tânăr, te vei întreba “Am înnebunit? Oare o iau razna?” Iar dacă eşti mai în vârstă, probabil că vei începe să te întrebi “Oare devin senil?” Pentru că unul dintre cele mai obişnuite semne distinctive este că memoria îţi joacă feste. Îţi zdruncină memoria, de obicei, timp de ani de zile. “De ce nu-mi pot aminti ce am făcut acum două minute?”. Omul care are 50, 60, 70 de ani zice “Poate că devin senil, Doamne Dumnezeule!”, iar cineva mai tânăr “Poate că înnebunesc. O să ajung la spitalul de psihiatrie? Isuse!”

Deci, apar o mulţime de schimbări concrete în funcţionarea creierului, pentru că el se restructurează. Trebuie, efectiv, să se adapteze la o viziune diferită asupra vieţii, a ceea ce este real, şi nu o poate face instantaneu. Literalmente, îşi reconectează sinapsele. Sunt absolut convins că, dacă savanţii ar monitoriza funcţionarea creierului şi ar vizualiza în mod continuu activarea zonelor neuronale, ar observa cu certitudine cum creierul îşi restructurează funcţionarea şi activarea sinapselor şi cum se modifică totul.

Timp de mai mulţi ani, m-am simţit de parcă în capul meu exista ceva de genul acelor panouri de telefonie vechi, în care nişte operatori băgau şi scoteau borne. Mă simţeam de parcă un operator încerca pe creierul meu “Asta nu a mers, nu o vom mai repeta.”

Deci, chiar poate fi un fel de joacă cu funcţionarea minţii. Însă, odată cu această reconfigurare a reţelei neuronale, adesea mintea devine mult, mult mai clară, mult mai ageră. Prin agerime nu mă refer neapărat la faptul că îţi măreşti coeficientul IQ, că devii mai inteligent, ci capeţi o claritate a minţii şi o claritate a viziunii.

< Sus >

PERICOLUL UNOR EXPLICAŢII PREA CLARE

Această diminuare a sinelui, aşa cum spuneam, pentru cei mai mulţi oameni, se întâmplă treptat şi, adesea, într-o perioadă lungă de timp. Mai ales că, în zilele noastre, se vorbeşte atât de mult despre non-dualitate, despre dispariţia sinelui, că nu există un făptuitor şi tot felul de lucruri de acest gen. Şi este foarte bine şi frumos. Însă problema este că, cu cât o învăţătură este mai precisă, cu atât este mai dăunătoare în mod potenţial. Din cauză că este doar aproape de Adevăr, or nicio învăţătură nu este Adevărul. Nimic din ceea ce se poate spune nu este chiar Adevărul. Aşadar, cu cât te apropii mai mult de ceea ce este adevărat, cu atât este mai uşor să confunzi afirmaţiile despre Adevăr cu ceea ce este Adevărul de fapt. Şi acesta este pericolul unei învăţături spirituale corecte şi precise: predispune la interpretări greşite. Înţelegeţi?!

Să oferi claritate în privinţa acestor chestiuni este şi binecuvântare, şi blestem. Este o binecuvântare, pentru că lucrurile sunt clarificate. Este un blestem, pentru că poţi explica lucrurile atât de clar, încât omul va zice: “Da, am înţeles”, dar s-ar putea să nu fi înţeles deloc. A înţeles doar ceea ce spui tu, dar s-ar putea să nu fi înţeles din ce poziţie ai vorbit. Ar putea să înţeleagă şi poziţia de unde ai spus-o, dar s-ar putea să nu înţeleagă. Aşa că pândeşte un fel de pericol.

Motivul pentru care vorbesc despre asta, aşa cum ziceam, nu este acela de a-mi povesti trecutul personal, chiar dacă am făcut-o până la un anumit punct. Şi chiar ezit, de obicei. Dar când îmi împărtăşesc fragmente de viaţă, o fac deoarece cred că mă apropie de oameni. Şi, de obicei, împărtăşesc lucruri care îi ajută pe oameni să mă privească ca pe un om ca ei, fiindcă aşa-i bine.

Dar pericolul şi ezitarea mea de a-mi împărtăşi povestea personală, este că după ce o auzim, mintea noastră încearcă să caute exact ce am auzit, încearcă să copieze ceea ce am auzit. Problema este, repet, că evoluţia fiecărei persoane este unică şi specifică numai pentru ea.

Într-adevăr, în final ajungem să percepem că, la baza a tot ce există, stă unitatea, toată lumea este de acord cu acest aspect. Dacă trăieşti uniunea, când tu eşti în uniune cu Divinul (ceea ce adesea se confundă cu starea de lipsă a sinelui, dar nu este aşa, ci doar o uniune), când ai trăit asta şi discuţi cu altcineva care a trăit-o şi el, vă înţelegeţi reciproc.

Dar va diferi foarte mult modul cum aţi ajuns acolo, cum s-a desfăşurat procesul, cum vi s-a revelat. Deci rezultatul final este similar, dar cum ajungi acolo diferă foarte mult.

Deci pericolul de a povesti despre procesul spiritual individual este că apare acea tendinţă puternică a minţii de a încerca fie să-l copieze, fie, mai rău decât atât, să facă comparaţii. “Unde mă situez eu în raport cu experienţa asta?”. Şi asta face mereu sinele, bineînţeles, raportează totul la el însuşi. “Care-i poziţia mea în raport cu asta?”. Sinele vrea mereu să ştie care-i poziţia lui în raport cu orice.

Deschide ştirile: “Ce părere am despre ştiri? Sunt de acord cu ele? Îmi plac? Ar fi trebuit să se întâmple asta? Ar fi trebuit să nu se întâmple aia? Cine are dreptate, cine greşeşte? Au dreptate cei de stânga sau au dreptate cei de dreapta?” Mereu încearcă să stabilească “Care este poziţia mea în raport cu orice?”. Pentru că sinele nu vrea cu niciun preţ să se piardă pe sine.

< Sus >

FRICA EULUI DE VID

Şi de aceea, în acest retreat, după cum aţi văzut şi auzit, când încep să întrezărească ceea ce se află dincolo de sine, în general, pe cei mai mulţi oameni, aceste licăriri îi sperie de moarte. Pentru că ceea ce se află dincolo de sine, din perspectiva sinelui, este un vid absolut. Asta este. Din punctul de vedere al sinelui, ceea ce este dincolo de sine este total şi absolut incognoscibil. El nu are abilitatea de a înţelege nici cel mai mic lucru despre ceea ce există dincolo de sine. Sinele nu are niciun fel de capacitate de a cunoaşte ceva despre ceea ce este dincolo de sine.

Iar atunci când începe să se izbească de ceea ce se află dincolo de sine, singura interpretare pe care o poate da este de vid absolut, un vid adesea terifiant pentru mulţi oameni, un vid înspăimântător şi terifiant. Un vid în care majoritatea aspiranţilor vor reveni de mai multe ori înainte ca sinele să se lase dizolvat.

Cei mai mulţi căutători spirituali se vor întâlni cu vidul de mai multe ori înainte ca sinele să renunţe la sine. Aşa stau lucrurile. Dacă sinele nu se abandonează, nu-i din cauză că ai fi făcut ceva greşit, iar atunci când sinele se abandonează, nu se întâmplă pentru că ai fi făcut ceva bun. Este doar o chestiune de sincronizare, o chestiune de maturizare. Totul vine la timpul său. Dar, aşa cum am văzut în acest retreat, la mulţi oameni frica face parte din spiritualitatea profundă, din motivul că ne lovim de acest vid infinit.

Cineva poate chiar să se abandoneze cu adevărat în vid, dar sinele se poate recrea chiar şi după asta. Şi abia atunci se sperie cu adevărat, pentru că îşi dă seama că încetase să existe. Este chiar mai înfricoşător decât să nu se fi abandonat niciodată cu adevărat. Este mai înfricoşător să se dizolve în vid şi apoi sinele să se reconstituie şi să gândească: “Doamne, eu nu mai existam acolo, lipseam cu totul. Iar vidul acela încă mă pândeşte.”.

Dar, în mod curios, păstrezi şi această amintire ciudată, de genul “Şi a fost atât de uimitor!”. Eşti atras ca o molie de flacără. Este o relaţie de du-te-vino cu neantul, nimicul, non-experienţa, non-sinele, nicio uniune, niciun Dumnezeu. Divinitate, da. Dar niciun Dumnezeu, în sensul că nu mai există relaţia personală cu Dumnezeu. Înţelegeţi?

< Sus >

PRIMA TREZIRE NU ABOLEŞTE EUL

Cum vă ziceam, pe la vârsta de 25 de ani am descoperit acea veşnicie, nu ştiam exact ce era, ştiam că eram Eu, ştiam că era ceea ce oamenii numesc Dumnezeu, ştiam că era ceea ce budiştii numesc natura de Buddha, ştiam asta. Ştiam, dar nu ştiam cu adevărat.

Toate aceste cuvinte se referă la “ceva”. La ce se referă Dumnezeu? La ce se referă natura de Buddha? La ce se referă Divinitatea? La ce se referă aceşti termeni? Ştiam că trăiam ceea ce menţionează ei, dar nu eram complet lămurit. Cu ce am rămas din acea experienţă, încă păstrând un sine, a fost un sine ce ştia că Divinul este mereu prezent şi că El este esenţa fiinţei mele. Dar sinele încă nu dispăruse. Tocmai de aceea a continuat călătoria, pentru că sinele era încă prezent.

Şi, de obicei, în general, cam aşa se întâmplă, cu diverse variaţii. Rareori se abandonează sinele complet de prima dată. Este foarte, foarte rar. Se mai întâmplă, dar destul de rar.»

Extras din cartea THE INFINITE SHINING (Strălucirea infinită)

înregistrare din Watsonville, California, noiembrie 2010.

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
 aprilie 2022

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=lobLIhCRpuU

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Adyashanti, videoclip publicat pe 2 martie 2022.