<  Pagina Nondualitate radicală


Ariana reflects - "Cum ţi-ai oprit mintea?"

O analiză penetrantă până la rădăcina gândurilor, realizată de iluminata Ariana. Analiza mistică pare întotdeauna contradictorie şi de neînţeles, din cauză că foloseşte cuvinte care nu au fost inventate pentru a descrie realitatea de dincolo de gândire. De aceea, mintea este pusă pe „pauză” şi mesajul este recepţionat subtil-energetic, intuitiv. Empatizând cu Ariana, cu încercarea ei imposibilă de a descrie starea fără de minte, avem ocazia să primim revelaţia, dar fără s-o pricepem. Urmăriţi videoclipul subtitrat încorporat la sfârşitul textului.

Textul monologului Arianei

Mintea este doar gândire abstractă şi pălăvrăgeală mentală. Cumva, există această gândire abstractă vizuală şi ceea ce pare a fi această pălăvrăgeală auditivă.

Şi este imposibil să localizez mintea, pentru că nu există nicio sursă pentru toate aceste gânduri, nu există nicio sursă de unde provine gândirea abstractă, nu există nicio sursă de unde provine pălăvrăgeala auditivă. Mintea este complet iluzorie.

Dar, cumva, se simte ca o realitate vie. Cumva, pare că există acolo un şef, îndoiala de sine, un critic interior, poate, această pălăvrăgeală. Poate fi nesigură, poate fi vicioasă, poate fi nevrotică, nici nu contează. Dar, cumva, pare că funcţionează această gândire abstractă şi pălăvrăgeală auditivă.

Şi tot acolo, cumva, pare să existe proiecţie şi filtrare. Deci din această minte, cumva, se proiectează o lume, alte identităţi localizate, oameni, locuri, lucruri, obiecte, cumva, există o cunoaştere a ceea ce se pare că se petrece. Şi există procesare, există filtrare, observare, analizare, evaluare, dând un sens la ceea ce există.

Şi astfel viaţa e trăită prin intermediul unei minţi iluzorii, ca un vis cu ochii deschişi.

Cum să opreşti asta? Oare n-ar fi tot o visare cu ochii deschişi, o fantezie mentală abstractă că „într-o zi îmi va dispărea mintea”?! Oare n-ar fi şi mai multă gândire abstractă, concepte despre cum să scapi de toată această conceptualizare?!

Nu ştiu.

Cum îţi poţi opri mintea sau cum poţi face mintea să dispară? Păi, ar trebui să am o minte care să ştie cum.

Deci, când mintea se destramă complet, nu mai există vreo minte care să înţeleagă cum, nu mai există vreo minte care să analizeze ce s-a întâmplat, pentru că, cumva, însăşi întâmplarea se destramă, înţelesul, conceptualizarea se destramă.

Deci, cum să înţelegi asta? Păi, atâta timp cât vrei să ştii, atâta timp cât vrei să înţelegi cum este să nu mai ai o minte, ei bine, tocmai asta este mintea care vrea să ştie cum ar fi dacă ea nu ar mai fi.

Mintea nu-şi poate cunoaşte niciodată propria absenţă, pentru că absenţa ei înseamnă necunoaştere completă, absolută. Este sfârşitul oricărei mişcări mentale, sfârşitul gândirii abstracte, sfârşitul acestui podcast auditiv. Este sfârşitul acestui zgomot de fond mental.

Dar cum să ajungi şi tu la asta? Visezi cu ochii deschişi că scapi de minte sau de pălăvrăgeala interioară. Ceea ce, în esenţă, înseamnă doar că adaugi şi mai multă gândire abstractă şi proiecţie în viitor, despre cum „poate în viitor, poate într-o lună sau un an, voi putea, în cele din urmă, să scap de minte sau de pălăvrăgeala din cap”. Ăsta-i doar un concept, o proiecţie care menţine în funcţiune roata hamsterului.

Dar chiar şi afirmaţia asta, despre „menţinerea în funcţiune a roţii hamsterului”, este un alt concept, pentru că mintea deja nu există. Este un văl iluzoriu, o iluzorie suprapunere. Şi nici măcar nu-i o reală suprapunere, pentru că a crede că există un văl sau o suprapunere este o parte din văl.

Astea-s doar gândire abstractă.

Cumva, filmul mental voalează alcătuirea naturală evidentă, natura deplin manifestată a tuturor lucrurilor, tot ceea ce există, Asta.

Şi, cumva, crezi că ai fi real. Crezi că eşti o persoană reală, cu o minte şi un corp. Iar din această visare abstractă cu ochii deschişi, cumva, apare proiecţia, şi proiectezi că vezi alte personaje. Cumva, proiectezi că un personaj nu are minte sau că altul are minte. Toate acestea sunt propriile tale proiecţii.

Cumva, apare o proiecţie asupra unor personaje că ar fi mai speciale, mai valoroase sau mai importante. Dar în realitate, niciun personaj nu este special sau important sau mai mult sau mai puţin valoros, pentru că nici măcar nu există vreun personaj, nu există nici măcar corpuri separate în spaţiu.

Iar din acest iluzoriu vis cu ochii deschişi – în care simţi că eşti o persoană reală într-o lume reală, relaţionând cu alţii – cumva, încep şi comparaţiile. Compari situaţia în care te afli, compari cine e mai bun, cine e mai prost, compari totul. Ai îndoieli, ai incertitudini.

Deci, nu ştiu. Cum să îţi opreşti mintea? Ei bine, însăşi întrebarea face parte din minte. Întrebarea este doar o visare cu ochii deschişi, un concept abstract şi, cumva, cauţi un alt concept. La fel cum cauţi banii, cauţi fericirea, cauţi relaţiile, tot aşa poţi căuta şi această fantezie de a-ţi pierde mintea. Dar nu-i nicio diferenţă, totul este doar visare mentală cu ochii deschişi, fantezie despre ceva mai bun peste timp, altceva, ceva ce ai putea atinge, ceva de priceput. Totul este o proiecţie abstractă şi se desfăşoară în timp.

Destrămarea minţii înseamnă prăbuşirea iluziei timpului. Toate graniţele se prăbuşesc. Se prăbuşeşte timpul, se prăbuşeşte locul, se prăbuşeşte spaţiul, se prăbuşeşte diferenţa, separarea, înţelesul. Cumva, această minte iluzorie proiectează înţelesuri asupra a orice, proiectează etichete şi sensuri şi concepte şi judecăţi, credinţe.

Acesta este sfârşitul proiecţiilor. Este sfârşitul subiectului care proiectează obiecte mentale peste ceea ce se vede. Şi cumva, este dispariţia a ceea ce se priveşte, dispariţia privitorului, dispariţia a tot. Şi abia când totul implodează, se percepe cumva că nimicul este totul. Tot ce există este absolut nimic, cumva. Nu ştiu, nu ştiu ce se întâmplă.

Libertatea este atunci când nimic nu mai are înţeles, pentru că nu mai există o minte care să dea sens la nimic. Şi cumva, se percepe că, ei bine, chiar şi atunci când părea să existe o minte, toată acea activitate mentală nu era altceva decât simple organizări de concepte, rearanjări de idei, şi ea nu cunoştea, de fapt, nimic, nu avea nicio valoare sau însemnătate în sine. Deci toate conceptele pe care le găseşti semnificative sau importante sunt doar intelectuale. Iar realitatea intelectuală aparţine visului şi nu are nicio valoare.

Nu există valoare nicăieri. Valoarea înseamnă o condiţionare. Nimic nu are vreo semnificaţie. Semnificaţia înseamnă proiectarea unor condiţionări mentale peste ceea ce se petrece.

Nu există limite nicăieri.

Corpul nu este o limită.

Nu există limite.

Dacă vrei să-ţi opreşti mintea, ce vrea să însemne asta? Cine este acest „tu” care vrea să-şi oprească mintea? Ce eşti „tu”? Cum de te crezi separat de minte, cum poţi „tu” opri mintea? Oare nu-i totul doar un podcast mental: „Vreau să-mi opresc mintea”?! Nu există niciun real „tu” separat de minte.

Ce dilemă!

Crezi că ai o minte. Crezi că ai o minte, oare nu-i asta tot gândire?! Oare nu-i totul doar pălăvrăgeală: „Eu am o minte”?! Nu există vreun real „eu” care să aibă o minte reală, totul este o naraţiune. Pur şi simplu, totul este o poveste că ai avea o minte şi că trebuie să scapi de minte şi bla bla bla, pălăvrăgeală.

Îmi pare rău, eu nu vorbesc pe limba minţii!

Ce vis frumos cu ochii deschişi! Ce vis frumos cu ochii deschişi! Un vis de zi în care, cumva, „tu” eşti într-o călătorie pentru a scăpa de o minte sau pentru a te trezi sau elibera, orice ar fi. Toate astea sunt concepte proiectate într-un viitor abstract. Toate sunt naraţiuni, toate sunt poveşti, toate sunt o pălăvrăgeală. Şi nici măcar pălăvrăgeala nu există, pentru că a gândi că există o reală pălăvrăgeală ar fi tot pălăvrăgeală. „Am o pălăvrăgeală mentală, trebuie să scap de pălăvrăgeala mea!”.

Cumva, încă simt mişcare mentală, zgomot mental. Nu e greşit, nu e corect, fiindcă, dacă aş gândi că e greşit, n-ar fi decât şi mai multă pălăvrăgeală. Chiar nu ştiu.

Şi astfel, nimeni nu ştie nimic cu adevărat. Doar că unii emit nişte pălăvrăgeli şi, cumva, dau senzaţia că ştiu despre ce pălăvrăgesc. Dar nicio trăncăneală mentală nu poate şti ce se întâmplă de fapt. Şi toată pălăvrăgeala este lipsită de sens. Nu există greutate, nu există adevăr în nicio pălăvrăgeală. Nu există realitate în concepte, nu există realitate în credinţe sau concepte.

Dar şi ăsta este un concept, anume că conceptele ar fi sau n-ar fi reale sau cu sens. Căci nu există sens şi nu există lipsă de sens, ambele variante sunt concepte, doar pălăvrăgeală. Deci ce spun nu constituie cu adevărat o perspectivă. Nu-i un punct de vedere. Ce este un punct de vedere, altceva decât un concept de pornire şi o structură de alte concepte construite plecând din acel punct?! Dar ce-i un punct?! Cum ar putea exista un punct – un punct de plecare, un punct de mijloc, un punct de sosire?! Cum ar putea exista cu adevărat ceva?! Cum de poate exista ceva dacă nu există graniţe, nu există limite?!

Nu ştiu.

Deci cum să îţi opreşti mintea? Ei bine, nu mă pot gândi cum să scapi de gândire, pentru că ar fi doar alte poveşti şi concepte despre a scăpa de minte, totul ar fi o naraţiune, totul ar fi doar un podcast. Cumva, ar fi un podcast care explică cum să scapi de un podcast. Cum oare ar putea discuţia care are loc în podcast să oprească funcţionarea echipamentului acelui podcast?! Aş spune că trebuie să se ardă siguranţa.

Orice proces de gândire este perceput ca fiind inutil. Orice mişcare mentală în orice direcţie este percepută ca fiind complet inutilă. Nu există răspunsuri. Nu există concluzii. Nu există nicio posibilitate de a da un înţeles realităţii. Nu există nicio modalitate de a înţelege timpul, spaţiul, cauza, fizica, toate aceste chestiuni. Nu există nicio posibilitate de a înţelege realitatea. Oare există măcar o realitate?! Nu-i cumva ceva conceptual?! Dar oare există măcar ceva doar conceptual?!

Iar chestia asta, cum să opreşti mintea, ei bine, dacă nu poţi să scapi de minte cu mintea, ce-ai zice de conştienţă, ce-ai zice de conştiinţă? Ce-ai zice de a fi prezent? Ei bine, nu funcţionează. Crede-mă, am încercat toate chestiile alea cu conştientizarea, am încercat toate chestiile alea cu prezenţa şi conştiinţa şi meditaţia. Nu duc nicăieri, ci doar îţi creează senzaţia că un „tu” face progrese spre ceva din viitor. Întăresc sentimentul că „Mă aflu într-o călătorie, sunt din ce în ce mai conştient pentru ca, într-un final, să mă trezesc”. Conştientizarea nu are absolut nimic de-a face cu trezirea. Conştientizarea este un aspect al minţii, un aspect al visului. Şi când se termină visul, se termină şi conştientizarea. Este dispariţia conştiinţei.

Senzaţia de conştiinţă este senzaţia de existenţă. Dar, cu adevărat, nu există nicio existenţă în sine. Există numai inexistenţa, care este şi existenţa. Nu-i nicio diferenţă, nu-i o opoziţie reală.

Aşa că, meditează tu cât vrei, dar asta nu te va conduce la percepţia că, deja, nu există niciun „tu”. Nu va conduce iluzoriul „tu” nicăieri, din cauză că este iluzoriu. Mintea este complet iluzorie, în sensul că ar exista cineva în timp şi spaţiu, încercând să ajungă undeva sau încercând să se trezească. Este un iluzoriu vis cu ochii deschişi. Iar trezirea face parte din acest vis cu ochii deschişi. Iluminarea, eliberarea, toate acestea sunt idei, fantezii mentale, toate sunt doar conceptualizări. Conceptele sunt visare.

Desigur, nu-i nimic în neregulă cu orice fel practică sau altceva...

Nu-i nimic în neregulă dacă nu practici nimic. Nu-i nimic în neregulă dacă practici. Nu-i nimic în neregulă cu nimic. Mesajul de aici este că nu există niciun individ închis într-un corp care se mişcă prin lume şi având liber-arbitru. Deci orice aparent se întâmplă nu e cauzat de vreo acţiune a unor indivizi reali în lume. Lumea este o proiecţie a minţii. Corpul separat de lume este, de asemenea, o proiecţie a minţii. Fără minte, nu există corp. Corpul nu este perceput ca fiind diferit de mediu. Şi astfel, cumva, senzaţia că „tu” te mişti prin spaţiu încetează, deoarece corpul nu este ceva separat de mediu. Corpul nu este separat de împrejurimi. Cumva, există doar mediul nemărginit şi aici nu poate exista ceva limitat, ceva separat. Şi acesta este deja cazul aici. Aşa că, dacă apare senzaţia de separare, cumva, ea este deja nemărginirea.

Niciun corp nu este, de fapt, corp. Există doar un mediu nemărginit. Şi cumva, în el apar nişte personaje, dar nu există nicio distanţă între ele. Nu există distanţă între lucrurile aparent separate în spaţiu, nu există pauze, nu există vid, nu există vacuitate. Nu există vacuitate, dar nu există nici plenitudine. Nici formă, nici fără formă. Nu există absolut nimic. Nici măcar nimicul nu există.

Nu ştiu nimic. Ce descriu aici este mai evident decât orice ai putea cunoaşte vreodată. Este mai imediat, mai instantaneu. Atât de evident! Şi nu este, de fapt, nimic.

Ce poveste drăguţă, să crezi că-ţi poţi pierde mintea! Asta-i tot gândire. Şi nici măcar nu poate exista non-gândire, pentru că vigilenţa dacă mai există vreun gând face parte din gândire. E o tentativă fără de speranţă, fără de speranţă!

Nu-i nevoie de speranţă. Speranţa poate exista doar dacă există senzaţia de timp. Nu poţi avea speranţă fără timp. Dar timpul este iluzoriu. Nici măcar nu există evenimente cu adevărat separate, înşirate pe o linie de timp. Ăsta-i doar un film mental abstract, gândire abstractă, atât. Asta pare a fi.

Nu ştiu, nu ştiu. Nu ştiu. Ăsta e spectacolul. Un spectacol fără spectatori. Cine ştie, cine ştie?! Aş avea nevoie de o minte pentru a şti. Fără minte, nu există cunoaştere, ci doar spectacolul totului.

Nu ştiu.

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
18 iunie 2022

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=Z-kfQakdREY

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Ariana Reflects, videoclip publicat pe 6 mai 2022.