<  Pagina Sfaturi pentru paranormali


Lisa Cairns: Iluminare cu parfum de iubire pură

Iluminata Lisa Cairns, despre suferinţă şi iubire, controlul vieţii, relaţii de iubire. Ceea ce spune Lisa te răscoleşte şi te înfricoşează pentru că, deşi ai vrea s-o contrazici, intuieşti că are dreptate. (videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului).

«Aproape că-mi vine să spun că îmi pare rău că nu vă pot oferi nicio speranţă. Înţeleg cât de inconfortabilă este suferinţa. Oamenii vor cu disperare să le spun: „În această situaţie trebuie să faci 10 mantre, plimbare în jurul casei în meditaţie tăcută, trebuie să ajuţi oamenii, trebuie să...”. Nimic din astea nu te va scoate din suferinţă.

Pentru că parte a suferinţei este încercarea de a ieşi din ea. A vrea să ieşi din suferinţă e o parte a ei. Când eşti fericit, nu încerci niciodată să eviţi nimic. Nu vrei niciodată altceva. Asta-i diferenţa dintre fericire şi tristeţe. Deci când eşti fericit nu ai acea senzaţie.

Suferinţa vine mereu cu senzaţia: „Scoate-mă din asta, scoate-mă din asta!”. Fie că este o situaţie exterioară, fie că este o emoţie interioară, orice ar fi.

Unii cred că încercarea de a scăpa de suferinţă e un fel de adevăr: eu în căutarea adevărului, că ar ajuta la rezolvare, că ar fi un element bun sau care te va scoate din confuzia minţii. Dar de fiecare dată când vei încerca să scapi de suferinţă, de orice, aceea este suferinţa. Asta e!

Şi e un mesaj brutal... Nu sunt un învăţător. Există învăţători. Am avut un învăţător. E în regulă... Dar eu nu sunt un învăţător. Nu primesc elevi. Nu mai primesc oameni să-i ajut. De ce? Pentru că nu mai văd aici nicio Lisa care să aibă nevoie de ajutor. Dacă aş vedea că aici este o Lisa ce trebuie ajutată, dacă aş avea senzaţia că există suferinţă sau cineva aici, atunci aş proiecta această senzaţie în exterior şi aş vedea-o în ceilalţi, că unii ar avea nevoie de ajutor. Dar eu nu văd asta. Văd că toţi sunt eliberaţi

Uneori, aproape că mă surprinde când ei îmi spun că suferă. Sună ciudat. Stau cu cineva care zâmbeşte şi râde şi apoi îmi spune că suferă şi asta mă ia prin surprindere.

Întotdeauna sunt gata ca tu să fii fericit. În logica eului separat, oamenii mereu vor să-i facă pe ceilalţi să fie cineva, să joace un rol. Eu doar sunt gata mereu ca tu să fii fericit. Când există „eu şi celălalt”, ei aşteaptă de la tine să joci un rol. Tu te percepi pe tine ca fiind „cineva”, iar alt „cineva” vrea de la tine să joci un rol. Ceea ce-i tocmai opusul fericirii.

Prietenul meu a murit recent. L-am ajutat în procesul morţii, un ajutor fizic şi spiritual. Nu ştiam că asta se întâmpla în acel moment. Noi vorbeam doar despre fericire. De fapt, a fost un proces frumos de privit. Trist şi dureros pe alocuri. În povestea lui, viaţa a trebuit să-i ia totul, pentru ca el să se găsească pe Sine. La sfârşit, tot ce putea să mai mişte era gura. Avea tumoare pe creier, nu-şi mai putea mişca nimic. Încet, încet, viaţa i le-a luat pe toate. La început, s-a luptat, încercând să păstreze tot ce pierdea. Apoi, pe măsură ce discutam tot mai mult că asta e Viaţa şi tot de ceea ce ne agăţăm ne produce suferinţă, s-a simţit uşurat, şi pe măsură ce i se tot lua din ce avea, simţea tot mai multă alinare. Pentru că nu i se mai permitea să se identifice cu ele, cu corpul său, cu partea sa fizică. Veneau la el oameni şi se simţeau jenaţi când îl vedeau cum se micşorează tot mai mult şi mai mult.

Dar în mine asta nu s-a putut petrece. Nu am văzut că pierderea trupului era un lucru rău pentru el, ceva ce nu ar fi trebuit să se întâmple. Pentru că eu nu-mi văd trupul ca fiind Cine sunt eu, trupul meu ca fiind fericirea. De aceea, nu puteam proiecta asupra lui acea idee, că pierderea trupului său ar fi însemnat nefericire.

Şi am avut dreptate. I-am tot spus-o iar şi iar, iar în final mi-a spus: „Fericirea mea nu este trupul meu, trupul nu e Cine sunt eu. Nu simt nevoia să mă pot mişca, să privesc (îşi pierduse vederea) ca să fiu fericit. Pot fi fericit fără nimic.” Şi lui chiar că nu-i mai rămăsese nimic. Putea vorbi în ultimele 12 ore doar în şoaptă. Şi era uimitor să priveşti.

El şi-a găsit fericirea singur în ceea ce mulţi ar descrie drept iad. Acolo a găsit el raiul. A fost frumos. Mă emoţionează vorbind despre asta. Mulţi oameni nu ştiau asta, deşi mulţi au fost surprinşi de modul cum s-a descurcat. Nu s-a plâns niciodată, nu a arătat niciodată frică. Oamenii erau uimiţi de asta. Dar eu ştiu că a murit în pace. Nu trupul, El a murit în pace. Nici măcar nu spun că el a murit în pace. El era pacea, el era raiul, deşi corpul arăta ca dracul. El era raiul.

Şi când am spus că l-am ajutat spiritual în procesul morţii, în acel moment nu mi-am dat seama că asta făceam. Nici nu mă gândeam că acest mecanism minte-corp era folosit ca să-l ghideze Acasă. Doar asta a fost, un instrument. Chiar nu-mi dădeam seama că asta se petrece. Ştiam că vorbesc mult cu el despre asta, că petrec mult timp cu el, dar n-avea legătură cu mine. Era ceea ce Viaţa scrisese. Viaţa aşa scrisese să apară în poveste. Şi chiar nu a existat un asistent şi un ajutor, un învăţător şi un elev.

Iar asta se vede mereu în moartea fizică. Pierzi tot mai mult şi tot ce-ţi mai rămâne este să priveşti la nimic sau Martorul tăcut, oricum i se spune. Lumina, iubirea, doar ele rămân, tot restul îţi este luat. Atât de simplu e. E mereu acolo.

Doar că atenţia cade pe dramă. Este precum dacă ai mereu mâna ta în prim-planul vederii, asta e viziunea ta. Crezi că tu eşti mâna, atât eşti. Dar apoi asta ţi se ia. Vezi că eşti doar Privirea. Vezi şi celelalte lucruri, că n-ai fost niciodată lucrurile, ci numai Privirea. Totul este decojit.

Şi tot ce te speria, pierderea capacităţii de a te mişca, toate proiecţiile tale, că pierzi toţi banii, că rămâi fără casă sunt minciuni, sunt păcăleli.

Din experienţa mea, în relaţiile sentimentale, multe obiceiuri sau nelinişti sau probleme sunt evidenţiate în relaţiile personale apropiate sau cele de iubire. Ceea ce este, desigur, o cauză aparentă a multor suferinţe. Dar suferinţa apare mereu, pentru că vezi acolo o altă persoană care-ţi face ceva ţie. O vezi ca pe o entitate separată care îţi poate face ceva. Care „n-a spălat vasele, fiindcă n-a vrut, fiindcă e leneşă”. Dar asta nu e adevărat. N-a spălat vasele fiindcă aşa e scris. Fiindcă aşa stau lucrurile. Nu ea a acţionat, niciodată.

Dar mintea urăşte asta. „Nu! Vreau să dau vina pe cineva! Vreau să fie cineva vinovat. Vreau să fiu în relaţie cu cineva, să pot manipula pe cineva, să-i fac ceva.”

Nu e nimeni acolo care face ceva. E doar Viaţa care dansează.

Acum, îmi e uşor cu oamenii. Se enervează sau sunt fericiţi, îşi fac numărul de dans, dar eu nu mă gândesc la povestea cu care vin ei. Nu mă gândesc la motivaţiile lor. Uneori, practic, nu mă gândesc de ce m-au rănit, de ce mi-au făcut asta. Asta aduce suferinţă. Şi aduce expectanţă, de asemenea. Te aştepţi să te iubească, să facă asta pentru tine, să-ţi dovedească iubirea lor

Tu eşti Dragostea. Nu ai nevoie de nimic din astea.

Nu spun să rămâi într-o relaţie abuzivă şi nefericită. Dar e doar un lucru drăguţ să fii iubit de partener. Nu e totul sau scopul ultim. Nu crea aceste imense reacţii teatrale. Nu e nevoie să răscoleşti lumea în căutarea „sufletului-pereche”.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Iubitul meu mi se pare foarte plăcut. Dar nu avem dispute. El face ce face.

Câteodată gura aceasta simte nevoia să exprime anumite lucruri. Şi asta face şi el. Doar exprimă sentimente uneori. Nu prea contează. E dansul acesta, apoi e dansul lui şi nu iau la modul personal ce-i iese pe gură.

„A, spune că acum nu mă mai iubeşte ca acum 2 zile.” Asta e. Sunt enervată? Da. Înţeleg că acest mecanism minte-corp poate fi uneori, poate părea că este iritat. E ce e. Nu trebuie să analizez cu microscopul „Ce cauză din copilărie a generat asta? De ce ne raportăm astfel unul la celălalt? Cum să facem lucrurile să meargă mai bine?”

Nici n-ar putea să apară vreo discuţie de genul acesta. Nu mai există o credinţă că cineva face ceva. Lisa dansează, Lisa îşi joacă jocul. Nu dă vina pe nimeni, nu se simte vinovată de acţiunile ei. Doar acţionează, cu cunoaşterea profundă că nimeni nu face ceva vreodată.

De aceea, ea nu este în relaţie cu oamenii în felul lor. Ea nu face dansul „eu şi celălalt”. Ceea ce este o mare uşurare. Ea doar dansează dansul Vieţii. Nici măcar asta nu face ea. Doar se întâmplă.

Vă imaginaţi cât de radical e lucrul ăsta? Să te uiţi la cineva şi să-l vezi ca fiind doar acţiunea, făptuirea, fără a proiecta un rol, o poveste, ce are el să-ţi dea, că trebuie să-ţi ofere iubire, elementul principal într-o relaţie. Fără a avea atâta ură împotriva lui pentru că nu-ţi oferă iubire.

Mulţi oameni într-o relaţie se urăsc pentru că aşteaptă ceva de la partener şi sunt dezamăgiţi fiindcă partenerul nu le dă iubire. Nu vei avea niciodată iubire de la partener. TU EŞTI IUBIREA. Poţi avea un dans minunat al iubirii cu el, o exprimare a iubirii. Dar TU EŞTI IUBIRE. Nu primeşti iubire de la nimic şi nimeni. TU EŞTI IUBIRE

Deseori, relaţiile de dragoste îţi arată asta foarte clar. De aceea, cea mai mare dramă umană este povestea de iubire, fiindcă ea îţi poate arăta atât de clar cine eşti tu. Îţi poate aminti şi oglindi înapoi spre tine, atât de clar, cine eşti. Pentru că, atunci când vezi iubire în partener, de fapt, asta vezi în tine. Nu are nimic de-a face cu el. Când vezi un eu în altul, de fapt, proiectezi un eu în celălalt. TU EŞTI ACEA IUBIRE.

Iar când proiectezi ură asupra acelei persoane, aia vezi în tine, acea ură.

Nu lua ce spun ca o prescripţie, ci mereu e o descriere. Nu trebuie să fii în niciun fel. Eşti ceea ce eşti. Întotdeauna. Şi nu poţi fi vreodată altceva. Nu e radical?! Nu poţi fi niciodată altceva.

Şi tot aşa, nu poate fi ceva sau cineva altfel. Totul e perfect la locul lui. Doar un gând, o contracţie energetică îţi spune că ceva e în afara ordinii. Iar asta e Marea Iluzie, asta creează suferinţa, asta e ceea ce nu vrea nimeni. Totul e mereu în regulă, dar mintea te păcăleşte, ea păcăleşte. Nu e nimeni acolo care să fie păcălit, dar dinamica minţii dă impresia că eşti separat, că ai nevoie de iubire şi că trebuie să te protejezi. Că trebuie să eviţi frica. „E atât de înfricoşător!”

Nu-i nevoie să înţelegi personajul. Chiar dacă îl înţelegi, e doar un personaj, nu cine eşti tu. Ai putea continua în milioane de vieţi să înţelegi personajul, psihologia personajului, situaţiile, nu vei putea niciodată crea situaţii de viaţă în care totul să fie liniştit.

Căci, oricât nu am crede, toţi vom muri. Şi probabil că moartea corpului fizic va fi dureroasă. Corpul doare, când îl loveşti, doare. Vei trece prin schimbări, vei pierde lucruri, asta e Viaţa. Nu te poţi baza niciodată pe Viaţă. Nu va merge după cum vrea mintea, niciodată.

Nu ai făcut nimic rău niciodată şi nimeni nu ţi-a făcut vreun rău. Poate aşa simte personajul, că cineva i-a făcut ceva, dar nu e adevărat. Nimeni nu ţi-a făcut ceva greşit vreodată. A fost doar o întâmplare a Vieţii. Copacul creşte şi poate creşte în spaţiul altui copac, iar celălalt se poate ofili şi muri. Nu e nimic personal, doar a crescut. Nu a gândit: „Cresc şi voi face asta”.

La fel e cu personajele. Personajele doar îşi joacă povestea. Suferinţa apare când crezi că tu eşti povestea şi că o controlezi. Dacă ai putea controla ceva, ţi-ai opri suferinţa. Dacă chiar poţi controla Viaţa, atunci fă-o acum: controlează-ţi următorul gând care îţi vine!

Cine şi ce controlează? Unde e acel stăpân? Dacă poţi controla ceva, fă-te fericit! Fă-te capabil să reacţionezi în anumite moduri în diverse situaţii. Cine e acolo, de unde vin gândurile?

Crezi că ai trimis gânduri bune. „Nu trebuie să gândesc asta, e urât”. Dar acel gând „Nu trebuie să gândesc asta, nu trebuie să trec sub linie, acolo e suferinţa”, de unde vine acel gând? De nicăieri. Încearcă să afli unde e acela. Eşti tu acela?

Toate vin de nicăieri. Nu există gânduri ale tale. Cel care crede că poate controla ceva vine de niciunde şi se retrage în nicăieri. Găseşte-i locul de origine. Vine de undeva?

Gând: „Voi controla situaţia. Le voi spune să stea jos în linişte”. Dar acel gând şi acţiunea s-au ivit din nicăieri. Au apărut şi s-au dus. A venit în mod impersonal, precum gândul: „Nu-mi place persoana aia, e atât de grosolană”. Doar a răsărit de nicăieri.

Ce se întâmplă în procesul aparent de eliberare spirituală, şi e întotdeauna un proces aparent de eliberare, pentru că, în fond, există numai acest moment în povestea aparentă care pare să fie înţelegerea că „nu e nimeni acolo”.

Nu mereu e un proces. Unii se trezesc dintr-o dată şi văd tot adevărul. Aici pare că înţelegerea vine gradat, că totul vine de nicăieri şi nimic şi cade înapoi în nicăieri şi nimic.

„Am să fac asta”. Ăsta-i doar un gând, o acţiune care apare dar nu vine de la nimeni. Cine e acolo? Nu e nimeni acolo! E o iluzie. Cea mai divină iluzie. Unicul s-a hipnotizat singur ca să creadă că este doi şi să se poată regăsi. Să se regăsească în obiectele aparente, în oameni aparenţi. iar în eliberarea finală se regăseşte pe Sine.

Cea mai frumoasă poveste de iubire, cea mai frumoasă. Aceasta e o poveste a Iubirii. Chiar este. Nu pare aşa când suferi. Înţeleg asta. Dar chiar este o poveste de iubire.

Suferinţa apare când Unicul se hipnotizează să creadă că sunt doi. Atunci se naşte suferinţa. Dar din cauza acelei suferinţe, El creează căutarea de Sine. Iar prin căutarea de Sine, El se regăseşte, ceea ce este Iubire, Iubire absolută. E un joc divin. Îţi stă mintea în loc dacă te gândeşti la el. E dincolo de gândurile despre cei doi. Este o relaţie divină de dragoste

Nu eşti niciodată singur. Nu ai suferit niciodată. Mereu ai fost complet. Întotdeauna ai avut tot ce ai dorit şi ţi-a trebuit. Doar ţi s-a părut că nu. E doar o aparenţă. Toţi, iubiţi, totul, iubire, iubire absolută. Iar acest joc al separării are doar scopul să găsească Iubirea.»

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
1 ianuarie 2020

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=bx8HJFFMh9Q

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al Lisei Cairns, videoclip publicat pe 16 noiembrie 2011.