<  Pagina Sfaturi pentru paranormali


Ce este nondualitatea (3)

Liberul-arbitru este una dintre chestiunile contestate de nondualitate, generând, probabil, la fel de multe controverse precum afirmaţia că „Nu există nicio persoană”. Mitul liberului-arbitru poate fi risipit pe trei căi. Prima este prin recunoaşterea directă ce are loc în timpul trezirii nondualiste („percepţia mistică”), a doua este prin raţionamentul filosofic, iar a treia, pe baza descoperirilor neuroştiinţelor. În acest episod, iluminatul Richard Sylvester abordează prima cale. Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului

„Liberul-arbitru în percepţia mistică”

Bine aţi venit la cel de-al treilea episod din „Ce este nondualitatea”. În primele două episoade am vorbit despre posibilitatea de a percepe vacuitatea. Sau, am putea spune, a percepe că eul este vid şi a percepe că totul este plin. Sau, am putea spune, a percepe că totul este plin de iubire necondiţionată.

Astăzi aş vrea să vorbesc despre liberul-arbitru şi actul deciziei. Cei mai mulţi dintre noi creştem cu impresia că am fi indivizi separaţi, nişte persoane care trăiesc într-o lume aflată în exteriorul nostru. Această experienţă are anumite caracteristici. Una dintre ele este că aflăm că deţinem acest bun considerat preţios, anume posibilitatea de a alege pe baza liberului nostru arbitru. Cu alte cuvinte, eu pot decide cum acţionez şi mă comport lume, iar aceste decizii vor contribui la construirea a ceva numit „viaţa mea”. Şi pot lua aceste decizii mulţumită acestui bun foarte preţios numit liberul-arbitru.

În multe filosofii, religii şi căi spirituale, acesta este considerat a fi temelia pe care se construieşte tot restul, cheia de boltă de care depinde acest lucru numit „viaţa mea”. Sunt responsabil pentru această viaţă şi, prin liberul meu arbitru şi alegerile pe care le fac, eu răspund dacă îmi va merge bine sau rău.

Unul dintre cele mai incitante aspecte legate de non-dualitate, una dintre cele mai provocatoare constatări atunci când se percepe vacuitatea şi plenitudinea, este că – deoarece eul este o iluzie, deoarece eul, de fapt, nu există – liberul arbitru se evaporează şi el. La urma urmei, nu există nimeni aici – şi arăt din nou intenţionat spre acest corp, unde pare că există un eu. Nu există nimeni aici care să îşi exercite o voinţă liberă şi să ia decizii cu privire la ceva numit viaţa şi viitorul „său”.

Desigur, aceasta este o mare provocare pentru oameni, pentru că majoritatea valorilor noastre, simţul moralităţii, multe dintre convingerile noastre despre lume şi motivul pentru care lumea are sens se bazează pe această piatră de temelie, conform căreia tocmai pentru că sunt un individ separat, pot alege singur modul în care acţionez în lume şi pot lua decizii, suportând apoi consecinţele acestor decizii în bine sau în rău.

Deci ceea ce afirm aici este că liberul-arbitru despre care am vorbit în acest episod este o iluzie, dacă vreţi, este un fel de eroare divină. Iar asta face parte din şocul ce apare când se percepe direct – chiar şi numai pentru o fracţiune de secundă – că cel ce stă aşezat aici şi pare atât de solid, care pare a fi o persoană, este, de fapt, doar vidul care se manifestă ca sunet, ca simţire, ca vedere, ca auz, ca vorbire.

Această senzaţie, această recunoaştere, această realizare că eul nu există şi, prin urmare, nici liberul arbitru nu există, îl poate pironi într-o adevărată stare de şoc pe cel care pare că stă în acest scaun, când apare pentru prima dată această percepţie directă.

Într-un fel, prăbuşirea acelei senzaţii de sine şi de liber-arbitru face ca toate poveştile pline de înţelesuri despre lume – cu care am crescut, pe care mi le spun mie însumi, prin care simt că viaţa are un sens – face ca toate aceste poveşti să se prăbuşească şi ele.

Am mai vorbit de faptul că, uneori, revelaţia iniţială referitoare la inexistenţa sinelui poate conduce personajul, îl voi numi aşa, poate conduce personajul la o stare de disperare. Iar ceea ce am spus astăzi explică parţial acest efect. Pentru că cel care a crezut că „are” o viaţă pe care o poate controla, cel care a crezut că îi poate merge bine sau rău conform cu deciziile pe care le ia, suportând consecinţe bune sau rele prin alegerile pe care le face, acela, acea persoană nu există, pur şi simplu. Deci niciuna dintre alegerile pe care, aparent, le-am făcut nu au fost nişte decizii reale, decurgând din ceva numit „voinţa mea”. Iar această constatare poate fi foarte şocantă.

Pe de altă parte, poate fi şi foarte reconfortantă. Astfel, atunci când este percepută non-dualitatea, unul dintre aspectele constatate este o evaporare a sentimentului de vinovăţie pentru acţiunile din trecut şi o evaporare a sentimentului de responsabilitate. Şi poate, de aceea, o creştere a sentimentului de libertate. Aş putea să-l exprim printr-un sunet, ca o expiraţie, un fel de „Aaah!”, o eliminare a aerului în semn de relaxare şi uşurare.

Ce relatează oamenii este că – chiar şi după numai o fracţiune de secundă de percepţie a vidului – strânsoarea fermă de oţel a trecutului asupra noastră poate slăbi sau se poate elibera în întregime, fiindcă devine foarte clar că eu – şi arăt din nou încoace, spre cel ce pare a fi o persoană – „eu” nu am făcut niciodată vreo alegere cu privire la lume – şi arăt din nou încolo, spre ceea ce pare a fi lumea exterioară. „Eu” nu am luat niciodată vreo decizie cu privire la lume, după care să urmeze nişte consecinţe bune sau rele.

Însă a existat aparenţa alegerii, cu siguranţă, a existat senzaţia de decident, cu siguranţă, au existat urmări ce păreau a fi rezultatele acelor decizii, cu siguranţă. Dar odată cu percepţia că asta, asta este vacuitate, toate acestea se evaporă, pur şi simplu. Nu a existat niciodată cineva care să fi făcut vreo alegere. Nu a existat niciodată cineva care să fi luat vreo decizie. Nu a existat niciodată cineva care să fi cauzat evenimente – lucruri bune, de care să fii mândru ori mulţumit, sau lucruri rele, pentru care să te simţi vinovat ori să ai remuşcări.

Voi vorbi cu o altă ocazie cum se schimbă enorm senzaţia timpului şi, chiar a spaţiului odată cu trezirea, cu perceperea non-dualităţii.

Deocamdată, mă voi concentra asupra acestei eliberări şi uşurări de imensa povară pe care o purtăm, numită consecinţele lucrurilor pe care le-am făcut şi, în special, consecinţele – între ghilimele – „greşelilor” pe care le-am făcut. Mulţi dintre noi trăiesc cu un acut sentiment al poverii trecutului şi cu un acut sentiment de vinovăţie. Acestea sunt cealaltă faţă a „darului” – folosesc acest cuvânt un pic ironic – de a simţi că ni s-a conferit onoarea de a fi o persoană cu liber-arbitru. Deci, din cauza acestui dar, trebuie să suport consecinţele senzaţiei că, uneori, mi-am exercitat acest liber-arbitru în moduri nechibzuite, poate chiar distructive.

Aşa că, atunci când auzim oameni vorbind despre libertatea care apare prin percepţia nondualităţii, parţial despre asta-i vorba. Este ca şi cum ne-am fi eliberat de o mare povară, povara liberului arbitru şi a vinovăţiei. Am vorbit uşor neglijent, desigur; de fapt, nu ne-am eliberat de această povară, pentru că „noi” nu existăm, deci n-o putem face. Totuşi, apare această senzaţie, un sentiment de libertate sporită, când înţeleg că nu mai trebuie să car în spinare greutatea trecutului, pentru că atunci nu a existat niciodată un cineva. În cazul de faţă, nu a existat niciodată un Richard care să fi luat decizii cu consecinţe neplăcute acum.

Acesta este unul dintre lucrurile cele mai fundamentale şi mai provocatoare legate de nondualitate. Este o sfidare – ezit să folosesc acest cuvânt, nefiind prea adecvat, dar îl voi folosi deocamdată – este o sfidare la adresa oricărei poveşti despre moralitate pe care aş fi crezut-o vreodată, care mi-ar fi fost predată, care mi-ar fi fost oferită de către adulţii din jur pe când creşteam – fie că erau părinţi bine intenţionaţi, fie că erau personalităţi religioase bine intenţionate (sau poate nu atât de bine intenţionate), preoţi, moralişti de orice fel.

Deci, într-un fel, percepând că liberul-arbitru dispare, discutăm chiar despre dispariţia moralităţii şi a moralizării. Şi folosesc aceste două cuvinte cu mare atenţie. Sunt conştient că, în mintea obişnuită care aude asta, va apare instantaneu gândul acuzator, deşi nu obligatoriu, dar de obicei apare: „Bine, bine, dar fără moralitate, ar fi o completă anarhie. Am ieşi cu toţii în stradă şi ne-am omorî unii pe alţii”.

Ce vreau să vă spun este că povestea moralităţii a fost întotdeauna falsă, a fost întotdeauna doar o poveste. Că noi întotdeauna facem, am făcut şi vom face întotdeauna ceea ce se întâmplă aparent, ceea ce apare spontan. Că, bineînţeles, în fiecare dintre noi există un personaj: aici există un personaj, acolo există un personaj. Şi acel personaj se va auto-exprima, ca să zic aşa, în lume.

Vorbeam despre acest lucru la o conferinţă acum mulţi ani şi era o tânără în primul rând care s-a cam îngrozit de ce auzea despre liberul-arbitru şi voinţa personală şi, prin urmare, despre moralitate. Şi mi-a zis, uşor indignată, „Dacă ceea ce spui este adevărat, Richard, atunci aş putea foarte bine să ies în stradă şi să încep să ucid oamenii”... Cam acesta este genul de reacţie la ceea ce vorbim aici, dacă chestiunea nu este înţeleasă prea clar. Vreau să spun că ceea ce o oprea pe acea tânără să iasă în stradă şi să ucidă oameni nu era învăţătura morală primită în copilărie că ar fi o faptă foarte rea. Ceea ce o oprea să ucidă oamenii pe stradă era ceva foarte evident, anume că tânăra de acolo nu avea caracterul unui criminal.

Prin urmare, psihopatul, care chiar poate să acţioneze în acest fel, nu va fi împiedicat de nicio poveste moralizatoare. La fel şi pentru aceia dintre noi – mă bucur să pot spune că marea majoritate dintre noi – care nu ieşim pe străzi şi nu ucidem oameni la întâmplare: ceea ce ne opreşte nu este vreo poveste moralizatoare. Ci ne opreşte faptul că nu există în noi un astfel de personaj.

Deci nu-i deloc cazul să ne îngrijorăm că, dacă un mare număr de oameni ar conştientiza că nu există liber-arbitru, ar izbucni în masă un tip de comportament foarte rău.

Nu voi intra în detalii aici, ci doar voi menţiona în treacăt, pentru că este oarecum relevant: Există argumente care sugerează că tocmai credinţele noastre morale, convingerile noastre foarte fixe sunt cele care îi fac pe mulţi dintre noi să se comporte în moduri destul de negative; şi că, dacă am privi aceste poveşti în adevărata lor lumină, atunci, în general, lumea ar fi mai bună. Dar acesta este un alt subiect, puţin mai filozofic, la care vom reveni, poate, cu altă ocazie.

Deocamdată, cred că ar fi momentul pentru un rezumat, aşa că voi încerca să-l fac. Deci sugestia este că, la un moment dat, s-ar putea percepe că nu există nicio persoană aici, se percepe direct că nu există nimeni care acţionează în ceva numit lumea „exterioară”, că nu există nimeni care ia decizii despre cum va acţiona în lumea exterioară. Iar atunci când apare această percepţie, se vede că liberul-arbitru şi ideea de moralitate, pur şi simplu, nu se susţin, nu au nici un punct de sprijin, absolut niciunul. Acesta este unul dintre motivele pentru care este atât de dificil de pus de acord ceea ce se spune despre non-dualitate cu conţinutul religiilor, filozofiilor morale şi căilor spirituale. Căile spirituale şi religiile tind să fie pline de învăţături morale. Cu alte cuvinte, sunt inundate de fraze conţinând „ar trebui” şi „este necesar”. Oratorul religios şi învăţătorul religios, oratorul spiritual şi învăţătorul spiritual şi filosoful moral, aproape sigur, nu vor putea rezista tentaţiei de a vă indica vouă – subliniez, vouă – cum ar trebui să vă comportaţi, cum este necesar să vă comportaţi, cât de rele au fost faptele voastre de până acum şi cum vă puteţi îndrepta, astfel încât faptele voastre să devină mai bune.

Cu alte cuvinte, căile spirituale, religiile şi filosofiile morale tind să fie pline până la refuz de expresiile „ar trebui”, „trebuie” şi „este necesar”. În general, acestea au un efect destul de negativ asupra noastră. Iar unul dintre aceste efecte negative este destul de evident: ele au tendinţa să ne facă extrem de nevrotici. Cu cât ai în cap mai multe de „ar trebui”, „trebuie” şi „este necesar”, cu atât este mai probabil să devii mai nevrotic. E valabil şi invers: cu cât eşti mai nevrotic, cu atât este mai probabil să ai în cap mai multe de „ar trebui”, „trebuie” şi „este necesar”.

Terapeuţii şi alţi oameni şi învăţători care au înţeles asta, care au observat ce impact negativ au asupra noastră învăţăturile morale, au inventat un cuvânt ce provine din englezul „must” (trebuie). Aşa că terapeutul îţi dă adesea sfatul să eviţi „must-urbarea” :)😊. Şi desigur că englezul „ought” (e necesar) întăreşte „ought-oritarismul”. :)😊

Aşadar, antidotul la toate acestea este relaxarea. Dar nu vă sugerez că „ar trebui” să vă relaxaţi. Ci, dacă doriţi să vă relaxaţi şi găsiţi modalităţi de relaxare, va fi absolut încântător, absolut minunat. Dar prin ce spun aici, nu adaug vreun alt „trebuie”, de genul: „e necesar să te relaxezi”. Ceea ce subliniez aici este că, dacă nondualitatea este percepută şi nu mai eşti înşelat de senzaţia de persoană, atunci „ar trebui”, „trebuie” şi „este necesar” probabil că vor dispărea sau se vor diminua radical, iar relaxarea se va amplifica de la sine imens, foarte probabil.

Deseori citez următoarea zicătoare buddhistă tibetană: „Relaxarea este cheia către starea de Buddha, aici şi acum”. Dar nu vă sugerez că ar trebui să vă relaxaţi pentru a deveni precum Buddha. Ceea ce spune acea zicală şi ceea ce spun şi eu aici este, pur şi simplu, o descriere, o observare a faptului că, atunci când eul se destramă şi când este perceput adevărul, atunci relaxarea tinde să crească.

Am putea spune aşa: cu cât eul este mai puţin prezent, cu atât poate exista mai multă relaxare. Cam aşa putem să exprimăm chestiunea asta.

Deci cum să încheiăm, cum să rezumăm?! Liber-arbitru, decizie – uitaţi de ele. Uitaţi de conceptele astea. Pur şi simplu, nu se aplică.

Totuşi, s-ar putea să nu fie cea mai înţeleaptă decizie să intraţi într-un bar sau într-un grup de oameni necunoscuţi (sau chiar de prieteni) şi să-i anunţaţi această descoperire. Puţine lucruri vor stârni o ceartă la fel de repede ca negarea existenţei liberului arbitru şi a voinţei personale. Aşa că poate ar fi mai bine să păstrăm secretul între noi sau să-l împărtăşim ori să vorbim despre el doar în comunităţile non-dualiste. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care este minunat să fii într-o comunitate de oameni care rezonează cu non-dualitatea: că putem spune lucruri ce, în spaţiul public, ar suna destul de şocant pentru cei care ne-ar auzi acolo.

Nu zic nici să ţineţi asta doar pentru voi. Nu este vreun secret ezoteric, deşi este o mare recunoaştere. Este o mare recunoaştere, dacă şi când apare. Liberul arbitru şi voinţa individuală sunt caracteristicile unei persoane, ale unui eu. Însă nu există nicio persoană. Nu există niciun eu individual. Deci nici liberul arbitru şi alegerea nu există.

O să mă opresc deocamdată aici şi ne vom revedea într-un alt episod.

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
14 mai 2022

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=Z7JMqL3MXm8

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al lui Richard Sylvester, videoclip publicat pe 6 aprilie 2022.