<  Pagina Nondualitate radicală


Ce este nondualitatea (5)

Richard Sylvester susţine conferinţe despre nondualitate din anul 2005 şi a scris cinci cărţi pe acest subiect, inclusiv iubita cărticică „Sper că vei muri curând!”. (Acest titlu este urarea pe care i-a făcut-o Tony Parsons pe când Richard trecea prin aşa-zisa „noapte întunecată a sufletului”, după prima trezire spirituală, când trăirea nonduală încă nu se instalase complet în fiinţa sa. Este vorba, desigur, despre moartea iniţiatică sau psihologică.) În acest episod, Richard tratează subiectul dificil al timpului şi spaţiului. Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului

„Timpul şi spaţiul”

În episodul anterior din „Ce este nondualitatea?” am vorbit despre liberul-arbitru şi voinţa personală. În acest episod vreau să vorbesc despre ceva care, adesea, îi pare minţii foarte dificil de înţeles: vreau să vorbesc despre timp şi spaţiu şi de ce, uneori, unii spun sau puteţi citi în cărţi despre nondualitate că nu există timp şi spaţiu. Vreau să încerc să explic ceea ce, pentru minte, pare o afirmaţie evident lipsită de sens.

Primul lucru pe care vreau să-l spun este că nu-i vorba aici de nimic filosofic. Atunci când se spune că „nu există timp şi spaţiu”, este doar o tentativă de a explica o percepţie directă. Pur şi simplu, este o încercare de a descrie cum se simte Asta – mă refer la orice se întâmplă acum şi aici, fără a face vreo distincţie între lumea interioară şi cea exterioară. Deci a spune că „nu există timp şi spaţiu” este mai degrabă o încercare de a descrie Asta atunci când este percepută, dar nu de o persoană, adică o percepţie lipsită de eul personal.

Iar această reinterpretare a timpului şi spaţiului poate avea loc chiar şi după numai o fracţiune de secundă de trezire spirituală. Chiar şi numai o fracţiune de secundă de trezire poate lăsa personajul, care reapare atunci când acea fracţiune de secundă s-a terminat – observaţi că trebuie să folosesc expresii bazate pe timp pentru a descrie situaţia – acel personaj poate rămâne cu uluitoarea recunoaştere a faptului că timpul şi spaţiul nu există sau, am putea zice, că timpul şi spaţiul sunt o iluzie.

Să începem cu timpul. În cursul trezirii se vede că tot ceea ce există este Asta, adică orice se desfăşoară într-un „moment atemporal” – şi folosesc această expresie pentru că trebuie să ne bazăm cumva pe limbaj. Dar deja observăm cât de inadecvat este limbajul, din cauză că, desigur, „moment” este un cuvânt care presupune existenţa timpului. Cât de lung este un moment? ne-am putea întreba. Un moment ar trebui să aibă durată, un început şi un sfârşit. Deci chiar şi acest cuvânt este inadecvat pentru a descrie percepţia că timpul nu există. Şi din acest motiv, destul de des puteţi auzi sau citi comunicări despre non-dualitate de genul „Tot ce există este Asta”. Asta nu este un moment, Asta nu are început, mijloc şi sfârşit, pentru a fi apoi urmată de un alt moment cu început, mijloc şi sfârşit, generând astfel timpul.

Prin urmare, nu există nicio modalitate de a înţelege Asta din punct de vedere filozofic. Am putea spune despre Asta că această realitate fie este percepută, fie nu este percepută. Dacă nu este percepută, dar apare în minte un interes în legătură cu ea, atunci aceste afirmaţii pot fi crezute sau pot fi respinse. Şi, desigur, oricum nu contează.

Cu toate acestea, în acea fracţiune de secundă de trezire care se poate întâmpla, se percepe că nu există decât Asta, că Asta este atemporală, că Asta este, să zicem, eternă – unde „eternă” nu înseamnă că durează foarte mult timp, ci înseamnă în afara timpului. Când Asta e percepută – dar nu cu mintea – este veşnicia, în afara timpului. Doar când mintea pare să privească la Asta, atunci este construit şi timpul.

Am putea întreba „Bine, şi ce importanţă are acest lucru?”, la care răspunsul ar putea fi „Păi, niciuna. Nu contează absolut deloc”. Nu sugerăm că ceea ce se spune aici ar avea vreo importanţă. Ceea ce încercăm să descriem fie este perceput, fie nu este perceput, şi fie există un interes, fie nu există niciun interes pentru acest subiect. Şi chiar nu contează care dintre ele.

Cu toate acestea, voi continua să vorbesc puţin despre timp. Ce se observă adesea după ce a avut loc o trezire spirituală este o reorientare a celui care revine – persoana, individul, personajul, marioneta divină – faţă de propria istorie personală, care, desigur, pare să se fi petrecut în timp, deci această orientare se schimbă radical. Desigur, relaţia „mea personală” cu timpul constă într-o oarecare conştientizare a trecutului şi a evenimentelor care par să se fi petrecut în trecut, precum şi în relaţia „mea” cu viitorul – speranţele, temerile şi grijile de viitor. Aşa că voi spune câte ceva despre asta, ca o simplă descriere.

Deci, ca o simplă descriere, atunci când are loc o trezire, am putea spune că realismul experienţei trecutului se destramă. Trecutul pare să nu mai fie real.

Nu vreau să spun că evenimentele din trecutul personal ar fi uitate, că ar dispărea. Nu mă refer aici la vreo amnezie totală sau o izbucnire bruscă a demenţei, când povestea personală este uitată. Ci, după trezire, desigur, toate informaţiile autobiografice rămân intacte. Eu încă îmi pot aminti la ce şcoală primară se pare că am intrat când aveam şase ani. Dar am putea spune că toată povestea rămâne fără vlagă, rămâne fără energie. Aşa încât pare mult mai puţin reală. Iar dacă trecutul ne tulbura memoria, atunci, de asemenea, probabil că acum ne va tulbura mult mai puţin, pierzându-şi din realism.

O metaforă pe care am mai folosit-o este că, pentru o persoană obişnuită – cineva care se simte real, un om care simte că are posibilitatea de a alege şi o anume responsabilitate – amintirea trecutului este ca un model tridimensional. Asta ar înseamna că deţine o realitate proprie, adică, într-un fel, pot intra în acest model tridimensional şi mă pot plimba prin el. Desigur, exact asta fac mulţi dintre noi cu trecutul lor. Suntem destul de tentaţi să ne revizităm trecutul, să ne plimbăm prin el, să îl privim, să îl analizăm şi să trăim tot felul de emoţii legate de el. Unele emoţii ar putea fi minunate, cum ar fi amintirile momentelor fericite şi nostalgia, care poate fi, într-o anumită măsură, plăcută. Dar, bineînţeles, după cum ştiu mulţi dintre noi, destule dintre emoţiile asociate cu trecutul pot fi extrem de tulburătoare. Când mă plimb prin trecut pot da peste sentimente de vinovăţie, sentimente de regret, sentimente de pierdere, sentimente de durere şi o mulţime de idei „ce-ar fi fost dacă?” şi „dacă ar fi fost altfel!” legate de aceste amintiri. „O, dacă n-aş fi spus asta, dacă n-aş fi făcut aia, ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi făcut asta sau n-aş fi spus aia sau cum ar fi fost să mă fi căsătorit cu cealaltă persoană în loc să mă căsătoresc cu persoana asta?!”. Este firesc ca cel care se percepe pe sine ca fiind o persoană să aibă o mulţime de probleme cu trecutul, unii mai multe decât alţii.

Deci sugestia este că ajunge o fracţiune de secundă de trezire spirituală ca să ne modifice radical percepţia asupra trecutului şi experienţa trecutului. Continuând metafora, acel model tridimensional al trecutului, care părea să aibă atât de multă realitate, după trezire, se poate transforma brusc într-un fel de imagine bidimensională. Deci în loc de un spaţiu cu trei dimensiuni prin care ne puteam plimba, acum există o imagine bidimensională la care ne putem uita, dar în care nu putem intra şi nici nu suntem tentaţi să intrăm.

Ideea cu imaginea bidimensională este că toate informaţiile sunt încă acolo, în ea. Aşa cum am spus, nu-i vorba de nicio amnezie – eu încă îmi pot aminti numele şcolii la care am mers. Dar sugestia ar fi că într-o imagine bidimensională nu poţi intra prea uşor şi să te plimbi prin ea. S-ar putea să reuşeşti şi asta, dacă îţi forţezi imaginaţia, dar este probabil că dorinţa de a o face va fi dispărut.

Deci toate informaţiile sunt încă acolo, dar încărcătura lor emoţională a dispărut sau s-a redus mult. De aceea spunem adesea că, chiar şi după un moment de trezire, anumite emoţii neplăcute ar putea să dispară definitiv. De exemplu, vinovăţia, regretul şi nostalgia, toate aparţinând trecutului. Atâta timp cât trecutul pare real, este foarte posibil şi chiar probabil să le trăiesc. Dar când devine evident că trecutul este ireal, atunci este mult mai puţin probabil să simt nostalgie, regret sau vinovăţie – deşi ar putea să mai apară ocazional, am putea spune, dintr-o proastă obişnuinţă.

Aşadar, un lucru absolut clar este că atunci când are loc trezirea, probabil va avea loc o recalibrare radicală a relaţiei dintre aparentul individ – marioneta divină, dacă vrem să folosim acest termen – şi ceea ce părea a fi până în acel moment trecutul său personal, dar care acum este perceput ca o simplă poveste.

Acum doresc să trec la a doua parte a acestui mesaj misterios, destul de des auzit la conferenţiarii şi scriitori de non-dualitate, cum sunt şi eu. După reacţia „O, deci nu există timp, asta-i destul de derutant!”, apare şi afirmaţia că nu există nici spaţiu. Să ne oprim puţin şi asupra acestui aspect.

Spun din nou, este imposibil pentru minte să înţeleagă aşa ceva, este imposibil să rezolve acest mister, absolut imposibil. Însă, repet, până şi o fracţiune de secundă de trezire poate să ne genereze percepţia directă că şi spaţiul este tot un fel de iluzie.

Aşadar, voi afirma – şi ştiu că mulţi dintre cei care ascultă sau privesc acum o ştiu deja din experienţă directă – dar o spun din nou: chiar şi printr-o singură fracţiune de secundă de trezire – după care persoana poate reveni aproape complet la forma iniţială – se recunoaşte faptul că, deoarece „eu” nu există în Asta, pe cale de consecinţă, nu există spaţiu. Spaţiul este creat de iluzia sau aparenţa că „eu” exist – şi din nou, arăt cu intenţie spre mine ca persoana fizică care stă aşezată aici. Spaţiul, ideea de spaţiu, senzaţia de spaţiu este creată de percepţia sau senzaţia că „eu” exist ca persoană, că „eu” ca persoană exist în acest corp, iar acest corp există în această cameră. Această cameră ar fi spaţiul în care acest corp există şi se mişcă.

Dacă însă dispare această senzaţie că persoana ar fi reală, chiar şi pentru o fracţiune de secundă, atunci se percepe că conştiinţa – voi folosi aici acest cuvânt destul de complicat, „conştiinţă”, asupra căruia poate vom reveni într-un alt episod – deci conştiinţa nu este în niciun fel stabilită sau localizată aici. Conştiinţa este peste tot. Peste tot în această cameră există conştiinţă, în egală măsură. Şi astfel, am putea spune că, deoarece conştiinţa este pretutindeni, nu există un „spaţiu”, ci există, pur şi simplu, doar Asta. Nici măcar nu putem spune că ar exista un spaţiu umplut cumva de conştiinţă, deoarece, dacă conştiinţa este pretutindeni, nu există spaţiu. Ceea ce creează aparenţa de spaţiu este localizarea conştiinţei într-un anumit loc, iar în afara conştiinţei părând să existe alte locuri.

Prin urmare, repet ce am mai spus, chiar şi într-o fracţiune de secundă de percepţie directă, se recunoaşte că, deoarece conştiinţa există peste tot, este la fel de logic să spunem că nu există nicăieri. Şi nici nu are unde să existe, spaţiul neexistând. Am putea spune că conştiinţa, pur şi simplu, este. Ar fi chiar exagerat să spunem că conştiinţa există. Conştiinţa, pur şi simplu, este.

Simt că ne apropiem de finalul acestui episod, dar nu ştiu dacă v-am ajutat să înţelegeţi sau să vă faceţi o idee despre ce-i vorba în chestiune. După cum spun şi scriu mulţi mesageri ai non-dualităţii şi după cum spun şi scriu şi eu, Asta fie este percepută, fie nu este percepută. Când această realitate este percepută, nu mai este nevoie de cuvinte pentru a o descrie. Iar când nu este percepută, a o descrie în cuvinte şi a asculta aceste cuvinte nu e de niciun folos.

Iar acum, la sfârşitul acestui episod, am putea să răspundem din nou la întrebarea: „De ce ne deranjăm să vorbim despre non-dualitate şi să scriem despre ea, de ce ne deranjăm să ascultăm dialoguri despre non-dualitate şi să citim cărţi despre ea, de ce ne deranjăm să stăm la taclale cu alţi oameni pasionaţi de non-dualitate?”. Din simpla bucuria de a o face, pur şi simplu, fiindcă, la un moment dat, ceva din noi ne împinge spre acest mesaj, ceva ne atrage spre această comunicare. Nu prea avem sorţi de izbândă, căci mintea nu va pricepe niciodată, iar, dintre toate aspectele despre non-dualitate pe care le-am putea aborda, subiectul inexistenţei timpului şi spaţiului este, probabil, printre cele mai dificile. Dar, oricum, noi ne-am străduit în această seară.

O să ne oprim aici, vom încheia acest episod, un altul urmând peste puţin timp. Deocamdată, vă las cu acest memento: a percepe non-dualitatea nu înseamnă doar percepţia că nu există un „eu”, că nu există persoana, ci şi recunoaşterea faptului că povestea personală nu este „personală”, ci doar o poveste ca oricare alta; şi că nu există un timp în care ea s-a desfăşurat şi nu există nici un spaţiu locuit de această persoană.

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
21 mai 2022

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=Qi8iT_fFl3U

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al lui Richard Sylvester, videoclip publicat pe 15 aprilie 2022.