<  Pagina Nondualitate radicală


Ce este nondualitatea (6)

În a cincea sa carte, „Confesiunile unui căutător”, iluminatul Richard Sylvester relatează despre anii săi îndelungaţi de căutări spirituale, dar include şi capitole despre liberul-arbitru, conştiinţă şi religie. Pe alocuri, este extrem de amuzantă şi, pe alocuri, extrem de gravă. Unul dintre capitole tratează chestiunea spinoasă a conştiinţei, ce este şi dacă este. În acest episod, autorul citează un mic fragment din carte legat de acest subiect. Videoclipul subtitrat este încorporat la sfârşitul textului

„Conştiinţa”

Aş vrea să vorbesc astăzi despre conştiinţă – ce este şi, de fapt, dacă există.

Am vizionat odată începutul unui lung videoclip de pe Youtube. Era o discuţie de o oră şi jumătate despre natura conştiinţei între doi învăţători spirituali foarte bine cunoscuţi. Principalul lucru pe care l-am observat a fost că, încă din primele patru sau cinci minute, a devenit foarte evident că aceşti doi mari experţi în domeniu nu erau de acord şi nici nu puteau să se pună de acord asupra a ceea ce este conştiinţa. Nu puteau să se pună de acord asupra celui mai elementar lucru despre subiectul discutat. Cred că asta ne semnalează că ne ocupăm de un subiect extrem de alunecos.

Aş sugera că, în discuţiile spirituale, filozofice, cuvântul „conştiinţă” nu înseamnă nimic. Am putea, de exemplu, să înlocuim cuvântul „conştiinţă” cu „experienţă”. Şi am putea spune, cred eu, destul de limpede, că experienţa este ceea ce se cunoaşte, se ştie că există. Aş sugera că ceea ce cunoaştem este numai experienţa. Este singurul lucru care se recunoaşte că există. Tot ceea ce se poate cunoaşte este o anumită experienţă. Iar dacă adăugăm că, pentru ca experienţa să aibă loc, ar trebui să existe ceva numit conştiinţă, de fapt, nu am adăugat nimic. Nu am făcut decât să tulburăm apele şi să semănăm confuzie.

Desigur, o parte a problemei provine din faptul că cuvântul „conştiinţă” poate fi folosit în mai multe moduri, iar, pentru scopul nostru, aş zice că este folosit predominant în două moduri diferite.

În primul mod, mai ales în cercurile spirituale, cuvântul „conştiinţă” este folosit pentru a indica sau sugera că în univers ar exista un fel de substanţă misterioasă sau că ar exista o substanţă misterioasă din care este alcătuit universul. Am putea respinge această idee foarte simplu, pur şi simplu, observând că este redundantă.

Ştiţi, au existat în trecut concepte ştiinţifice care păreau să aibă sens, dar pe măsură ce cunoştinţele noastre s-au extins, acele noţiuni au devenit complet redundante, excesive. O astfel de idee a fost „flogistonul”, o alta a fost „eterul” – se spunea că există în univers o substanţă misterioasă numită „eter”. Pe măsură ce cunoştinţele noastre ştiinţifice au progresat, a devenit evident că era o noţiune redundantă, nefolositoare. Poate că şi cea de conştiinţă este la fel. Dacă afirmăm că trebuie să existe conştiinţă pentru ca să apară experienţa, oare am spus ceva în plus decât că există experienţa?! Doar experienţa este cunoscută, experienţa este singurul lucru cunoscut.

Un alt mod în care este folosit cuvântul „conştiinţă”, tot în cercurile spirituale, este acela de a indica un gen de calitate personală – ştiţi cum se zice: conştiinţa „mea”. Iar când luăm în serios această idee, foarte repede apare şi noţiunea de „niveluri de conştiinţă”. Şi trebuie să acceptăm sugestia că o fiinţă umană ar deţine ceva foarte preţios, o calitate numită conştiinţă şi, prin dezvoltarea sa, ar putea parcurge diferite niveluri de conştiinţă, de la cel mai modest până la cel mai înalt nivel – 7, 25 sau 36, sau oricâte niveluri de conştiinţă ne-am imagina că există. Din cauză că aceasta este o simplă poveste, o ficţiune, am putea alege câte niveluri dorim. Şi există şcoli de practici spirituale care vă vor învăţa, aparent, cum să urcaţi prin aceste niveluri de conştiinţă. Căutaţi pe internet şi veţi găsi cursuri online, destul de scumpe, care pretind că vă învaţă să ascensionaţi pe diferite niveluri de conştiinţă.

Această idee a stat la baza a destul de multor şcoli spirituale de-a lungul istoriei. Repet, v-aş sugera să scăpăm de această noţiune, cum că ar exista niveluri de conştiinţă. Există personalităţi diferite, există experienţe diferite, dar chiar „niveluri” de conştiinţă, oare?!

Prin urmare, sugerez că atât ca noţiunea de substanţă care permite existenţa a orice, cât şi ca noţiunea de calitate personală pe care o putem dezvolta, în ambele sensuri, însăşi ideea de „conştiinţă” este redundantă.

Acum câţiva ani, s-a publicat o enciclopedie de psihologie, numită „Dicţionarul internaţional de psihologie”, iar definiţia „conştiinţei” era foarte scurtă, chiar foarte scurtă. Iar după această definiţie, Stewart Sutherland, cel care a scris-o, a mai adăugat: „Conştiinţă – nu s-a scris nimic despre ea care să merite a fi citit”. Îmi place să spun că ne-am putea mulţumi cu asta: Nu s-a scris nimic despre conştiinţă care să merite a fi citit. Şi, de asemenea, nu s-a spus nimic despre ea care să merite a fi repetat, inclusiv acest episod de pe Youtube. Poate că-i un fel de episod de Youtube autodistructiv, în care eu însumi devin redundant, subliniind că ceea ce spun aici, de fapt, nu are niciun sens.

Aş vrea să închei acest episod cu o lectură. Cartea mea „Confesiunile unui căutător spiritual” conţine un capitol despre conştiinţă. Se numeşte „Cum gândeşte materia”, acesta fiind unul dintre modurile de a pune problema conştiinţei. Deci voi încheia acest episod citind acest capitol în cele ce urmează.

* * *

«Am o discuţie aprinsă cu prietena mea, Annie. Eu susţin că ştiinţa nu va explica niciodată conştiinţa. Prin „conştiinţă” nu înţeleg o substanţă misterioasă care pătrunde universul şi nici vreo calitate personală pe care o putem dezvolta urmând cu asiduitate o cale spirituală. Mă refer, pur şi simplu, la experienţă sau percepţie. Afirm în faţa lui Annie că ştiinţa nu va explica niciodată cum universul fizic poate da naştere unei experienţe subiective.

De fapt, cuvântul „subiectiv” este redundant în această ultimă expresie. E adevărat că mulţi oameni se gândesc că experienţele pot fi împărţite în experienţe exterioare obiective şi experienţe interioare subiective: o masă este considerată obiectivă, iar un sentiment de fericire ca fiind subiectiv. Însă este foarte real şi evident că orice experienţă este subiectivă. Îmi aparţine mie sau ţie, subiectul.

Unii oameni preferă să folosească cuvântul „conştienţă” în loc de conştiinţă, dar acest lucru poate semăna confuzie. Ca şi conştiinţa, conştienţa poate fi considerată un efluviu universal misterios sau o calitate personală care poate fi dezvoltată. Iar asta poate duce la tot felul de învăţături obositoare şi stresante, menite să ne sporească conştienţa sau să ne ridice nivelul de conştienţă, când, de fapt, tot ce trebuie să facem este să ne trezim dimineaţa şi gata! uite conştienţa. Supremul dar gratuit, darul experienţei. Experienţa a ce? Experienţa fenomenelor. Tot ceea ce avem este percepţia fenomenelor.

Deci chestiunea pe care o discut cu Annie este: cum poate materia fizică să dea naştere la percepţie. Cea mai bună formulare pe care am întâlnit-o este „Cum gândeşte materia?”. Putem formula problema şi în alte moduri, chiar şi mai încurcate: Cum simte materia emoţiile? Cum simte materia empatie? Cum iubeşte materia? Aceste întrebări indică faptul că misterul este, cu adevărat, foarte adânc.

Annie crede că ştiinţa a rezolvat deja problema conştiinţei. Ea subliniază că neuroştiinţele ne-au sporit foarte mult înţelegerea a ceea ce se întâmplă în creier atunci când se produc percepţiile. S-au cartografiat impulsurile electrice şi neurotransmiţătorii. În anumite cazuri, chiar s-au stabilit care dintre celulele cerebrale se activează atunci când percepem un anumit fenomen, cum ar fi culoarea roşie sau mirosul de lămâie.

Filozofii conştiinţei numesc experienţele individuale unice şi personale cu termenul de „qualia” (senzaţii calitative).

Astfel, atunci când privesc un măr, percep qualia de roşu. Când adulmec o lămâie, percep qualia mirosului de lămâie. Alte exemple de qualia (care este pluralul cuvântului qualis din latină) sunt senzaţiile unui sărut sau al unei dureri de dinţi, sentimentul de fericire când vedem un apus de soare sau de tristeţe când pierdem un prieten, căldura unei ceşti de cafea ţinută în mână sau răceala unui cub de gheaţă atins de buze.

Referinţe suplimentare

What is Qualia?  |  Ce este qualia?

Îi spun lui Annie: Ştim că activarea neuronilor dă naştere la percepţii, dar cum anume se întâmplă acest lucru este un mister. Un mister fără nicio rezolvare, cel puţin în prezent.

Annie spune că activarea neuronilor şi percepţiile pe care le generează sunt unul şi acelaşi lucru. Deci nu mai trebuie explicat nimic.

Eu răspund că nu pot fi acelaşi lucru, deoarece nu putem fi niciodată direct conştienţi de activarea neuronilor în propriul creier; în schimb, suntem direct conştienţi de propriile percepţii. În acest mod esenţial, dacă nu în altul, sunt evident diferite.

Annie crede că o contrazic doar din cauza obtuzităţii sau încăpăţânării mele. Şi îl citează pe Daniel Dennett. Iar Daniel Dennet, care-i un filozof american foarte bine plătit, este de acord cu ea. Poate că-i cel mai bine plătit filozof din lume. A scris chiar şi o carte în care este de acord cu ea.

Îi răspund lui Annie că mulţi oameni de ştiinţă, filosofi şi psihologi sunt de acord cu mine, chiar dacă nu câştigă la fel de mult ca Daniel Dennett. Probabil că, între ei, se înţeleg. Aceştia recunosc că chestiunea conştiinţei este extrem de greu de soluţionat. Chiar o numesc „problema cea grea”. Uneori vorbesc de „fisura explicativă” pentru a indica faptul că lipseşte ceva în înţelegerea noastră. Iar ceea ce lipseşte este o teorie coerentă despre cum fenomenele fizice, cum ar fi activarea neuronilor, pot da naştere percepţiei sau qualia. Au scris şi ei cărţi. Am impresia că Daniel Dennett este un foarte bine plătit prost.

Poate că şi eu, la rândul meu, cred despre Annie că este încăpăţânată sau obtuză, dar nu i-o spun în faţă, pentru că ţin la dragostea ei.

De fapt, rezonez cu opinia ei într-o anumită privinţă şi anume credinţele absurde. Cred că unii savanţi şi filosofi neagă existenţa „problemei dificile”, deoarece se tem că este o uşă prin care ar putea să se năpustească tot felul de superstiţii. Odată ce se recunoaşte că experienţa sau conştiinţa sau conştienţa este un mister şi că nu avem nicio idee cum se produce, nenumărate idei iraţionale ar putea să pună piciorul în prag, de la îndoirea linguriţelor până la vindecarea cuantică. Cu toate acestea, cred că rigoarea intelectuală cere recunoaşterea „problemei dificile” şi că, în acelaşi timp, putem să închidem uşa superstiţiilor.

Annie şi cu mine discutăm aprins şi despre religie. Eu cred că viziunea ei despre Biserică este prea îngăduitoare, deoarece a fost contaminată de educaţia ei catolică. Cred că favorizează Biserica aşa cum nu o face cu alte organizaţii. Dar ea consideră că eu sunt excesiv de dur în judecăţile mele despre Biserică şi, în general, despre credinţele religioase. În mod ironic, pe acest subiect, eu şi Daniel Dennett suntem în consens, iar Annie este cea în dezacord.

În cele din urmă, îi spun lui Annie: „Cred că ar trebui să nu mai vorbim despre conştiinţă sau religie. Nu vom fi niciodată perfect de acord cu niciunul dintre aceste subiecte, iar asta nu va reuşi decât să ne enerveze. Aşa că, ce rost are?”, dar certurile noastre şi-au lăsat micile lor cicatrici. Acesta poate fi unul dintre multele motive pentru care Annie nu mai este prietena mea.

Mulţi filozofi, savanţi în neuroştiinţe şi psihologi recunosc că nu au nicio idee despre cum anume activitatea fizică a creierului dă naştere percepţiei, conştiinţei sau qualia. Nici măcar nu au vreo teorie rezonabilă în acest sens şi nici vreo modalitate de a o testa, chiar dacă ar avea.

Unii oameni de ştiinţă şi filozofi susţin că conştiinţa ar putea fi explicată, în cele din urmă, prin fizica cuantică. Probabil că cel mai cunoscut dintre aceştia, la momentul acestei scrieri, este Roger Penrose, care a teoretizat că conştiinţa ar putea fi cauzată de activitatea cuantică din microtubulii din creier. Însă, aşa cum a subliniat un critic al său, Patricia Churchland, teoria lui Penrose nu are mai multă putere explicativă decât dacă am susţine că conştiinţa este produsă de praful magic.

Unii filozofi propun existenţa teoretică a „zombilor”. În sens filozofic, un zombi este o fiinţă care se comportă exact ca noi în toate privinţele, dar nu are viaţă interioară. Pentru un zombi, nu există experienţă, nici conştiinţă, nici qualia. Cu alte cuvinte, luminile sunt stinse şi nu-i nimeni acasă. Nu pare să existe niciun motiv, cel puţin în teorie, pentru care un astfel de zombi să nu existe şi niciun motiv, din cunoştinţele noastre, pentru care creierele fizice ar trebui să dea naştere la experienţa conştiinţei. În fond, fiecare dintre noi avem doar propria experienţă directă că noi înşine nu suntem zombi, dar pare rezonabil să ne îndoim în privinţa celorlalţi.

Unii filozofi şi savanţi în neuroştiinţe consideră că problema conştiinţei nu va fi niciodată explicată de ştiinţă. Sunt de acord cu ei. Prin natura sa, orice explicaţie ştiinţifică ar trebui să fie fizică, or, tot prin natura sa, conştiinţa este o experienţă subiectivă non-fizică. Aici apare acea blestemată de „fisură explicativă” la care m-am referit mai devreme.

Desigur, ştim că structura fizică a creierului influenţează foarte mult modul în care este experimentată conştiinţa. De exemplu, experienţele noastre subiective se pot schimba radical atunci când creierul este afectat de un accident sau de boala Alzheimer sau când echilibrul său chimic este alterat de droguri. Dar rămâne un mister legătura concretă dintre creierul fizic şi conştiinţa însăşi. Şi probabil că va rămâne un mister pentru foarte mult timp sau chiar pentru eternitate.»

Şi mai este o notă suplimentară despre Daniel Dennett.

«După ce am scris rândurile de mai sus, am elaborat o teorie mai sofisticată pentru a explica obtuzitatea lui Daniel Dennett în privinţa conştiinţei. S-ar putea ca Dennet să fie el însuşi un zombi, în sens filosofic, desigur, nu în sensul magiei voodoo. În acest caz, fiind lipsit de orice trăire subiectivă internă, noţiunea de experienţă interioară nu ar avea, în mod natural, niciun sens pentru el. Un prieten filozof mi-a sugerat că mintea lui Dennett ar putea fi chiar un avansat robot cu inteligenţă artificială. Dar, bineînţeles, la fel ar putea fi şi mintea mea sau a ta, aşa că, să nu ne afundăm prea departe în vizuina iepurelui.

Iar dacă aveţi obiecţii că un filosof amator ca mine îl înfruntă pe un profesionist foarte bine plătit precum Daniel Dennett, aţi putea urmări unele dintre videoclipurile de pe Youtube ale lui Sam Harris pe această temă şi scrierile sale. Harris îi face lui Dennet o critică mult mai rafinată decât mine, în ciuda faptului că Dennet îi este prieten.»

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
23 mai 2022

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=lXyGq2vKZ6A

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube al lui Richard Sylvester, videoclip publicat pe 20 aprilie 2022.