<  Pagina Nondualitate radicală


Tim Cliss - Întâlnire despre nondualitate (5 mai 2022)

Profesorul Tim Cliss, iluminat din Anglia, găzduieşte o întâlnire despre nondualitate. Aceasta este o selecţie din şedinţa online publicată în 5 mai 2022. Urmăriţi videoclipul subtitrat încorporat la sfârşitul textului.

Textul selecţiilor din videoclip

Introducere

Atunci când discutăm despre Asta, când vorbesc eu sau oricine altcineva, în general, când auziţi că se vorbeşte despre Asta sau când citiţi ce a scris cineva despre Asta, nu înseamnă că ştie despre ce vorbeşte. Nu înseamnă că înţelege. Nu înseamnă că ceea ce spune explică ceva. Nu există nicio explicaţie. Iar misterul este că nici nu este nevoie de vreuna.

Desigur, acest lucru nu-l poate mulţumi niciodată pe „eu”. „Eu” întotdeauna vrea o explicaţie, întotdeauna vrea să înţeleagă, întotdeauna vrea să ştie. Nu despre asta vorbim aici.

Tot ce poţi spera este să capeţi o descriere cu care să rezonezi, care să ţi se potrivească, de genul „Oh, da, oh, da, asta este! Nu ştiu exact ce este, dar da, asta este!” Ăsta-i maximum ce poţi spera.

Dacă crezi că există unii vorbitori care chiar ştiu despre ce vorbesc şi au o explicaţie clară pentru Asta, îţi faci iluzii. Până şi simpla descriere – care-i tot ce avem la îndemână – chiar şi ea este o încercare zadarnică. Şi adesea pare o jalnică tentativă de a descrie totul-care-este-nimic.

Deci tot ce avem la îndemână sunt doar nişte descrieri, care îţi pot place sau nu. Nicio descriere nu este mai aproape sau mai departe de adevăr, căci însăşi noţiunea că am putea fi mai aproape de adevăr sau de realitate este iluzia. Asta este deja tot ce există, deci nu are cum exista ceva mai aproape sau mai departe. Asta este libertatea şi pacea. Nu există nimeni care să ştie mai mult sau mai puţin, indiferent de aparenta lui ştiinţă sau ignoranţă.

O libertate şi o pace atât de simple, ridicol de simple!

Şi totuşi, este un vid atât de mare: o golire de orice căutare, o golire de orice întrebări, o golire de cale spirituală sau de călătorie, o golire de speranţă.

Şi, totuşi, nu o disperare. Golit de sens şi, totuşi, fără a fi un non-sens. Golit de scop şi, totuşi, scopuri apar.

Cu adevărat, necondiţionat. Fără excepţii, nimic nu este exclus. Exact aşa cum apare Asta, aşa cum este viaţa, în toată gloria ei uimitoare, absolut misterioasă.

Dar misterul constă în lucrurile obişnuite. Nicio speranţă pentru nu-ştiu-ce miracole. Miracolul este Asta. Asta este miraculoasă. Singurul miracol. Veşnic.

Asta nu pune întrebări.

Te poţi simţi foarte derutat, pentru că nu ai nimic de făcut. Nimic nu trebuie făcut. Acţiunile se întâmplă, dar nu-s necesare. Viaţa nu-ţi cere absolut nimic. Tu ceri ceva de la viaţă. Ceilalţi „tu” cer ceva de la tine. Dar Asta nu pune întrebări şi nu cere nimic.

Prin urmare, totul e bine, indiferent de ceea ce se întâmplă. Prin afirmaţia asta nu înţeleg că „eu sunt bine” sau „tu eşti bine” sau chiar că „viaţa e bună”. Vreau să spun că e bine chiar şi atunci când nu e bine. Şi este bine, pur şi simplu, pentru că totul este aşa cum este.

* * *

- Întrebarea mea despre meditaţie: meditaţia se simte la fel înainte sau după eliberare – dacă pot folosi termenul de eliberare? Meditaţia poate fi foarte relaxantă chiar şi după eliberare?

- Da, bineînţeles. Deci, lui Philippe îi place să se relaxeze meditând, iar lui Tim îi place să se relaxeze lovind o minge de golf şi înjurând atunci când nimereşte aiurea. Dar toate acţiunile sunt egale, asta e.

- Să meditezi, să joci golf sau să bei bere e acelaşi lucru.

- Da, da. Dar, desigur, făcând lucruri diferite, se obţin lucruri diferite. Însă minunea este că există o egalitate absolută în toate. Nu există ceva mai important sau mai puţin important. Cred că tocmai asta-i o cheie şi un motiv pentru care vorbim despre Asta, pentru că distruge complet evaluările de genul: „Oh, asta-i bun pentru mine, iar asta-i rău pentru mine; asta-i vrednic, iar asta-i murdar sau nedemn; asta-i sfânt, iar asta-i profan”, toate aceste judecăţi despre bine şi rău, despre ceea ce e corect şi ceea ce e greşit.

Unul dintre lucrurile pentru care m-a atras buddhismul a fost că era singura religie fără Dumnezeu, aşa credeam eu. Mi s-a părut foarte interesantă. Şi, bineînţeles, noţiunea de iluminare mi se părea atractivă. Dar am ajuns la „Calea celor opt adevăruri nobile” şi atunci mi-am dat seama că este la fel de rea – dacă nu chiar mai rea decât creştinismul – în privinţa judecării a ceea ce este bun şi ceea ce este rău, ce este corect şi ce este greşit. Erau acele opt lucruri corecte pe care trebuia să le faci în fiecare zi. Şi m-am gândit că este al naibii de îngrozitor – să te faci singur în fiecare zi să te simţi ca naiba, din cauză că nu poţi trăi la înălţimea acelui standard de corectitudine imposibil de atins.

- Da, într-adevăr, am trecut şi eu prin acele multe lucruri pe care să le faci sau să nu le faci în buddhism. Şi se mai spune că nu este o religie, pentru că nu are un Dumnezeu. Dar în acelaşi timp, Buddha este considerat omnipotent, omniscient, omniprezent.

- Care mai este atunci diferenţa?!

- Deci este văzut ca Dumnezeu.

- În schimb, aici ţi se permite libertatea de a face ceea ce preferi.

În ce priveşte dorinţa ta de a medita, poţi să-i dai curs, pentru că te face să te simţi bine. Dar nu are niciun rost să meditezi ca să te aducă mai aproape de non-dualitate. Nu există nicio posibilitate de a te apropia mai mult. Meditezi doar pentru plăcerea ta. Vreau să spun că întotdeauna m-a terminat cu spatele şi nu reuşeam nici măcar să schiţez un lotus. Tendoanele mele, după 30 de ani de fotbal, sunt mult prea scurte pentru a face asta.

- Da, mulţumesc Tim.

- Mulţumesc, Philippe. Vreau să spun că nu este nimic în neregulă cu nimic. E o totală libertate pentru preferinţele naturale pe care le are cel pe care-l numeşti „eu”. Dar în realitate, niciuna dintre preferinţe nu este a „ta”, ci sunt cele naturale ale fiinţei umane pe care o numeşti „eu”. Libertatea pentru preferinţe este unul dintre motivele pentru care putem vorbi despre Asta ca de o eliberare.

* * *

- Trebuie să spunem aceste poveşti, dar toate sunt complet fără sens. Problema cu aceste poveşti despre Trezire, poveşti despre Iluminare, este că prezintă un imens pericol – poate nu atât un pericol, ci o mare problemă – prin faptul că „eul” nu se poate abţine să nu gândească: „Oh, deci există o speranţă!”... „Pentru că asta i s-a întâmplat lui Tim (Cliss), asta i s-a întâmplat lui Tony (Parsons), asta i s-a întâmplat Lisei (Cairns).” Nu s-a întâmplat nimic. Există doar Această întâmplare.

- Am înţeles, da, sigur.

- Iar memoria pare să nu mai funcţioneze la fel de bine ca înainte, pentru că nu mai este la fel de importantă. La mine, memoria funcţionează bine, dar trebuie să spun că nu îmi amintesc orice aş vrea să îmi amintesc. Deci memoria încă funcţionează, dar toată acea importanţă acordată memoriei pare să se fi evaporat. Aş putea avea oricând o amintire clară a unei situaţii trecute şi emoţiile să apară odată cu acea amintire. Deci, da, memoria există.

- Da, mi-e greu, nu prea pot explica. Mă gândesc uneori: „Oh, sunt recunoscătoare”, iar apoi mă întreb: „Cine e recunoscătoare şi cui îi sunt recunoscătoare?” Dar apoi îmi manifest recunoştinţa şi mă simt minunat.

- Nu, Kathy. Aici, la mine, există o mare recunoştinţă. E mult mai multă recunoştinţă decât a simţit vreodată „eul”. Şi nu trebuie neapărat să aibă logică. Vorbim despre „pacea şi dragostea care întrece orice înţelegere”. Asta înseamnă că nu trebuie să aibă sens. Recunoştinţa este ceva absolut natural.

- Da, recunoştinţa, dar ajungi să te întrebi „recunoştinţă pentru ce?”. Recunoştinţa vine întotdeauna cu opusul ei.

- Ei bine, ce-ai zice de recunoştinţă pentru orice?!

- Dar de recunoştinţă pentru nimic?!

- E acelaşi lucru.

- Acelaşi lucru, bine. Dar nu prea poţi să-i dai de capăt acestei dileme.

- Am afirmat că „există atâta recunoştinţă”, iar apoi „eul” s-a băgat imediat cu întrebarea: „Dar cine e recunoscător?”. Ei bine, niciodată nu există nimeni. Toate sentimentele şi gândurile „mele”, de fapt, nu sunt ale mele. Doar despre asta am tot vorbit. Restul e indescriptibil.

Deci singurul mesaj de aici e că tot ceea ce numim experienţele „mele”, viaţa „mea” se întâmplă în mod natural. Nimic din toate astea nu e al „meu”. Dar, desigur, „eul” nici nu vrea să audă de aşa ceva: „Măcar lasă-mă cu ceva!”. Ei bine, nu! Viaţa nu te recunoaşte. Nu există nimeni.

Singurele care îţi recunosc inexistentul „eu” sunt celelalte „euri” – ceea ce-i foarte ironic, pentru că, desigur, ele nu te pot înţelege niciodată. Ştii foarte bine că nimeni nu te-a înţeles vreodată. Orice „eu” ştie asta. Este o impresie foarte puternică.

Îmi amintesc că, pe când făceam psihoterapie, mă lovea ca un baros sentimentul că nu puteam fi înţeles, nici măcar de către geniala mea terapeută, în care îmi investisem toată speranţa. Era al naibii de evident că nu mă poate înţelege. Şi apoi am priceput: „Doamne, nimeni nu mă înţelege!”.

Dar, desigur, cel mai rău este când: „Oh, nu mă pot vedea pe mine însumi!”. Este groaznic pentru „eu”, e o adevărată teroare, poate fi o groază absolută. Însă nu ai de ce să te temi. Pur şi simplu, nu ai ce vedea.

* * *

- Deci cel mai simplu mod de a defini iluminarea este că senzaţia de „eu” nu mai revine sau nu mai apare.

- Da, aşa, ca o poveste. Dar nici asta nu sună prea bine. Adevărul este că, pentru orice fiinţă umană, „eul” nu este o constantă. „Eul” vine şi pleacă. Senzaţia de „eu” este, uneori, foarte puternică şi greu de suportat, mai ales când „eul” spune că lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui să fie – atunci se simte foarte greu şi solid. Dar orice „eu” cunoaşte şi clipe de eliberare de povara de a fi un „eu”. Despre astfel de clipe vorbesc.

Deci nu există un sine permanent. Este iluzoriu, fie că crezi sau nu. Şi, da, descriind în poveste cum este Trezirea, poţi spune că „eul” s-a destrămat. Dar nu am avut experienţa destrămării sinelui. Nu pot vorbi despre acest lucru ca despre un eveniment.

Cu adevărat, nu există evenimente. Evenimentele sunt utile doar pentru povestire. Noi separăm Asta în evenimente separate în memorie. Dar nu există deloc evenimente separate. Asta e absolut întreagă. Şi Asta e tot ce există. Desigur, putem spune poveşti despre evenimente, însă doar atâta sunt: nişte poveşti despre evenimente separate. Dacă ne-am limita să spunem „Doar Asta există şi este întreagă”, atunci povestea s-ar sfârşi şi n-ar mai fi nimic de adăugat. Ceea ce, desigur, nu ar fi îndeajuns pentru o lectură sau o conversaţie.

Şi eu am tot aşteptat marele eveniment. Da, acesta-i e morcovul de aur al iluminării, eliberării sau trezirii sau orice ai aştepta: că vei şti când vei ajunge acolo. Tot ce pot spune este că NU vei şti când vei ajunge acolo. Nu-i nimic de aflat, Asta este totul. Nu există acolo. Nu există un acolo.

Am putea spune că există doar aici, dar, fără acolo, nu există nici măcar aici. Ştiu că lui Eckhart (Tolle) îi place mult să vorbească despre „aici şi acum” şi sunt foarte populare chestiile astea: mindfulness şi prezenţa şi a fi prezent. Dar toate astea sunt încă alte rahaturi pe care „eu” trebuie să le facă – să fie mai prezent. Cum ai putea fi mai puţin prezent?! Ce zici de treaba asta? Întreb foarte serios.

- Phyllis scrie în chat: „Oare nu identificarea este cea care se dizolvă?”.

- Da, am putea spune asta. Totuşi, atunci nu mai există nimeni.

Am fost acuzat că: „Tot ce ţi s-a întâmplat, Tim, este o disociere. Suferi de tulburare de disociere şi n-ai făcut altceva decât că te-ai depersonalizat. Acum ai un sine dezidentificat de el însuşi şi care neagă existenţa eu-rilor.”

- Numai un psihoterapeut putea spune asta.

- Da, că aş suferi de asta. Însă pot înţelege foarte bine de ce psihoterapeuţii şi psihologii şi psihiatrii ar spune-o, pentru că asta-i povestea care are sens pentru ei. Are un sens perfect. Are sens şi pentru mine, când îmi amintesc cursurile de formare.

Dar nu despre asta vorbim aici. Chestia cu pierderea identităţii nu-i chiar aşa. Adică o poţi spune, dar nu-i adevărată. Pentru că nu există nimeni care să aibă sau să nu aibă o identitate. Deci, în realitate, identitatea rămâne exact aceeaşi. Dar nu-i identitatea „mea”.

Vreau să spun că mulţi dintre vechii mei prieteni nu mă privesc ca pe un om diferit atunci când mă întâlnesc, nu cred că sunt radical schimbat, ci personajul este acelaşi. De fapt, doar atâta poate cunoaşte cineva despre tine. Şi chiar aş vrea să subliniez acest lucru. Crezi că ceilalţi oameni „te” cunosc. Ei bine, nu. Repet, nu există niciun „eu” pe care să-l poată cunoaşte.

Desigur, se poate spune că există o tristeţe în treaba asta. O simt ca pe o mare pierdere. M-am jelit pe mine însumi. A existat destul de multă durere. Sincer, am jelit după mine, e ca şi cum ai participa la propria înmormântare. Dar asta-i o fantezie obişnuită, nu-i aşa? E ca şi cum ai fi la propria înmormântare, doar că eşti singurul care plânge. [Râsete] Nimeni altcineva nu a observat că te-ai dus. Şi e greu să le vorbeşti despre asta celor dragi. Deci ai plecat, dar eşti încă aici.

Dacă vacuitatea îţi va deveni evidentă, îţi sugerez să nu vorbeşti despre Asta cu niciun prieten apropiat sau cu familia ta. Găseşte nişte grupuri de non-dualitate şi discută numai acolo. Pentru că prietenilor sau rudelor tale nu prea le-ar plăcea să le vorbeşti despre Asta.

Şi am simţit multă tristeţe din cauza asta. Am vrut atât de mult să o împărtăşesc cu ei. Şi, la naiba, nu poţi. Nu o poţi împărtăşi, decât dacă există receptivitate. Este aşa un dar! Şi vrei să împărtăşeşti darul. Acesta este cel mai mare dar pe care l-ai putea oferi vreodată, dar nu poţi să-l oferi.

Desigur, nu există cu adevărat un cineva care să primească darul. Adică darul există, dar „eu” nu are cum să-l aibă. Prin urmare, treaba asta poate fi foarte dificilă. Aş fi uimit dacă nu ar fi aşa, în majoritatea cazurilor.

Dacă aţi primit acest cadou şi vreţi să-l împărtăşiţi, ăsta ar fi sfatul meu: împărtăşiţi-l doar celor care vi-l cer. Nu îl oferiţi din proprie iniţiativă. Nu va fi bine primit. Am fost foarte trist pentru că... oh, fir-ar să fie...! [Lacrimi]

< Sus >

traducere de Răzvan A. Petre
iunie 2022

Link-ul: https://www.youtube.com/watch?v=JL2CgN06tRI

Traducerea de mai sus provine din canalul YouTube Tim Cliss, videoclip publicat pe 5 mai 2022.