<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


NONDUALITATE SPIRITUALISTĂ

de Răzvan-Alexandru Petre

Secţiuni şi capitole:

I. Cele trei viziuni  ga  Despre eu  b  Mă gâdil, mă scarpin, deci sunt liber  r  Nonspaţiul şi nontimpul simplifică totul  g  Spiritualism vs Nondualism  ga  Argumente pentru un sistem nondualist-spiritualist  b  Rozariu de Q&A 

II. Personalitatea multiplă  g  Patologii spiritiste [Posedări] [Păcăleala cu perfecţiuneaga  Adevărata disociere a personalităţii umane  [Metafora cheii: mintea e o broascăb  Limitările minţii

Citat: A face totul pentru interesul personal este un program de auto-distrugere


I.

Cele trei viziuni

Fiecare om are propria sa filosofie despre viaţă, dar toate concepţiile şi modelele teoretice se pot reduce la trei mari categorii: viziunea materialist-umanistă, cea spiritualistă şi cea nondualistă.

1. Viziunea materialist-umanistă – Omul este doar ceea ce se vede, iar ce nu se vede e un rezultat natural al legilor fizice. Mintea, personalitatea, societatea şi tot restul abstracţiunilor sunt doar efecte ale cauzei primare, care este chimismul creierului.

2. Viziunea spiritualistă – Materialismul percepe omul doar la suprafaţă. Asemenea unui aisberg, partea cea mai importantă este mai profundă şi se revelează cu greu. Este nevoie de studiu, practică şi interes în domeniile de graniţă şi neconvenţionale ale cunoaşterii pentru a ajunge la înţelegerea naturii spirituale a omului. Cum se spune, “omul nu este un trup dotat cu spirit, ci este un Spirit aflat într-un trup”. Spiritul este doar temporar găzduit de acest organism biologic, iar starea lui naturală aparţine de lumea Spiritelor libere.

3. Viziunea nondualistă – Prin descoperirea Divinităţii lăuntrice, orice alt aspect material sau spiritual devine neimportant, o aparenţă trecătoare. Trăirea Absolutului Creator simultan cu expansiunea conştiinţei în tot ce este Creat întrece orice imaginaţie şi monopolizează atenţia norocosului care s-a “trezit” sau “iluminat” spiritual.

Spiritualiştii se cred a fi numai Spirit, considerându-se astfel separaţi de Dumnezeu. Nondualiştii trec peste identitatea de Spirit, confundându-se direct cu Absolutul.

Spiritualismul se bazează pe experienţe personale, dar foarte mult şi pe credinţă. Nondualismul este trăire pură, care vede atât materialismul, cât şi spiritualismul ca făcând parte din Marea Iluzie. Chiar şi teoria nondualistă face parte tot din spiritualism. În schimb, multe trăiri înalte ale unor spiritualişti sunt, de fapt, nonduale. Din aceste motive, nondualitatea, ca teorie, este încadrată în spiritualitate.

Totuşi, iluminaţii neo-advaita susţin că spiritualitatea este doar o activitate a minţii, chiar şi experienţele spirituale. Din nondualitate, lumea fenomenelor (inclusiv cele spirituale) se vede că nu are consistenţă în sine, este ireală, comparativ cu Realitatea nonduală. Non-dualitatea este atât non-materială, cât şi non-spirituală.

Cine sunt eu?

Cum ar răspunde la această întrebare cele trei filosofii?

1. Eu sunt un corp cu o activitate psihică. Putem cunoaşte adevărul numai prin simţuri sau prin ceea ce descoperă ştiinţa materialistă.

2. Eu sunt un Spirit imaterial închis într-un corp uman. Spiritul nu se poate manifesta complet prin om, având limite obiective impuse de mărginirea minţii umane.

3. Eu sunt Dumnezeu limitat la un Spirit şi un corp uman. La moartea corpului, Spiritul va fi eliberat. Când Spiritul va deveni perfect, după milioane de ani de evoluţie, se va întoarce în Sursa din care s-a desprins la începuturile Creaţiei.

Cuvinte-cheie

1. Omul este personal, separat, egotic.

2. Spiritul e impersonal (altruist prin fire), dar individuat (are o identitate unică).

3. Divinitatea este universală, totală, fără separări.

< Sus >

Despre eu

Spiritualitatea este un domeniu eclectic (amestecat), controversat (îndoielnic) şi contradictoriu (are teorii opuse). Religiile au reglementat această „nebuloasă”, oferind, prin dogme şi ritualuri, sentimentul de certitudine şi ocrotire psihologică. În acest sens, cultele şi căile spirituale sunt tot nişte mini-religii, poate mai puţin ritualiste.

Pe calea spirituală, unele persoane au parte de extazuri mistice beatifice, ce le dovedesc că există şi alte dimensiuni dincolo de simţurile fizice şi gândirea de zi cu zi. Dar acele trăiri beatifice sunt de scurtă durată şi lasă în urmă o mare nostalgie, ca şi aspiraţia nestinsă către retrăirea lor.

Cineva spunea că, la un moment dat, a simţit o imensă fericire, care îi dădea pe afară. Era minunată acea iubire copleşitoare fără motiv, care nu se mai termina. Totuşi, după câteva ore de îndurat acea emoţie intensă, nu a mai suportat şi a vrut să înceteze. Un om normal nu poate trăi cu o astfel de emoţie continuă.

Spiritualitatea nondualistă căută Adevărul ultim, dincolo de care nu mai este nimic, punctul terminus al oricărei căutări. Împlinirea spiritualităţii este iluminarea, trezirea la Adevăr, recunoaşterea de Sine. Acestea, şi altele, sunt cuvinte obişnuite care sugerează acelaşi ideal inefabil, dând naştere la interpretări simbolico-fanteziste.

Iluminarea: "Eu mă voi transforma într-o fiinţă de Lumină!"

Trezirea: "Eu mă voi trezi din acest vis al lumii la Realitate!"

Recunoaşterea: "Eu îmi voi da jos masca umană şi-mi voi vedea adevărata faţă Divină!"

Nelămuriţi corect, aceşti termeni ne pot conduce într-o direcţie greşită chiar de la început. Şi care este greşeala lor comună? Persoana Eu.

„Eu” este senzaţia că sunt centrul universului, dar separat de el: „Eu trebuie să supravieţuiesc, chiar dacă toţi din jur mor, eventual călcând pe cadavre. Eu trebuie să supravieţuiesc, eventual într-un buncăr, chiar dacă planeta se cutremură şi se usucă. Eu trebuie să supravieţuiesc, într-o navă cosmică, chiar dacă Soarele va exploda. Eu trebuie să supravieţuiesc, într-o capsulă a timpului, chiar dacă Universul va îngheţa. Indiferent de orice, EU trebuie să rămân viu, fiindcă sunt tot ce contează.” Acesta este miezul psihologiei oricărui om neiluminat: ego-ul.

Dar tocmai acest „eu” sau „ego” trebuie să dispară pentru ca spiritualitatea să se împlinească! Ne aflăm deci într-un impas categoric. Căutarea spirituală ne-ar putea duce la moartea iniţiatică. Moartea iniţiatică pare chiar mai inconfortabilă decât moartea fizică, însemnând renunţarea la controlul vieţii, la senzaţia că suntem „cineva”, la credinţa în minte şi ideile ei. Parcă, totuşi, religia este mult mai comodă, mai uşor de acceptat!...

Spiritualitatea este încercarea de a înţelege şi a împlini nostalgia înnăscută către Absolut. Este un imbold venit din abisurile sau piscurile fiinţei noastre, căruia ne supunem. Religia i-a dat acestui ideal o formă mai concretă, inteligibilă. Nondualismul recunoaşte sincer că nimeni nu poate descrie şi nici înţelege Absolutul sau Divinitatea. Viaţa este o călătorie a cărei destinaţie nu o pricepe nimeni.

< Sus >

Mă gâdil, mă scarpin, deci sunt liber

«Oamenii se tem că, dacă vor ajunge să trăiască fără gândirea permanentă şi într-o continuă Prezenţă, va fi nimic sau vid. Nimic mai departe de adevăr. Este uimitor de dulce, plină şi completă; nimic din ce i-am adăuga sau lua nu o poate îmbunătăţi. La fel e şi cu predeterminarea: acceptarea faptului că nu ai control te trimite în completa libertate de a descoperi continuu uimitorul Dans al vieţii.» (Gary Weber)

Ce este liberul-arbitru? Ar fi capacitatea omului de a se opune condiţionărilor de orice natură (biologice, sociale, karmice etc.). I se mai spune voinţă liberă sau voinţă personală.

În Realitate, liberul-arbitru este precum reacţia la gâdilat – te scarpini şi spui că aşa ai ales tu. „Voinţa personală” e un drog cu ajutorul căruia oamenii visează că sunt suverani; o iluzie psihică de care nimeni nu se tratează. „Voinţa liberă” este doar un impuls mascat, venit de nu-se-ştie-unde. „Libertatea personală” este o credinţă fără bază; o minciună pe care oamenii au repetat-o în gând până a devenit lege.

Iluminaţii, percepând Absolutul, afirmă că oamenii nu au liber-arbitru. Dar afirmaţia lor se ciocneşte cu senzaţia că, totuşi, ne putem orienta viaţa după cum credem. Oare cum să îmbinăm cele două perspective într-un model unic?

Nondualiştii spun că ego-ul este doar o senzaţie iluzorie, fără putere de influenţare a realităţii. Spiritualiştii spun că, dimpotrivă, omul are totala responsabilitate a faptelor, de unde rezultă puterea de a alege binele şi a evolua spre desăvârşire. Sunt afirmaţii contradictorii şi ireconciliabile, aparent.

Cei mai mulţi nondualişti amestecă cele două poziţii, uneori chiar în aceeaşi frază, pentru că ei se adresează întotdeauna unor oameni ce trăiesc în dualitate, nu unor sfinţi sau mistici. De pildă, Ramana Maharishi spunea că singura libertate pe care o ai este să nu te identifici cu corpul care acţionează, dar această afirmaţie sprijină, parţial, perspectiva dualistă, a liberului-arbitru.

< Sus >

Nonspaţiul şi nontimpul simplifică totul

Problema libertăţii şi determinării nu poate fi rezolvată în cadrul logicii dualiste, care consideră că timpul este real. În planul nondualităţii nu există timp, deci logica este complet diferită. Dar cum să traduci logica eternităţii în logica noastră temporală?! Iată o sugestie.

Din perspectiva eternităţii, a nontimpului, se vede clar tot ce se întâmplă (predeterminarea), dar se vede la fel de clar şi ce alegeri fac fiinţele (libertatea). Fapta şi decizia sunt simultane, nu sunt înlănţuite ca efect după cauză, deci nu putem spune care vine prima. De aceea, putem alege o poziţie (fatalismul) sau cealaltă (voluntarismul) în funcţie de ce ne interesează. Există simultan atât particula, cât şi unda asociată ei, după cum a demonstrat fizica cuantică. La fel, acţiunea şi planificarea ei sunt acelaşi lucru din optica nontimpului: obiecte ale Imaginaţiei Divine.

Divinitatea Absolută este şi nonspaţiul, unde toate fiinţele şi lucrurile sunt suprapuse, împart acelaşi loc. Asemenea unui mecanism de ceasornic, dacă mişti o rotiţă, se mişcă automat toate celelalte rotiţe, mai mult sau mai puţin. Cea mai mică transformare a celui mai mic obiect va transforma toate celelalte obiecte din Univers. Pare incredibil, dar nonspaţiul asta înseamnă. De aceea, o decizie şi o faptă vor fi integrate automat în armonia universală. Ele nu ating numai fiinţa respectivă.

Ne-am putea închipui că e suficient doar ca Dumnezeu să dea un bobârnac într-un loc şi, automat, întregul Univers se va agita, punând în mişcare toate lucrurile şi fiinţele – la un singur semn al Divinităţii. De fapt, orice creatură este Dumnezeu care dă impulsuri lumii. Totul este perfect autoreglat din fabricaţie. Atât de simplu este din perspectiva nonspaţiului şi nontimpului.

Poate părea chiar şi mai simplu dacă înţelegem că Dumnezeu nu este numai atotcunoscător şi atotputernic, dar că este şi omniprezent. Adică, El există pretutindeni, deoarece EL ESTE fiecare lucru şi fiinţă în parte. Aparentele simţăminte ale unei fiinţe sunt resimţite şi de Dumnezeu, mai corect spus, NUMAI de Dumnezeu. Fiindcă numai EL există. Deci ceea ce noi percepem ca o aglomeraţie de interese divergente, un haos sau un conflict perpetuu  este doar o aparenţă a unicei Fiinţe senine, calme, iubitoare.

Priviţi desenul de mai jos. Dacă Dumnezeu ar fi geometria cercului, toate formele din Creaţie rezultă din întrepătrunderea de cercuri...

floarea vietii
Floarea vieţii (sursa: www.cosmometry.com)

«Conceptul de Designer solicită să existe un element separat de univers, care acţionează asupra universului fără efecte asupra Sa. Cercetările noastre nu susţin acest concept. Teoria Unificării arată că totul este conectat şi, în esenţă, este unul şi acelaşi lucru. Nu există nicio indicaţie despre o forţă separată şi distinctă care să acţioneze asupra universului din afară. Dimpotrivă, soluţiile noastre de unificare teoretică – cum ar fi cele din Reţeaua Unificată a Memoriei-Spaţiu – arată că forţa de ordonare a universului este auto-organizată, bazată pe circuite informaţionale de feed-back şi feed-forward, unde orice punct de spaţiu-timp şi configuraţiile spaţiotemporale, precum materia, sunt noduri într-o vastă reţea comunicaţională, cu procesare paralelă masivă şi transmisie cvasi-instantanee a informaţiei, astfel încât fiecare punct conţine toate informaţiile întregului, este modelat de totalitatea informaţiilor şi furnizează informaţie înapoi în totalitate, astfel modelând, la rândul său, sistemul, care este universul. Asta înseamnă că tu eşti un aspect al acelei forţe de comandă în univers; eşti un element inalterabil al Sistemului Informaţional care proiectează universul şi este proiectat de acesta.» (William Brown, Resonance Science Science Research)

< Sus >

Spiritualism vs Nondualism

Spiritualismul este o spiritualitate dualistă bazată pe comunicările cu spiritele invizibile (mediumnitate, channelling, clarviziune, claraudiţie) şi pe călătoriile astrale ale unor oameni dotaţi pentru aceasta (psihonautică) sau ale celor întorşi din moarte clinică (NDE). Informaţiile sunt foarte variate, uneori contradictorii. Sursele cele mai credibile sunt cele de pe nivelurile cele mai înalte de vibraţie (spiritele superioare). Totuşi, contează şi cui se adresează ele, ce nivel de înţelegere are omul care comunică sau trăieşte revelaţiile (mediumul, vizionarul, călătorul astral).

Spiritualitatea nondualistă se bazează pe trăirile unor oameni iluminaţi spiritual. Ei susţin că vorbesc direct din non-minte, intuitiv, deci spusele nu aparţin intelectului lor. Deşi descriu la fel Absolutul („surprinzător, paradoxal şi indescriptibil”), totuşi, între ei apar diferenţe în privinţa căilor de urmat pentru a ajunge la iluminare, ca şi a filosofiei despre lume şi viaţă.

Prin urmare, nu avem un model cert al lumii, o cale sigură de urmat, un scop unic pe care să-l urmărim, ci fiecare căutător spiritual poate alege ceea ce i se potriveşte la un moment dat.

Personal, am luat cunoştinţă de spiritualitatea nondualistă prin reprezentaţii de advaita-vedanta (şcoala strictă a lui Shankara) şi neo-advaita (nondualitate simplificată pentru occidentali). Pe alocuri, părerile lor diverg. În India există cel puţin zece curente spirituale vedantice, cu filosofii foarte nuanţate. Deşi Absolutul este unic, transpunerea Lui în concepte umane este variată, în funcţie de personalitate şi de inspiraţia divină.

De asemenea, ne-am preocupat puternic de spiritism, ale cărui teze principale stau şi la baza religiilor. Descrierile lumii astrale, a lumilor superioare, ca şi a Divinităţii Supreme făuresc o imagine de ansamblu dominată de ordine cosmică, imbold evolutiv, supraveghere divină.

Un moment important a fost cel în care am tradus cartea „Viaţa impersonală”, o revelaţie oferită mediumului Joseph S. Benner. Ea este o adresare directă a Spiritului nondual către omul dual – înălţătoare şi inspiratoare.

Spiritualismul ne revelează misterele Creaţiei; Nondualitatea ne revelează misterul Creatorului. Din păcate, cele două nu concordă nici ca model, nici ca îndemnuri. Pare însă fără sens să renunţi la una ca s-o ai pe cealaltă, din moment ce amândouă sunt faţetele Divinităţii.

Şi dacă totuşi există o cale de mijloc, o punte de legătură, o trecere lină de la nondualitate la dualitate?! Poate că asta le pare imposibil nondualiştilor, care consideră că mintea nu are tangenţe cu Realitatea. Poate că asta le pare inutil spiritualiştilor, care consideră că nondualismul nu ne ajută la nimic practic.

Ce-ar fi dacă am defini iluminarea pentru toate creaturile, nu doar pentru omul fizic?! Noi cunoaştem acest fenomen doar redus la mărturiile semenilor noştri. Dar cu siguranţă că el există în toate mediile de viaţă, la alte niveluri vibratorii. Iluminaţii noştri sunt indiferenţi la acest aspect, nu-i interesează sau nu-l pot aborda. Ei spun că, prin moartea naturală, ego-ul moare oricum şi fiinţa se trezeşte automat în Absolutul nondual. Dar acest lucru este contrazis de cunoaşterea spiritualistă. Lucrurile sunt mai complicate.

Ar fi nevoie de o sinteză de cunoaştere şi trăire pentru a înţelege mai multe. Nondualiştii spun că trăirea poate apare numai după ce dispare cunoaşterea discursivă, logică, mentală. Dacă este aşa, atunci să profităm de vărsta ignoranţei şi să cunoaştem cât mai multe! După aceea, ne putem lăsa conduşi numai de inspiraţia de moment a stării de iluminare, care nu mai este interesată, poate, de sistematizări, clasificări şi explicaţii.

< Sus >

Argumente pentru un sistem nondualist-spiritualist

Spiritismul are la bază relaţia spirit liber – om, între care există o comunicare mediată. Psihologia transpersonală se restrânge la existenţa relaţiei Sine – ego, pe baza trăirilor iluminaţilor. Noi am completat acest tablou prin înlocuirea termenului de „Sine” cu Spiritul încarnat, clarificând astfel legătura cu spiritismul. Deci ego-ul mental este însăşi dualitatea, iar Spiritul încarnat este nondualitatea. Dualitatea şi nondualitatea coexistă în om, prin urmare, este cel mai firesc să existe un sistem de gândire combinat nondualist-spiritualist – nici exclusiv nondualist, nici exclusiv spiritualist. (Ba chiar, aici ar avea loc într-un colţişor şi gândirea materialistă, preocupată numai de cauzalitatea materiei.)

Nondualitatea clasică (advaita vedanta) nu clarifică diferenţa dintre termenii Atman şi Brahman. De fapt, chiar îi identifică, ceea ce ne face să ne întrebăm de ce totuşi vechi rishi au inventat două cuvinte distincte.

Experienţa noastră personală ne-a convins că, deasupra minţii se află un Spirit întrupat. Spre deosebire de perspectiva spiritualistă clasică (unde spiritul e totuna cu omul), noi facem o diferenţă clară între Spiritul încarnat şi conştiinţa umană sau ego-ul.

De aceea, suntem de părere că, dacă omul se trezeşte spiritual în nondualitate, aceste fenomen nu se poate petrece în afara Spiritului. Fie îl cuprinde automat şi pe Acesta, fie chiar este produs de Acesta, ultim caz în care iluminarea este însuşi Spiritul încarnat. Fireşte, mulţi iluminaţi nondualişti nu bagă în seamă Spiritul propriu, ei vorbind numai de Absolut. Dar poate că ne vorbeşte chiar Spiritul lor, care se autoprezintă drept Absolut şi ne descrie Realitatea absolută...! Pare foarte logic să fie aşa.

În sistemul mixt nondualist-spiritualist, când folosim cuvântul Spirit, el are acelaşi sens precum Absolutul nondual. Spiritul este Atman, iar Absolutul este Brahman. Cum se postulează în advaita-vedanta: Atman=Brahman.

Avantajul acestei abordări este că putem extinde câmpul de cuprindere al nondualităţii la lumea spiritelor, realizând astfel o întrepătrundere a Dualităţii cu Nondualitatea. Este o realizare teoretică remarcabilă, fiindcă cele două erau prezentate până acum în teorii total rupte între ele.

Iată o asemănare neaşteptată: Spiritismul se face cu mediumi, persoane special înzestrate cu calitatea de a vorbi cu spiritele invizibile. Dar şi iluminatul este tot un medium, numit mai modern „channel”, care canalizează fără întrerupere transmisia directă de la propriul Spirit.

Toţi învăţătorii spun să îţi descoperi întâi Sinele, iar mai apoi vei observa că acelaşi Sine se află în toate fiinţele. Ei nu spun să vezi direct că eşti una cu toate fiinţele. Asta arată că există o revelare gradată a adevărului, conform structurii Vieţii, urcând de la particular la universal. 

Primul pas în coborârea de la Nondualitate spre Dualitate este să luăm în calcul realitatea Spiritului – distingând astfel între Absolutul nediferenţiat (Supremul Creator) şi Absolutul diferenţiat sau individuat (Esenţele de Spirit). Individuarea nu înseamnă separare. Fiecare spirit este acelaşi EU SUNT colorat diferit. Este modul prin care Unica şi Marea Conştiinţă se expansionează şi creează o infinitate de co-creatori. (Vezi şi figura explicativă din articolul "Logica aparentă şi libertatea Absolutului")

absolutul 

În al doilea pas, pentru a fi coerenţi cu învăţăturile spiritiste, clasificăm spiritele în două mari categorii, pe baza calităţii perispiritului lor (învelişul energetic, supus evoluţiei):

1 - Spiritele imature, iluzionate, ce încă se consideră separate de lume şi de Dumnezeu. Acestea nu merită numele sanscrit de Atman, ci, la fel ca omul, cel de jiva (creatură, jivină).

2 - Spiritele mature sau superioare, având Conştiinţa în Unitate, dar încă incomplete ca Putere şi Cunoaştere divină. Ele sunt numite Atman. (Numai Marile Spirite sunt complet Divine, dar de obicei Ele nu se încarnează, decât în cazuri foarte rare.)

Prin urmare, pentru omul iluminat, Spiritul superior încarnat reprezintă Absolutul Nondual ca şi Conştiinţă (nu neapărat ca putere sau cunoaştere). Spiritul poate primi, la un moment dat, orice sprijin de Putere sau Cunoaştere de la Absolutul Suprem, cu care se identifică total doar în Conştiinţă. Totuşi, cei mai mulţi iluminaţi nu fac miracole şi nu se consideră atotcunoscători, precum Isus.

În acest sistem mixt, toate afirmaţiile nondualiste îşi păstrează valabilitatea, precum şi toate revelaţiile spiritualiste. Minunat!...

Dezavantajul acestei abordări constă în faptul că, prin această clasificare a Spiritelor, trebuie să admitem că Nondualitatea nu poate fi trăită de omul cu un Spirit imatur, El însuşi fiind iluzionat de separare, adâncit în dualitate. Pare o limitare a libertăţii Absolutului de a Se revela oricui – fapt ce va aduce posibile critici acestui sistem combinat nondualist-spiritualist.

Dar limitarea este justificată din punctul de vedere al Creaţiei. Spiritul trebuie să ajungă prin eforturi proprii la un anumit nivel evolutiv, în lumea fără forme. Înainte de această etapă, în lumea astrală a formelor, Spiritul nu diferă prea mult de omul ignorant, deci n-are cum să-i reveleze acestuia Nondualitatea.

Lumea astrală este grădiniţa spiritelor imature, locul lor de joacă izolat de restul universului, pentru a nu-l tulbura. Există numeroase tărâmuri pe toate gusturile, de la cele mai întunecate până la cele paradisiace. În lumea astrală, spiritele îşi continuă ocupaţiile favorite pe care le aveau pe când erau oameni, fără a fi deranjate de nimeni. Subplanul astral cel mai apropiat de Pământ este numit plan eteric. De aici, unele creaturi pot influenţa sensibil lumea fizică, dar numai în anumite condiţii.

Lumea mentalo-cauzală începe „dincolo de râul de gânduri”, cum spune misticul Marius Ghidel. Se referă la gândurile personale, care generează lumea astrală cu o infinită diversitate de forme. Mai sus de această linie de demarcaţie, nu mai există decât gânduri impersonale, pure, divine. Spiritele sunt nişte „steluţe aurii într-un spaţiu infinit”. Zona superioară se mai numeşte planul cauzal, unde spiritele sunt transparente, ca nişte „baloane de săpun”. Mai presus de acestea, ca vibraţie, se află Absolutul indescriptibil.

Completăm această concluzie cu un alt desen ce explică fenomenul iluminării spirituale, din articolul "Doar clipa prezentă există".

iluminare 

În starea de iluminare (I) se produce unificarea conştiinţei umane cu cea a Spiritului încarnat în om. Atenţia simţurilor rămâne centrată în corp, ca şi înainte. Dar Conştiinţa este acum pretutindeni, în toate fiinţele. Cât se întinde? Nu se poate răspunde, pentru că Ea ţine de alt spaţiu. Acesta este Sinele Martor tăcut. În acest gen de extaz, încă mai există o foarte uşoară urmă de individualitate, care va dispare numai în etapa următoare (II).

În starea de iluminare (II) conştiinţa se extinde dincolo de lumea spirituală, intrând în Nemanifestare, în Transcendentul absolut, în Dumnezeire. Cuvintele nu pot cuprinde această Realitate. Dispare orice senzaţie de "eu", rămânând doar Iubirea necondiţionată.

«Iubirea necondiţionată nu poate fi înţeleasă cu mintea şi este impersonală. Cu alte cuvinte, iubirea necondiţională nu are de a face cu mine sau cu tine. Ea doar ESTE. Nu exclude nimic. Dacă ar face-o, n-ar mai fi necondiţionată. Mintea este buimăcită de lucrul ăsta. Mintea poate doar trăi în condiţionalitate, împărţind lucrurile în ce-i place şi ce nu-i place. Dar nu e nevoie să ne torturăm mintea cu încercarea, ce va eşua inevitabil, de a iubi necondiţionat, pentru că, din starea de eliberare, se observă că există numai iubirea necondiţionată, indiferent de ceea ce gândim sau simţim noi. Întotdeauna.» (Richard Sylvester)

< Sus >

Rozariu de Q&A

– De unde ştim noi că prin iluminat vorbeşte un spirit, propriul spirit, şi nu direct Absolutul?

– Dacă ar fi Absolutul Suprem, nu s-ar proclama “neştiutor”. Ar putea să manifeste mult mai mult din omnipotenţa şi omniscienţa Sa. Apoi, mesajele şi stilurile diferă.

– Diferă din cauza personalităţilor diferite, a corpului-minte prin care se comunică.

– Mesajul vine original chiar de la sursa comunicării, nu doar forma e diferită. La fel şi spiritele, sunt unice.

– Dar poate că e acelaşi Dumnezeu, care se exprimă original prin fiecare iluminat.

– De ce s-ar complica inutil?! Spiritul e original din start, iar fiecare spirit superior în parte este Dumnezeu.

– Animalele se pot ilumina?

– Ele sunt deja iluminate. Toată natura este manifestarea directă a Absolutului Creator. Numai omul-persoană este o mască a lui Dumnezeu.

– Dar animalele au spirite imature, nu umane. Deci n-ar trebui să fie iluminate, după teoria ta...

– Dacă ar fi posibil transferul direct de gânduri, ai observa că Dumnezeu nu poate să comunice mare lucru prin spiritul animal, deşi animalul este total deschis mental. La fel cum n-ar putea transmite lucruri importante printr-un spirit uman imatur. De aceea nici nu-l iluminează pe omul cu un spirit imatur, ci îl lasă ca să mai evolueze.

– Câinele meu e aşa de afectuos cu mine, parcă ar fi om...

– Tu proiectezi ideea de persoană asupra câinelui. Dar câinele nu este o persoană. E Dumnezeu, limitat la forma unui animal.

– O singură dată l-am simţit pe Dumnezeu, în persoana medicului care m-a salvat de la moarte.

– Erai disperat şi ultima ta speranţă era medicul. Avem, cu toţii, impresia că Supremul Absolut este Marele Salvator. Dar tot El este cel care ne distruge.

– Sună deprimant, să ştii!

– Ego-ul alege întotdeauna o singură latură convenabilă şi o respinge pe cea opusă. Aşa-i făcut de natură, dual şi limitativ.

– Dar de ce are omul un ego, care zici că e ceea ce Îl ascunde pe Dumnezeu?

– Iluminaţii spun că „nu există scop şi sens în nimic, totul se întâmplă spontan”...

– Ce-s copil, să cred aşa ceva?! Viaţa m-a convins că există o ordine în univers şi în destinele oamenilor. Asta spun şi învăţăturile religiilor şi revelaţiile spiritiste.

– Sigur că nu poţi să crezi aşa ceva, fiindcă nu mai eşti un copil inocent, care nu înţelege nimic. Iluminaţii sunt ca nişte copii neştiutori, care doar primesc intuiţii. Ei nu-şi asumă „personal” nimic din ce spun, dar nici nu au vreun interes să te mintă. E mesajul Spiritului.

– Bine, deci nu există niciun scop în existenţa ego-ului?

– Să zicem că scopul lui spiritual este să accelereze dezvoltarea intelectului.

– Dar spiritualitatea spune să nu ne bazăm pe gânduri, care ne împiedică să vedem Realitatea. Intelectualul nu e totuna cu spiritualul...

– Este adevărat, gălăgia mentală ne împiedică să ascultăm şoapta intuiţiei. Dar raţiunea este foarte necesară în treburile lumii, când e chibzuită cu măsură. Omenirea a trebuit să îşi dezvolte intelectul foarte mult, spre deosebire de animale.

– Ca să cunoască legile naturii şi s-o cucerească...

– Natura nu poate fi cucerită de mintea limitată a omului. Natura este mult mai inteligentă, fiindcă e controlată de Dumnezeu. Dar oamenii îşi pun toate speranţele în ştiinţă, că îi va scăpa de toate necazurile, cândva, într-un viitor ideal. Acum aşteaptă ca medicina să rezolve problema coronavirusului...

– Cred că suntem prea mici pentru o pandemie atât de mare.

– Suntem prea mari pentru un virus atât de mic. Oamenii s-au jucat de-a ucenicul vrăjitor şi au păţit ce era prevăzut. „Ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”.

– Da, se spune că păcatul primordial a fost cunoaşterea, Adam şi Eva au muşcat din mărul cunoaşterii.

– Nu există niciun „păcat” primordial. Omenirea trebuia să urmeze această cale, dorită de Dumnezeu. Nu a fost un accident şi nici o surpriză. Şi nu cunoaşterea generală este problema, ci „cunoaşterea binelui şi răului”.

– Care-i diferenţa?

– E vorba de responsabilitatea alegerilor. Am căpătat un ego care se simte răspunzător de deciziile şi faptele omului. Mai puţin, poate, de gândurile aiuristice care-i tot trec prin cap...

– Şi era mai bine să fim iresponsabili?

– Nu se pune problema că ceva putea fi „mai bine”. Totul este aşa cum trebuie. Iar când vorbeşti de „bine şi rău”, judeci după interesele tale imediate. Dar, privind în perspectivă, răul te ajută să cunoşti binele. Vei aprecia frumuseţea Spiritului după ce realizezi urâţenia ego-ului.

– Înainte să aflu de existenţa ego-ului, trăiam bine-mersi şi eram liniştit. Acum îmi pun problema să scap de ego şi nu pot, şi mă simt frustrat.

– Lasă, nu te mai lamenta, că aveai şi atunci multe neîmpliniri şi lovituri ale sorţii. Acum, cel puţin, ştii că toată suferinţa are un nume: ego. Când el dispare, pot rămâne imperfecţiunile vieţii, dar nu mai există „acela” care suferă şi se lamentează. Durerea se întâmplă, dar nimănui. Este Viaţa divină cea care le suportă pe toate.

– Şi ţi se pare normal să existe atâtea crime, războaie, violenţă, sfâşieri între oameni?! Adică, ego-ul ajută la dezvoltarea intelectului, dar totodată provoacă suferinţa din lume. Parcă nu e corect!

– „Totul este aşa cum trebuie, în fiecare clipă”. Asta spun iluminaţii, care văd Realitatea.

– Dacă totul ar fi bine, ar trebui să nu mai facem nimic cu toţii...

– Nimeni nu poate sta degeaba. Totul e aşa cum trebuie, adică tot ce se petrece la un moment dat – acţiunea şi odihna, inteligenţa şi prostia, deciziile care duc la plăcere şi cele care duc la durere. Totul decurge armonios, înţelegi? 

– Adică, totul are rostul său. O frază banală...

– Iluminaţii nu spun noutăţi. Dar îţi pot transmite Pacea. Ego-ul este mereu agitat.

– Nu vezi că viaţa te supune la continue provocări?! Cum să nu fii îngrijorat, mereu vigilent şi să-ţi aperi interesele cu forţă?!

– Aşa se scuză mereu ego-ul, fiindcă e supus unei iluzii.

– Care iluzie, frate?! Viaţa e dură, te loveşte şi te doare, nu e nicio iluzie.

– Nu ai cum înţelege la ce mă refer. Iluzia dispare numai prin iluminare şi abia atunci îţi dai seama că ai trăit într-un vis.

– Of, aş dori şi eu să mă iluminez, ca să nu mai sufăr...

– Iluminarea înseamnă moartea ego-ului.

– Hm, şi atunci ce îmi doresc, de fapt?

– Vrei să dobândeşti ceva ca să nu mai simţi nicio lipsă, nicio grijă. Până acum, n-ai găsit acel ceva în lucrurile lumeşti. Aşa că ţi-ai pus speranţa în spiritualitate.

– Da, şi e foarte frumos. Religia îmi promite că voi ajunge în paradis...

– Promite frumos, ba chiar te face să te simţi excelent câteodată. Credinţa îţi dă putere de a-ţi continua viaţa. E foarte bine, până începi să te îndoieşti... Şi părăseşti castelul de nisip surpat de fluxul înnoirii.

– Atunci apare dorinţa de trezire spirituală din visul materiei...

– Nu e o simplă dorinţă, ci semnul că se va întâmpla cândva.

– Depinde de mine să apropii momentul?

– Nimic nu depinde de ego. Dacă te gâdili, te poţi scărpina sau nu. Dar asta nu e libertatea adevărată. Libertatea înseamnă să poţi schimba ceva cu adevărat.

– Şi cine poate asta?

– Numai Dumnezeu, care este unica Fiinţă şi Decident.

– Deci Dumnezeu decide pentru mine mereu?

– Nu „pentru tine”, căci tu nu exişti.

– Mă umflă râsul, prietene! Mă simt perfect stăpân pe faptele şi deciziile mele. Şi simt foarte clar că exist în lume, ca o persoană aparte.

– Exact ASTA este iluzia numită ego, senzaţia de separare, de autonomie. N-ai cum să-ţi dai seama că nu e reală decât când trăieşti Realitatea.

– Şi atunci la ce-mi foloseşte dialogul ăsta?

– Nu ştiu, tu m-ai stârnit.

– Ba tu ai început, tu, cu teoriile tale spirituale...

– Recunoaşte că sunt interesante.

– Mă atrag intelectual, dar încă nu înţeleg totul.

– Pentru că nu ai curajul să mergi până la capăt. Studiezi doctrina, spui că vrei să te iluminezi, dar tot găseşti motive să nu te abandonezi Spiritului. Ba că încă nu ţi-ai găsit calea, ba că ai alte probleme de rezolvat, ba că mintea e prea agitată ş.a.m.d.

– Cum să mă abandonez?

– Dar nu vrei deloc s-o faci, ţi-e teamă de moarte. Renunţarea la sine înseamnă dispariţie.

– Mai bine să vorbim despre viaţă, subiectul „moarte” mă deprimă.

– Depresia şi anxietatea însoţesc permanent ego-ul. Povara trecutului şi îngrijorarea pentru viitor. Ego-ul trăieşte doar în trecut şi viitor, niciodată nu poate trăi în prezent.

– Cu toţii trăim în prezent.

– Ego-ul trăieşte mai mult în minte, adică în gânduri personale despre trecut şi viitor. Prezentul trece rapid pe lângă el. Numai când eşti atent la percepţii, ego-ul este suspendat pe moment. Dar revine imediat cu concluzii şi interpretări ale percepţiilor...

Renunţarea la post-dorinţe

– Ca să dobândim înţelepciunea ar trebui să renunţăm la dorinţe, cum spun tradiţiile spirituale?

– Nu trebuie să renunţi la dorinţă, ci la post-dorinţă. Adică să nu fii afectat de dorinţă.

– Nu înţeleg.

– Realizarea unei dorinţe îţi aduce o plăcere imediată. Nerealizarea ei îţi aduce neplăcere. Acesta e jocul dorinţă-plăcere. Dar iluminatul nu consideră plăcerea drept un câştig şi nici neplăcerea drept o pierdere. El nu simte că acestea îi vor aduce vreun beneficiu sau pierdere reală. Deci, ca să te apropii de înţelepciune, nu-ţi mai imagina că această plăcere sau neplăcere te va afecta în vreun fel, pentru că ea nu-ţi atinge substratul real al fiinţei tale. Dorinţa şi plăcerea ori neplăcerea se întâmplă, dar nimănui. Simţi dorinţa, însă nu dai nici doi bani pe ea, că e o păcăleală.

Dacă înţelegi asta, nu e nevoie să te lupţi cu dorinţele. Dacă nu o înţelegi, urmează-ţi dorinţele. Ele îţi sunt necesare, generându-ţi experienţe de viaţă. Dar nu uita că orice experienţă este doar una dintr-un milion de alte experienţe din timpul vieţii tale. Nu-i da o importanţă foarte mare.

Detaşarea ascetică de dorinţe e doar o altă dorinţă, mai „spirituală”. Ea nu înlătură post-dorinţa, adică credinţa că există un câştig din vreo acţiune a persoanei (inclusiv din "lupta cu dorinţele"). Nu există nicio persoană reală, ci doar o necontenită goană după ceva ce nu poate fi găsit niciunde. Această căutare se numeşte „persoana”.

– Şi post-dorinţa de ce anume poate fi înlăturată?

– O sclipire de intuiţie te poate face să simţi adevărul celor spuse mai sus. Asta te poate ajuta într-o oarecare măsură. Dar ea va dispare definitiv numai prin iluminarea definitivă sau eliberarea de ego, de simţul persoanei.

Omul nu are liber-arbitru.

– Poţi demonstra că nu există liber-arbitru, că eu nu cred?

– Mai bine demonstrează tu experimental că ai liber-arbitru! N-ai să poţi, fiindcă nu cunoşti predestinarea pe care ar trebui s-o invalidezi prin fapte contrare. Totul se întâmplă cum este deja scris, nu cum avem noi impresia că decidem.

– Să zicem că cineva se îmbolnăveşte grav şi e pe moarte. Dar vine un înger şi-l vindecă miraculos. Dacă omul avea în destin să moară, de ce a fost salvat, oare nu pentru că destinul nu e fix?! Dacă a fost salvat pentru că nu avea în destin să se îmbolnăvească, de ce a suferit atâta, oare nu înseamnă că mai sunt şi accidente, că nu e scris totul dinainte?!

– Ce le mai îmbârligi! Trebuia să se îmbolnăvească grav, dar să supravieţuiască printr-un miracol.

– Aşa putea răspunde oricine: era destinat ceea ce s-a întâmplat...

– Acesta e adevărul. E simplu, totul se petrece conform Planului: şi boala, şi supravieţuirea, şi miracolul – fiecare dintre acestea are un rost tainic al lui. Omul vede numai lucrurile mari, dar dedesupt sunt multe invizibile, la fel de importante.

– Dacă e cum zici, atunci nicio iniţiativă personală nu va avea succes, în afara celor ce fac Voia Domnului.

– Acum vorbeşti ca un înţelept.

– Da, văd că pot gândi liber...

– Îţi pot trece prin minte multe variante. Dar nu poţi duce la îndeplinire decât ceea ce este menit, eventual în mai multe variante. Problema este că ego-ul nu are cum face diferenţa şi se zbate ca peştele pe uscat. Ai libertatea de a imagina. Dar nu poţi materializa orice. Nici imaginaţia nu este chiar haotică, ci primeşte imbolduri în anumite direcţii.

– Acum îmi dau seama că nimic din ce credeam că este important nu era de fapt.

– Da, traiectoria gândirii ţi s-a schimbat în unghi drept, nimic nu mai seamănă cu ce era înainte. Şi nu vei găsi niciun răspuns, ci doar vei pierde vechile întrebări. Te apropii de Spirit...

– Ce este Spiritul?

– Mister, mister, mister.

– Poţi explica mai bine?

– Misterul este uimire, nu poate fi explicat. "Eu nu ucid corola de minuni a lumii"...

– Dar explicaţiile ne ajută să înţelegem lumea şi să ne protejăm de pericole.

– Natura nu stă cu gândul la pericole şi, totuşi, supravieţuieşte. Dacă animalele ar trăi cu frica de pericole, precum oamenii, ar muri de stres mult mai repede decât în mod firesc.

– Dar viaţa omului nu se poate compara cu cea a unui animal...

– Crezi că eşti superior? N-ai niciun merit că eşti om. Dumnezeu te-a făcut, tot El te va omorî cât ai clipi.

– Treaba mea este să-mi prelungesc viaţa cât mai mult timp.

– Văd că ai revenit la modul obişnuit de gândire. Înţelegi pe moment chestiuni subtile, dar revii ca un elastic la conceptele cu care mintea ta se hrăneşte constant, fiindcă altfel le-ar pierde, căci sunt false şi iluzorii: separarea de univers; liberul-arbitru şi responsabilitatea; căutarea fericirii, niciodată finalizată. Te imaginezi a fi acest corp care a făcut ceva în trecut şi va face ceva în viitor... Doar că tu nu eşti corpul şi nu eşti mintea. Ele sunt Dumnezeu.

– Atunci, cine sunt eu?

– Nimenea.

– Mi-e greu să trăiesc cu gândul ăsta!... 

– Atunci trăieşte cu gândul că eşti Dumnezeu!...

– Am văzut filmul "Dumnezeu pentru o zi" cu Jim Carey şi m-am înspăimântat...

– Dacă te-ai speriat de o comedie spumoasă, stai să-ţi spun ce probleme are un iluminat autentic. Memoria de scurtă durată nu-i mai funcţionează bine; uite, de exemplu, ce-a păţit Jim Newman. Vine o idee, care trebuie exprimată imediat, altfel se pierde şi rămâne doar vid.

Apoi, iluminatul, când interacţionează cu alţi oameni, le simte imediat ego-ul agresiv, chiar şi când îi vorbesc frumos; pentru că ego-ul vrea să obţină mereu ceva, iar asta e agresivitate.

Apoi, iluminatul este mereu singur, fiindcă nu poate fi înţeles decât de cei interesaţi de nondualitate, adică de aproape nimeni. Dacă are ghinion, s-ar putea trezi internat la psihiatrie, fiindcă rudele nu-l mai acceptă printre ele şi vor să-l "refacă" cum era înainte...

– Gata, de-ajuns! Nu-mi mai trebuie nicio iluminare!

– Prea târziu! Vorbim de câteva minute bune, nu porţi mască de protecţie şi stai prea aproape de ecran. Probabil că deja te-ai contaminat cu virusul...

– Îîu, ¤@&|*%+"^!

– Ha, ha, ha! A fost o glumă pe vreme de pandemie... s

< Sus >

II.

Personalitatea multiplă

Personalitatea multiplă sau Tulburarea disociativă de identitate (D.I.D.) nu este înţeleasă de psihiatria actuală, care foloseşte o paradigmă depăşită. Explicaţiile ştiinţei psihiatrice sunt jenante, doar zgârie suprafaţa fenomenului, nefiind în stare să ofere vreun tratament.

Analizând astfel de cazuri, ne putem da seama că ele nici nu ţin de patologie. Sunt o manifestare naturală a spiritelor. Ar trebui făcută psihoterapie cu rudele „bolnavului”, nu cu el.

A venit momentul să înţelegem că lumea oamenilor este făcută pentru a fi locuită numai de spirite. Nu avem cum să le scoatem din sfera preocupărilor noastre, pe motiv că ne „sperie” sau că sunt „de la cel rău” sau că nu au ce căuta aici. Noi toţi suntem „efectul încarnării unor spirite”.

Să acceptăm că, mult mai des decât ne-am imagina, într-un corp uman trăiesc două sau mai multe spirite, ce preiau controlul corpului cu rândul. Spiritul care primeşte un trup uman pe viaţă este un norocos. Cele mai ghinioniste vor împărţi traiul într-un acelaşi corp, de comun acord, sau uneori, chiar luptându-se.

Gemenii siamezi sunt altceva. Acolo e vorba de două minţi distincte, obligate să împartă acelaşi trup. Mult mai şocante sunt cazurile când, în aceeaşi minte, coabitează două sau mai multe spirite.

Iată un caz şcoală de personalitate multiplă. Pe scurt, povestea pacientei este aşa: Personalitatea iniţială, numită Eve White, aparţine unui spirit destul de nepriceput să conducă un corp uman şi lipsit de energie. Ajutorul a venit de la un spirit prieten, dar la fel de imatur, care preia uneori controlul persoanei, numită acum Eve Black. Femeia devine dintr-o dată veselă şi superficială, plină de viaţă. Niciunul dintre cele două spirite nu pare a fi în stare să se îngrijească de copilul născut de femeie. Probabil din acest motiv, un al treilea spirit prieten, mai experimentat, a început să se manifeste, sub numele de Jane. El este echilibrat, decent, responsabil.

yt  ”Eve Black”, ”Eve White” și ”Jane” - Tulburarea de personalitate multiplă

Nu ştim urmarea, dar se pare că Jane urma să rămână „de drept” în trupul femeii. Asta ar fi făcut-o în stare să-şi crească fetiţa. Ar fi fost preferabil ca cele două spirite să fie convinse să părăsească trupul, eventual promiţându-li-se o încarnare minunată într-un corp nou de copil.

Iată şi o filmare selfie a unei paciente cu personalitate multiplă, în care apar mai mulţi "alteri" (personalităţi alternative). Nu, nu e actriţă!

yt  Meet SIX Alters! THE GIRLS OF DISSOCIADID | Meet The Alters | Dissociative Identity Disorder

< Sus >

Patologii spiritiste

Chiar şi în cazurile de comă, dacă spiritul iniţial şi-a încheiat misiunea pe Pământ, ar putea fi înlocuit cu un alt spirit. În acest caz, după trezirea bolnavului din comă, rudele şi prietenii constată că personalitatea lui s-a schimbat în mod clar.

Şi în cazul tulburării bipolare, dr. Elena Gabor, hipnoterapeut,, a aflat din surse spirituale că, uneori, într-un „bolnav” sunt încarnate două spirite înfrăţite, unul mai evoluat, celălalt mai imatur. Scopul a fost să-l încurajeze pe spiritul mai timid să se încarneze, având "spatele asigurat" de cel superior.

Tot o situaţie de convieţuire a spiritelor în acelaşi corp poate fi şi tulburarea borderline. De fapt, multe cazuri psihiatrice sunt probleme ale spiritului. În Brazilia se explorează posibilităţile de tratament prin aşa-zisa „psihiatrie spiritistă”. Trebuie luate în consideraţie şi interesele spiritelor, nu numai ale persoanelor afectate. Ca oameni, suntem înclinaţi să dăm prioritate trupului şi nu avem repere cum stau lucrurile în lumea spiritelor. Este obligatoriu să se lucreze numai sub protecţia şi cu sprijinul ghizilor spirituali din planul subtil, care văd lucrurile în ansamblu.

Când făcea exorcisme, Isus avea dragoste şi pentru spiritele pe care le alunga din trupul bolnavilor. Le trimetea în animale, ca paguba să fie mai mică. Exorcizarea trebuie să fie o lecţie pentru spiritul inferior, ca să poată evolua şi el. Considerându-l exponentul „răului” şi dorind să-l distrugi, doar îl radicalizezi împotriva Luminii, nu îl atragi către Lumină.

Posedări

Unele spirite inferioare se încarnează „pe furate”, când spiritul iniţial nu este destul de puternic să-şi apere „proprietatea” trupului. Dacă nu sunt alungate imediat, pot apare aşa-zisele cazuri de „posedări”. Unele spirite sunt atât de inferioare, deşi puternice energetic, încât nici măcar nu se pot încarna într-un embrion uman, fiindcă nu-i pot asigura dezvoltarea normală. Ele pot doar "fura" un organism deja construit, ca să-şi bată joc de el.

Posedările temporare sunt frecvente în cazurile de consum cronic de alcool sau droguri, când spiritele inferioare pot intra cu uşurinţă, fiindcă spiritul iniţial nu mai are puterea de a se opune, din cauza degradării minţii şi slăbirii aurei de protecţie divină.

Posedări temporare pot apare chiar şi în cazurile de atacuri demonice puternice, când omul-ţintă clachează în lupta cu intrusul. Apare o schimbare trecătoare de personalitate, dar şi o rezistenţă din partea spiritului de drept, care reuşeşte, uneori, să-l paralizeze sau să-l pună la pat pe om (prin slăbiciune, dureri de cap etc.), ca să nu facă prostiile dictate de spiritul intrus malefic.

Extrem de frecvente sunt cvasi-posedările, când spiritul de drept rezistă în trup, dar celălalt spirit tot îi penetrează aura şi reuşeşte să-i planteze în minte omului unele neadevăruri dureroase. I-am mai putea spune „manipularea demonică” a gândurilor şi emoţiilor, sub forma unor obsesii şi compulsiuni.

Oare iluminaţii sunt imuni la influenţele malefice şi posedare? Din Biblie aflăm că până şi Isus a fost ispitit de diavol. Dacă există provocări la orice nivel, înseamnă că există şi şanse de „succes”, chiar dacă minime.

De ce unii învăţători spirituali, străluciţi la începutul carierei, au eşuat moral, comportându-se apoi ca nişte becisnici? Oare nu pentru că au fost preluaţi de forţele răului şi influenţaţi mental fără scăpare?! Marile spirite luciferice preferă să ia în posesie marile personalităţi ale omenirii, să le deturneze misiunea şi să-i corupă pe cei din jurul lor. Iar celor care rezistă, le pun o grămadă de obstacole, ca nu cumva să aducă prea mult bine omenirii. Lucifericii au lansat deviza „facerea de bine... trebuie pedepsită”. Şi, privind ce se întâmplă în lume, vedem că se cam aplică. Oamenii fac jocurile necuratului.

Păcăleala cu perfecţiunea

Dar gândindu-mă mai bine la imperfecţiunea marilor personalităţi şi mentorilor spirituali, nu cred că putem da vina numai pe demoni. Am putea chiar presupune că nici nu există vreo vină. Automat, în fiecare învăţător sau model uman e plantată şi sămânţa greşelii. Niciunul nu este perfect, fiecare are câte un capriciu sau o aroganţă. Din proiect. Sau din karmă. Nimeni nu este imaculat, complet, perfect, şi astfel întotdeauna vor fi şi admiratori deziluzionaţi. Tot aşa, sfinţii vor găsi ceva de gâlceavă, care îi va descumpăni pe credincioşi.

Acesta ar fi „scopul” sau efectul: omul să nu se încreadă în alt om ca în Dumnezeu, care om este la fel de supus greşelii. Numai Absolutul este fără de greşeală şi Acestuia trebuie să ne încredinţăm speranţele şi sufletul. Ar fi ca o schemă deliberată, cu scopul precis de a-l dezamăgi pe căutătorul spiritual, care este înclinat să proiecteze într-un om fizic idealul său de perfecţiune divină.

E ca un joc de-a v-aţi ascunselea. Divinul se arată într-un om şi, când vrei să-L atingi, El dispare şi îţi face semn din altă parte. Prin toţi oamenii acţionează Dumnezeu şi cel mai mare maestru se ascunde în cine nu te aştepţi. Iar acesta se mută dintr-un om într-altul, exact când voiai să-l venerezi. Creaţia e plină de surprize.

Acestea sunt lecţiile pe care trebuie să le înveţi înainte de a te întoarce în Adevăr. Aici, în Marea iluzie, ai multe de aflat, multe evenimente şi fenomene de trăit. Dar când te întorci la Sursă, vezi că totul a fost un vis interesant, creat special pentru tine. Pe cine să te mai superi atunci?! Şi nici acum nu te superi, c-ai înţeles păcăleala simţurilor, emoţiilor şi a gândurilor...

< Sus >

Adevărata disociere a personalităţii umane

În psihiatrie, personalitatea multiplă se mai numeşte „identitate disociată”. Ideea ştiinţifică, ridicolă de altfel, ar fi că omul îşi disociază identitatea – el însuşi! – în mai multe personalităţi potrivite unor anumite situaţii de viaţă, ca urmare a unei traume iniţiale.

Desigur, trauma poate fi, în unele situaţii, contextul declanşator, dar cauza tulburării este coabitarea a două sau mai multor spirite, care se ivesc când vor ele. Omul nu are nicio iniţiativă. În unele situaţii, fiecare personalitate din pacient are o boală somatică diferită de a celorlalte: mai mult, scanarea creierului a arătat că funcţionarea neurologică este net diferită la fiecare personalitate în parte. În niciun caz nu este o "fantezie" în care respectivul om crede.

Totuşi, este adevărat că există un gen de disociere, una fundamentală, dar nu doar în cazurile patologice, ci la toţi oamenii. Iată de ce. Priviţi figurile de mai jos şi explicaţiile lor:

om spirit divinitate

Figura 1

Conform teoriei personalităţii, propusă de psihologia academică românească, ea este formată din 5 componente distincte: inteligenţa (I), abilităţile (A), temperamentul (T), caracterul moral (Cm) şi creativitatea (C). Am anexat la desen şi memoria (M), pentru a completa tabloul minţii umane.

Figura 2

Dacă ţinem cont de observaţiile provenite din cazurile de tulburare disociativă de identitate, atunci personalitatea poate fi divizată într-o parte specifică corpului-minte (colorată cu roşu în schemă) şi o parte specifică Spiritului încarnat (colorată în galben). Atunci când la comanda minţii vine alt Spirit, se schimbă şi identitatea. Partea ce ţine de corpul-minte rămâne aceeaşi: un instrument folositor noului stăpân pentru interacţiunea cu lumea fizică.

Procentele, estimative, sunt justificate astfel:

Caracterul moral (Cm) depinde în foarte mare măsură de calitatea Spiritului (75%), dar şi de educaţia primită de persoană (25%).

Inteligenţa (I) depinde şi de calitatea Spiritului (50%), ca şi de moştenirea genetică şi educaţia omului (50%).

Creativitatea (C) depinde 100% de calitatea Spiritului. Nu există niciun reper pământesc de care s-o legăm.

Temperamentul (T) depinde în mare măsură de Spirit (75%), dar şi de moştenirea genetică sau de datele naşterii (25%).

Abilităţile (A) sunt învăţate în cursul vieţii omului (50%), dar ele provin şi din vieţile anterioare ale Spiritului (50%).

După cum ne demonstrează cazurile de personalitate multiplă, fiecare Spirit îşi aminteşte numai episoadele în care era la conducerea corpului-minte. Deci Memoria (M) aparţine Spiritului (100%). În unele cazuri, se constată că şi un Spirit “în aşteptare” este la curent cu activităţile Spiritului “activ”. Asta arată că Spiritele mai evoluate pot supraveghea din afară viaţa omului, înmagazinând în memoria lor acţiunile omului respectiv.

Figura 3

Pentru a analiza situaţia mai bine, vom disocia schematic partea corporală, fixă, a personalităţii de partea spirituală (care este mobilă în cazul personalităţii multiple ori “posedării”). Din schema rezultată observăm că doar 25% din personalitatea umană este specifică corpului-minte (ariile colorate în roşu), iar restul de 75% aparţine Spiritului (mai exact, stratului de energie numit perispirit). O primă concluzie generală este că psihicul este pe trei sferturi Spirit şi doar un sfert ţine de trup.

Desigur, procentele sunt orientative, aceste calităţi nefiind cuantificabile. La folosim doar în scop didactic. Ele sugerează că nu putem nega influenţa organismului biologic şi creierului, precum şi altor influenţe fizice asupra personalităţii, dar ele au o importanţă mult mai limitată decât postulează dogmele ştiinţifice. Ca să înţelegem mai bine cine suntem, trebuie să trecem la următorul nivel şi să ne familiarizăm cu realitatea spirituală.

Spiritul transpare în comportamentul, atitudinile, emoţiile şi gândurile omului, dar nu în totalitate. Deşi suntem în majoritate Spirit, de obicei, noi nu suntem conştienţi şi nici nu putem extrage din “subconştient” informaţii despre vieţile anterioare sau preocupările şi intenţiile Spiritului. De pildă, nu ştim mai nimic ce face Spiritul nostru în fiecare noapte, când noi dormim, iar El călătoreşte în afara corpului. Nu ştim intenţiile Sale de viitor şi nici cum ne "manipulează" dorinţele şi energiile pentru a le duce la îndeplinire. De aceea, am adăugat în schemă şi partea ascunsă, secretă a Spiritului (formată din personalitatea şi memoria Sa eternă).

< Sus >

Metafora cheii: mintea e o broască

Privind figura 3, observăm că întregul Spirit are forma unei chei (de culoare galbenă). Este cheia care încuie şi descuie mecanismul minţii umane (colorat în roşu). Deşi omul crede că mintea funcţionează de la sine, în realitate, ea se mişcă doar în prezenţa Spiritului.

Spiritele imature au, şi ele, impresia că trăiesc prin propria putere, ceea ce este fals. Orice Spirit are în centru o Scânteie din Dumnezeire care îl face viu (colorată în albastru). În metafora noastră, cheia este răsucită în broască de Mâna lui Dumnezeu. Mintea e broasca, Spiritul e cheia, iar Dumnezeu este mâna.

Nu este doar o frumoasă idee filosofică, ci ea a fost verificată direct de semenii noştri care s-au trezit spiritual. Ei percep simultan atât lumea fizică (prin simţurile trupeşti), cât şi Absolutul Fiinţei Unice (prin conexiunea cu Dumnezeirea din Spiritul lor). Dumnezeu este esenţa oricărui Spirit. Orice Spirit este Dumnezeu.

Iluminarea sparge acel filtru care separa Spiritul de corpul-minte, astfel că acum Spiritul se poate manifesta direct, oferind inspiraţii şi intuiţii mai bune decât înainte.

Prezenţa iluminatului poate chiar influenţa energetic şi alte persoane să se trezească spiritual. Desigur, nu omul face acest lucru, ci el a devenit un canal involuntar de transmitere a Energiei şi Graţiei Divine. Sau doar simbolul Acesteia, căci Graţia există pretutindeni.

Prin practica spirituală, tiparele mentale (samskaras sau ego-ul evolutiv) se purifică, iar mintea devine foarte transparentă la intenţiile şi sugestiile Spiritului. Este un gen de auto-mediumnitate. În schimb, iluminarea adevărată apare odată cu dispariţia ego-ului separator (aham). Efectul este atât cel de transparenţă perfectă a minţii, cât şi de vedere a Divinităţii în tot ce există – este viziunea directă a Spiritului.

< Sus >

Limitările minţii

Spuneam mai devreme că, deşi suntem Spirit, nu Îl cunoaştem. Tot aşa, iluminaţii percep Divinitatea pretutindeni, în diversitatea Creaţiei, ca şi în aspectul său de Creator nemişcat – şi totuşi, nu Îl înţeleg. Nu ştiu ce este, nu îl pot descrie, doar Îl simt, copleşiţi de o fericire calmă şi permanentă.

Ambele situaţii sunt cauzate de limitările minţii omeneşti, care nu are rolul şi nici puterea de a înţelege sau cunoaşte toate secretele. Un obstacol suplimentar este ego-ul omului, care deşi minuscul (unii spun că nici nu există!), are o mare putere asupra minţii.

Mintea nu înţelege ce este Spiritul, deşi ea este formată majoritar din Spirit. Cu atât mai puţin îl poate înţelege pe Dumnezeu, deşi El este centrul şi esenţa Spiritului.

Dumnezeirea Absolută, marele Foc Divin are nenumărate aspecte ce vor rămâne total ascunse iluminaţilor, ba vor rămâne un mister chiar şi pentru Scânteile Divine ce nu au atins încă perfecţiunea evolutivă.

< Sus >

Citat:

A FACE TOTUL PENTRU INTERESUL PERSONAL ESTE UN PROGRAM DE AUTO-DISTRUGERE FOARTE PUTERNIC

«Să zicem că ai o patimă, dar ACEA PLĂCERE PE CARE O APERI ESTE UN DIAVOL, un duh. LUPŢI ŞI APERI UN DIAVOL. Îţi dai seama? Şi în orice situaţie vei fi, acea patimă te va face să reacţionezi din orice şi să fii nemilos. Cine se supără şi atacă are patimi, are diavol. Cu puterea ataşamentului său de plăceri, el atacă și nu-i convine nimic. Este ușor irascibil. Sare în sus pe loc și lovește.

Forţele cerului ne desprind de patimi în mod perfect, prin oameni. Nu este vorba că ne fac rău, cum zicem noi, ci ne fac rău ca să ne destrame păcatele. CÂND CINEVA ÎŢI DERANJEAZĂ LINIŞTEA SAU BINELE, AI ŞI SĂRIT ŞI L-AI ATACAT. Dar ACEL RĂU ÎŢI ATACĂ PATIMILE. Ar trebui să-i mulţumim. Păi, avem nevoie de el ca de aer, să fim înjosiţi şi umiliţi, călcaţi în picioare sau scuipaţi, pentru că atunci ni se scade orgoliul şi ni se dă viaţă, sănătate şi viitor. Că se face un gol în noi, şi în spaţiul acela vine imediat Miracolul, Domnul.

Deci NU TE OPUNE, CĂ CE VINE SPRE TINE ESTE CA SĂ TE SALVEZE, NU SĂ TE OMOARE. E totul pe dos decât gândim cu egoul. Nu reacţiona, orice ar fi, şi atunci intri în Divin, pe loc, şi aşa se rezolvă toate problemele noastre de viaţă. Nu lupta cu nimic. Eşti moale şi vulnerabil, ca APA. Îi dai Lui viaţa ta şi nu te mai preocupi de nimic.

NEPLĂCEREA ÎŢI DĂ IUBIRE, VIAŢĂ. Ai cel mai mult nevoie de greutăţi. Dacă fugi de ele, le măreşti şi te vor urmări oriunde te duci. Nu ai cum să scapi, pentru că totul se întâmplă întâi în plan subtil şi toţi suntem legaţi unul de altul. EGOUL ESTE NECAZUL ŞI BOALA VIITOARE.

Când cauţi numai interesul propriu, îţi întăreşti egoul şi te ataşezi şi începi să pierzi energie, viaţă. Şi aşa devii rău şi nemilos şi lupţi şi te aperi. Dar tu eşti o fiinţă divină comună şi nu un eu izolat şi îndărătnic.

ÎNVINGI CÂND NU VREI SĂ ÎNVINGI. FĂRĂ INTERES PROPRIU REUŞEŞTI ÎN TOATE! Ţi se dă tot ce visezi când nu vrei nimic mai mult decât necesitatea strictă. Domnul este numai în puţin, iar în mult este scrâşnetul dinţilor. De ce vrem mai mult decât ne trebuie ca apoi să suferim, nu înţeleg! Este deşertăciune şi zădărnicie, iar în lumea de dincolo ne va aduce suferință maximă.

Dacă învingi ca ego, ai pierdut suflet. Şi pe Dumnezeu. Şi aşa devii ăla cu corniţe. Şi gata, nu se mai înţelege nimeni cu tine.

Pe Dumnezeu trebuie să-L vezi este tot. Şi atunci nu mai împarţi în bine şi rău, eşti liber de "eu pe primul plan" şi eşti infinit de îngăduitor şi înţelegător, ca soarele, sau ca aerul, ca apa, ca pământul care le primește pe toate și nu se revoltă la nimic. Când dăruieşti şi nu judeci, nu mai ai probleme. CÂND ACCEPŢI, TE DESPRINZI. Şi egoul scade. Şi aşa nu te atinge şi nu te deranjează nimic.

IERTAREA este acceptarea fără condiţii a ceea ce ţi se face, fără să te revolţi, este CEDARE fără să pui condiţii. Numai când iei lucrurile aşa cum vin şi nu te opui, atunci nu mai eşti atacat de nimic şi porneşte Miracolul.

Noi nu avem nimic. Nimic nu este al nostru. Totul este al Lui. Nu trebuie să te îngrijorezi de nimic. Nu fugi de niciun scandal, rău, urât, mizer, neplăcut, de nimic. Toate ţi se dau ca să desprindă, pentru că tu ai absolutizat ceva şi ai zis că este bine şi frumos pentru eu, şi atunci pierdeai energie, că nu mai puteai iubi. Rolul urâtului şi răului este să te aducă în Iubire şi ai nevoie de asta cel mai mult. Prin rău şi neplăcut, necazuri şi boli, Dumnezeu îţi salvează sufletul. Toate vin de la EL şi nu te poţi revolta, căci vei suferi şi mai tare. Şi te va îngenunchea până la urmă, nu ai nicio şansă. El ne salvează sufletul de noi înşine şi face asta în mod perfect. Toate la El sunt perfecte. Lasă-te pe tine şi Îl vei vedea pe El peste tot. Este atât de simplu!

Nu te poţi supăra pe nimeni. Când cineva îţi face ceva rău, Dumnezeu l-a pus să te scadă. Când ţi se face rău, ţi se face cel mai mare bine posibil, ţi se salvează viaţa. Înţelege că, în tot ce ţi se întâmplă, bun sau rău, este El. Dacă ceva neplăcut vine spre tine, înseamnă că egoul trebuie scăzut şi atunci doar accepţi şi nu reacţionezi, că altfel creşte presiunea şi vei suferi mai tare.

Dacă gândurile tale sunt de luptă, reacţie şi acuzaţie, atunci gândeşte egoul şi nu sunt adevărate. Dar când înţelegi că Dumnezeu te scade prin omul din faţa ta, nu poţi decât să-l iubeşti pe Dumnezeu din omul acela, pentru că îţi salvează viaţa. Îţi dai seama? Nu ai, efectiv, pe cine să fii supărat. Totul este El, totul este numai Iubire la infinit. Tu eşti aici pe o planetă a Iubirii şi, orice ai face, tot în Iubire vei ajunge, cu suferinţă sau fără suferinţă. Nu există nimic rău în lume.

"Cine va căuta viaţa o va pierde, dar cine o vă lăsa pentru Mine, o va câştiga!" spunea Domnul Iisus.»

 (Marius Ghidel)

< Sus >

Răzvan A. Petre
 8 iunie 2020