<  Înapoi la Pagina Rãzvan Petre

OMUL, FIINTÃ DE SIMBIOZÃ

de Rãzvan Petre

"Cine sunt eu?" La aceastã întrebare, rãspunsul sincer si normal ar fi: "Eu, omul, sunt un SUFLET într-un trup". Prin suflet întelegem constiinta umanã dublatã de gândire, memorie si emotii.

Despre nemurirea personalã, intuitia generalã ar fi urmãtoarea: "Sufletul meu s-a nãscut odatã cu trupul. La moartea corpului, sufletul va continua sã trãiascã, dar fãrã trup." Cât de mult? Ateii spun cã cel mult câteva minute, fiindcã sufletul ar fi produsul activitãtii creierului. Religiosii cred cã etern, într-o lume idealã. Oricum, sufletul uman ar avea în mod necesar o cauzã materialã. Dacã-i asa, este însã greu de înteles si acceptat în principiu cum de un factor material, perisabil, ar putea genera un efect infinit. Sã aibã mai multã dreptate ateii?

Acceptând rolul obligatoriu al trupului în aparitia sufletului, nu-i mai putem însã accepta eternitatea acestuia din urmã. Filosofic vorbind, ca sã fie vesnic, sufletul:

1. Ar trebui sã ia fiintã independent de corpul fizic efemer, pentru a putea supravietui si fãrã el.
2. Ar trebui sã continã o pãrticicã din corpul lui Dumnezeu cel etern, pentru a fi nemuritor, la rândul sãu.

Si astfel ajungem la notiunea de spirit. SPIRITUL este o micã parte din Divinul Absolut, dotatã cu constiintã proprie, ca o hologramã a Divinitãtii. Spiritul este o razã din Lumina Divinã. Conform Stiintei Spirituale, spiritul e alcãtuit dintr-o parte creatã, energeticã (perispiritul) - din care se trage si sufletul uman -, dar si dintr-una necreatã, fãrã început sau sfârsit (nucleul divin etern). Sufletul provine din combinarea spiritului nemuritor cu trupul muritor, fiind influentat de ambii, dupã cum vom detalia mai jos.

Pe ce ne bazãm când sustinem ferm cã spiritul interior este diferit de sufletul omenesc? Pe experienta directã pe care au avut-o marii întelepti ai omenirii – ei au perceput Sinele Suprem (spiritul lãuntric) ca fiind o fiintã purã diferitã de sufletul lor (eul inferior). Marele întelept vedantic Shankara spunea "Mintea nu este Dumnezeu". Adicã sufletul nu este Spirit. Dar si pe experienta a nenumãrati oameni obisnuiti care au avut aceeasi revelatie.

OMUL ESTE O FIINTÃ DE SIMBIOZÃ DINTRE UN CORP, UN SUFLET SI UN SPIRIT. Aceasta este o perspectivã larg rãspânditã în filosofiile si traditiile lumii.

Totusi, nu toate doctrinele spirituale sunt de acord cu aceastã triadã. Spiritistii kardecisti, ca si teologii crestini spun cã sufletul (sediul trãirilor psihomentale) este identic cu spiritul divin. Dar opinia cã sufletul este sinonim cu spiritul poate fi contrazisã cu argumente specifice, dupã cum urmeazã:

În parantezã fie spus, cele douã doctrine importante se contrazic în chestiunea reîncarnãrii. Spiritistii sustin cã sufletul se va reîncarna, pe când crestinii afirmã cã sufletul va trãi la nesfârsit "în duh", adicã într-un trup astral. De fapt, este treaba sufletului ce va face dupã moarte – la fel de bine s-ar putea reîncarna, dupã cum ar putea vietui vesnic în stare de duh.

1 -  Spiritistii kardecisti cred cã, la o nouã încarnare, spiritul este "adormit" (sufletul nefiind altceva decât un spirit "adumbrit"), iar la moartea omului, spiritul "se trezeste" la viata de duh. Este o explicatie interesantã, dar care nu poate fi sustinutã logic. Dacã spiritul este o parte din Dumnezeu, împrumutã de la El nu doar calitatea nemuririi, ci si pe cea a permanentei constiente. Ce s-ar întâmpla cu Universul dacã Dumnezeu ar mai trage câte un somn sau ar uita cine este El?! Lumea s-ar scufunda în haos. Tot asa, spiritul nu poate uita vreodatã cine este el cu adevãrat: o micã parte din Divinitate, un fragment holografic din Constiinta Absolutã. Doar asa poate evita permanentul risc ca omul sã decadã. Deci sufletul, nestiind în mod natural de cele spirituale, diferã de spirit. Asa se explicã si de ce sufletul nu-si aminteste vietile anterioare trãite de spirit în alte încarnãri umane.

Existã relatãri ale unor spirite care povestesc viata lor în zone astrale relativ asemãnãtoare cu cele pãmântene, de genul "Domnul m-a dus în pajisti cu verdeatã, cu susur de ape si cântece minunate de pãsãrele..." Oare astfel de spirite nu se dovedesc a fi nestiutoare despre natura lor pur divinã? Deci, cu atât mai mult puteau sã fie ignorante, "adormite", pe când erau încarnate într-un corp uman!

Într-adevãr, astfel de spirite aflate în zonele astrale (deci intermediare) se pot bucura de forme frumoase, conform dorintelor si imaginatiei avute de suflet înainte de pãrãsirea corpului. Mai mult chiar, îsi pot pãstra aceleasi credinte, ideologii, iar fiintele de acolo ar putea încuraja aceastã viziune încã limitatã a lor, departe de universalitatea gândirii divine. Explicatia este simplã: realitatea astralã se construieste material din gânduri si dorinte, care sunt factori creatori imediati. Dacã sufletul omului nu s-a putut purifica suficient de mult de dorintele si mentalitãtile omenesti înainte de moarte, le va lua cu el dupã moarte. Or, sufletul fiind preluat de spirit, acesta se încarcã dintr-o datã cu tot bagajul psihomental acumulat într-o viatã de om. Spiritul se îngreuneazã, ca atunci când mâncãm ceva foarte gras si nu mai putem gândi normal, având nevoie de o siestã. Dacã spiritul ascultã de cuvântul Îngerilor Domnului, va învãta în scurt timp cã se poate dezbãra de toatã imaginatia umanã, pentru a deveni cu adevãrat liber si puternic în lumea astralã. Dacã e mai îndãrãtnic sau mai imatur, îsi va pãstra iluziile mult timp, considerându-se a fi încã un simplu suflet de om care vrea sã se bucure de atractiile simturilor (mult mai active si tentante în lumea astralã). Dacã este întrebat de un medium, acest spirit ar putea spune cã sufletul este totuna cu spiritul.

Dar sã nu uitãm cã, mai presus de lumea astralã a formelor iluzorii, se aflã lumea mentalo-cauzalã, fãrã forme, în care trãiesc spiritele trezite la realitate, adicã mai evoluate. Lumea fizicã, astralã si mentalo-cauzalã sunt prezente în acelasi spatiu, diferind prin frecventa de vibratie (ne putem imagina situatia în care cele trei stãri de agregare ale apei coexistã sub formã de gheatã, lichid si abur!)

2 -  Crestinii cred cã personalitatea sufleteascã se va perpetua în eternitate, nesuferind transformãri esentiale, ca o supremã operã divinã. Trupul, conform stiintei si bunului simt, nu poate reveni la viatã dintr-un cadavru putrezit, la "judecata de apoi". Dar, existã multe relatãri ale sufletelor oamenilor care au cãlãtorit în lumea astralã, acolo unde fiintele posedã un trup, oarecum similar sau diferit de cel uman. Se pare deci cã nemurirea trupului ar fi posibilã în lumea astralã, de dupã moarte. Dar ar trebui sã ne întrebãm de ce oare ceva asa de limitat, cum este firea si forma omului, ar avea norocul de a nu dispare niciodatã. Mor planete, sorii devin pitice albe, galaxii întregi se ciocnesc ori sunt înghitite de gãuri negre, dar personalitatea mãruntã a omului ar rãmâne la loc de cinste, în vitrina cosmicã! Desigur, e vorba de omul bun, salvat de "focurile gheenei" pentru vecie. Dar tot mãrunt si limitat este. Cui i-ar folosi la nivel universal? Si ar fi oare drept ca acest suflet sã rãmânã blocat într-un tipar construit într-o anumitã conjuncturã socialã, o anumitã epocã istoricã, o anumitã zonã de pe aceastã planetã pierdutã în infinit?! De ce oare Dumnezeu nu i-ar mai oferi sufletului si alte sanse de a evolua spre o tot mai mare desãvârsire si expansiune (sufletul fiind creat – conform Sfintilor Pãrinti - "dupã chipul si în vederea unei tot mai mari asemãnãri cu Creatorul")?! Un suflet de om, oricât de bun, nu-L poate egala pe Dumnezeu, nici mãcar pe Îngerii Sãi. Or, expansiunea înseamnã sfârsitul personalitãtii limitate, transformarea sufletului uman într-o fiintã cosmicã, adicã un spirit.

Se poate transforma un suflet într-un spirit, în lumea de dincolo? Sau nu cumva un suflet este absorbit într-un spirit, în spiritul cu care a convietuit pânã atunci?

Este paradoxal faptul cã Biserica Ortodoxã respinge opinia monofizitã ca fiind o erezie. Conform acesteia, firea umanã (mai putin desãvârsitã) a lui Hristos ar fi fost complet absorbitã de firea Sa divinã, asa cum un cub de zahãr se dizolvã în apã. Aceastã erezie s-a numit "monofizitism" ("o singurã fire"). Sinodul IV ecumenic de la Calcedon a condamnat în 451 aceastã învãtãturã si a stabilit cã au existat douã firi desãvârsite în una persoanã a lui Hristos, unite "în mod neamestecat, neschimbat, nedespãrtit si neîmpãrtit".

Paradoxul este acela cã teologii nu aplicã restului oamenilor aceleasi principii ca în cazul omului Isus, adicã ei nu diferentiazã sufletul de spiritul omului obisnuit. În general, teologia crestinã abundã în analize asupra constitutiei sufletesti si divine a lui Isus Hristos, dar rezultatele teoretice nu sunt niciodatã extrapolate la firea umanã în general, astfel cã nu rezultã niciun câstig psihologic sau spiritual pentru credinciosul de rând.

Materialistii cred cã sufletul este o secretie a creierului, primind influente din Cosmos. Opinia lor a fost, desigur, infirmatã de mãrturii si experimente consemnate în stiinta spiritualã si parapsihologie. Din contrã, într-o frazare în oglindã, spiritualistii cred cã sufletul este o secretie a spiritului, primind influente de pe Pãmânt. Sufletul este un fel de prelungire a spiritului, la fel cum mahalaua este o prelungire a orasului. Ca si mahalaua, sufletul este mai apropiat de viata pãmântenilor. Mahalaua nu poate dura la nesfârsit. Pânã la urmã, va fi înghititã de metropolã. Se va civiliza. Nici sufletul nu este etern, ci va fi asimilat în spirit dupã moarte. Îsi va pierde constiinta separatã, dar va câstiga nemurirea.

Ca produs spiritual, sufletul omului are uneori experiente nepãmântene si trãiri extracorporale – toate generate si sub controlul spiritului invizibil, aflat chiar în centrul sufletului. Deci afirmatiile religiei pot fi sustinute de mãrturii ale unor oameni care au trecut prin fenomene neobisnuite, paranormale. Sufletul însoteste spiritul, pe care nu îl vede, si care îi face toate poftele când iese din corp. De aceea, sufletul uman are impresia cã este pe deplin liber în lumea astralã si se simte atotputernic. De fapt, el este supravegheat si coordonat de spiritul interior, ca întotdeauna. Sufletul nu e niciodatã singur, ci agãtat la remorca spiritului, fãcând corp comun cu acesta.

Religiile vizeazã - unele explicit, altele implicit - nemurirea spiritului. Dar spiritul nu are nevoie de religie, el stie totul, dintotdeauna, direct de la Tatãl Creator si Îngerii Lui. Religia se adreseazã sufletului uman, îi promite acestuia vesnicia, în schimbul moralitãtii. Mintea noastrã este limitatã si, în plus, egoismul nostru feroce trebuie ademenit ca sã se domesticeascã. Un om imoral ar putea fi sanctionat de societate, sau nu. Dar cu sigurantã cã faptele sale reprobabile vor aduce suferintã spiritului si oamenilor în care el se va reîncarna. De aceea, spiritul face tot ce poate pentru a înfrâna impulsurile imorale ale sufletului uman. Spiritul preia si bune, si rele de la suflet. Si reciproc. Ele trãiesc în simbiozã.

Înseamnã oare cã religiile ne mint frumos, pentru ca sufletul sã facã jocul spiritului? Nu ne mint, ci ne oferã argumente pe care sã le putem întelege. Mai mult, este perfect adevãrat cã sufletul nu dispare, ci este absorbit de spiritul etern. Personalitatea egoticã va muri, dar constiinta umanã va fi preluatã de spirit. Deci constiinta umanã are continuitate, cu deosebirea cã ea dobândeste o nouã perspectivã, odatã cu asimilarea ei în constiinta spiritului (din care a si fost desprinsã, la începutul vietii terestre).

Asa cum am spus, spiritul este format din douã pãrti: una creatã (perispiritul) si cealaltã necreatã (nucleul divin). Perispiritul este supus evolutiei permanente, pânã la perfectiune. Nucleul nu se schimbã niciodatã, cãci absolutul este imuabil, e vesnic acelasi. Dupã cum "orice început are un sfârsit" este valabil si cã "ceea ce este creat prin combinare se va dezintegra într-un final". Si spiritul, în forma sa dualã, se va dezintegra cândva! Dupã ce perispiritul va atinge perfectiunea evolutivã, nucleul divin va fi resorbit în Dumnezeire. Perispiritul va fi abandonat, redat naturii universale din care a fost alcãtuit. Spiritul va renunta atunci de bunãvoie si cu mare dragoste la constiinta sa individualã, limitatã, pentru a câstiga Constiinta Absolutã, Totalã, Dumnezeieascã.

Constatãm o analogie izbitoare. Astfel, sufletul omului continuã sã supravietuiascã mortii trupului material, prin absorbtia sa în perispirit. El pierde însusirile umane incompatibile cu puritatea vietii spirituale. Tot astfel, dupã nenumãrati eoni de evolutie în Univers, spiritul supravietuieste mortii (dezagregãrii combinatiei perispirit-nucleu), prin absorbtia sa de cãtre Spiritul Absolut Divin. Asa se închide ciclul creator, întoarcerea Razei de Luminã la Sursa sa. Periodic, la sfârsitul fiecãrei încarnãri, individualitatea omului se retrage în individualitatea spiritului. Iar în finalul evolutiei spirituale, individualitatea spiritului se disipeazã în Unicitatea nediferentiatã a Divinitãtii. Dar, ca oameni si ca spirite, suntem cu totii foarte, foarte departe de acest moment de încununare cosmicã...