<  Înapoi la Pagina Rãzvan Petre

PANSEURI

de Rãzvan Petre

  SMERENIA este un precept crestin care provine dintr-o trãire misticã. Atunci când IUBIREA DIVINÃ îti inundã pieptul, ai spontan intuitia imperfectiunilor tale omenesti inerente, oricât de bun la suflet te-ai considera. Este un fel de oglindã internã a perfectiunii invizibile. Apoi vei duce cu tine acest sentiment al compasiunii de sine, încercând sã îl permanentizezi prin exercitiu si autocontrol.

De aceea, este de înteles de ce sufletele ce au ajuns în Iad nu suportã lumina Iubirii Dumnezeiesti. Ea le creeazã o imensã milã de sine si regrete insuportabile. Aceste suflete oropsite preferã sã fugã de lumina adevãrului. Cam la fel se întâmplã si cu unii oameni, care fug sau alungã impulsiv orice sfat sau persoanã a Binelui. Pur si simplu, este prea dureros pentru ei...

  Pentru o dezvoltare personalã armonioasã si o spiritualitate integralã, cu rezultate rapide, propun românilor o combinatie de autocunoastere, credintã religioasã si stiintã, respectiv o abordare din perspectiva domeniilor: psihologie, yoga, crestinism.

  Cele douã porunci cristice supreme sunt de fapt trei! 1) Sã-l iubesti pe Dumnezeu mai presus de orice! 2) Sã-ti iubesti aproapele ca pe tine însuti! SI... 3) Sã te iubesti pe tine!

Dacã nu te iubesti pe tine însuti, cum ai sti sã-ti iubesti semenii?! Ar fi cel mult o obligatie de care încerci sã te achiti fãrã entuziasm real. Iar dacã nu iubesti nici sinele, nici aproapele, cum ai putea iubi o Fiintã invizibilã?!

În realitate, atunci când AI IUBIRE, ea atinge simultan toate cele trei planuri: personal, interpersonal si suprapersonal. Iubesti fãpturile lumii, te iubesti pe tine ca fãpturã a acestei lumi si... iubesti Iubirea. Iubirea este chiar Dumnezeu. Atunci când simti dulceata Iubirii Divine, nu te poti opri sã te îndrãgostesti de ea - adicã sã vrei sã îi gusti mereu nectarul, sã o rãspândesti, sã o aperi. De fapt, "porunca" iubirii este o invitatie tandrã, sensibilã...

  CREDINTA este de douã feluri: naturalã si artificialã. Cea naturalã vine din intuitia lãuntricã. Ea nu are nevoie decât de o scânteie ca sã aparã. Cea artificialã îti este impusã din exterior de pãrinti, profesori, conducãtori - si s-ar numi mai degrabã CREDULITATE. Iatã cum, sub acelasi nume de "credintã", amestecãm douã sentimente total diferite. RELIGIA IDEALÃ este naturalã, ea descurajeazã artificialitatea, ideile obsesive impuse prin repetare (îndoctrinarea) si prin autoritate (dogma).

Religia idealã încurajeazã credinta sprijinitã pe verificare personalã, experientialã. Ea este vie, trãieste în omul viu, actual, prezent. Este suficient ca oamenii sã afle legile universului spiritual, iar forta ADEVÃRULUI îl va convinge si pe cel mai îndãrãtnic. Forta religiei ideale provine din sprijinul pe care credinciosul îl simte acum, imediat. În acest sens, poate fi de folos aducerea în minte a exemplelor trecutului, identificându-ne temporar cu ele, dar este tot o actualizare, un simtãmânt real, empatizant cu o energie concretã, nu fictivã. Simpla descriere nu este de ajuns, e nevoie de contactul real cu energia spiritualã.

Desigur, pot avea un rol psihologic de sustinere a efortului spiritual atât mândria de a face parte dintr-o traditie milenarã, cât si anticiparea unei prezumptive satisfactii viitoare. Dar acestea, în sine, nu pot înlocui FIORUL MISTIC resimtit chiar acum, singurul ce dã tãrie si perpetueazã valoarea religiei de-a lungul generatiilor.

Din nefericire, satanismul recunoaste acest adevãr si îl exploateazã în folosul propriu. El nu le dezvãluie curiosilor nici efectele secundare ale practicilor satanice, nici cumplitul viitor ce-i asteaptã, ci le promite senzatii tari imediate, asa-zis "oculte" sau "mistice". De pildã, le provoacã viziuni luminoase luciferice, prezentându-le drept trãire religioasã. Succesul actual al "religiei" sataniste e partial cauzat de superficialitatea clerului Bisericii, de rusinea unor partizani ai Binelui de a mãrturisi public adânca si iubitoarea trãire întru Dumnezeu, ca si pe lipsa de respect public fatã de stiinta fenomenelor paranormale si spiritiste. De exemplu, pare a fi o politicã bine dirijatã cea de a confunda în mass-media fantomele ce induc groaza cu spiritele, încât omul obisnuit nici nu mai vrea sã audã de stiinta spiritistã.

  Omul se chinuie o viatã întreagã sã capete întelepciunea, iar când o dobândeste, în sfârsit, omul moare... La fel cum, dupã ce se deschide, floarea cea minunatã se usucã si cade. Parfumul si culorile minunate au dispãrut... Oare strãdania sa are vreun efect pe termen lung? Da, cãci din aceeasi tulpinã va apare o altã floare, si mai frumoasã decât cele dinaintea sa.

Omul este ca floarea, Spiritul sãu este ca planta, iar Dumnezeu este solul rodnic din care a rãsãrit...

20 august 2010

---

  În practicile budiste tibetane, cuvântul "meditatie" se traduce prin "familiarizare". Este vorba despre familiarizarea mintii cu o stare nouã specialã, prescrisã de maestri, doritã si cãutatã de adepti. Practica meditatiei constã în imaginarea unor scurte filmulete mentale, care sã autogenereze în mintea adeptului o anumitã emotie, întotdeauna pozitivã, constructivã. De exemplu, pentru stimularea emotiei compasiunii, meditatorul îsi poate imagina o cãprioarã fugãritã de câinii vînãtorului, care îl priveste cu lacrimi în ochi. Repetarea constantã a acestei meditatii duce la transformarea emotiei trecãtoare într-o dispozitie de mai lungã duratã, chiar zile întregi. Când aceastã dispozitie devine trãsãturã temperamentalã, scopul meditatiei a fost atins: sentimentul compasiunii fatã de toate fiintele vii devine permanent si spontan, adicã "familiar".

În Occident, dispunem de imensa fortã a imaginilor filmate, care pot sã ne genereze aceste emotii benefice si starea de catharsis. Problema civilizatiei noastre este cã nu o folosim în mod sistematic pentru educatia emotionalã. Ba dimpotrivã, majoritatea imaginilor filmate care i se prezintã omului occidental prin mass-media sunt impregnate de negativitate, duritate, agrsivitate etc. Astfel cã, în locul imaginatiei autocontrolate într-un scop benefic, avem parte de imagini manipulate de altii cu efecte prioritar dãunãtoare. Mintea omului este foarte plasticã si se pliazã pe continuturile pe care i le prezentãm metodic. Oare ce tip de om construim atunci când ne hrãnim mintea preponderent cu stiri îngrijorãtoare, situatii traumatizante, prevestiri sumbre, violente gratuite, filme horror, catastrofe care ne hrãnesc foamea de senzational...?

  Primul dar divin pe calea spiritualã este aparitia ASPIRATIEI SPIRITUALE. Psihologic, ea este bucuria resimtitã spontan la gândul unirii cu Dumnezeu si la orice face referintã la EL. Ai putea intra, prin mimetism, pe o cale spiritualã, dar primul rod cert este aparitia acestei aspiratii sincere, aproape inexplicabilã din perspectivã "rationalistã". Este un reper obiectiv, care nu poate fi confundat cu autosugestia, cãci este un cadou divin.

Dumnezeu este de o bogãtie inimaginabilã, pe lângã care Creatia Sa, lumea apare ca o pastisã, ecou slab, limitare fatã de bogãtia permanent reînnoitã, proaspãtã a Divinitãtii absolute. Este firesc deci sã îti retragi mintea de la chestiunile mãrunte ale lumii trecãtoare atunci când intuiesti Frumusetea absolutã. Nu te mai pasioneazã prefacerile necontenite si zbaterea inutilã. Chiar si spiritele înalte din Cerurile superioare "viseazã" la intrarea în Dumnezeire si muncesc în acest scop...

  Trãim într-o cutie a miracolelor. Oricât ar avansa rationamentul stiintific, pânã la urmã se înfundã într-o tainã. Taina este un miracol tãcut.

  În nuvela "Print si cersetor", Mark Twain realizeazã, poate fãrã sã o stie, o metaforã a fenomenului spiritual numit PHOWA sau WALK-IN. Constiinta poate intra în alt personaj, îmrpumutându-i corpul si memoria, dar manifestând calitãtile sale proprii, individualitatea sa spiritualã.

27 iunie 2010

---

   Despre "externalizarea evaluãrii" sau declinarea competentei

În societatea modernã, o nouã formã a conflictului peren dintre Nou si Vechi ar putea fi denumitã "externalizarea evaluãrii" - cu alte cuvinte, fuga de responsabilitate în aprecierea unei valori în favoarea unor standarde formale, prefabricate. Voi lua un exemplu din lumea universitarã, acolo unde ne-am astepta sã primeze brilianta.

O lucrare, un articol original este considerat "dubios" si chiar nepublicabil dacã îi lipsesc referintele bibliografice. Nu se are încredere în capacitatea omului de a crea ceva cu totul original, ba chiar este suspectat de plagiat. Si asta, spre deosebire de cerintele obtinerii unei diplome de doctorat, unde se cer a fi publicate un numãr de lucrãri sub semnãturã proprie, practic indiferent de calitatea si originalitatea lor.

O persoanã cu idei creative nu este bãgat în seamã sau este considerat un "ciudat" dacã nu are diplome destule. Astãzi toti aleargã dupã diplome, nu dupã performante, pentru cã diplomele tin loc de valoare, standardele de evaluare se bazeazã mai ales pe "hârtii" si superficialitate.

În sistemul educational, teoretic cel mai evoluat al societãtii, o valoare nouã (fie teorie, fie individ) nu poate promova dacã Profesorul atotputernic nu are un interes personal sau este invidios. Este mult mai comod sã nu tulburi apele îmbâcsite ale uzantelor de gândire! În plus, academismul venal are tendinta de a înnãbusi valorile autentice care umbresc titlurile false.

Si în alte domenii populate de pãtura educatã a societãtii vedem cum puterea obisnuintei a devenit lege. Standardele sunt autoritatea supremã si doar un curaj nebun dublat de multã energie poate obtine o derogare de la conventional. Forta oarbã a tiparelor de evaluare seci, inviolabile si indiscutabile striveste dorinta de initiativã si creatie. Iesirea din aceste chingi birocratice nu se datoreazã niciodatã "aparatnicilor", ci exclusiv perseverentei inovatorilor.

Marile valori nu pot fi încadrate cu usurintã în standardele medii care descurajeazã gândirea originalã. Se stie cã Albert Einstein a rãmas corigent la fizicã în scoalã. Dar progresul social poate fi garantat doar de creativitate în toate domeniile.
 

Etapele accederii Noului în viata societãtii:

1.               IGNORAREA

Nu esti bãgat în seamã, pur si simplu. Este cea mai grea si dureroasã fazã.

Ne-am obisnuit sã spunem "Leonardo da Vinci s-a nãscut cu câteva secole mai devreme". OK, dar greseala este a noastrã, cã ne-am nãscut prea târziu!

Se pare cã gândirea îndrãzneatã este mereu cea sacrificatã, pentru a nu deranja prostia majoritarã. Dacã persisti si ideile tale se strecoarã încet în colectivitate, apare a doua reactie.

2.               RIDICULIZAREA

Fizicianul de geniu Nassim Haramein, autodidact, a fost de câteva ori pur si simplu dat afarã de la conferintele de fizicã unde îsi prezenta ideile novatoare specialistilor.

Intrarea oficialã într-o breaslã te poate bloca în a rupe tiparele de gândire si actiune din acel domeniu. Acest lucru l-au constatat destui oameni talentati, care s-au separat de linia academicã deja depãsitã.

Când ironia si sarcasmul nu reusesc sã te îngroape, vei avea de înfruntat atacul direct, chiar virulent, din faza a treia.

3.               CONTESTAREA

Dacã s-au separat deja douã tabere, pro si contra, poti fi linistit. Înarmeazã-te cu rãbdare, cãci valoarea ideilor tale aproape a izbândit sã se afirme! Cu cât discutile sunt mai animate si mai pasionante, cu atât chestiunea va deveni familiarã si, în ultima fazã, va fi acceptatã.

4.               ACCEPTAREA

Ceea ce la început nu merita a fi luat în discutie, acum a devenit tabu, regulã sfântã, inventie genialã. Este momentul sã începi sã te debarasezi de obisnuinta de a îi lua apãrarea, ci sã-i gãsesti punctele slabe, pentru a îti pãstra libertatea de gândire si a merge mai departe în cercetare. Încremenirea în clasicism amenintã cu respingerea Noului ce urmeazã legic sã vinã.

7 martie 2010

---

   Revin la modelul triadic Minte - Constiintã - Spirit.

Constiinta cunoaste prin identificare. Se identificã cu Mintea si cunoaste lumea fizicã. Apoi se apropie de Spirit, identificându-se treptat cu el. Tot treptat s-a identificat si cu Mintea, în copilãrie, etapã ce a durat circa 7 ani. Când se identificã cu Spiritul, vede universul dintr-o perspectivã mult mai largã, mai vie, mai însoritã. Revenind la "normal", perspectiva mentalã pare mult mai obtuzã, mai gri, mai adormitã, mai cetoasã. Pare un vis fatã de trezia Spiritului. Simpla amintire a experientei spirituale pure îl face pe cel iluminat sã exclame: "Viata omului este o umbrã, o iluzie, un vis în somnul Spiritului. Adevãrata realitate este cea a Spiritului!". Paradoxal, ambel viziuni sunt reale. Pentru cel neiluminat, Spiritul este o himerã, autosugestie, visare. Si invers.

Apropierea Constiintei de Spirit diminueazã influenta Mintii si Ego-ului, care sunt de acuma modelate de Constiintã în acord cu viziunea spiritualã pe care a avut-o. Chiar si în amintire, Spiritul pare mai real decât lumea fizicã. Uneori, amintirea se estompeazã si omul are nevoie de reluarea experientei transcendentale. Nu este o simplã "repetare", ci o "renastere". O baie de luminã total purificatoare, mereu nouã, ca o nouã zi. Nu este o repetare monotonã, precum mantrele, ci o experientã mereu proaspãtã si diferitã, dar întotdeauna divinã.

Constiinta nu poate cunoaste "obiectiv" Mintea sau Spiritul. Singura sa modalitate de cunoastere este din interior, prin identificare. În schimb, viziunea obiectivã exterioarã este accesibilã Spiritelor libere, neîncarnate. De aceea, pot apare diferente între doctrina spiritistã si relatãrile maestrilor spirituali. Mãrturia personalã "interioarã" completeazã descrierea "exterioarã", fãrã a se contrazice.

5 martie 2010

---

   Pe mãsurã ce se succed vietile de om ale spiritului, cu atât se adunã tot mai multã karmã (sensibilitãti, potentiale pericole), asa încât orice nouã încarnare îi pune tot felul de probleme, piedici, precautii. Cu cât spiritul este mai bãtrân, cu atât este mai încorsetat de datoriile karmice. Un spirit mai tânãr este mult mai curajos, gata sã experimenteze orice în viatã, liber sã greseascã. Spiritul bãtrân este mai atent, îsi alege cu grijã conditiile de încarnare, ferindu-se cât poate de urmãrile karmei.

Totusi, datoriile importante trebuie plãtite, greselile trebuie ispãsite. Dar el poate sã se fereascã de datoriile secundare, asa-zisa karmã latentã, ce poate fi amânatã, pentru a nu îngreuna si mai mult problemele actuale. Îngerii karmei decid care este karma principalã de ispãsit (prarabhda karma) în actuala încarnare si ce poate rãmâne pentru alte dãti.

Astfel, spiritul bãtrân este mult mai precaut sã fie corect în viatã, pentru a nu genera altã karmã negativã gravã. El simte acut cât de greu este sã scape de toatã aceastã povarã dacã nu o diminueazã în fiecare încarnare. Îsi doreste tot mai intens sã încheie lantul reîncarnãrilor obligatorii, care sunt pline de surprize neplãcute. Oricând este posibil ca viata sã îi ofere prilejuri de a pãcãtui grav, ceea ce i-ar prelungi la nesfârsit obligatia de a suporta noi si noi pedepse în vietile ulterioare. Care pedepse deseori nu se terminã într-o viatã, ci îsi continuã actiunea si în alte vieti ulterioare, impunând noi restrictii libertãtii de actiune a spiritului.

Viata umanã a unui spirit bãtrân nu este la fel de liberã precum a unuia tânãr. Cu cât se apropie de termenul de pãrãsire a rotii reîncarnãrilor, cu atât ar putea primi o misiune mai grea, ce trebuie dusã la capãt indiferent de costuri. Astfel îsi ispãseste mai rapid karma rãmasã. Un spirit grãbit a se elibera îl va tine bine în frâu pe omul în care este întrupat, cu riscul oricãror suferinte umane, nu îl va lãsa sã vagabondeze la nesfârsit prin locurile nefavorabile evolutiei sale.

Odatã eliberat din lantul reîncarnãrilor, nu înseamnã totusi cã spiritul nu se va mai reîncarna. În traditia orientalã, spiritele eliberate care se mai întrupeazã se numesc avatari sau boddhisattvasi. Ei o fac având o misiune spiritualã precisã, pe care de obicei o duc la bun sfârsit. Dacã ar rata-o, ar fi mare jale, cãci ar echivala cu reîncãrcarea karmei si obligatia reîncarnãrii pentru a finaliza misiunea, deci o reintrare în circuitul karmic obisnuit... Chiar si cu acest risc, nenumãrate spirite înalte binevoitoare, iubitoare de Dumnezeu, vin când si când pe Pãmânt, pentru a-si ajuta semenii sã se înalte si a purifica planeta de influentele rele atotstãpânitoare. Astfel de oameni sunt cei care modeleazã destinul omenirii, regenereazã credinta în Dumnezeul binelui, oferã ghidare în toate domeniile de progres.

4 martie 2010

---

 

   Dumnezeu ne ajutã dupã cum meritãm. Dacã ajutorul ni se pare incomplet uneori, este si din cauzã cã Dumnezeu ne ajutã prin oameni, iar oamenii nu vor sã asculte de îndemnurile divine, sunt încãpãtânati în a-si urma bunul-plac, inconsecventi si fãrã intuitie. Iatã cum binele individual depinde de calitãtile divine ale semenilor. De aceea, trebuie sã ne intereseze bunul mers al societãtii în ansamblul sãu, care sã asigure si sã încurajeze îmbunãtãtirea psihologicã si moralã a tuturor oamenilor. Ne va fi mai bine dacã semenilor nostri le va fi mai bine din toate punctele de vedere. Te poti retrage din lume în pustnicie (sau într-un turn de fildes opulent), dar nu trebuie sã îti fie indiferentã soarta semenilor, ci sã lucrezi spre binele lor. Ce poate face un om nu poate face un spirit. Omul are o mare putere de a schimba lucrurile pe Pãmânt si ar fi nepotrivit sã îi cerem Domnului ceea ce putem face singuri, ajutându-ne reciproc.

 

   Când vine vorba de moarte, unii oameni zic asa: "Din douã, una – 1) ori dupã moarte nu e nimic, deci nu am de ce mã îngrijora; 2) ori sufletul supravietuieste cumva, si atunci mã voi descurca si eu ca altii înaintea mea..." Oricât de pragmatic ar pãrea, rationamentul este totusi eronat, fiindcã: 1) Existã viatã dupã moarte, 2) Dupã moarte suntem condusi de valul impulsurilor, emotiilor, gândurilor care ne-au dominat viata. Precum într-un vis, nu prea mai putem controla evenimentele, ci ele depind aproape automat de faptele noastre de om, independent de regretele noastre tardive. De aceea este important sã fim oameni cât mai perfecti acum, cât mai trãim în carne si oase... Dacã nu aducem spiritualul în viata materialã, vom trage dupã noi materialul în viata de spirit.

 

   Odatã create, spiritele sunt nestiutoare. Primele lectii intense si puternice le oferã planul terestru, unde învatã regulile dure ale materiei (ireversibilitate, timp, rigiditate, rãbdare etc). De aceea se înghesuie ele la încarnare, desi existã si riscuri (suferintã, karmã, impurificare). Viata de spirit liber nu oferã aceste experiente puternice. Peste un anumit nivel spiritual, lectiile ce mai trebuie dobândite se pot învãta exclusiv în astral, fãrã riscurile încarnãrii. Instinctul de conservare este pe jumãtate un automatism al supravietuirii (mostenit sau învãtat), dar pe jumãtate este vointa spiritului de a nu pierde ocazia vietii biologice, atât de importantã pentru el.

 

   Rãul nu e doar "lipsa binelui" precum întunericul este lipsa luminii. Dacã ar fi asa, când apare binele, ar trebui sã molipseascã instantaneu toti oamenii. Dar rãul este activ, actioneazã deliberat si viclean. Sã nu ne pãcãlim singuri crezând cã rãul se va dizolva de la sine la venirea luminii spirituale. Va lupta prin minciunã, urâtenie, constrângere, prin orbire… Adu luminã lângã un orb si el tot nu va vedea! Urâtul nu e doar lipsa frumosului, ci pervertirea lui. Frumsetea este naturalã si spontanã, apare singurã atunci când nu e împiedicatã, precum florile pe câmp.

Minciuna nu e doar lipsa adevãrului, ci pervertirea lui, deseori prin jumãtãti de adevãr. Informatia a fost creatã pentru a exprima adevãrul (ce este), nu minciuna (ce nu este).

Iatã deci cã actiunea rãului este elaboratã, volitivã. Rãul este pervertirea binelui, nu doar lipsa lui.

 

   Existã demoni? Da. Nu. Rãspunsul trebuie nuantat în functie de interlocutorul care cere un rãspuns clar: da sau nu. Adevãrul obiectiv este în acest caz mai putin important decât reactia subiectivã.

Mintea omului este un intrument foarte puternic, de care oamenii nu sunt pe deplin constienti. Puterea imaginatiei a creat toti demonii din iconografia indianã, tibetanã si crestinã. Acele imagini au hrãnit alte minti, perpetuând frica. În zilele noastre, alte minti imagineazã tot felul de creaturi hidoase pentru filmele de groazã, care au rolul declarat sã provoace frica.

Apostolul spunea cã hrana spiritualã trebuie datã cu mãsurã: sub formã de lapte pentru sugari, iar hrana solidã, doar adultilor. Aceasta vine din specificul mintii omului. Religia nu trebuie sã fie un prilej de spaimã pentru prostime, ci o atractie pozitivã.

Totusi, cãutãtorii sinceri ai adevãrului nu pot fi pãcãliti, ei vor afla cã demonii existã, dar nu sub forma înfãtisatã prin cãrtile de religie, ci sunt mult mai subtili, chiar fãrã formã. Recunoasterea lor este o sarcinã a sufletului omului dotat cu discernãmânt. Mintea acestui cãutãtor este puternicã, controlatã, ea nu se lasã pradã imaginatiei desãntate, este atrasã si apãratã de puterea binelui. Pentru el, demonii sunt asemenea microbilor din atmosferã: stie cã existã în numãr nesfârsit, dar are încredere în imunitatea spiritualã care îi neutralizeazã, prin puterea pe care i-o dã dedicarea pentru bine, dorinta de a fi un mesager al Domnului printre semeni.

În acelasi timp, constiinta atotprezentei lor îti dã un imbold permanent sã nu te lasi pe tânjalã, ci sã veghezi mereu ca sã nu cazi pradã înselãciunii lor viclene. Aceasta este partea pozitivã a prezentei lor, precum este metalul care zgârie diamantul pentru a-i încerca duritatea.

Deci, existã demoni?

NU, pentru cei ce se pot speria prea tare de asa o învãtãturã, prea tare pentru rezistenta lor psihicã. Lor le-am spune: "Viata este atât de frumoasã! De ce sã o urâtim gândindu-ne la diavoli si drãcii?"

DA, pentru cei care au la îndemânã mijlocul de a-i tine la distantã. Chiar dacã fac parte din naturã, totusi admiterea existentei lor tine de un nivel superior de spiritualitate. Lor le-am spune: "Viata este atât de urâtitã de demoni! De ce sã nu o înfrumusetãm ferindu-ne de ispitele lor?"

Marele yoghin Paramahamsa Yogananda nu admitea în tinerete existenta demonilor. Spre bãtrânete însã a recunoscut cã s-a înselat, fiindcã a trebuit sã se lupte cu ei. Nimeni nu scapã de asaltul fortelor malefice. Cu cât omul este mai spiritualizat, cu atât trebuie sã facã fatã unor demoni mai puternici, proportional cu forta sa de ripostã. Se spune cã Dumnezeu nu dã nimãnui mai mult decât poate duce.

 

   Sunt tolerant, aleg calea de mijloc, de echilibru, sintezele de idei. În acelasi timp, pot întelege si rolul uneori constructiv al extremismelor, ca o contrabalansare necesarã a extremismelor de sens opus. Chiar Isus s-a dovedit în cel putin douã rânduri intolerant: când a blestemat smochinul neroditor si când i-a alungat pe negustori din Templu.

 

   Blestemarea smochinului de cãtre Isus este de obicei consideratã a fi o pildã pe care le-ar fi dat-o Isus discipolilor cu privire la necesitatea fiecãrei fiinte de a fi de folos acolo unde a pus-o Dumnezeu. Pilda ar sugera cã oamenii care nu îsi îndeplinesc sarcinile trasate în Ceruri ar fi inutili si dispensabili, prin urmare pot fi distrusi de cãtre Creator.

Mesajul este corect în principiu, desi discutabil relativ la metodele punitive (dupã cum vedem, oamenii rãi nu sunt imediat pedepsiti de Dumnezeu). Totusi, nu cred cã Isus a blestemat smochinul din acest motiv alambicat.

Cred cã explicatia trebuie cãutatã mai aproape de logica vietii: El a blestemat din cauza mâniei provocate de foame. Dar a fãcut-o altfel, în mod constient si controlat. A vrut sã îsi arate puterea absolutã asupra materiei, pe care întotdeauna a tinut-o sub control. Este singura ocazie mentionatã în Evanghelii când Isus îsi lasã liberã mânia omeneascã. Ar fi putut-o face si cu alte ocazii, care ar fi fost, desigur, mentionate. Nu a fãcut-o fiindcã autocontrolul sãu era total. Prin aceastã "scãpare" intentionatã si nepericuloasã a vrut sã le arate discipolilor sãi cât rãu ar fi putut face dacã ar fi vrut, dacã s-ar fi lãsat purtat de impulsurile omenesti atunci când era jignit, amenintat, lovit... crucificat. Dacã nu le-ar fi dat acest exemplu, poate ei ar fi crezut cã El este neputincios sau bleg, cum s-ar spune "prost de bun". Dar nu, El avea toatã puterea de creatie si distrugere la îndemânã. Acest lucru trebuiau ei sã-l înteleagã. Dumnezeu ne dã puterea, dar noi trebuie sã avem responsabilitatea ei. Isus a fost întruchiparea bunãtãtii divine, desi ar fi putut face la fel de mult rãu. Acest lucru este esential de înteles. Puterea este însotitã de responsabilitate. Si întotdeauna avem liberul arbitru de a ne folosi puterea omeneascã (si supraomeneascã) ori spre multumirea Spiritului, ori spre satisfacerea Demonului. Cheia este autocontrolul. "Vegheati mereu!", spune Isus.

 

    Motto:

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

(Lucian Blaga)

Unii anti-crestini declarati neagã realitatea scrierilor biblice. Le considerã povesti de adormit copiii, inventate de imaginatia bogatã a oamenilor primitivi, precum au fost si legendele Olimpului.

De la bun început, afirm cã nu este nevoie sã cunosti Vechiul Testament ca sã fii un bun crestin. A fi bun crestin înseamnã sã îi semeni lui Isus, nu sã fii erudit în Biblie. Totusi, nu trebuie sã respingem toatã Biblia pe motiv cã ni se pare cam deplasatã, din punctul nostru de vedere. Lãsând la o parte indicatiile de comportament zilnic - ce astãzi, dupã 3000 de ani, sunt cu totul desuete -, Vechiul Testament are o mare valoare culturalã si istoricã. Multe dintre faptele relatate au fost confirmate de arheologi. Altele sunt confirmate de explicatiile parapsihologiei contemporane. Cineva a descoperit chiar un cod, o încifrare numerologicã a literelor ebraice ale Bibliei... Este o carte pentru specialisti, care au timp sã o studieze amãnuntit.

Pentru justificarea veridicitãtii relatãrilor biblice, eu vin aici cu un argument mai simplu, cel psihologic. Unele fapte incredibile relatate în scripturã se confirmã tocmai prin acest lucru: chiar si astãzi sunt incredibile! Imaginatia noastrã este si azi depãsitã, de exemplu, de cum ar fi putut Moise sã despartã apele Mãrii Rosii (la fel ca si urmasul sãu Ioshua, apele Iordanului umflat de ploi) pentru ca milioanele de evrei peregrini sã traverseze albia secatã local si temporar. Ei bine, dacã aceasta ar fi fost o simplã "inventie" a unui scrib evreu, sã nu ne îndoim cã ar fi sãrit imediat sã-l corecteze cei care fuseserã de fatã si ar fi stiut adevãrul. Evreii aveau obsesia consemnãrii istoriei lor cât mai obiective. Omeneste, ne putem gândi cã unii sefi evrei ar fi fost înclinati sã cosmetizeze realitatea, sã o prezinte avantajos. Totusi, nu era posibilã o falsificare grosolanã a realitãtii, fiindcã multi verificau cele scrise.

Dincolo de toate acestea, cel mai forte argument este sintagma "viata bate filmul". Nãscocirile oricãrui scenarist sunt mereu întrecute de viata însãsi. Imaginatia oamenilor este limitatã, bazatã mai ales pe lucruri vãzute sau auzite cândva. Gânditi-vã la elicopterul, planorul si submarinul proiectate de genialul si unicul Leonardo da Vinci: ele nu au putut fi asimilate secole la rândul de gândirea comunã a restului omenirii. Asa si cu "inventarea" trecerii Mãrii Rosii sau Iordanului prin separarea apelor. Practic, aceastã idee era (si încã este) prea greu de imaginat pentru a fi fost acceptatã de evrei ca "povestea" de preamãrire a lui Moise de cãtre Dumnezeu. Ar fi putut inventa orice alt fel de povesti pentru a-l face erou pe Moise, dar asta era prea mult. Depãsea orice limitã a imaginatiei omenesti. Dacã nu ar fi fost un adevãr incontestabil, ar fi fost negat imediat de ceilalti capi ai israelitilor refugiati din Egipt, rusinati ei însisi de asemenea "aberatie".

Acest argument psihologic confirmã realitatea faptelor incredibile. De aici încolo, putem începe sã ne întrebãm ce secrete tehnologice sau spirituale cunosteau, sau numai foloseau, cei care populau Vechiul Testament. Si sã ne dãm seama de cât de multe lucruri încã nu cunoastem nici astãzi, în epoca spatialã.

 

   MULTE CÃI, UN SINGUR DUMNEZEU      

Intrând pe o cale spiritualã, adeptul se convinge treptat cã este pe calea cea bunã, experimentând senzatii personale inconfundabile. Proportional, creste în el convingerea cã alte cãi nu sunt eficiente precum a sa, fiindcã nu i-ar fi putut oferi experientele acestea. Asa crede el. Ignoranta îl face sã creadã cã drumul sãu este unic, iar celelalte drumuri sunt "înfundate". În realitate, toate cãrãrile sunt variante cãtre acelasi pisc. Ce conteazã cu adevãrat este ardoarea spiritualã, sinceritatea, devotamentul pentru Cauza Supremã.

Se întâmplã deseori ca un adept sã fie dezamãgit de calea pe care a urmat-o ani la rândul. Este un moment de rãscruce, o cumpãnã de viatã. Acum ar putea sã pãrãseascã definitiv orice are legãturã cu lumea invizibilã, cu idealurile abstracte, si sã se adânceascã în lucrurile concrete, care nu l-ar mai "însela" în asteptãrile sale. Dacã însã aspiratia sa spiritualã a fost sincerã de la început, ea va tâsni din nou în sufletul sãu si îl va orienta cãtre altã cale autenticã, sau cãtre o cãutare pe cont propriu, la fel de autenticã. Alte forte spirituale îl vor prelua, orientându-l prin alte metode cãtre acelasi Tel. Cerul nu duce lipsã de Maestri si de imaginatie în cãlãuzirea unui cãutãtor sincer. Singura conditie este sã fie cu adevãrat sincer, sã aspire cu toatã fiinta sa cãtre desãvârsire.

Sunt multe metode ce duc spre aceeasi realizare. Înteleptii diverselor cãi se înteleg întotdeauna între ei. Numai neofitii, începãtorii se tot ceartã: "Calea mea este cea bunã, tu esti în gresealã!". Toate disciplinele spirituale cautã sã transforme fiinta umanã, dar teoriile si metodele practice diferã, uneori substantial. Toate acestea sunt însã "cârje", de care discipolul se va dispensa la un moment dat (teologii, sfinti, pelerinaje, obiecte sacre, moaste, slujbe, miracole, povestiri, scripturi, temple, ritualuri etc – toate au o valoare relativã la importanta pe care le-o acordãm noi). Cei care pun mare pret pe "cârje" încã nu au ajuns sã meargã singuri, si de aceea le fetisizeazã. Desigur cã înteleptul nu va râde de începãtorii într-ale mersului, bucurându-se de progresele lor, indiferent de erorile pe care le mai fac si de, uneori, fanatismul lor. Câteodatã ardoarea le încinge capetele prea tare...

Toate orientãrile spirituale au ceva atractiv în ele, altfel nu ar avea adepti. De cele mai multe ori sunt aspecte spirituale autentice de netãgãduit. Se mai întâmplã însã ca idealurile initiale sã fie treptat deturnate - fie din nestiintã, din lipsã de experientã, fie prin jocul ascuns al demonilor. Trebuie sã recunoastem si sã lãudãm lucrurile bune, dar sã ne exprimãm rational atunci când constatãm alunecarea unor învãtãturi cãtre aberatii teoretice si practice.

"Comunitatea sfintilor" nu este un concept abstract, ci o realitate cereascã. Indiferent de religia, cultul, confesiunea profesatã în timpul vietii de om, spiritele descarnate vãd cu obiectivitate cã existã o unicã realitate spiritualã, spre care tind toate sufletele. Ele vor deveni îngeri ghizi pentru oamenii ce adoptã una din metodele mostenite de la înaintasi. Îi vor ajuta sã se perfectioneze în acea metodã de mântuire. Însã, de la un anumit nivel în sus, metoda nu mai are importantã în sine, cãci Dumnezeu îi aduce devotului inspiratii proaspete de a se autocunoaste si a se îmbunãtãti. Adeptul începe sã înteleagã relativitatea cãilor, dar absolutul cãutãrii Divinitãtii. Multe cãi, un singur Dumnezeu...

 

publicate pe 16 februarie 2010

---

 

   Destinul este precum harta unui teritoriu încã neexplorat, pusã la dispozitie de Providentã. Dar omul are libertatea de a alege diverse cãrãri, de a strãbate jungla vietii fãrã indicatoare. Harta aceasta este destinatã ochilor sufletului, ea se poate citi numai intuitiv. Unii oameni au ochii sufletului închisi, altii sunt împinsi de mediu sã rãtãceascã prin locuri inoportune. Uneori, chiar aflându-si predestinarea, omul refuzã traseul optim, sau nu mai poate ajunge la el. Însã înteleptul apreciazã valoarea hãrtii de a îi sugera drumul cel mai scurt între Alfa si Omega. Totusi, harta nu este teritoriul; iar destinul nu este viata...

 

   Spiritul încarnat se roagã Domnului prin mintea din stare de veghe. Spiritul este încarcerat în creier, nu are conexiune liberã si directã, precum spiritele libere. În somn, spiritul îsi lasã constiinta umanã în corp, fiind astfel incomplet si, de aceea, nu are suficientã energie spiritualã pentru a redeveni ce era înainte de încarnarea în trup de om. În concluzie, spiritul încarnat este obligat sã foloseascã resursele psihice umane pentru a comunica mai bine cu Divinitatea.

În corpul de om, spiritul poate primi Gratia suprema numitã "extaz mistic", prin care sã fie primit aproape de Absolut. Dar nu sunt sigur cã acelasi spirit, descarnat fiind, ar fi avut acelasi privilegiu. În corp de om, spiritul vrednic este rãsplãtit înmiit pentru vitejia sa de a înfrunta ispitele materiei...

 

   Ce este înjurãtura? Este o metodã conventionalã de a provoca instantaneu furia interlocutorului.

Din punct de vedere strict psihologic, furia este determinatã de jignire, lezarea onoarei, a demnitãtii personalitãtii egoului. Personalitatea spiritualã nu poate fi lezatã nicicum.

În principiu, lezarea onoarei ar putea duce la pierderea respectului celorlalti, de aceea se cere apãratã. Pe o insulã pustie (unde conflictul ar rãmâne strict între cei doi) jignirile ar putea avea efect doar în planul pierderii stimei de sine al celui ocãrât; el ar reactiona numai pentru a-si apãra imaginea de sine.

Prejudiciul de imagine este în legãturã cu aflarea de cãtre terti a "jignirii". Chiar dacã nu ne simtim amenintati de jignire, dacã ea devine publicã, suntem totusi obligati sã luãm atitudine. Lipsa reactiei poate fi interpretatã ca vinã, ca fricã, având drept consecintã diminuarea respectului celorlalti. Aproape mereu, lipsa reactiei poate fi interpretatã de agresor ca o invitatie la continuarea jignirilor. Este o adevãratã artã aceea de a rãspunde fãrã a amplifica conflictul, ci de a-l stinge.

publicate pe 11 decembrie 2009

---

 

VIITORUL ESTE OPTIMIST

În secolul XXI si XX, terapia prin bioenergie era consideratã o metodã revolutionarã. Eficienta ei depinde însã de capacitatea bioenergeticã si de puritatea biocâmpului acelor câtorva alesi. Fiind o terapie elitistã, inaccesibilã oricãrui vindecãtor, ea a fost treptat înlocuitã de cãtre Reiki, care este deschis tuturor. El depinde totusi de maestrul initiator, care trebuie sã fie suficient de pur sufleteste. Din cauzã cã unii maestri au cãpãtat un orgoliu prea mare, iar unii chiar au inversat sensul benefic al tehnicii Reiki, Domnul Dumnezeu a adus o metodã si mai bunã pe planetã: vindecarea reconectivã. Aici nu este nevoie nici de maestru, nici de tehnicã, iar eficienta este si mai bunã. Iatã deci cã Atotputernicul vegheazã mereu ca oamenii sã aibã posibilitãti de vindecare trupeascã si sufleteascã, iar când unii le pervertesc, spre mirarea si invidia lor, altii primesc noi daruri divine si mai frumoase.

Bioenergia, fiind elitistã si limitatã, a fost înlocuitã de Reiki. Reiki, fiind întinat de rãutatea unor maestri, a fost înlocuit cu Vindecarea reconectivã, care nu are nici tehnicã si nici maestri. Atotputernicul vegheaza mereu ca oamenii sã aibã posibilitãti de vindecare, iar când nu mai sunt suficiente, El dãruieste alte haruri divine, si mai frumoase, celor care le meritã, pentru a le rãspândi pe tot cuprinsul planetei.

publicat pe 19 august 2009

---

Dumnezeu ne ridicã în rang spiritual post-mortem dupã cât de mare influentã beneficã am avut asupra semenilor – în timpul vietii si prin efectele ulterioare -, dar la fel de mult si dupã strãdanille noastre sincere spre perfectiune, desi nefructificate. Conteazã, se pare, mai mult strãdania personalã decât rezultatele concrete nemaipomenite. Sã fie Pãmântul mai mult o Scoalã decât o Operã? Efemeritatea tuturor lucrurilor materiale ne sugereazã sã credem cã da. Cartea putrezeste, dar învãtãtura supravietuieste...

Este cutremurãtor cât de putin au putut schimba destinul Pãmântului marii întelepti, luminile Cerurilor care s-au întrupat printre pãcãtosi! În ciuda strãdaniilor lor, omenirea este încã în faza de grãdinitã spiritualã. Asa pare, comparând puritatea vietii si învãtãturilor lor cu grosolãnia epigonilor sau nereceptivitatea urmasilor fatã de mesajul lor spiritual.

Înteleptii au rãspândit pe drumurile omenirii diamante curate, strãlucitoare. Ele au fost însã acoperite de praful istoriei si noroiul materialismului. Uneori, mai vine câte o ploaie binecuvântatã de Dumnezeu care spalã impuritãtile si lasã lumina sã se reflecte în diamantele gândirii înalte, presãrate pe drumul evolutiei umanitãtii.

"Nu dati cele sfinte câinilor, nici nu aruncati mãrgãritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva sã le calce în picioare si, întorcându-se, sã vã sfâsie pe voi." (Matei 7:6), ne atrãgea atentia Isus. Porcul este docil dacã are ce mânca, dar poate deveni violent dacã nu mai primeste lãturile cu care s-a obisnuit. Prin pilda asta, Isus ne indicã inertia majoritãtii populatiei, precum si violenta instigatã de cei care vor sã o pãstreze adormitã (spunând cam asa: "Dragi nostri porci, mãrgãritarele nu tin de foame! Luati lãturile astea putrezite..."). Este reactia morocãnoasã a omului adormit, care vrea sã fie lãsat sã îsi continue somnul mortii spirituale.

Grijile existentei, dorintele omenesti, inertia trecutului... acestea marcheazã intens viata omului. Este cu adevãrat un miracol pãstrarea credintei oamenilor, de-a lungul secolelor, în Absolutul Divin, cel pur, invizibil, de neconceput! Fatã de influenta brutalã, covârsitoare a fortelor planului fizic, inefabilul, etericul, subtilul pare lipsit de sanse si de eficientã.

Paradoxal, credinta purã în Dumnezeul cel Absolut a fost perpetuatã de niste institutii clericale pline de pãcate. Pãmântul îsi are legile sale grosolane. Idealurile spirituale nu se pot manifesta perfect, ci prin compromisuri cu starea densã a mintii pãmântenilor.

Ritualuri mimetice, teologie indescifrabilã, pãcatele preotilor, inventii absurde tolerate de credinciosi – acestea ne-au îndepãrtat de idealurile originale ale fondatorilor religiilor si a Celui care i-a trimis aici, jos, cu misiunea de iluminare a celor orbi spirituali. Deziluzia pare inevitabilã. Si totusi, câte ceva rãmâne mereu, se transmite peste timp, pãstreazã vie flacãra credintei pure, iar ocazional, câte un sfânt o reatâtã. Conteazã foarte mult aparitia în carne si oase, persoana ce dã putere Cuvântului. Principalul argument spiritual este prezenta fizicã a propovãduitorului... "O, neam necredincios, pânã când voi fi cu voi? Pânã când vã voi rãbda pe voi?" (Marcu 9:19), se lamenta Isus.

Republica doritã de Platon, condusã de întelepti, a rãmas o utopie. Nu cã ar fi imposibilã aceastã organizare omeneascã, ci pentru cã ea este constant împiedicatã de ne-întelepti. Recunoscând realisti acest fapt nu dezarmãm pesimisti, ci devenim mai inteligenti. "Fiti întelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii!" (Matei 10:16), ne povãtuia Isus. A fi inteligent înseamnã a dovedi culturã socialã (în corelatie cu chakra Swadisthana), dar totodatã si a te lupta pentru idealurile tale spirituale (în corelatie cu chakra Manipura), cu toatã compasiunea (chakra Anahata), puritatea gândului nobil (chakra Vishuddha), puterea mentalã de a învinge obstacolele (chakra Ajna). Optimismul spiritual si realismul social pot coexista pasnic în psihicul înteleptului.

«Poate cã asa e normal, ca omul sã-si trãiascã viata de om si sã lase preocupãrile spirituale pe seama preotilor sau sã apeleze la spiritualitate doar pentru a face fatã la momentele grele din viatã... Poate cã nu ar trebui sã insistãm ca oamenii sã cunoascã si sã aplice învãtãturile spirituale... Poate cã spiritele s-au încarnat din dorinta intensã de a experimenta viata fizicã, cã de cea spiritualã erau deja sãtuli... De ce sã le aducem acum aminte de ceea ce voiau sã uite, dupã ce au plãtit deja pretul imens cerut de sacrificiul încarnãrii?!»

De fapt, învãtãturile spirituale nu vor fi întelese, apreciate si urmate decât de cei apti, suficient evoluati spiritual. Spiritualitatea face o selectie automatã. Si nimeni nu o impune, decât fanaticii, dogmaticii, speculantii credulitãtii, conducãtorii militari. Dumnezeu nu impune nimãnui sã Îl adore, de aceea nici nu se aratã nimãnui, lãsând oricui libertatea de a se îndoi de El. Orice om spiritual va proceda la fel, neimpunând nimãnui credinta sa. În acelasi timp, va semãna semintele întelepciunii – în pofida oricãror dificultãti -, pentru cei pregãtiti si dornici a le fructifica. Prin asta îsi dovedeste veneratia si sacrificiul (rãbdând înfrângerile si umilintele inevitabile) pentru Sublimul Creator.

Recent reînfiintata institutie catolicã pentru "pãstrarea puritãtii credintei" (fosta Sfântã Inchizitie) nu face decât sã mentinã artificial în viatã niste dogme absurde. Adevãrul nu are nevoie de institutii paramilitare, ci doar de rãspândirea pasnicã a cunoasterii spirituale. Dogmele trebuie apãrate cu platose de otel, în schimb Adevãrul trebuie expus gol-golut.

 

reflectiile de mai sus au fost publicate pe 23 aprilie 2009

---

 

Viata este extrem de diversã. Oamenii au fiecare personalitatea lor. Fiecare spirit creat de Dumnezeu are un caracter unic. Iatã de ce trebuie sã celebrãm DIVERSITATEA. Asa a gândit El lumea, diversã, nu monotonã. Uniformizarea si limitarea exprimãrii personale nu sunt de bun augur (vezi bolsevismul). Ordonarea vietii sociale impune norme, desigur, dar nu trebuie sã impunã uniformizarea gândirii, emotiilor, comportamentelor. Omul are dreptul la creativitate, pentru a împlini rolul pe care i l-a atribuit Divinitatea: acela de a se exprima unic si creativ, pentru a aduce ceva original, nou în Creatie. Oricât de greu ne poate fi uneori, sã acceptãm, sã încurajãm diversitatea - dar nu si aberatiile, depãrtarea de la conduita integratã în ordinea firii.

 

Dumnezeu a creat Totul, El este de o INVENTIVITATE nemãsuratã. Când ne aflãm într-o situatie "fãrã iesire" sã cerem sfatul Sãu ingenios. Întotdeauna El va gãsi o solutie, aceasta este specialitatea Sa - sã gãseascã mereu solutii. Viata merge înainte, din Vointa Divinã!

 

Cine este mai puternic decât un om dotat cu puteri demiurgice, dar care nu se lasã manipulat de acestea în scopuri egoiste? A rezista unei asemenea ispite colosale este cel mai mare act de bravurã. Dovada supremã a puterii este CUCERIREA DE SINE. Aici, modestia este dovada clarã a invincibilitãtii.

 

Dumnezeu nu este grandoman. El a creat tot ce vedem, dar nu s-a semnat nicãieri. Cei care vor sã-I semene, ar trebui sã îsi însuseascã MODESTIA. A fi modest nu înseamnã însã lipsa demnitãtii sau ascunderea adevãrului, ci lipsa mândriei, pur si simplu.

 

"Un atom nu poate întelege universul stelar. Cosmosul, cu milioanele sale de galaxii, nu poate sesiza prezenta sau absenta unui atom." Aceastã preconceptie a mintii umane poate fi însã relativizatã de trãirea spiritualã. Constiinta este un punct infim, fãrã formã sau dimensiuni. Acest infinit mic se poate dilata totusi pânã la granitele universului galactic. INFINITUL MIC DEVINE EGAL CU INFINITUL MARE. Mintea nu poate concepe aceasta, cãci ea nu poate opera cu infiniturile. Dar Dumnezeu poate realiza acest miracol, El este "Stãpânul infiniturilor". "Infinitul mic este imposibil de gãsit în cel mare, iar infinitul mare se simte de neatins de cãtre cel mic." Si totusi, Dumnezeu face posibil ca infinitul mic sã devinã egal cu infinitul mare.
Punctul de constiintã are o identitate, numitã "Eu". Devenind una cu universul, acesta din urmã capãtã aceeasi identitate. "Eu sunt El!", spun iluminatii. Fiecare spune acelasi lucru, pe rând, iar universul capãtã toate aceste identitãti. Nu poti cunoaste realitãtile spirituale decât prin identificare cu ele. Când Isus vorbeste în numele Divinitãtii, el se identificã cu Ea. Si alti sfinti sau spirite înalte se pot prezenta drept Dumnezeu ascultãtorului umil. Poate Dumnezeu sã fie mai multe persoane? Nu este El unic? Fiecare constiintã are identitatea ei, iar Dumnezeu se poate exprima în moduri distincte si unice. Totusi, marile adevãruri spirituale sunt aceleasi, desi cuvintele pot diferi în descrierea lor.
Crestinii spun cã Divinitatea este o Sfântã Treime. De fapt, Ea este o Sfântã Multiplicitate, dar aceastã exprimare era prea pretentioasã pentru omenirea secolelor crestine anterioare...

 

reflectiile de mai sus au fost publicate pe 19 aprilie 2009

***

 

MORALITATEA IZVORÃSTE DIN FERICIRE

Spiritualitatea nu se opune stiintei, ci egoismului.

Acesta ar fi chiar testul unei cãi pretins "spirituale": cât de mult ne conduce de la individualism la transpersonal si universal. Conditia umanã este una instinctualã si egoistã. Dar sufletul nu poate gãsi fericire doar în urmarea impulsurilor egotice. Egoul cauta doar satisfacerea dorintelor urgente, dar, odatã împlinite, altele vor apare inevitabil, aruncându-ne într-o cursã fãrã oprire cãtre obtinerea multumirilor efemere. Cãutarea fericirii reale este forta care conduce omul cãtre spiritualitate. Omul egoist poate obtine aproape totul pe pãmânt: avere, faimã, sigurantã etc, mai putin fericirea. Aici intervine spiritualitatea. Dacã omul urmeazã o religie care nu-i procurã clipe de realã fericire, atunci acea religie nu are o încãrcãturã spiritualã pentru el.

Comportamentul moral este consecinta si indicatorul aflãrii pe o cale cãtre spiritualitate. Moralitatea nu are nimic în comun cu egoismul. Uneori, sub aparenta binelui celuilalt, actionãm din imbolduri egotice, dar acela nu este altruism adevãrat, ci egoism mascat, usor demascabil. Filosofia umanistã (din care s-a desprins etica si echitatea socialistã) sustine necesitatea unui comportament moral, dar o argumenteazã exclusiv rational, ideologic, abstract: binele societãtii. Acesta nu poate fi însã o motivatie interioarã de nezdruncinat. Argumentul convingãtor este cel sufletesc: moralitatea te poate face fericit, îti miscã sufletul, te înaltã peste mizeria conditiei umane. Fericirea realã este adevãratul mobil al moralitãtii.

Dar aceastã fericire se distinge de satisfactiile efemere obisnuite. Ea este starea sufletului eterat. Fericirea chiar existã, distinctã de conditia biologicã sau pasionalã. Orice om a avut mãcar câteva clipe de fericire realã în viatã. Aminitirea acestor clipe îl face sã continue viata cu speranta de a retrãi alte clipe de fericire adevãratã. Din pãcate, multi o iau pe cãi gresite, sperând, din ignorantã, cã astfel vor regãsi sentimentul împlinirii sufletesti. Altii, putini, merg pe calea spiritualitãtii autentice, unde au certitudinea (atestatã de glasul ferm al înteleptilor) cã vor trãi fericiti nu doar câteva clipe fugare, ci ore, zile sau permanent, în chiar mijlocul vietii comune.

 

DUMNEZEU ESTE FERICIREA

Cine spune cã Dumnezeu nu poate fi vãzut, are dreptate.

Dar Dumnezeu poate fi simtit. El este fericirea. Dumnezeu este sursa fericirii. Fiind fericiti pentru o clipã, atunci ne confundãm cu Creatorul Universului. Mãretia Sa ne poate intimida. Însã dragostea Sa de pãrinte, Tatã si Mamã în acelasi timp, ni-L apropie. Iubind fericirea si stiind cã fericirea este chiar inima Lui, vom intra în comuniune cu Dumnezeul iubirii si fericirii. Este acelasi cu Dumnezeul vointei atotputernice, al cunoasterii suprainteligente, al omniprezentei infinite si eterne. Cel mai simplu este sã ne apropiem de El prin acest atribut divin al fericirii, care este nevoia fundamentalã a sufletului nostru, ce nu poate de gãsitã decât prin unirea sentimentelor cu cele ale Divinului. Poate cã ne este greu sã bãnuim ce gândeste El, dar putem simti imediat fericirea Sa eternã, pentru cã este acelasi sentiment pe care l-am simtit fiecare dintre noi, uneori.

Care este metoda de a fi fericiti? Chiar asta: sã tânjim dupã fericirea adevãratã, coplesitoare, inundându-ne pieptul. Dar nu cãutând diverse activitãti care ne promit fericirea, pentru cã ea nu are nevoie de nimic din planul fizic pentru a apare. Istoria ne aratã cã oameni aflati în cele mai dificile situatii au resimtit adevãrate stãri extatice. Calea de a fi fericit este chiar deschiderea sufleteascã spre fericirea neconditionatã, fãrã motivatii exterioare. Odatã ce motivul unei plãceri omenesti a dispãrut sau ne-am plictisit de el, a dispãrut si plãcerea, care se dovedeste a nu fi fost adevãrata fericire, ci doar o înselãciune. Fericirea este o stare fãrã motiv aparent. De aceea, oricine poate fi fericit. Singura conditie este sã înteleagã acest lucru simplu: fericirea este accesibilã oricând, oricui, nu are nevoie de cauze externe, ci doar de o chemare lãuntricã. Nu trebuie sã facem vreo rugãciune de cerere, pentru cã dacã fericirea nu va veni, ne vom simti frustrati, deci nefericiti. Nu vom cere nimic nimãnui, nici mãcar lui Dumnezeu. Ca fii ai Sãi, avem fericirea în genele noastre, ea face parte din corpul nostru spiritual. Descoperind-o în adâncul fiintei noastre atunci când ne izbucneste în piept, ne regãsim adevãrata sorginte divinã. Suntem nãscuti din fericire, dar jocul cosmic pe care îl jucãm ne-a ascuns-o pânã acum. Sã nu ne mai identificãm cu conditia umanã limitatã, pentru cã aceasta este doar un rol temporar în jocul cosmic. Adevãrata noastrã stare este cea de a fi fericiti continuu, chiar si în suferintã, chiar dincolo de moartea corpului biologic. Oh, dacã am putea sã simtim acest lucru cu totii... De fapt, cu totii vom ajunge la fericirea absolutã, mai devreme sau mai târziu... Sã avem rãbdare, asteptând cu emotie avalansa fericirii. Când ea va apare, toate clipele sau vietile de necaz se vor sterge, ca si cum n-ar fi existat. Atâta fericire imensã va face inutile alte cãutãri ignorante ale ei în lucruri mãrunte sau eronate. Totul se va pacifica în sufletul nostru si vom simti cã am ajuns la finalul drumului cosmic. În sânul Divinitãtii. Fericiti pentru eternitate. Fericiti în viatã si dincolo de ea. Pur si simplu, fericiti...

P.S. Dacã încã avem dificultãti în perceperea fericirii neconditionate, studierea învãtãturilor spirituale ne-ar fi de prim ajutor.

 

CRESTINISM SI BUDISM

Crestinismul si budismul tibetan sunt complementare, având ca liant comun îndemnul spre compasiune universalã. Totusi, diferentele sunt majore. Budismul lucreazã cu spirite, dar neglijeazã existenta lui Dumnezeu. Crestinismul vorbeste despre Dumnezeu, dar neglijeazã existenta spiritelor. În realitate, budistii tibetani trãiesc în FRICÃ de spiritele malefice, religia lor este una profund magicã. În realitate, crestinii resimt o anume NEPUTINTÃ de a integra crestinismul în problemele vietii cotidiene (poate de aceea încã mai apeleazã la vrãji si vrãjitoare). Dacã s-ar putea combina cele douã religii într-una singurã, poate cã s-ar putea obtine o religie mai puternicã decât amândouã. Totusi, adevãrul este cã religiile traditionale vor pierde tot mai mult teren în favoarea spiritualitãtii universale, bazatã pe cunoastere, experiment, trãire personalã, intuitie, revelatii si nu pe ritualuri sau dogme. Ea a fost inauguratã prin practica si doctrina spiritistã.

 

SINGURÃTATEA

Singurãtatea este o binecuvântare pentru cel cu adevãrat credincios, misticul. Atunci poti împãrtãsi toate bucuriile sau tristetile tale cu cel mai bun prieten al omului: Dumnezeu. El nu le însealã niciodatã asteptãrile oamenilor singuri. Dumnezeu este empatic - resimtind întocmai stãrile noastre - si telepatic - receptându-ne fiecare gând pe care i-L dedicãm. Omul singur are privilegiul de a se împãrtãsi cu prietenia iubitoare, afectiunea lui Dumnezeu. Dar pentru asta trebuie sã Îl considerãm cu adevãrat prietenul nostru intim, invizibil, dar totusi sesizabil ca o stare beneficã si ca o energie plãcutã în zona pieptului si a capului.

 

ARMONIA

Cymatica: geometria si sunetele armonice sunt douã manifestãri ale aceluiasi arhetip al armoniei dintre entitãti cosmice. Lumea astralã superioarã, fiind alcãtuitã pe baza armoniei divine, dã vizitatorului impresia ca este alcãtuitã dintr-o continuã muzicã, acolo manifestându-se direct arhetipul armoniei formei.

Matematica este si ea o expresie similarã. Muzica însãsi respectã anumite legitãti matematice. Universul este alcãtuit dupã legile matematicii, dar nu cred cã spiritele sau Dumnezeu au învãtat întâi matematica pentru a ordona lumea. Dimpotrivã, spiritele se bazeazã pe alte legi concordante cu matematica omeneascã, dar mult mai intuitive. De exemplu, geometria este mai apropiatã de modul spiritual de ordonare a lumii decât algebra sau analiza matematicã, fiindcã geometria este mai intuitivã. Totusi, spiritele au la dispozitie alte metode mai simple si totodatã mai eficiente de ordonare a cosmosului.

Muzica celestã, astralã este si ea un ecou încã imperfect al sublimei armonii a ideilor, care nu poate fi reprodusã într-o formã artisticã. Doar ajungând în planul mental am putea resimti fericirea armoniei gândurilor înalte ale Creatiei.

 

UMORUL, CALITATE SPIRITUALÃ

Multi filosofi, psihologi, scriitori, diversi specialisti au încercat sã explice umorul. Au lansat teorii interesante, dar nici una nu lãmureste pe deplin ce este el. Umorul nu a putut fi formalizat si implementat în computere. Nici nu credem cã va fi vreodatã, pentru cã ele nu pot reproduce nici libertatea (ci doar hazardul) si nici prefãcãtoria (ci doar valoarea de adevãr "fals"). Oricât de inteligente ar fi computerele actuale - în sensul stocãrii si chemãrii instantanee a informatiilor si chiar capacitatea de a învãta din propria experientã – ele sunt complet idioate, adicã respectã noncreativ algoritmul gândit de om. Putem presupune cã simtul umorului este legat direct de existenta constintei umane. Computerele nu pot fi amuzate pentru cã le lipseste constiinta. Înseamnã cã umorul va fi explicat numai odatã cu explicarea constiintei. Dar acest lucru este departe de a fi realizat de cãtre stiinta modernã, desi se strãduieste din rãsputeri...

Din cele afirmate de cercetãtorii umorului, câteva idei meritã a fi retinute.

• Umorul este ca un joc. Implicã 1) recreere, lipsã de tensiune si 2) competitie, existenta unui câstigãtor si a unui învins. Umorul ar fi deci o victorie a noastrã asupra altora, într-un context neconflictual, neagresiv.

• Umorul se iveste atunci când conventionalul se transformã în absurd, adicã asteptãrile noastre nu sunt deloc hrãnite. Apare o incongruentã dintre expectante si final, adicã aplicarea a douã întelesuri la aceeasi experientã.

• Umorul este dependent de contextul social si cultural.

• Umorul, mai ales cel obscen, elibereazã o energie tinutã în frâu (Freud). Totusi, trebuie sã discernem între umor si râs. Râsul poate avea cauze fiziologice strãine de umor.

• Umorul este specific uman.

• Umorul are o componentã autoironicã, autocriticã. Dacã îi lipseste celui amuzat, atunci el se limiteazã la a batjocori o altã persoanã. Fiind autoironic, umorul se opune fanatismului, intolerantei, pentru cã oricine poate cãdea pradã unei glume, chiar si autorul ei.

• Umorul amendeazã obtuzitatea si inflexibilitatea "mecanicului", care încearcã sã ne limiteze, sã ne prindã în chingile sale, sã osifice "viul", viata însãsi (Bergson).

• Nietzsche spunea: "Zeii sunt zeflemisti: se pare cã ei nu-si pot stãpâni râsul nici mãcar în timpul actiunilor sfinte."

Propunându-vã un punct de vedere sintetic si personal, credem cu tãrie cã umorul este o calitate pur spiritualã. Umorul este prezent si la fiintele eterate ale lumii spiritelor. Aceasta rezultã din comunicãrile cu spiritele, conform propriilor lor afirmatii. Dacã este asa, atunci originea comunã a umorului trebuie cãutatã în zona spiritualã, atât pentru spirite, cât si pentru oameni. Si este normal aceasta, deoarece oamenii sunt de fapt spirite încãtusate în materie, iar psihicul uman este un ecou al spiritului.

Mergând la esenta umorului, credem cã douã motivatii diferite îl genereazã.

Prima cauzã a umorului (atât al omului, cât si al spiritului) ar fi amendarea mecanicismului, rigiditãtii, sabloanelor de comportare, simtire si gândire. Este o reactie la încãlcarea libertãtii proprii spiritului. Spiritul este creat liber si se bucurã la maximum de aceastã libertate în lumea sa originarã. Atunci când ceva sau cineva se opune libertãtii sale, obligându-l sã fie previzibil si rigid, spiritul se revoltã si îi transmite omului în care este încarnat starea de umor. (Simtul umorului este unul din cele câteva suprasimturi aflate dincolo de cele 5 simturi standard. Altul ar fi bunul simt s.a.m.d.). Nenumãrate pârghii inconstiente ne manipuleazã în fel si chip, dar omul are posibilitatea de a fi oricând imprevizibil, pentru cã în el sãlãsluieste o fiintã mai înaltã, absolut liberã.

A doua cauzã ar fi diferenta marcantã dintre asteptãri si realitate, dintre formã si fond. Lumea fizicã este o lume a mascãrii, a minciunii, a aparentelor. Pentru spirite însã adevãrul este usor de vãzut, iar minciuna nu are cum supravietui. De aceea poate fi amuzant sã vezi cum le picã masca unor personaje care ar fi dorit sã ne însele, mai mult sau mai putin voluntar. Umorul izbucneste însã mai ales când spiritul ne transmite voalat ideea cã toatã aceastã lume a noastrã, cu tot ce existã în ea, este o aparentã, ea nu exprimã realitatea asa cum se vede din lumea spiritelor. În acest sens, chiar si infirmitãtile sunt posibil de ridiculizat (cu tactul de rigoare), pentru cã ele îmbracã în niste aparente efemere (prezentate ca fiind definitive si tragice) realitatea fiintei spirituale create perfectã si indestructibilã. În acest sens, orice poate fi demn de râs, pentru cã orice existã pe pãmânt este o formã trecãtoare si imperfectã, diferitã de fondul spiritual al lumii. Din perspectiva perfectiunii, orice imprefectiune poate fi ridiculizatã (cu compasiunea de rigoare, pentru a nu provoca suferinte gratuite). Numai Dumnezeu NU poate fi ridiculizat, pentru cã EL ESTE PERFECT. Am putea ridiculiza numai ideea limitatã a unora despre Dumnezeu.

Umorul are nevoie de o anumitã detasare si neagresivitate. Altfel, el este imediat înnãbusit în stãri mai grosiere de constiintã: furie, tristete, teamã etc. Umorul este o stare de constiintã superioarã, apropiatã de spirit. Simtul umorului este un posibil indicator al apropierii omului fatã de spiritul sãu, mai ales când apare în situatii tensionate, problematice, cu mizã mare.

Concluzionând, umorul, în esenta sa profundã, este o reactie la încãlcarea atributelor fundamentale ale Spiritului: LIBERTATEA si ADEVÃRUL. Mecanicismul este o ofensã adusã Libertãtii, iar aparenta este o ofensã adusã Adevãrului.

Toate formele de umor omenesc pot fi reduse la cele douã cauze primare: sablonul rigid si aparenta dejucatã.

 

reflectiile de mai sus au fost publicate pe 22 martie 2009

***

 SPERANTA, cum ar fi ea posibilã dacã omul nu ar avea o credintã (fie si nemãrturisitã sau neconstientizatã) într-o Fortã Superioarã Inteligentã si Binevoitoare (numitã Dumnezeu, Providentã sau Îngeri)?! Speranta clãditã pe haos nu este realizabilã. Ateul autentic (dacã el ar exista!) nu ar avea sperante, ci doar spaime...

***

Mintea este asemãnãtoare unui balon cu aer cald. Gândurile banale, lumesti sunt ca balastul atârnat de nacela balonului. Ideile spirituale, aspiratia spre înalt umflã balonul, precum aerul cald, ridicându-l spre cer.

***

Care este diferenta dintre iluzionist si magician?

Iluzionistul se strãduieste sã ascundã trucurile de privirea publicului. Magicianul încearcã sã ascundã faptul cã el nu foloseste trucuri.

Mai aforistic spus: iluzionistul ne face sã credem cã o iluzie este realitate, pe când magicianul ne face sã credem cã realitatea este o iluzie...

 ***

VIATA SPIRITUALÃ SI VIATA TEMPORARÃ

Karma bunã este un indicator de progres spiritual, dupã cum karma rea indicã o incapacitate de control a spiritului asupra omului. A merge pe o cale spiritualã înseamnã cã preferãm sã detinem controlul asupra vitezei de evolutie, analizând direct si imediat semintele karmice, actionând asupra lor si nemaiasteptând ca ele sã dea fruct.

Pentru orice om, karma veche actioneazã, de cele mai multe ori, automat. De aceea, spiritul îl sfãtuieste pe om sã evite situatiile karmic periculoase. Mai importantã decât trãirea pedepsei este constientizarea greselilor, a tiparelor mentalo-emotionale necorespunzãtoare cu armonia cosmicã. Totusi, niciodatã nu putem evita toate deranjurile karmice care vin din urmã, inexorabil...

Locul reîncarnãrii se alege de obicei în altã zonã si alt mediu, pentru a nu supune sufletul la aceleasi chinuri. Vizitarea locurilor vietilor anterioare activeazã predispozitiile interne si pericolele externe. Acestea se pot evita cu inteligentã, cunoscându-ne avertismentele de la spiritul propriu, primite în cadrul Studiului karmic.

Karma se mãreste de la o viatã la alta. Dar nu este nevoie sã trãim pânã la capãt toatã suferinta virtualã acumulatã. Secretul iesirii din bucla temporalã a legii karmei este sã te strecori printre conditionãri, urmãrind purificarea, evolutia cât mai rapidã a sufletului cãtre perfectiune. Aceasta se face pe o cale spiritualã autenticã. Vei gãsi metode inteligente de anihilare a karmei, adicã sã o faci inutilã ca lectie de viatã. Dumnezeu a inventat legea karmei, care conduce perfect universul, dar tot El ne dã tot sprijinul pentru a scãpa de tãvãlugul ei mistuitor.

Cãile spirituale se adreseazã omului, nu atât spiritului, pentru ca cei doi sã se apropie. Spiritul imatur evolueazã la început doar prin experiente personale, nepãsind, probabil, decât accidental pe o cale spiritualã, si, oricum, nu pânã la capãt. Spiritul ceva mai evoluat, dar încã imperfect, stie binele si rãul, cel putin teoretic. Uneori, acesta acceptã o viatã de om chinuitã, ca sã simtã empatic suferinta pe care el a produs-o altora în trecut. Pe viitor, când altul va suferi, spiritul va rezona cu energia durerii, neagreând-o si evitând-o. Teoria, ca teoria, dar experimentarea personalã este cheia progresului! De aceea, cel mai probabil, doar spiritele avansate aleg o cale spiritualã, fiindcã nu mai sunt atât de entuziaste de a se reîncarna din nou.

Existã douã moduri principale prescrise în cãile autentic spirituale:

1.     Calea normalã:  Claritatea constientei si Observarea de sine, ca un martor detasat

2.     Calea paranormalã: Extinderea constientei si Extazul mistic