<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


PANSEURI

de Răzvan Petre

 

   SMERENIA este un precept creştin care provine dintr-o trăire mistică. Atunci când IUBIREA DIVINĂ îţi inundă pieptul, ai spontan intuiţia imperfecţiunilor tale omeneşti inerente, oricât de bun la suflet te-ai considera. Este un fel de oglindă internă a perfecţiunii invizibile. Apoi vei duce cu tine acest sentiment al compasiunii de sine, încercând să îl permanentizezi prin exerciţiu şi autocontrol.

De aceea, este de înţeles de ce sufletele ce au ajuns în Iad nu suportă lumina Iubirii Dumnezeieşti. Ea le creează o imensă milă de sine şi regrete insuportabile. Aceste suflete oropsite preferă să fugă de lumina adevărului. Cam la fel se întâmplă şi cu unii oameni, care fug sau alungă impulsiv orice sfat sau persoană a Binelui. Pur şi simplu, este prea dureros pentru ei...

   Pentru o dezvoltare personală armonioasă şi o spiritualitate integrală, cu rezultate rapide, propun românilor o combinaţie de autocunoaştere, credinţă religioasă şi ştiinţă, respectiv o abordare din perspectiva domeniilor: psihologie, yoga, creştinism.

   Cele două porunci cristice supreme sunt de fapt trei! 1) Să-l iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice! 2) Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi! ŞI... 3) Să te iubeşti pe tine!

Dacă nu te iubeşti pe tine însuţi, cum ai şti să-ţi iubeşti semenii?! Ar fi cel mult o obligaţie de care încerci să te achiţi fără entuziasm real. Iar dacă nu iubeşti nici sinele, nici aproapele, cum ai putea iubi o Fiinţă invizibilă?!

În realitate, atunci când AI IUBIRE, ea atinge simultan toate cele trei planuri: personal, interpersonal şi suprapersonal. Iubeşti făpturile lumii, te iubeşti pe tine ca făptură a acestei lumi şi... iubeşti Iubirea. Iubirea este chiar Dumnezeu. Atunci când simţi dulceaţa Iubirii Divine, nu te poţi opri să te îndrăgosteşti de ea - adică să vrei să îi guşti mereu nectarul, să o răspândeşti, să o aperi. De fapt, "porunca" iubirii este o invitaţie tandră, sensibilă...

   CREDINŢA este de două feluri: naturală şi artificială. Cea naturală vine din intuiţia lăuntrică. Ea nu are nevoie decât de o scânteie ca să apară. Cea artificială îţi este impusă din exterior de părinţi, profesori, conducători - şi s-ar numi mai degrabă CREDULITATE. Iată cum, sub acelaşi nume de "credinţă", amestecăm două sentimente total diferite. RELIGIA IDEALĂ este naturală, ea descurajează artificialitatea, ideile obsesive impuse prin repetare (îndoctrinarea) şi prin autoritate (dogma).

Religia ideală încurajează credinţa sprijinită pe verificare personală, experienţială. Ea este vie, trăieşte în omul viu, actual, prezent. Este suficient ca oamenii să afle legile universului spiritual, iar forţa ADEVĂRULUI îl va convinge şi pe cel mai îndărătnic. Forţa religiei ideale provine din sprijinul pe care credinciosul îl simte acum, imediat. În acest sens, poate fi de folos aducerea în minte a exemplelor trecutului, identificându-ne temporar cu ele, dar este tot o actualizare, un simţământ real, empatizant cu o energie concretă, nu fictivă. Simpla descriere nu este de ajuns, e nevoie de contactul real cu energia spirituală.

Desigur, pot avea un rol psihologic de susţinere a efortului spiritual atât mândria de a face parte dintr-o tradiţie milenară, cât şi anticiparea unei prezumptive satisfacţii viitoare. Dar acestea, în sine, nu pot înlocui FIORUL MISTIC resimţit chiar acum, singurul ce dă tărie şi perpetuează valoarea religiei de-a lungul generaţiilor.

Din nefericire, satanismul recunoaşte acest adevăr şi îl exploatează în folosul propriu. El nu le dezvăluie curioşilor nici efectele secundare ale practicilor satanice, nici cumplitul viitor ce-i aşteaptă, ci le promite senzaţii tari imediate, aşa-zis "oculte" sau "mistice". De pildă, le provoacă viziuni luminoase luciferice, prezentându-le drept trăire religioasă. Succesul actual al "religiei" sataniste e parţial cauzat de superficialitatea clerului Bisericii, de ruşinea unor partizani ai Binelui de a mărturisi public adânca şi iubitoarea trăire întru Dumnezeu, ca şi pe lipsa de respect public faţă de ştiinţa fenomenelor paranormale şi spiritiste. De exemplu, pare a fi o politică bine dirijată cea de a confunda în mass-media fantomele ce induc groaza cu spiritele, încât omul obişnuit nici nu mai vrea să audă de ştiinţa spiritistă.

   Omul se chinuie o viaţă întreagă să capete înţelepciunea, iar când o dobândeşte, în sfârşit, omul moare... La fel cum, după ce se deschide, floarea cea minunată se usucă şi cade. Parfumul şi culorile minunate au dispărut... Oare strădania sa are vreun efect pe termen lung? Da, căci din aceeaşi tulpină va apare o altă floare, şi mai frumoasă decât cele dinaintea sa.

Omul este ca floarea, Spiritul său este ca planta, iar Dumnezeu este solul rodnic din care a răsărit...

20 august 2010


   În practicile budiste tibetane, cuvântul "meditaţie" se traduce prin "familiarizare". Este vorba despre familiarizarea minţii cu o stare nouă specială, prescrisă de maeştri, dorită şi căutată de adepţi. Practica meditaţiei constă în imaginarea unor scurte filmuleţe mentale, care să autogenereze în mintea adeptului o anumită emoţie, întotdeauna pozitivă, constructivă. De exemplu, pentru stimularea emoţiei compasiunii, meditatorul îşi poate imagina o căprioară fugărită de câinii vînătorului, care îl priveşte cu lacrimi în ochi. Repetarea constantă a acestei meditaţii duce la transformarea emoţiei trecătoare într-o dispoziţie de mai lungă durată, chiar zile întregi. Când această dispoziţie devine trăsătură temperamentală, scopul meditaţiei a fost atins: sentimentul compasiunii faţă de toate fiinţele vii devine permanent şi spontan, adică "familiar".

În Occident, dispunem de imensa forţă a imaginilor filmate, care pot să ne genereze aceste emoţii benefice şi starea de catharsis. Problema civilizaţiei noastre este că nu o folosim în mod sistematic pentru educaţia emoţională. Ba dimpotrivă, majoritatea imaginilor filmate care i se prezintă omului occidental prin mass-media sunt impregnate de negativitate, duritate, agrsivitate etc. Astfel că, în locul imaginaţiei autocontrolate într-un scop benefic, avem parte de imagini manipulate de alţii cu efecte prioritar dăunătoare. Mintea omului este foarte plastică şi se pliază pe conţinuturile pe care i le prezentăm metodic. Oare ce tip de om construim atunci când ne hrănim mintea preponderent cu ştiri îngrijorătoare, situaţii traumatizante, prevestiri sumbre, violenţe gratuite, filme horror, catastrofe care ne hrănesc foamea de senzaţional...?

   Primul dar divin pe calea spirituală este apariţia ASPIRAŢIEI SPIRITUALE. Psihologic, ea este bucuria resimţită spontan la gândul unirii cu Dumnezeu şi la orice face referinţă la EL. Ai putea intra, prin mimetism, pe o cale spirituală, dar primul rod cert este apariţia acestei aspiraţii sincere, aproape inexplicabilă din perspectivă "raţionalistă". Este un reper obiectiv, care nu poate fi confundat cu autosugestia, căci este un cadou divin.

Dumnezeu este de o bogăţie inimaginabilă, pe lângă care Creaţia Sa, lumea apare ca o pastişă, ecou slab, limitare faţă de bogăţia permanent reînnoită, proaspătă a Divinităţii absolute. Este firesc deci să îţi retragi mintea de la chestiunile mărunte ale lumii trecătoare atunci când intuieşti Frumuseţea absolută. Nu te mai pasionează prefacerile necontenite şi zbaterea inutilă. Chiar şi spiritele înalte din Cerurile superioare "visează" la intrarea în Dumnezeire şi muncesc în acest scop...

   Trăim într-o cutie a miracolelor. Oricât ar avansa raţionamentul ştiinţific, până la urmă se înfundă într-o taină. Taina este un miracol tăcut.

   În nuvela "Prinţ şi cerşetor", Mark Twain realizează, poate fără să o ştie, o metaforă a fenomenului spiritual numit PHOWA sau WALK-IN. Conştiinţa poate intra în alt personaj, îmrpumutându-i corpul şi memoria, dar manifestând calităţile sale proprii, individualitatea sa spirituală.

27 iunie 2010


   Despre "externalizarea evaluării" sau declinarea competenţei

În societatea modernă, o nouă formă a conflictului peren dintre Nou şi Vechi ar putea fi denumită "externalizarea evaluării" - cu alte cuvinte, fuga de responsabilitate în aprecierea unei valori în favoarea unor standarde formale, prefabricate. Voi lua un exemplu din lumea universitară, acolo unde ne-am aştepta să primeze brilianţa.

O lucrare, un articol original este considerat "dubios" şi chiar nepublicabil dacă îi lipsesc referinţele bibliografice. Nu se are încredere în capacitatea omului de a crea ceva cu totul original, ba chiar este suspectat de plagiat. Şi asta, spre deosebire de cerinţele obţinerii unei diplome de doctorat, unde se cer a fi publicate un număr de lucrări sub semnătură proprie, practic indiferent de calitatea şi originalitatea lor.

O persoană cu idei creative nu este băgat în seamă sau este considerat un "ciudat" dacă nu are diplome destule. Astăzi toţi aleargă după diplome, nu după performanţe, pentru că diplomele ţin loc de valoare, standardele de evaluare se bazează mai ales pe "hârtii" şi superficialitate.

În sistemul educaţional, teoretic cel mai evoluat al societăţii, o valoare nouă (fie teorie, fie individ) nu poate promova dacă Profesorul atotputernic nu are un interes personal sau este invidios. Este mult mai comod să nu tulburi apele îmbâcsite ale uzanţelor de gândire! În plus, academismul venal are tendinţa de a înnăbuşi valorile autentice care umbresc titlurile false.

Şi în alte domenii populate de pătura educată a societăţii vedem cum puterea obişnuinţei a devenit lege. Standardele sunt autoritatea supremă şi doar un curaj nebun dublat de multă energie poate obţine o derogare de la convenţional. Forţa oarbă a tiparelor de evaluare seci, inviolabile şi indiscutabile striveşte dorinţa de iniţiativă şi creaţie. Ieşirea din aceste chingi birocratice nu se datorează niciodată "aparatnicilor", ci exclusiv perseverenţei inovatorilor.

Marile valori nu pot fi încadrate cu uşurinţă în standardele medii care descurajează gândirea originală. Se ştie că Albert Einstein a rămas corigent la fizică în şcoală. Dar progresul social poate fi garantat doar de creativitate în toate domeniile.
 

Etapele accederii Noului în viaţa societăţii:

1.               IGNORAREA

Nu eşti băgat în seamă, pur şi simplu. Este cea mai grea şi dureroasă fază.

Ne-am obişnuit să spunem "Leonardo da Vinci s-a născut cu câteva secole mai devreme". OK, dar greşeala este a noastră, că ne-am născut prea târziu!

Se pare că gândirea îndrăzneaţă este mereu cea sacrificată, pentru a nu deranja prostia majoritară. Dacă persişti şi ideile tale se strecoară încet în colectivitate, apare a doua reacţie.

2.               RIDICULIZAREA

Fizicianul de geniu Nassim Haramein, autodidact, a fost de câteva ori pur şi simplu dat afară de la conferinţele de fizică unde îşi prezenta ideile novatoare specialiştilor.

Intrarea oficială într-o breaslă te poate bloca în a rupe tiparele de gândire şi acţiune din acel domeniu. Acest lucru l-au constatat destui oameni talentaţi, care s-au separat de linia academică deja depăşită.

Când ironia şi sarcasmul nu reuşesc să te îngroape, vei avea de înfruntat atacul direct, chiar virulent, din faza a treia.

3.               CONTESTAREA

Dacă s-au separat deja două tabere, pro şi contra, poţi fi liniştit. Înarmează-te cu răbdare, căci valoarea ideilor tale aproape a izbândit să se afirme! Cu cât discuţile sunt mai animate şi mai pasionante, cu atât chestiunea va deveni familiară şi, în ultima fază, va fi acceptată.

4.               ACCEPTAREA

Ceea ce la început nu merita a fi luat în discuţie, acum a devenit tabu, regulă sfântă, invenţie genială. Este momentul să începi să te debarasezi de obişnuinţa de a îi lua apărarea, ci să-i găseşti punctele slabe, pentru a îţi păstra libertatea de gândire şi a merge mai departe în cercetare. Încremenirea în clasicism ameninţă cu respingerea Noului ce urmează legic să vină.

7 martie 2010


   Revin la modelul triadic Minte - Conştiinţă - Spirit.

Conştiinţa cunoaşte prin identificare. Se identifică cu Mintea şi cunoaşte lumea fizică. Apoi se apropie de Spirit, identificându-se treptat cu el. Tot treptat s-a identificat şi cu Mintea, în copilărie, etapă ce a durat circa 7 ani. Când se identifică cu Spiritul, vede universul dintr-o perspectivă mult mai largă, mai vie, mai însorită. Revenind la "normal", perspectiva mentală pare mult mai obtuză, mai gri, mai adormită, mai ceţoasă. Pare un vis faţă de trezia Spiritului. Simpla amintire a experienţei spirituale pure îl face pe cel iluminat să exclame: "Viaţa omului este o umbră, o iluzie, un vis în somnul Spiritului. Adevărata realitate este cea a Spiritului!". Paradoxal, ambel viziuni sunt reale. Pentru cel neiluminat, Spiritul este o himeră, autosugestie, visare. Şi invers.

Apropierea Conştiinţei de Spirit diminuează influenţa Minţii şi Ego-ului, care sunt de acuma modelate de Conştiinţă în acord cu viziunea spirituală pe care a avut-o. Chiar şi în amintire, Spiritul pare mai real decât lumea fizică. Uneori, amintirea se estompează şi omul are nevoie de reluarea experienţei transcendentale. Nu este o simplă "repetare", ci o "renaştere". O baie de lumină total purificatoare, mereu nouă, ca o nouă zi. Nu este o repetare monotonă, precum mantrele, ci o experienţă mereu proaspătă şi diferită, dar întotdeauna divină.

Conştiinţa nu poate cunoaşte "obiectiv" Mintea sau Spiritul. Singura sa modalitate de cunoaştere este din interior, prin identificare. În schimb, viziunea obiectivă exterioară este accesibilă Spiritelor libere, neîncarnate. De aceea, pot apare diferenţe între doctrina spiritistă şi relatările maeştrilor spirituali. Mărturia personală "interioară" completează descrierea "exterioară", fără a se contrazice.

5 martie 2010


   Pe măsură ce se succed vieţile de om ale spiritului, cu atât se adună tot mai multă karmă (sensibilităţi, potenţiale pericole), aşa încât orice nouă încarnare îi pune tot felul de probleme, piedici, precauţii. Cu cât spiritul este mai bătrân, cu atât este mai încorsetat de datoriile karmice. Un spirit mai tânăr este mult mai curajos, gata să experimenteze orice în viaţă, liber să greşească. Spiritul bătrân este mai atent, îşi alege cu grijă condiţiile de încarnare, ferindu-se cât poate de urmările karmei.

Totuşi, datoriile importante trebuie plătite, greşelile trebuie ispăşite. Dar el poate să se ferească de datoriile secundare, aşa-zisa karmă latentă, ce poate fi amânată, pentru a nu îngreuna şi mai mult problemele actuale. Îngerii karmei decid care este karma principală de ispăşit (prarabhda karma) în actuala încarnare şi ce poate rămâne pentru alte dăţi.

Astfel, spiritul bătrân este mult mai precaut să fie corect în viaţă, pentru a nu genera altă karmă negativă gravă. El simte acut cât de greu este să scape de toată această povară dacă nu o diminuează în fiecare încarnare. Îşi doreşte tot mai intens să încheie lanţul reîncarnărilor obligatorii, care sunt pline de surprize neplăcute. Oricând este posibil ca viaţa să îi ofere prilejuri de a păcătui grav, ceea ce i-ar prelungi la nesfârşit obligaţia de a suporta noi şi noi pedepse în vieţile ulterioare. Care pedepse deseori nu se termină într-o viaţă, ci îşi continuă acţiunea şi în alte vieţi ulterioare, impunând noi restricţii libertăţii de acţiune a spiritului.

Viaţa umană a unui spirit bătrân nu este la fel de liberă precum a unuia tânăr. Cu cât se apropie de termenul de părăsire a roţii reîncarnărilor, cu atât ar putea primi o misiune mai grea, ce trebuie dusă la capăt indiferent de costuri. Astfel îşi ispăşeşte mai rapid karma rămasă. Un spirit grăbit a se elibera îl va ţine bine în frâu pe omul în care este întrupat, cu riscul oricăror suferinţe umane, nu îl va lăsa să vagabondeze la nesfârşit prin locurile nefavorabile evoluţiei sale.

Odată eliberat din lanţul reîncarnărilor, nu înseamnă totuşi că spiritul nu se va mai reîncarna. În tradiţia orientală, spiritele eliberate care se mai întrupează se numesc avatari sau boddhisattvaşi. Ei o fac având o misiune spirituală precisă, pe care de obicei o duc la bun sfârşit. Dacă ar rata-o, ar fi mare jale, căci ar echivala cu reîncărcarea karmei şi obligaţia reîncarnării pentru a finaliza misiunea, deci o reintrare în circuitul karmic obişnuit... Chiar şi cu acest risc, nenumărate spirite înalte binevoitoare, iubitoare de Dumnezeu, vin când şi când pe Pământ, pentru a-şi ajuta semenii să se înalţe şi a purifica planeta de influenţele rele atotstăpânitoare. Astfel de oameni sunt cei care modelează destinul omenirii, regenerează credinţa în Dumnezeul binelui, oferă ghidare în toate domeniile de progres.

4 martie 2010


 

   Dumnezeu ne ajută după cum merităm. Dacă ajutorul ni se pare incomplet uneori, este şi din cauză că Dumnezeu ne ajută prin oameni, iar oamenii nu vor să asculte de îndemnurile divine, sunt încăpăţânaţi în a-şi urma bunul-plac, inconsecvenţi şi fără intuiţie. Iată cum binele individual depinde de calităţile divine ale semenilor. De aceea, trebuie să ne intereseze bunul mers al societăţii în ansamblul său, care să asigure şi să încurajeze îmbunătăţirea psihologică şi morală a tuturor oamenilor. Ne va fi mai bine dacă semenilor noştri le va fi mai bine din toate punctele de vedere. Te poţi retrage din lume în pustnicie (sau într-un turn de fildeş opulent), dar nu trebuie să îţi fie indiferentă soarta semenilor, ci să lucrezi spre binele lor. Ce poate face un om nu poate face un spirit. Omul are o mare putere de a schimba lucrurile pe Pământ şi ar fi nepotrivit să îi cerem Domnului ceea ce putem face singuri, ajutându-ne reciproc.

 

   Când vine vorba de moarte, unii oameni zic aşa: „Din două, una – 1) ori după moarte nu e nimic, deci nu am de ce mă îngrijora; 2) ori sufletul supravieţuieşte cumva, şi atunci mă voi descurca şi eu ca alţii înaintea mea...” Oricât de pragmatic ar părea, raţionamentul este totuşi eronat, fiindcă: 1) Există viaţă după moarte, 2) După moarte suntem conduşi de valul impulsurilor, emoţiilor, gândurilor care ne-au dominat viaţa. Precum într-un vis, nu prea mai putem controla evenimentele, ci ele depind aproape automat de faptele noastre de om, independent de regretele noastre tardive. De aceea este important să fim oameni cât mai perfecţi acum, cât mai trăim în carne şi oase... Dacă nu aducem spiritualul în viaţa materială, vom trage după noi materialul în viaţa de spirit.

 

   Odată create, spiritele sunt neştiutoare. Primele lecţii intense şi puternice le oferă planul terestru, unde învaţă regulile dure ale materiei (ireversibilitate, timp, rigiditate, răbdare etc). De aceea se înghesuie ele la încarnare, deşi există şi riscuri (suferinţă, karmă, impurificare). Viaţa de spirit liber nu oferă aceste experienţe puternice. Peste un anumit nivel spiritual, lecţiile ce mai trebuie dobândite se pot învăţa exclusiv în astral, fără riscurile încarnării. Instinctul de conservare este pe jumătate un automatism al supravieţuirii (moştenit sau învăţat), dar pe jumătate este voinţa spiritului de a nu pierde ocazia vieţii biologice, atât de importantă pentru el.

 

   Răul nu e doar “lipsa binelui” precum întunericul este lipsa luminii. Dacă ar fi aşa, când apare binele, ar trebui să molipsească instantaneu toţi oamenii. Dar răul este activ, acţionează deliberat şi viclean. Să nu ne păcălim singuri crezând că răul se va dizolva de la sine la venirea luminii spirituale. Va lupta prin minciună, urâţenie, constrângere, prin orbire… Adu lumină lângă un orb şi el tot nu va vedea! Urâtul nu e doar lipsa frumosului, ci pervertirea lui. Frumseţea este naturală şi spontană, apare singură atunci când nu e împiedicată, precum florile pe câmp.

Minciuna nu e doar lipsa adevărului, ci pervertirea lui, deseori prin jumătăţi de adevăr. Informaţia a fost creată pentru a exprima adevărul (ce este), nu minciuna (ce nu este).

Iată deci că acţiunea răului este elaborată, volitivă. Răul este pervertirea binelui, nu doar lipsa lui.

 

   Există demoni? Da. Nu. Răspunsul trebuie nuanţat în funcţie de interlocutorul care cere un răspuns clar: da sau nu. Adevărul obiectiv este în acest caz mai puţin important decât reacţia subiectivă.

Mintea omului este un intrument foarte puternic, de care oamenii nu sunt pe deplin conştienţi. Puterea imaginaţiei a creat toţi demonii din iconografia indiană, tibetană şi creştină. Acele imagini au hrănit alte minţi, perpetuând frica. În zilele noastre, alte minţi imaginează tot felul de creaturi hidoase pentru filmele de groază, care au rolul declarat să provoace frica.

Apostolul spunea că hrana spirituală trebuie dată cu măsură: sub formă de lapte pentru sugari, iar hrana solidă, doar adulţilor. Aceasta vine din specificul minţii omului. Religia nu trebuie să fie un prilej de spaimă pentru prostime, ci o atracţie pozitivă.

Totuşi, căutătorii sinceri ai adevărului nu pot fi păcăliţi, ei vor afla că demonii există, dar nu sub forma înfăţişată prin cărţile de religie, ci sunt mult mai subtili, chiar fără formă. Recunoaşterea lor este o sarcină a sufletului omului dotat cu discernământ. Mintea acestui căutător este puternică, controlată, ea nu se lasă pradă imaginaţiei deşănţate, este atrasă şi apărată de puterea binelui. Pentru el, demonii sunt asemenea microbilor din atmosferă: ştie că există în număr nesfârşit, dar are încredere în imunitatea spirituală care îi neutralizează, prin puterea pe care i-o dă dedicarea pentru bine, dorinţa de a fi un mesager al Domnului printre semeni.

În acelaşi timp, conştiinţa atotprezenţei lor îţi dă un imbold permanent să nu te laşi pe tânjală, ci să veghezi mereu ca să nu cazi pradă înşelăciunii lor viclene. Aceasta este partea pozitivă a prezenţei lor, precum este metalul care zgârie diamantul pentru a-i încerca duritatea.

Deci, există demoni?

NU, pentru cei ce se pot speria prea tare de aşa o învăţătură, prea tare pentru rezistenţa lor psihică. Lor le-am spune: „Viaţa este atât de frumoasă! De ce să o urâţim gândindu-ne la diavoli şi drăcii?”

DA, pentru cei care au la îndemână mijlocul de a-i ţine la distanţă. Chiar dacă fac parte din natură, totuşi admiterea existenţei lor ţine de un nivel superior de spiritualitate. Lor le-am spune: „Viaţa este atât de urâţită de demoni! De ce să nu o înfrumuseţăm ferindu-ne de ispitele lor?”

Marele yoghin Paramahamsa Yogananda nu admitea în tinereţe existenţa demonilor. Spre bătrâneţe însă a recunoscut că s-a înşelat, fiindcă a trebuit să se lupte cu ei. Nimeni nu scapă de asaltul forţelor malefice. Cu cât omul este mai spiritualizat, cu atât trebuie să facă faţă unor demoni mai puternici, proporţional cu forţa sa de ripostă. Se spune că Dumnezeu nu dă nimănui mai mult decât poate duce.

 

   Sunt tolerant, aleg calea de mijloc, de echilibru, sintezele de idei. În acelaşi timp, pot înţelege şi rolul uneori constructiv al extremismelor, ca o contrabalansare necesară a extremismelor de sens opus. Chiar Isus s-a dovedit în cel puţin două rânduri intolerant: când a blestemat smochinul neroditor şi când i-a alungat pe negustori din Templu.

 

   Blestemarea smochinului de către Isus este de obicei considerată a fi o pildă pe care le-ar fi dat-o Isus discipolilor cu privire la necesitatea fiecărei fiinţe de a fi de folos acolo unde a pus-o Dumnezeu. Pilda ar sugera că oamenii care nu îşi îndeplinesc sarcinile trasate în Ceruri ar fi inutili şi dispensabili, prin urmare pot fi distruşi de către Creator.

Mesajul este corect în principiu, deşi discutabil relativ la metodele punitive (după cum vedem, oamenii răi nu sunt imediat pedepsiţi de Dumnezeu). Totuşi, nu cred că Isus a blestemat smochinul din acest motiv alambicat.

Cred că explicaţia trebuie căutată mai aproape de logica vieţii: El a blestemat din cauza mâniei provocate de foame. Dar a făcut-o altfel, în mod conştient şi controlat. A vrut să îşi arate puterea absolută asupra materiei, pe care întotdeauna a ţinut-o sub control. Este singura ocazie menţionată în Evanghelii când Isus îşi lasă liberă mânia omenească. Ar fi putut-o face şi cu alte ocazii, care ar fi fost, desigur, menţionate. Nu a făcut-o fiindcă autocontrolul său era total. Prin această „scăpare” intenţionată şi nepericuloasă a vrut să le arate discipolilor săi cât rău ar fi putut face dacă ar fi vrut, dacă s-ar fi lăsat purtat de impulsurile omeneşti atunci când era jignit, ameninţat, lovit... crucificat. Dacă nu le-ar fi dat acest exemplu, poate ei ar fi crezut că El este neputincios sau bleg, cum s-ar spune „prost de bun”. Dar nu, El avea toată puterea de creaţie şi distrugere la îndemână. Acest lucru trebuiau ei să-l înţeleagă. Dumnezeu ne dă puterea, dar noi trebuie să avem responsabilitatea ei. Isus a fost întruchiparea bunătăţii divine, deşi ar fi putut face la fel de mult rău. Acest lucru este esenţial de înţeles. Puterea este însoţită de responsabilitate. Şi întotdeauna avem liberul arbitru de a ne folosi puterea omenească (şi supraomenească) ori spre mulţumirea Spiritului, ori spre satisfacerea Demonului. Cheia este autocontrolul. „Vegheaţi mereu!”, spune Isus.

 

    Motto:

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

(Lucian Blaga)

Unii anti-creştini declaraţi neagă realitatea scrierilor biblice. Le consideră poveşti de adormit copiii, inventate de imaginaţia bogată a oamenilor primitivi, precum au fost şi legendele Olimpului.

De la bun început, afirm că nu este nevoie să cunoşti Vechiul Testament ca să fii un bun creştin. A fi bun creştin înseamnă să îi semeni lui Isus, nu să fii erudit în Biblie. Totuşi, nu trebuie să respingem toată Biblia pe motiv că ni se pare cam deplasată, din punctul nostru de vedere. Lăsând la o parte indicaţiile de comportament zilnic - ce astăzi, după 3000 de ani, sunt cu totul desuete -, Vechiul Testament are o mare valoare culturală şi istorică. Multe dintre faptele relatate au fost confirmate de arheologi. Altele sunt confirmate de explicaţiile parapsihologiei contemporane. Cineva a descoperit chiar un cod, o încifrare numerologică a literelor ebraice ale Bibliei... Este o carte pentru specialişti, care au timp să o studieze amănunţit.

Pentru justificarea veridicităţii relatărilor biblice, eu vin aici cu un argument mai simplu, cel psihologic. Unele fapte incredibile relatate în scriptură se confirmă tocmai prin acest lucru: chiar şi astăzi sunt incredibile! Imaginaţia noastră este şi azi depăşită, de exemplu, de cum ar fi putut Moise să despartă apele Mării Roşii (la fel ca şi urmaşul său Ioshua, apele Iordanului umflat de ploi) pentru ca milioanele de evrei peregrini să traverseze albia secată local şi temporar. Ei bine, dacă aceasta ar fi fost o simplă „invenţie” a unui scrib evreu, să nu ne îndoim că ar fi sărit imediat să-l corecteze cei care fuseseră de faţă şi ar fi ştiut adevărul. Evreii aveau obsesia consemnării istoriei lor cât mai obiective. Omeneşte, ne putem gândi că unii şefi evrei ar fi fost înclinaţi să cosmetizeze realitatea, să o prezinte avantajos. Totuşi, nu era posibilă o falsificare grosolană a realităţii, fiindcă mulţi verificau cele scrise.

Dincolo de toate acestea, cel mai forte argument este sintagma „viaţa bate filmul”. Născocirile oricărui scenarist sunt mereu întrecute de viaţa însăşi. Imaginaţia oamenilor este limitată, bazată mai ales pe lucruri văzute sau auzite cândva. Gândiţi-vă la elicopterul, planorul şi submarinul proiectate de genialul şi unicul Leonardo da Vinci: ele nu au putut fi asimilate secole la rândul de gândirea comună a restului omenirii. Aşa şi cu „inventarea” trecerii Mării Roşii sau Iordanului prin separarea apelor. Practic, această idee era (şi încă este) prea greu de imaginat pentru a fi fost acceptată de evrei ca „povestea” de preamărire a lui Moise de către Dumnezeu. Ar fi putut inventa orice alt fel de poveşti pentru a-l face erou pe Moise, dar asta era prea mult. Depăşea orice limită a imaginaţiei omeneşti. Dacă nu ar fi fost un adevăr incontestabil, ar fi fost negat imediat de ceilalţi capi ai israeliţilor refugiaţi din Egipt, ruşinaţi ei înşişi de asemenea „aberaţie”.

Acest argument psihologic confirmă realitatea faptelor incredibile. De aici încolo, putem începe să ne întrebăm ce secrete tehnologice sau spirituale cunoşteau, sau numai foloseau, cei care populau Vechiul Testament. Şi să ne dăm seama de cât de multe lucruri încă nu cunoaştem nici astăzi, în epoca spaţială.

 

   MULTE CĂI, UN SINGUR DUMNEZEU      

Intrând pe o cale spirituală, adeptul se convinge treptat că este pe calea cea bună, experimentând senzaţii personale inconfundabile. Proporţional, creşte în el convingerea că alte căi nu sunt eficiente precum a sa, fiindcă nu i-ar fi putut oferi experienţele acestea. Aşa crede el. Ignoranţa îl face să creadă că drumul său este unic, iar celelalte drumuri sunt „înfundate”. În realitate, toate cărările sunt variante către acelaşi pisc. Ce contează cu adevărat este ardoarea spirituală, sinceritatea, devotamentul pentru Cauza Supremă.

Se întâmplă deseori ca un adept să fie dezamăgit de calea pe care a urmat-o ani la rândul. Este un moment de răscruce, o cumpănă de viaţă. Acum ar putea să părăsească definitiv orice are legătură cu lumea invizibilă, cu idealurile abstracte, şi să se adâncească în lucrurile concrete, care nu l-ar mai „înşela” în aşteptările sale. Dacă însă aspiraţia sa spirituală a fost sinceră de la început, ea va ţâşni din nou în sufletul său şi îl va orienta către altă cale autentică, sau către o căutare pe cont propriu, la fel de autentică. Alte forţe spirituale îl vor prelua, orientându-l prin alte metode către acelaşi Ţel. Cerul nu duce lipsă de Maeştri şi de imaginaţie în călăuzirea unui căutător sincer. Singura condiţie este să fie cu adevărat sincer, să aspire cu toată fiinţa sa către desăvârşire.

Sunt multe metode ce duc spre aceeaşi realizare. Înţelepţii diverselor căi se înţeleg întotdeauna între ei. Numai neofiţii, începătorii se tot ceartă: „Calea mea este cea bună, tu eşti în greşeală!”. Toate disciplinele spirituale caută să transforme fiinţa umană, dar teoriile şi metodele practice diferă, uneori substanţial. Toate acestea sunt însă „cârje”, de care discipolul se va dispensa la un moment dat (teologii, sfinţi, pelerinaje, obiecte sacre, moaşte, slujbe, miracole, povestiri, scripturi, temple, ritualuri etc – toate au o valoare relativă la importanţa pe care le-o acordăm noi). Cei care pun mare preţ pe „cârje” încă nu au ajuns să meargă singuri, şi de aceea le fetişizează. Desigur că înţeleptul nu va râde de începătorii într-ale mersului, bucurându-se de progresele lor, indiferent de erorile pe care le mai fac şi de, uneori, fanatismul lor. Câteodată ardoarea le încinge capetele prea tare...

Toate orientările spirituale au ceva atractiv în ele, altfel nu ar avea adepţi. De cele mai multe ori sunt aspecte spirituale autentice de netăgăduit. Se mai întâmplă însă ca idealurile iniţiale să fie treptat deturnate - fie din neştiinţă, din lipsă de experienţă, fie prin jocul ascuns al demonilor. Trebuie să recunoaştem şi să lăudăm lucrurile bune, dar să ne exprimăm raţional atunci când constatăm alunecarea unor învăţături către aberaţii teoretice şi practice.

„Comunitatea sfinţilor” nu este un concept abstract, ci o realitate cerească. Indiferent de religia, cultul, confesiunea profesată în timpul vieţii de om, spiritele descarnate văd cu obiectivitate că există o unică realitate spirituală, spre care tind toate sufletele. Ele vor deveni îngeri ghizi pentru oamenii ce adoptă una din metodele moştenite de la înaintaşi. Îi vor ajuta să se perfecţioneze în acea metodă de mântuire. Însă, de la un anumit nivel în sus, metoda nu mai are importanţă în sine, căci Dumnezeu îi aduce devotului inspiraţii proaspete de a se autocunoaşte şi a se îmbunătăţi. Adeptul începe să înţeleagă relativitatea căilor, dar absolutul căutării Divinităţii. Multe căi, un singur Dumnezeu...

 

publicate pe 16 februarie 2010


 

   Destinul este precum harta unui teritoriu încă neexplorat, pusă la dispoziţie de Providenţă. Dar omul are libertatea de a alege diverse cărări, de a străbate jungla vieţii fără indicatoare. Harta aceasta este destinată ochilor sufletului, ea se poate citi numai intuitiv. Unii oameni au ochii sufletului închişi, alţii sunt împinşi de mediu să rătăcească prin locuri inoportune. Uneori, chiar aflându-şi predestinarea, omul refuză traseul optim, sau nu mai poate ajunge la el. Însă înţeleptul apreciază valoarea hărţii de a îi sugera drumul cel mai scurt între Alfa şi Omega. Totuşi, harta nu este teritoriul; iar destinul nu este viaţa...

 

   Spiritul încarnat se roagă Domnului prin mintea din stare de veghe. Spiritul este încarcerat în creier, nu are conexiune liberă şi directă, precum spiritele libere. În somn, spiritul îşi lasă conştiinţa umană în corp, fiind astfel incomplet şi, de aceea, nu are suficientă energie spirituală pentru a redeveni ce era înainte de încarnarea în trup de om. În concluzie, spiritul încarnat este obligat să folosească resursele psihice umane pentru a comunica mai bine cu Divinitatea.

În corpul de om, spiritul poate primi Graţia suprema numită „extaz mistic”, prin care să fie primit aproape de Absolut. Dar nu sunt sigur că acelaşi spirit, descarnat fiind, ar fi avut acelaşi privilegiu. În corp de om, spiritul vrednic este răsplătit înmiit pentru vitejia sa de a înfrunta ispitele materiei...

 

   Ce este înjurătura? Este o metodă convenţională de a provoca instantaneu furia interlocutorului.

Din punct de vedere strict psihologic, furia este determinată de jignire, lezarea onoarei, a demnităţii personalităţii egoului. Personalitatea spirituală nu poate fi lezată nicicum.

În principiu, lezarea onoarei ar putea duce la pierderea respectului celorlalţi, de aceea se cere apărată. Pe o insulă pustie (unde conflictul ar rămâne strict între cei doi) jignirile ar putea avea efect doar în planul pierderii stimei de sine al celui ocărât; el ar reacţiona numai pentru a-şi apăra imaginea de sine.

Prejudiciul de imagine este în legătură cu aflarea de către terţi a „jignirii”. Chiar dacă nu ne simţim ameninţaţi de jignire, dacă ea devine publică, suntem totuşi obligaţi să luăm atitudine. Lipsa reacţiei poate fi interpretată ca vină, ca frică, având drept consecinţă diminuarea respectului celorlalţi. Aproape mereu, lipsa reacţiei poate fi interpretată de agresor ca o invitaţie la continuarea jignirilor. Este o adevărată artă aceea de a răspunde fără a amplifica conflictul, ci de a-l stinge.

publicate pe 11 decembrie 2009


 

VIITORUL ESTE OPTIMIST

În secolul XIX şi XX, terapia prin bioenergie era considerată o metodă revoluţionară. Eficienţa ei depinde însă de capacitatea bioenergetică şi de puritatea biocâmpului acelor câtorva aleşi. Fiind o terapie elitistă, inaccesibilă oricărui vindecător, ea a fost treptat înlocuită de către Reiki, care este deschis tuturor. El depinde totuşi de maestrul iniţiator, care trebuie să fie suficient de pur sufleteşte. Din cauză că unii maeştri au căpătat un orgoliu prea mare, iar unii chiar au inversat sensul benefic al tehnicii Reiki, Domnul Dumnezeu a adus o metodă şi mai bună pe planetă: vindecarea reconectivă. Aici nu este nevoie nici de maestru, nici de tehnică, iar eficienţa este şi mai bună. Iată deci că Atotputernicul veghează mereu ca oamenii să aibă posibilităţi de vindecare trupească şi sufletească, iar când unii le pervertesc, spre mirarea şi invidia lor, alţii primesc noi daruri divine şi mai frumoase.

Bioenergia, fiind elitistă şi limitată, a fost înlocuită de Reiki. Reiki, fiind întinat de răutatea unor maeştri, a fost înlocuit cu Vindecarea reconectivă, care nu are nici tehnică şi nici maeştri. Atotputernicul vegheaza mereu ca oamenii să aibă posibilităţi de vindecare, iar când nu mai sunt suficiente, El dăruieşte alte haruri divine, şi mai frumoase, celor care le merită, pentru a le răspândi pe tot cuprinsul planetei.

publicat pe 19 august 2009


Dumnezeu ne ridică în rang spiritual post-mortem după cât de mare influenţă benefică am avut asupra semenilor – în timpul vieţii şi prin efectele ulterioare -, dar la fel de mult şi după strădanille noastre sincere spre perfecţiune, deşi nefructificate. Contează, se pare, mai mult strădania personală decât rezultatele concrete nemaipomenite. Să fie Pământul mai mult o Şcoală decât o Operă? Efemeritatea tuturor lucrurilor materiale ne sugerează să credem că da. Cartea putrezeşte, dar învăţătura supravieţuieşte...

Este cutremurător cât de puţin au putut schimba destinul Pământului marii înţelepţi, luminile Cerurilor care s-au întrupat printre păcătoşi! În ciuda strădaniilor lor, omenirea este încă în faza de grădiniţă spirituală. Aşa pare, comparând puritatea vieţii şi învăţăturilor lor cu grosolănia epigonilor sau nereceptivitatea urmaşilor faţă de mesajul lor spiritual.

Înţelepţii au răspândit pe drumurile omenirii diamante curate, strălucitoare. Ele au fost însă acoperite de praful istoriei şi noroiul materialismului. Uneori, mai vine câte o ploaie binecuvântată de Dumnezeu care spală impurităţile şi lasă lumina să se reflecte în diamantele gândirii înalte, presărate pe drumul evoluţiei umanităţii.

„Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi. ” (Matei 7:6) ne atrăgea atenţia Isus. Porcul este docil dacă are ce mânca, dar poate deveni violent dacă nu mai primeşte lăturile cu care s-a obişnuit. Prin pilda asta, Isus ne indică inerţia majorităţii populaţiei, precum şi violenţa instigată de cei care vor să o păstreze adormită (spunând cam aşa: „Dragi noştri porci, mărgăritarele nu ţin de foame! Luaţi lăturile astea putrezite...”). Este reacţia morocănoasă a omului adormit, care vrea să fie lăsat să îşi continue somnul morţii spirituale.

Grijile existenţei, dorinţele omeneşti, inerţia trecutului... acestea marchează intens viaţa omului. Este cu adevărat un miracol păstrarea credinţei oamenilor, de-a lungul secolelor, în Absolutul Divin, cel pur, invizibil, de neconceput! Faţă de influenţa brutală, covârşitoare a forţelor planului fizic, inefabilul, etericul, subtilul pare lipsit de şanse şi de eficienţă.

Paradoxal, credinţa pură în Dumnezeul cel Absolut a fost perpetuată de nişte instituţii clericale pline de păcate. Pământul îşi are legile sale grosolane. Idealurile spirituale nu se pot manifesta perfect, ci prin compromisuri cu starea densă a minţii pământenilor.

Ritualuri mimetice, teologie indescifrabilă, păcatele preoţilor, invenţii absurde tolerate de credincioşi – acestea ne-au îndepărtat de idealurile originale ale fondatorilor religiilor si a Celui care i-a trimis aici, jos, cu misiunea de iluminare a celor orbi spirituali. Deziluzia pare inevitabilă. Şi totuşi, câte ceva rămâne mereu, se transmite peste timp, păstrează vie flacăra credinţei pure, iar ocazional, câte un sfânt o reaţâţă. Contează foarte mult apariţia în carne şi oase, persoana ce dă putere Cuvântului. Principalul argument spiritual este prezenţa fizică a propovăduitorului... „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” (Marcu 9:19), se lamenta Isus.

Republica dorită de Platon, condusă de înţelepţi, a rămas o utopie. Nu că ar fi imposibilă această organizare omenească, ci pentru că ea este constant împiedicată de ne-înţelepţi. Recunoscând realişti acest fapt nu dezarmăm pesimişti, ci devenim mai inteligenţi. „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii!” (Matei 10:16), ne povăţuia Isus. A fi inteligent înseamnă a dovedi cultură socială (în corelaţie cu chakra Swadisthana), dar totodată şi a te lupta pentru idealurile tale spirituale (în corelaţie cu chakra Manipura), cu toată compasiunea (chakra Anahata), puritatea gândului nobil (chakra Vishuddha), puterea mentală de a învinge obstacolele (chakra Ajna). Optimismul spiritual şi realismul social pot coexista paşnic în psihicul înţeleptului.

«Poate că aşa e normal, ca omul să-şi trăiască viaţa de om şi să lase preocupările spirituale pe seama preoţilor sau să apeleze la spiritualitate doar pentru a face faţă la momentele grele din viaţă... Poate că nu ar trebui să insistăm ca oamenii să cunoască şi să aplice învăţăturile spirituale... Poate că spiritele s-au încarnat din dorinţa intensă de a experimenta viaţa fizică, că de cea spirituală erau deja sătuli... De ce să le aducem acum aminte de ceea ce voiau să uite, după ce au plătit deja preţul imens cerut de sacrificiul încarnării?!»

De fapt, învăţăturile spirituale nu vor fi înţelese, apreciate şi urmate decât de cei apţi, suficient evoluaţi spiritual. Spiritualitatea face o selecţie automată. Şi nimeni nu o impune, decât fanaticii, dogmaticii, speculanţii credulităţii, conducătorii militari. Dumnezeu nu impune nimănui să Îl adore, de aceea nici nu se arată nimănui, lăsând oricui libertatea de a se îndoi de El. Orice om spiritual va proceda la fel, neimpunând nimănui credinţa sa. În acelaşi timp, va semăna seminţele înţelepciunii – în pofida oricăror dificultăţi -, pentru cei pregătiţi şi dornici a le fructifica. Prin asta îşi dovedeşte veneraţia şi sacrificiul (răbdând înfrângerile şi umilinţele inevitabile) pentru Sublimul Creator.

Recent reînfiinţata instituţie catolică pentru „păstrarea purităţii credinţei” (fosta Sfântă Inchiziţie) nu face decât să menţină artificial în viaţă nişte dogme absurde. Adevărul nu are nevoie de instituţii paramilitare, ci doar de răspândirea paşnică a cunoaşterii spirituale. Dogmele trebuie apărate cu platoşe de oţel, în schimb Adevărul trebuie expus gol-goluţ.

 

reflecţiile de mai sus au fost publicate pe 23 aprilie 2009


 

Viaţa este extrem de diversă. Oamenii au fiecare personalitatea lor. Fiecare spirit creat de Dumnezeu are un caracter unic. Iată de ce trebuie să celebrăm DIVERSITATEA. Aşa a gândit El lumea, diversă, nu monotonă. Uniformizarea şi limitarea exprimării personale nu sunt de bun augur (vezi bolşevismul). Ordonarea vieţii sociale impune norme, desigur, dar nu trebuie să impună uniformizarea gândirii, emoţiilor, comportamentelor. Omul are dreptul la creativitate, pentru a împlini rolul pe care i l-a atribuit Divinitatea: acela de a se exprima unic şi creativ, pentru a aduce ceva original, nou în Creaţie. Oricât de greu ne poate fi uneori, să acceptăm, să încurajăm diversitatea - dar nu şi aberaţiile, depărtarea de la conduita integrată în ordinea firii.

 

Dumnezeu a creat Totul, El este de o INVENTIVITATE nemăsurată. Când ne aflăm într-o situaţie "fără ieşire" să cerem sfatul Său ingenios. Întotdeauna El va găsi o soluţie, aceasta este specialitatea Sa - să găsească mereu soluţii. Viaţa merge înainte, din Voinţa Divină!

 

Cine este mai puternic decât un om dotat cu puteri demiurgice, dar care nu se lasă manipulat de acestea în scopuri egoiste? A rezista unei asemenea ispite colosale este cel mai mare act de bravură. Dovada supremă a puterii este CUCERIREA DE SINE. Aici, modestia este dovada clară a invincibilităţii.

 

Dumnezeu nu este grandoman. El a creat tot ce vedem, dar nu s-a semnat nicăieri. Cei care vor să-I semene, ar trebui să îşi însuşească MODESTIA. A fi modest nu înseamnă însă lipsa demnităţii sau ascunderea adevărului, ci lipsa mândriei, pur şi simplu.

 

"Un atom nu poate înţelege universul stelar. Cosmosul, cu milioanele sale de galaxii, nu poate sesiza prezenţa sau absenţa unui atom." Această preconcepţie a minţii umane poate fi însă relativizată de trăirea spirituală. Conştiinţa este un punct infim, fără formă sau dimensiuni. Acest infinit mic se poate dilata totuşi până la graniţele universului galactic. INFINITUL MIC DEVINE EGAL CU INFINITUL MARE. Mintea nu poate concepe aceasta, căci ea nu poate opera cu infiniturile. Dar Dumnezeu poate realiza acest miracol, El este "Stăpânul infiniturilor". "Infinitul mic este imposibil de găsit în cel mare, iar infinitul mare se simte de neatins de către cel mic." Şi totuşi, Dumnezeu face posibil ca infinitul mic să devină egal cu infinitul mare.
Punctul de conştiinţă are o identitate, numită "Eu". Devenind una cu universul, acesta din urmă capătă aceeaşi identitate. "Eu sunt El!", spun iluminaţii. Fiecare spune acelaşi lucru, pe rând, iar universul capătă toate aceste identităţi. Nu poţi cunoaşte realităţile spirituale decât prin identificare cu ele. Când Isus vorbeşte în numele Divinităţii, el se identifică cu Ea. Şi alţi sfinţi sau spirite înalte se pot prezenta drept Dumnezeu ascultătorului umil. Poate Dumnezeu să fie mai multe persoane? Nu este El unic? Fiecare conştiinţă are identitatea ei, iar Dumnezeu se poate exprima în moduri distincte şi unice. Totuşi, marile adevăruri spirituale sunt aceleaşi, deşi cuvintele pot diferi în descrierea lor.
Creştinii spun că Divinitatea este o Sfântă Treime. De fapt, Ea este o Sfântă Multiplicitate, dar această exprimare era prea pretenţioasă pentru omenirea secolelor creştine anterioare...

 

reflecţiile de mai sus au fost publicate pe 19 aprilie 2009


 

MORALITATEA IZVORĂŞTE DIN FERICIRE

Spiritualitatea nu se opune ştiinţei, ci egoismului.

Acesta ar fi chiar testul unei căi pretins „spirituale”: cât de mult ne conduce de la individualism la transpersonal şi universal. Condiţia umană este una instinctuală şi egoistă. Dar sufletul nu poate găsi fericire doar în urmarea impulsurilor egotice. Egoul cauta doar satisfacerea dorinţelor urgente, dar, odată împlinite, altele vor apare inevitabil, aruncându-ne într-o cursă fără oprire către obţinerea mulţumirilor efemere. Căutarea fericirii reale este forţa care conduce omul către spiritualitate. Omul egoist poate obţine aproape totul pe pământ: avere, faimă, siguranţă etc, mai puţin fericirea. Aici intervine spiritualitatea. Dacă omul urmează o religie care nu-i procură clipe de reală fericire, atunci acea religie nu are o încărcătură spirituală pentru el.

Comportamentul moral este consecinţa şi indicatorul aflării pe o cale către spiritualitate. Moralitatea nu are nimic în comun cu egoismul. Uneori, sub aparenţa binelui celuilalt, acţionăm din imbolduri egotice, dar acela nu este altruism adevărat, ci egoism mascat, uşor demascabil. Filosofia umanistă (din care s-a desprins etica şi echitatea socialistă) susţine necesitatea unui comportament moral, dar o argumentează exclusiv raţional, ideologic, abstract: binele societăţii. Acesta nu poate fi însă o motivaţie interioară de nezdruncinat. Argumentul convingător este cel sufletesc: moralitatea te poate face fericit, îţi mişcă sufletul, te înalţă peste mizeria condiţiei umane. Fericirea reală este adevăratul mobil al moralităţii.

Dar această fericire se distinge de satisfacţiile efemere obişnuite. Ea este starea sufletului eterat. Fericirea chiar există, distinctă de condiţia biologică sau pasională. Orice om a avut măcar câteva clipe de fericire reală în viaţă. Aminitirea acestor clipe îl face să continue viaţa cu speranţa de a retrăi alte clipe de fericire adevărată. Din păcate, mulţi o iau pe căi greşite, sperând, din ignoranţă, că astfel vor regăsi sentimentul împlinirii sufleteşti. Alţii, puţini, merg pe calea spiritualităţii autentice, unde au certitudinea (atestată de glasul ferm al înţelepţilor) că vor trăi fericiţi nu doar câteva clipe fugare, ci ore, zile sau permanent, în chiar mijlocul vieţii comune.

 

DUMNEZEU ESTE FERICIREA

Cine spune că Dumnezeu nu poate fi văzut, are dreptate.

Dar Dumnezeu poate fi simţit. El este fericirea. Dumnezeu este sursa fericirii. Fiind fericiţi pentru o clipă, atunci ne confundăm cu Creatorul Universului. Măreţia Sa ne poate intimida. Însă dragostea Sa de părinte, Tată şi Mamă în acelaşi timp, ni-L apropie. Iubind fericirea şi ştiind că fericirea este chiar inima Lui, vom intra în comuniune cu Dumnezeul iubirii şi fericirii. Este acelaşi cu Dumnezeul voinţei atotputernice, al cunoaşterii suprainteligente, al omniprezenţei infinite şi eterne. Cel mai simplu este să ne apropiem de El prin acest atribut divin al fericirii, care este nevoia fundamentală a sufletului nostru, ce nu poate de găsită decât prin unirea sentimentelor cu cele ale Divinului. Poate că ne este greu să bănuim ce gândeşte El, dar putem simţi imediat fericirea Sa eternă, pentru că este acelaşi sentiment pe care l-am simţit fiecare dintre noi, uneori.

Care este metoda de a fi fericiţi? Chiar asta: să tânjim după fericirea adevărată, copleşitoare, inundându-ne pieptul. Dar nu căutând diverse activităţi care ne promit fericirea, pentru că ea nu are nevoie de nimic din planul fizic pentru a apare. Istoria ne arată că oameni aflaţi în cele mai dificile situaţii au resimţit adevărate stări extatice. Calea de a fi fericit este chiar deschiderea sufletească spre fericirea necondiţionată, fără motivaţii exterioare. Odată ce motivul unei plăceri omeneşti a dispărut sau ne-am plictisit de el, a dispărut şi plăcerea, care se dovedeşte a nu fi fost adevărata fericire, ci doar o înşelăciune. Fericirea este o stare fără motiv aparent. De aceea, oricine poate fi fericit. Singura condiţie este să înţeleagă acest lucru simplu: fericirea este accesibilă oricând, oricui, nu are nevoie de cauze externe, ci doar de o chemare lăuntrică. Nu trebuie să facem vreo rugăciune de cerere, pentru că dacă fericirea nu va veni, ne vom simţi frustraţi, deci nefericiţi. Nu vom cere nimic nimănui, nici măcar lui Dumnezeu. Ca fii ai Săi, avem fericirea în genele noastre, ea face parte din corpul nostru spiritual. Descoperind-o în adâncul fiinţei noastre atunci când ne izbucneşte în piept, ne regăsim adevărata sorginte divină. Suntem născuţi din fericire, dar jocul cosmic pe care îl jucăm ne-a ascuns-o până acum. Să nu ne mai identificăm cu condiţia umană limitată, pentru că aceasta este doar un rol temporar în jocul cosmic. Adevărata noastră stare este cea de a fi fericiţi continuu, chiar şi în suferinţă, chiar dincolo de moartea corpului biologic. Oh, dacă am putea să simţim acest lucru cu toţii... De fapt, cu toţii vom ajunge la fericirea absolută, mai devreme sau mai târziu... Să avem răbdare, aşteptând cu emoţie avalanşa fericirii. Când ea va apare, toate clipele sau vieţile de necaz se vor şterge, ca şi cum n-ar fi existat. Atâta fericire imensă va face inutile alte căutări ignorante ale ei în lucruri mărunte sau eronate. Totul se va pacifica în sufletul nostru şi vom simţi că am ajuns la finalul drumului cosmic. În sânul Divinităţii. Fericiţi pentru eternitate. Fericiţi în viaţă şi dincolo de ea. Pur şi simplu, fericiţi...

P.S. Dacă încă avem dificultăţi în perceperea fericirii necondiţionate, studierea învăţăturilor spirituale ne-ar fi de prim ajutor.

 

CREŞTINISM ŞI BUDISM

Creştinismul şi budismul tibetan sunt complementare, având ca liant comun îndemnul spre compasiune universală. Totuşi, diferenţele sunt majore. Budismul lucrează cu spirite, dar neglijează existenţa lui Dumnezeu. Creştinismul vorbeşte despre Dumnezeu, dar neglijează existenţa spiritelor. În realitate, budiştii tibetani trăiesc în FRICĂ de spiritele malefice, religia lor este una profund magică. În realitate, creştinii resimt o anume NEPUTINŢĂ de a integra creştinismul în problemele vieţii cotidiene (poate de aceea încă mai apelează la vrăji şi vrăjitoare). Dacă s-ar putea combina cele două religii într-una singură, poate că s-ar putea obţine o religie mai puternică decât amândouă. Totuşi, adevărul este că religiile tradiţionale vor pierde tot mai mult teren în favoarea spiritualităţii universale, bazată pe cunoaştere, experiment, trăire personală, intuiţie, revelaţii şi nu pe ritualuri sau dogme. Ea a fost inaugurată prin practica şi doctrina spiritistă.

 

SINGURĂTATEA

Singurătatea este o binecuvântare pentru cel cu adevărat credincios, misticul. Atunci poţi împărtăşi toate bucuriile sau tristeţile tale cu cel mai bun prieten al omului: Dumnezeu. El nu le înşeală niciodată aşteptările oamenilor singuri. Dumnezeu este empatic - resimţind întocmai stările noastre - şi telepatic - receptându-ne fiecare gând pe care i-L dedicăm. Omul singur are privilegiul de a se împărtăşi cu prietenia iubitoare, afecţiunea lui Dumnezeu. Dar pentru asta trebuie să Îl considerăm cu adevărat prietenul nostru intim, invizibil, dar totuşi sesizabil ca o stare benefică şi ca o energie plăcută în zona pieptului şi a capului.

 

ARMONIA

Cymatica: geometria şi sunetele armonice sunt două manifestări ale aceluiaşi arhetip al armoniei dintre entităţi cosmice. Lumea astrală superioară, fiind alcătuită pe baza armoniei divine, dă vizitatorului impresia ca este alcătuită dintr-o continuă muzică, acolo manifestându-se direct arhetipul armoniei formei.

Matematica este şi ea o expresie similară. Muzica însăşi respectă anumite legităţi matematice. Universul este alcătuit după legile matematicii, dar nu cred că spiritele sau Dumnezeu au învăţat întâi matematica pentru a ordona lumea. Dimpotrivă, spiritele se bazează pe alte legi concordante cu matematica omenească, dar mult mai intuitive. De exemplu, geometria este mai apropiată de modul spiritual de ordonare a lumii decât algebra sau analiza matematică, fiindcă geometria este mai intuitivă. Totuşi, spiritele au la dispoziţie alte metode mai simple şi totodată mai eficiente de ordonare a cosmosului.

Muzica celestă, astrală este şi ea un ecou încă imperfect al sublimei armonii a ideilor, care nu poate fi reprodusă într-o formă artistică. Doar ajungând în planul mental am putea resimţi fericirea armoniei gândurilor înalte ale Creaţiei.

 

UMORUL, CALITATE SPIRITUALĂ

Mulţi filosofi, psihologi, scriitori, diverşi specialişti au încercat să explice umorul. Au lansat teorii interesante, dar nici una nu lămureşte pe deplin ce este el. Umorul nu a putut fi formalizat şi implementat în computere. Nici nu credem că va fi vreodată, pentru că ele nu pot reproduce nici libertatea (ci doar hazardul) şi nici prefăcătoria (ci doar valoarea de adevăr „fals”). Oricât de inteligente ar fi computerele actuale - în sensul stocării şi chemării instantanee a informaţiilor şi chiar capacitatea de a învăţa din propria experienţă – ele sunt complet idioate, adică respectă noncreativ algoritmul gândit de om. Putem presupune că simţul umorului este legat direct de existenţa conştinţei umane. Computerele nu pot fi amuzate pentru că le lipseşte conştiinţa. Înseamnă că umorul va fi explicat numai odată cu explicarea conştiinţei. Dar acest lucru este departe de a fi realizat de către ştiinţa modernă, deşi se străduieşte din răsputeri...

Din cele afirmate de cercetătorii umorului, câteva idei merită a fi reţinute.

Propunându-vă un punct de vedere sintetic şi personal, credem cu tărie că umorul este o calitate pur spirituală. Umorul este prezent şi la fiinţele eterate ale lumii spiritelor. Aceasta rezultă din comunicările cu spiritele, conform propriilor lor afirmaţii. Dacă este aşa, atunci originea comună a umorului trebuie căutată în zona spirituală, atât pentru spirite, cât şi pentru oameni. Şi este normal aceasta, deoarece oamenii sunt de fapt spirite încătuşate în materie, iar psihicul uman este un ecou al spiritului.

Mergând la esenţa umorului, credem că două motivaţii diferite îl generează.

Prima cauză a umorului (atât al omului, cât şi al spiritului) ar fi amendarea mecanicismului, rigidităţii, şabloanelor de comportare, simţire şi gândire. Este o reacţie la încălcarea libertăţii proprii spiritului. Spiritul este creat liber şi se bucură la maximum de această libertate în lumea sa originară. Atunci când ceva sau cineva se opune libertăţii sale, obligându-l să fie previzibil şi rigid, spiritul se revoltă şi îi transmite omului în care este încarnat starea de umor. (Simţul umorului este unul din cele câteva suprasimţuri aflate dincolo de cele 5 simţuri standard. Altul ar fi bunul simţ ş.a.m.d.). Nenumărate pârghii inconştiente ne manipulează în fel şi chip, dar omul are posibilitatea de a fi oricând imprevizibil, pentru că în el sălăşluieşte o fiinţă mai înaltă, absolut liberă.

A doua cauză ar fi diferenţa marcantă dintre aşteptări şi realitate, dintre formă şi fond. Lumea fizică este o lume a mascării, a minciunii, a aparenţelor. Pentru spirite însă adevărul este uşor de văzut, iar minciuna nu are cum supravieţui. De aceea poate fi amuzant să vezi cum le pică masca unor personaje care ar fi dorit să ne înşele, mai mult sau mai puţin voluntar. Umorul izbucneşte însă mai ales când spiritul ne transmite voalat ideea că toată această lume a noastră, cu tot ce există în ea, este o aparenţă, ea nu exprimă realitatea aşa cum se vede din lumea spiritelor. În acest sens, chiar şi infirmităţile sunt posibil de ridiculizat (cu tactul de rigoare), pentru că ele îmbracă în nişte aparenţe efemere (prezentate ca fiind definitive şi tragice) realitatea fiinţei spirituale create perfectă şi indestructibilă. În acest sens, orice poate fi demn de râs, pentru că orice există pe pământ este o formă trecătoare şi imperfectă, diferită de fondul spiritual al lumii. Din perspectiva perfecţiunii, orice imprefecţiune poate fi ridiculizată (cu compasiunea de rigoare, pentru a nu provoca suferinţe gratuite). Numai Dumnezeu NU poate fi ridiculizat, pentru că EL ESTE PERFECT. Am putea ridiculiza numai ideea limitată a unora despre Dumnezeu.

Umorul are nevoie de o anumită detaşare şi neagresivitate. Altfel, el este imediat înnăbuşit în stări mai grosiere de conştiinţă: furie, tristeţe, teamă etc. Umorul este o stare de conştiinţă superioară, apropiată de spirit. Simţul umorului este un posibil indicator al apropierii omului faţă de spiritul său, mai ales când apare în situaţii tensionate, problematice, cu miză mare.

Concluzionând, umorul, în esenţa sa profundă, este o reacţie la încălcarea atributelor fundamentale ale Spiritului: LIBERTATEA şi ADEVĂRUL. Mecanicismul este o ofensă adusă Libertăţii, iar aparenţa este o ofensă adusă Adevărului.

Toate formele de umor omenesc pot fi reduse la cele două cauze primare: şablonul rigid şi aparenţa dejucată.

 

reflecţiile de mai sus au fost publicate pe 22 martie 2009


 

 SPERANŢA, cum ar fi ea posibilă dacă omul nu ar avea o credinţă (fie şi nemărturisită sau neconştientizată) într-o Forţă Superioară Inteligentă şi Binevoitoare (numită Dumnezeu, Providenţă sau Îngeri)?! Speranţa clădită pe haos nu este realizabilă. Ateul autentic (dacă el ar exista!) nu ar avea speranţe, ci doar spaime...

***

 

Mintea este asemănătoare unui balon cu aer cald. Gândurile banale, lumeşti sunt ca balastul atârnat de nacela balonului. Ideile spirituale, aspiraţia spre înalt umflă balonul, precum aerul cald, ridicându-l spre cer.

***

 

Care este diferenţa dintre iluzionist şi magician?

Iluzionistul se străduieşte să ascundă trucurile de privirea publicului. Magicianul încearcă să ascundă faptul că el nu foloseşte trucuri.

Mai aforistic spus: iluzionistul ne face să credem că o iluzie este realitate, pe când magicianul ne face să credem că realitatea este o iluzie...

 ***

 

VIAŢA SPIRITUALĂ ŞI VIAŢA TEMPORARĂ

Karma bună este un indicator de progres spiritual, după cum karma rea indică o incapacitate de control a spiritului asupra omului. A merge pe o cale spirituală înseamnă că preferăm să deţinem controlul asupra vitezei de evoluţie, analizând direct şi imediat seminţele karmice, acţionând asupra lor şi nemaiaşteptând ca ele să dea fruct.

Pentru orice om, karma veche acţionează, de cele mai multe ori, automat. De aceea, spiritul îl sfătuieşte pe om să evite situaţiile karmic periculoase. Mai importantă decât trăirea pedepsei este conştientizarea greşelilor, a tiparelor mentalo-emoţionale necorespunzătoare cu armonia cosmică. Totuşi, niciodată nu putem evita toate deranjurile karmice care vin din urmă, inexorabil...

Locul reîncarnării se alege de obicei în altă zonă şi alt mediu, pentru a nu supune sufletul la aceleaşi chinuri. Vizitarea locurilor vieţilor anterioare activează predispoziţiile interne şi pericolele externe. Acestea se pot evita cu inteligenţă, cunoscându-ne avertismentele de la spiritul propriu, primite în cadrul Studiului karmic.

Karma se măreşte de la o viaţă la alta. Dar nu este nevoie să trăim până la capăt toată suferinţa virtuală acumulată. Secretul ieşirii din bucla temporală a legii karmei este să te strecori printre condiţionări, urmărind purificarea, evoluţia cât mai rapidă a sufletului către perfecţiune. Aceasta se face pe o cale spirituală autentică. Vei găsi metode inteligente de anihilare a karmei, adică să o faci inutilă ca lecţie de viaţă. Dumnezeu a inventat legea karmei, care conduce perfect universul, dar tot El ne dă tot sprijinul pentru a scăpa de tăvălugul ei mistuitor.

Căile spirituale se adresează omului, nu atât spiritului, pentru ca cei doi să se apropie. Spiritul imatur evoluează la început doar prin experienţe personale, nepăşind, probabil, decât accidental pe o cale spirituală, şi, oricum, nu până la capăt. Spiritul ceva mai evoluat, dar încă imperfect, ştie binele şi răul, cel puţin teoretic. Uneori, acesta acceptă o viaţă de om chinuită, ca să simtă empatic suferinţa pe care el a produs-o altora în trecut. Pe viitor, când altul va suferi, spiritul va rezona cu energia durerii, neagreând-o şi evitând-o. Teoria, ca teoria, dar experimentarea personală este cheia progresului! De aceea, cel mai probabil, doar spiritele avansate aleg o cale spirituală, fiindcă nu mai sunt atât de entuziaste de a se reîncarna din nou.

Există două moduri principale prescrise în căile autentic spirituale:

  1.     Calea normală:  Claritatea conştienţei şi Observarea de sine, ca un martor detaşat

  2.     Calea paranormală: Extinderea conştienţei şi Extazul mistic

Se spune că poporul care nu-şi cunoaşte istoria şi omul care nu-şi cunoaşte părinţii au un mare handicap în viaţă. Dacă ne ştim părinţii, la ei raportându-ne şi moştenindu-le unele atribute, oare nu ar fi bine să ne cunoaştem şi predecesorul spiritual din viaţa anterioară, care şi el ne marchează intens actuala viaţă? Şi dacă ne ştim neamul şi arborele genealogic, nu ar fi util să ne ştim mai multe încarnări precedente, care şi-au pus amprenta asupra formării spiritului nostru? Pentru asta s-a inventat Studiul karmic. El poate fi începutul unei autoanalize permanente, care constituie deja o cale spirituală, prin detaşarea de dorinţele nestăpânite ale ego-ului.

 ***

 

Iadul este un loc de izolare temporară a sufletelor ce păstrează intenţionat o vibraţie nepotrivită cu Iubirea divină, care se revarsă peste toată Creaţia. Ele doar sunt puse în „carantină” de către legile cosmice. Supliciul din iad este rezultanta propriilor proiecţii mentale şi emoţionale păstrate de spiritele imperfecte, iar acumularea atâtor porniri negative generează „iadul”.

 ***

 

Dacă vrem cu tot dinadinsul să facem o diferenţă între milă şi compasiune, atunci putem spune aşa:

MILA este o relaţie de la suflet la suflet. Când eşti milos, rezonezi empatic cu suferinţa şi slăbiciunea celuilalt, simţindu-te mai norocos decât el.

COMPASIUNEA este o relaţie de la spirit la suflet. Când simţi compasiune, rezonezi cu fericirea şi puterea de Sus, simţindu-te mai treaz decât celălalt. Compasiunea presupune şi o mare puritate lăuntrică, pentru a nu rezona cu energiile inferioare care provoacă suferinţele.

 ***

 

   Ego-ul este conştiinţa umană obişnuită - supusă nenumăratelor influenţe exterioare şi ale inconştientului. Sinele este conştiinţa pur spirituală din om - Atman, supraconştientul.

   La început, Sinele se identifică cu Ego-ul, chiar şi în călătoriile sale din vis. Sinele se trezeşte primul, de unde apar diferenţele dintre perspectivele Sinelui şi Ego-ului. Sinele îl convinge pe Ego să simtă această diferenţă. Ego-ul începe să se intereseze de problemele spirituale şi îşi pune întrebări filosofice. Este începutul evoluţiei conştiente. În final, Ego-ul reuşeşte să se identifice cu Sinele. Numai un spirit bătrân poate fi Guru pentru Ego, fiindcă este un Sine trezit el însuşi.

   Întâi, Ego-ul şi Sinele sunt una, apoi ei se separă, iar în final redevin una.

   „La început” desemnează primele vieţi în formă umană, sau chiar primele vârste ale actualei vieţi. Evoluţia spirituală conştientă începe într-una dintre vieţi, sau la un moment dat în viaţa actuală. Realizarea de Sine (acceptarea şi supunerea Ego-ului în faţa Sinelui Suprem Atman) apare într-una dintre ultimele vieţi obligatorii, sau chiar în ultima.

Iată, în mod simbolic, etapele evoluţiei spirituale. În realitate, Sinele este cel care evoluează, trăgându-l după el şi pe Ego, prin dezvoltarea personalităţii.

 ***

 

Rugăciune de consacrare a fructelor acţiunii noastre lui Dumnezeu
(de rostit înaintea unor activităţi mai importante sau chiar a celor mai mărunte):

M-avânt în acţiune cu doruri omeneşti...

Lumina Ta adu-mi-o din sferele cereşti,
În lumea zămislită din gândul Tău curat
Să fiu înţelepciunea şi braţul Tău armat!

Întreaga-mi bucurie Ţi-o dărui, Domnul meu!
Iar grija şi mândria le-ntorc spre Dumnezeu.

Indiferent de roade, eu fapta Ţi-o închin.
Ai grijă Tu de restul... Îţi mulţumesc! Amin.

 ***

 

Începem cu yoga, finalizăm cu Isus. Yoga dă metoda şi sistemul, Isus dă puterea şi harul. Prin yoga ne dominăm propria fiinţă, prin Isus dominăm demonii.

 ***

 

Când vrei să meditezi, apar gândurile inutile, vagaboande, necerute. Aşa se întâmplă tuturor. Atunci, trimite-i lui Dumnezeu aceste gânduri, dar nu oricum! Încearcă să le traduci în limbajul pe care îl înţelege Dumnezeu Cel Pur şi Fără Formă. Tradu-le într-o formă pură, în gândurile Divine! Este ca un koan zen. Dacă te vei strădui, vei ajunge la Pace!

 ***

 

INTERNETUL ARE MULTE LUCRURI BUNE 

Învăţătorii spirituali de astăzi îşi pot răspândi ştiinţa prin internet – un mediu de comunicare foarte eficient, instantaneu şi aproape complet (transmisii live TV, chat audio-video, e-mail etc) Prezenţa fizică nu mai este obligatorie, ne-am obişnuit cu prezenţa virtuală a celuilalt. Un mentor spiritual poate cuprinde mii şi sute de mii de discipoli, sau poate numai câţiva, dar buni, răspândiţi pe glob. Rolul său devine tot mai simbolic, fiind focarul material de răspândire al unei învăţături pur spirituale. Dacă este o cale autentică, elevii sinceri sunt preluaţi de spiritele însărcinate cu dezvoltarea spirituală a oamenilor: numărul de îngeri veghetori creşte ori chiar sunt înlocuiţi de spirite mai puternice, atunci când aspirantul merită şi are potenţial de creştere. Studiul şi efortul individual rămân baza. Strângerea în ashramuri a câţiva pasionaţi este o etapă depăşită. Planeta a devenit un gigantic ashram, iar internetul, legătura cea mai folosită. Contactul uman direct nu a dispărut, dar poate fi înlocuit, în favoarea mobilităţii.

Căile spirituale însele nu mai sunt atât de rigide şi diferite. Se produc împrumuturi reciproce inevitabile, datorită răspândirii lor prin mass-media. De aici şi riscul apariţiei unor kitsch-uri şi falşi prooroci, de care trebuie să ne ferim.

Omul devine mai tolerant cu religia celuilalt. Cu atât mai înţelegători sunt cei ce studiază învăţăturile oculte, care oricum sunt mai apropiate între ele ca substanţă şi limbaj. Toate spaţiile culturale importante au creat şi curente esoterice: mistica ortodoxă, gnostica creştină, sufismul islamic, cabala iudaică, yoga hindusă sau tehnicile budiste ş.a.. Înainte de a vorbi despre apropierea religiilor, să ne ocupăm de unificarea învăţăturilor esoterice!

Înainte vreme, un maestru ţinea câţiva elevi într-un loc izolat, dându-le înţelepciuni esoterice, secrete. Astăzi, avem foarte mulţi învăţaţi, foarte multe surse de informare (imposibil de citit toate!), foarte mulţi adepţi (dar şi mulţi nechemaţi!), iar informaţiile sunt publice, deschise (exoterice). Esoterismul a murit! Trăiască ştiinţa spirituală! Religiile vor pierde teren spiritual dacă nu vor include, pe lângă tezele şi ritualurile proprii, tehnicile şi cunoaşterea ţinută, până nu demult, secretă...

Şi, ce-aţi zice ca, peste o vreme, transmisiile live să se facă direct din lumea spiritelor?! Se cunoaşte şi se studiază de mult timp transcomunicarea electronică (apariţia spiritelor pe ecranele TV sau înregistrarea vocilor acestora pe benzi magnetice). Nu ne rămâne decât să aşteptăm perfecţionarea tehnologiei electronice şi atunci, poate, multe minuni vor deveni realitate...  

 ***

 

DATELE FATIDICE ALE OMENIRII, INVENTATE DE NUMEROLOGI

 A trecut şi anul 2000, fără urmări apocaliptice... Totuşi, se mai găsesc destui care anunţă tot felul de evenimente cosmice gata-gata să se-ntâmple şi să schimbe fundamental viaţa pământenilor. Numai naivii pot crede în scenariile în care Dumnezeu ne dă mântuirea colectiv, mură-n gură – odată cu un eveniment cosmic, la o dată interesantă numerologic (de exemplu „17.07.07” sau „21.12.2012”), prin venirea extratereştrilor sau printr-un cataclism global. Aşteptarea pomenii cereşti scade voinţa credinciosului şi zelul său spre o viaţă virtuoasă. Poate fi chiar o metodă de manipulare şi subjugare mentală, aplicată de diverşi autointitulaţi „Mesia”. Singura ei justificare pozitivă ar fi că întăreşte speranţa credincioşilor că eforturile lor de a fi mai buni, într-o lume tot mai rea, nu este în zadar. „Domnul vine!”, se spune. Totuşi, există şi riscul dezamăgirii că, iată, Domnul nu a venit nici în acest moment de transformare radicală, anunţat prin mass-media! Influenţa spiritelor se face treptat şi înţelept, nu dintr-o dată şi la grămadă. Să nu uităm că efortul individual nu poate fi înlocuit de mana cerească. Efortul individual este legea universului, iar calea spirituală este îngustă ca o cărare pe creste... Ca s-o străbaţi trebuie să renunţi la bagajele inutile strânse în viaţa de zi cu zi, la mentalităţile eronate, la superficialitate şi comoditate.

 ***

 

Unii filosofează astfel: "Oare de ce Dumnezeu este atât de crud şi nu ne împiedică să greşim, ca să fim perfecţi şi să nu mai suferim?". Iată un răspuns cât se poate de logic. Conform tradiţiei spirituale indiene, atributele CHIT (cunoaşterea absolută) şi ANANDA (beatitudinea netulburată) ale Existenţei Divine (SAT) sunt inseparabile, coexistente: SAT-CHIT-ANANDA. Dumnezeu ne-a făcut "după chipul şi asemănarea Sa", ceea ce, printr-un joc de cuvinte, ar putea fi rescris "după chit-ul şi ananda Sa". Omul este un dumnezeu la scară redusă... Bucuriile omului sunt scurte străfulgerări ale Prea-fericirii divine (ananda). Conştiinţa omului este un ecou îndepărtat al Totalei Conştiinţei divine, care are ca atribut natural LIBERTATEA; Conştiinţa divină nu poate fi restrânsă, mărginită de nimic. De aceea, omul este dotat şi el, volens-nolens, cu liber-arbitru. Deseori, el trebuie să aleagă între mai multe opţiuni, sub care se deghizează binele şi răul. Angrenarea liberului-arbitru nu se face, desigur, la întâmplare, ci prin utilizarea cunoaşterii şi a intuiţiei - datorate aceleiaşi Conştiinţe din om. Într-adevăr, pentru a putea fi cândva, sau mereu, fericit, omul este "condamnat" la libertate. Noţiunea de perfecţionare, îmbunătăţire a omului nu se poate separa de noţiunea de libertate. Planetele se mişcă extrem de exact pe orbitele lor, atingând aproape perfecţiunea. Dar ele nu sunt fericite (ananda) de această realizare, fiindcă le lipseşte conştiinţa (chit).

Extras din studiul despre ÎNVĂŢĂTURA SACRĂ

 ***

 

Psihologia are nevoie de Supraconştiinţă, precum religia de Dumnezeu. Relaţia inconştient-conştient este dezechilibrată. Inconştientul este imens, puternic, iar conştiinţa este parţială şi supusă capriciilor inconştientului. Ca o ghiulea prinsă de picior este inconştientul, iar libertatea conştiinţei este dată de lungimea lanţului.

Pentru echilibrul psihologic, trebuie introdus al treilea termen: Supraconştientul, la fel de vast şi puternic ca inconştientul. Ultimul este abisal, primul este ceresc. Conştientul este un "cursor" care baleiază pe scala de la minus infinit la plus infinit. Orice metodă care abordează inconştientul trebuie sprijinită pe o poziţie supraconştientă. Altfel, conştientul în sine este manipulabil, impresionabil, voinţa ocazională a unui individ nu are succes contra tendinţelor acumulate în milioanele de ani. Dacă însă îşi trage forţa de sus, din etajele supraconştiente, având resurse psihice nelimitate, atunci instinctele anarhice pot fi domesticite, tendinţele negative anihilate şi noi scheme pozitive inoculate, după modelul supraconştiinţei. Poţi coborî în abis numai pe cât te ridici în slăvi...

Freud a asemănat conştiinţa cu vârful aisbergului inconştientului. Mai degrabă, conştiinţa este vârful aisbergului supraconştiinţei. Polul determinismului, fatalismului şi depozitarul karmei personale este inconştientul. Polul libertăţii este supraconştiinţa, din care o mică parte este conştiinţa.

 ***

 

Când moare un Sfânt, Pământul plânge, Cerul se bucură, iar proştii bârfesc: „Uită că a murit şi ăsta, care ne vorbea de nemurire!”. Când oare vor înţelege şi ei că trupul este o carceră pentru suflet, care este liber cât infinitul şi mai puternic decât timpul? Poate atunci când se vor sătura să tot simtă frica morţii de atâtea ori, apoi să se tot nască şi să trăiască închişi în această carcasă de carne, de-a lungul lanţului reîncarnărilor...

 ***

  

Viaţa este ca o autostradă fără limită de viteză. Pe banda lumească, de lângă şanţ, circulă biciclete şi căruţe. Vehiculele rapide merg pe banda dinspre centru, cea spirituală. Toate se îndreaptă spre aceeaşi direcţie: Dumnezeu – diferă doar viteza. Ba, unele o mai iau şi în sens invers, total dezorientate sau pretins „originale”, producând caramboluri printre participanţii la trafic...

***

 

Îngerii sunt reprezentaţi în picturi ca nişte copii inocenţi. Probabil că Dumnezeu ar trebui figurat ca un copil şi mai curat. El se manifestă simplu, direct şi răspunde imediat la dragostea ta, ca un copilaş foarte pur.

***

 

FRAZE GOALE "CREŞTINE"

Dacă ar fi adevărat că "Isus Cristos s-a răstignit ca noi să fim mântuiţi!" - cum repetă pompos teologii - atunci n-ar trebui să mai comemorăm Vinerea Mare, ci s-o sărbătorim! Chiar dacă regretăm ce I s-a întâmplat, mai important ar fi că chinurile Sale ne-au salvat pe noi, deci lăsând făţărnicia la o parte, să ne bucurăm de moartea Sa! După pilda fermierului: după ce îngrijeşte porcul cu dragoste timp de un an, gospodarul îl taie de Ignat, şi e mare bucurie în familie...

Cine nu-i de acord cu această concluzie cinică, ar trebui ca de acum încolo să nu mai repete papagaliceşte fraza de mai sus. Fiindcă nu-i real că Isus a murit ca să ne mântuiască, ci pentru asta a trăit El. Moartea Sa nu ne aduce automat mântuirea, ci ne-am putea mântui, eventual, dacă am reuşi să fim mai buni, după modelul vieţii Sale.

***

 

VITEZA SPIRITUALĂ

Tehnologiile spirituale sunt făcute pentru a ne ajuta pe drumul spiritual. Unele pot fi comparate cu "carul cu boi", altele cu "avionul". Toate ne duc la destinaţie, dar dacă vrei viteză, trebuie să îndeplineşti nişte condiţii:

1 - Informează-te că s-a inventat avionul! Citeşte cât mai multe...

2 - Dacă eşti grăbit, află că drumul spiritual este atât de lung, încât merită să iei avionul!

3 - Găseşte aeroportul!

***

PIRAMIDA CREDINŢEI RELIGIOASE

La baza piramidei stau constructele strict omeneşti: bisericile. Biserica înseamnă clădiri şi cler. Clădirile pot fi temple, sinagogi, moschei şi biserici creştine. Clerul e format din preoţi. Bisericile sunt cele mai perisabile şi efemere.

La mijloc găsim religiile, constructe divino-umane. Ele sunt alcătuite din teologie şi ritualuri, diferind de la o religie la alta, de la o zonă geografică la alta. Inspiraţia unei religii a venit iniţial de Sus, fiind dată unui "channel" mai mult sau mai puţin pur. Religiile durează veacuri, dar tot sunt măcinate de moara timpului perfecţionist.

În vârful piramidei se află credinţa pură în Divinitate. Ea este aceeaşi pentru toţi oamenii. Toţi ne naştem cu credinţa în suflet, iar cine nu se naşte cu ea, nici nu o poate dobândi vreodată. Este darul Divinităţii pentru om, care nu dispare nici măcar cu moartea, ci creşte în eternitate.

***

Ne credem nemuritori fiindcă de mii şi zeci de mii de zile ne-am obişnuit să ne trezim dimineaţa vii. Dar credinţa asta iluzorie ni se schimbă radical în ziua fatidică în care pierdem o fiinţă dragă, apropiată sau suferim un accident. Şi se mai spune că cel mai greu se schimbă concepţiile!... Mentalitatea nu e solidă, ea se reconstruieşte permanent. E de-ajuns o zi tragică ca să-ţi schimbi mentalitatea complet.

***

NU EXISTA PĂCATE, CI ILUZII

Nu exista "păcate", "greşeli", ci numai ILUZII. Când încetezi a mai crede în realitatea iluziilor tale, îţi schimbi şi atitudinea, comportamentul. Chiar dacă există o inerţie la început, ea poate fi depăşită prin voinţă şi autosupraveghere. Atenţie deci la iluzii! Comportamentul este "greşit" fiindcă se bazează pe o eroare de percepţie a realităţii. "Păcatul" este urmarea logică a iluziei. Dacă tu ai depăşit iluzia celui care păcătuieşte faţă de tine, atunci dispare şi ranchiuna, şi setea de răzbunare.

Cât de supărat vei rămâne şi ce pedeapsă i-ai aplica bebeluşului tău când face pişu în poala ta?

***

NU RAŢIUNEA, CI LIPSA INTUIŢIEI CONTESTĂ SPIRITUALUL

Nu doar în situaţii de criză ajunge omul să creadă în Dumnezeu. Dar este adevărat că ele îl sensibilizează, îi dezvoltă intuiţia. Sentimentul sacrului vine din intuiţie. În general, oamenii intuitivi au şi credinţă.

Totuşi, nu raţiunea este obstacolul, ci lipsa intuiţiei. De fapt, o raţiune puternică şi o informare suficientă confirmă concepţia spiritualistă. Obstacolele sunt puse de semidoctism şi gândirea imatură filosofic.

***

ECUAŢIA DESTINULUI

Destin=karma+dharma,

unde:

Karma= pedepsele din trecut+ împlinirea aspiraţiilor din trecut+ sensibilităţi moştenite

Dharma(rostul vietii)= experienţe noi prescrise+ misiuni în slujba omenirii

În dharma intră noile abilităţi dăruite la naştere. În karma intră vechile abilităţi redeşteptate.

Karma şi dharma se întrepătrund. Astfel, karma este selectată de ursitoare din marele bagaj al vieţilor anterioare, astfel încât să se potrivească cu misiunea vieţii actuale. De asemenea, omul este dăruit cu noi abilităţi dhramice, potrivite să ardă karma prescrisă pentru această viaţă.

***

Dacă omul n-ar fi liber, atunci nu şi-ar face karmă.

 

Motto: Ne mor copiii! Parcă nu mai este dreptate pe lumea asta!

Religia creştină vorbeşte mult despre Dumnezeu, ceea ce este minunat! Religia creştină aminteşte şi despre demoni, ceea ce este instructiv! Dar nicăieri nu vorbeşte despre Legea Karmei, care este guvernatorul absolut al universului...

Oameni buni, nu vă fie teamă de Dumnezeu – El îşi iubeşte toate creaturile! Nu El este cauza suferinţelor omului.

Nu vă fie teamă de demoni – ca să nu-i alimentaţi cu emoţiile voastre negative! Ei sunt specialişti în a produce supărări. Nu-i mai îngrăşaţi cu gândurile voastre care au chipul lor, şi ei se vor desumfla ca nişte baloane fără aer şi fără putere! Demonii lucrează cu „materialul clientului”.

Dacă însă chiar vreţi un motiv să vă fie frică, atunci temeţi-vă de Karma rea, fiindcă nu puteţi scăpa nicăieri de ea, nici în Rai, nici în Iad! Ea vă cheamă mereu înapoi pe Pământ, ca să suferiţi. Această Karmă este ecoul faptelor voastre rele, care strigă, neîncetat: „Răzbunare, răzbunare!”. Mai presus de milă sau mânie stă implacabila Justiţie Divină, dură şi neomenoasă, imparţială şi Supremă... Aşadar, feriţi-vă să faceţi păcate majore, căci nu vor rămâne nepedepsite, mai devreme sau mai târziu!

 

Sfântul Bonaventura (1221-1274) spune: "Nimic nu-i este omului mai plăcut decît să înţeleagă ceea ce iubeşte."

***

Nu disperaţi la vederea atâtor grozăvii ale necuraţilor pe Pământ! Au şi oamenii buni ce învăţa de la cei răi!  Să înveţe ambiţia şi încăpăţânarea cu care îşi urmăresc împlinirea planurilor de răzbunare, colportare, bârfă...! Dar să le întoarcă în sens pozitiv. Adică să fie încăpţânaţi în a duce la bun sfârşit intenţiile bune, constructive, altruiste, să nu se lase înfrânţi de oboseală, de obstacole sau de piedicile puse de diverse persoane. Să nu se lase deturnate de sfaturile şirete care au rolul de a-i descuraja şi demobiliza.

Chiar dacă oamenii răi ne dezgustă numai privindu-i, darmite urmărindu-le atent încrâncenarea de ură şi invidie, dacă tot suntem nevoiţi să le suportăm prezenţa, măcar să profităm cu ceva din asta. Nici o raţiune nu-i poate opri să gândească negativ despre semenii lor, să le dorească răul şi să acţioneze cu îndărătnicie ca să-l facă... Haideţi şi noi, oameni buni, să fim cât se poate de încăpăţânaţi în facerea de bine. Să ne înverşunăm să slujim forţele binelui, să luptăm, mânaţi de suprema plăcere de a ne sacrifica pentru Bine şi Adevăr!

Proiectele de folos, nu le abandonaţi, cel mult amânaţi-le, dar nu renunţaţi la ele! Învingeţi dificultăţile prin perseverenţă şi viclenie chiar, ştiind că finalul este destinat binelui general. Nu disperaţi, fiţi tonici şi optimişti, iar atunci când totul pare că e pierdut, gândiţi-vă că efortul vostru nu a fost zadarnic, pentru că aţi lucrat inspiraţi de duhul înţelepciunii divine. (Poate că nu erau încă coapte toate condiţiile de înfăptuire, sau poate că munca voastră a fost doar premergătoare, pregătind terenul pentru o realizare ulterioară de mai mare amploare -  a voastră sau a urmaşilor voştri...) Avem nevoie acum, mai mult ca niciodată, de fanatici ai Binelui, de „terorişti” ai Binelui, care îi înspăimântă pe cei dedicaţi faptelor rele. Din exemplul celor răi nu vom extrage decât puterea iraţională de a lupta pentru idealul nostru, acţionând contrar intereselor egoiste. Nici lor nu le este prea bine -  bârfind, lovind cu vorba şi fapta, gândind mereu urât despre semenii lor -, dar continuă să o facă, în ciuda nefericirii pe care şi-o aduc singuri. Inversând polaritatea, nici noi, oamenii binelui, să nu ţinem cont de comodităţile şi plăcerile noastre, ci să ne ambiţionăm să servim scopurilor bune şi frumoase, chiar romantice. Şi atunci, îi vom place lui Dumnezeu, care ne va da linişte sufletească, în mijlocul greutăţilor luptei...

***

Oamenii cer să-L vadă pe Dumnezeu, ca să se convingă intelectual că El există. N-ar fi mai bine să ceară să manifeste ei înşişi o fărâmă din energia lui Dumnezeu - radiind din suflet bunătate, generozitate?! Ce folos ne-ar aduce să ştim că El există, iar noi am fi rupţi de El? N-ar fi greu de suportat ideea? Mai bine să simţim că suntem şi noi o părticică de Dumnezeu – prin fapte! Astfel, l-am convinge pe aproapele nostru că Dumnezeu există, aproape…

Dumnezeu acţionează prin oameni. Trebuie doar ca oamenii să devină conştienţi de această misiune divină, pe care o are fiecare.

 

"Asta este religia mea simplă. Nu e nevoie de temple, nu este necesară o filosofie complicată. Propriul nostru creier, propria noastră inimă sunt templele, iar filosofia este bunătatea."    Dalai-Lama

***

"Este foarte simplu să fii fericit, dar este foarte greu să fii simplu."    Rabindranath Tagore

***

 

CREDINŢĂ ÎN VALOARE

Cine nu pune preţ pe scara valorilor culturale, morale, spirituale, acela cel mult se teme de puterea lui Dumnezeu.

Cine respectă oamenii de valoare, rari precum perlele în ocean, acela a început să creadă în înţelepciunea Divină.

Cine ocroteşte şi încurajează oamenii excepţionali, acela deja îşi dovedeşte prin fapte iubirea pentru Creatorul Suprem - care îşi manifestă neîngrădit calităţile Divine prin aceştia.

***

anul 2008