< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
Articolul de mai jos nu este un studiu erudit de psihologie, ci un semnal de alarmă, adresat acelora care utilizează defectuos metoda psihologică a "gândirii pozitive". Fie că s-a înteles gresit, fie că s-a răspândit sub o formă vulgară, fie că intentionat este folosită deformat de către unele persoane, ea poate avea si efecte periculoase asupra celor care o aplică exagerat.
Principiul pe care se bazează "gândirea pozitivă" afirmă că "subconstientul omului este un fel de computer care operează cu programele mentale pe care i le inoculăm chiar noi, mai mult sau mai putin constient; dacă schimbăm lucid programul, toată sustinerea psihică se modifică în sensul dorit". Este si nu este asa. Subconstientul nu este un robot cu o minte infantilă. Este la fel de inteligent ca mintea constientă, dacă nu chiar mai destept si mai bine informat. În loc să îl credem un sclav al intentiilor noastre, mai bine să ni-l apropiem ca pe un prieten apropiat, egal si bine intentionat în a ne ajuta.
Pe principiul, pe jumătate corect, mentionat mai sus se bazează si unul din procedeele gândirii pozitive, pe care îl vom analiza în continuare. Atunci când starea psihică este deplorabilă, suntem învătati să mentalizăm puternic ideea "sunt bine, sunt bine !". Nu negăm că, în situatii de urgentă, o asemenea încurajare ne poate ajuta să depăsim un moment greu. Sau că, prin autosugestie, ne putem construi temporar o anumită stare psihică, preferabil minunată. Noi însă criticăm aici autosugestia de drum lung, care spune mereu "sunt", în loc de mult mai adecvatul "vreau să fiu". Obisnuinta de a-si impune o simtire neconformă cu starea de fapt va duce persoanele labile psihic să se mintă în permanentă. Vor începe să confunde realitatea cu propriile păreri si îsi vor atrofia treptat discernământul. Lumea exterioară va înceta să le mai trezească interesul si îsi vor crea singure un joc iluzoriu al pseudo-perceptiilor. Această izolare fată de mediu, într-o singurătate fabulatorie, este preludiul si chiar finalul bolilor psihice.
Trebuie să recunoastem totusi motivatia stiintifică a acestui procedeu, si anume trimiterea unui mesaj clar către subconstient, mai ales prin imagini. Dar, reprezentarea mentală conform dorintei noastre este o simplă metodă de comunicare cu el. Important este să nu confundăm lucrurile. Odată mesajul trimis, să nu mai insistăm în producerea imaginilor mentale, care ar putea deveni o obsesie, ci să ne continuăm treburile obisnuite !
Există o altă cale, mult mai ratională, de a ne ajuta optimismul si a ne mobiliza energiile lăuntrice în situatiile critice. Să folosim fraze de încurajare si de transformare interioară, dar formulându-le conform cu realitatea prezentă. Acceptăm că acum este mai rău, dar ne impunem si suntem convinsi că o să fie mai bine în curând. Acel "vreau să" dă comanda hotărâtă ca ceva să se schimbe, iar subconstientul va căuta prin metodele sale rafinate si inteligente să ne îndrume, pe nebăgate de seamă, către situatii favorabile.
Desigur, se poate întâmpla ca vointa noastră să nu fie destul de puternică, sau să fim perturbati (de programe mentale negative induse asupra noastră prin farmece, blesteme, pedepse de destin, entităti malefice, legături telepatice cu persoane dusmănoase etc). În această situatie, vointa se poate întări si prin reprezentarea mentală a unui scenariu favorabil. Dar aceasta nu înseamnă să ne lăsăm înrobiti de o imaginatie fără discernământ. Vointa trebuie întărită, nicidecum ocolită.
Vom deschide aici o acoladă despre mult-citata afirmatie cristică "Dacă ati avea credintă cât un grăunte de mustar si i-ati zice muntelui acesta <<Mută-te de aici, acolo>>, s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputintă." (Matei 17.20). Multi invocă această afirmatie celebră, mai ales când vor să-i pună pe altii în inferioritate. De aceea, poate că este cazul să o disecăm putin, cu textul Scripturii în fată. Iată care au fost împrejurările. "Un tată necajit a căzut în genunchi înaintea lui Isus, spunându-I : <<Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic si pătimeste rău... l-am adus la ucenicii Tăi si n-au putut să-l vindece>>. Isus a certat dracul, care a iesit afară din el. Si băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela." (Matei 17.14,15,16,18) "Atunci ucenicii au venit la Isus si I-au zis de-o parte :<<Noi de ce n-am putut să-l scoatem ?>>(Matei 17.19) <<O, neam necredincios si pornit la rău !>> (Matei 17.17) <<Din pricina putinei voastre credinte.>> (Matei 17.20)În acel context Învătătorul si-a permis un strigăt de disperare în fata neputintei oamenilor de a-L întelege. Nici măcar ucenicii Săi nu se puteau deschide către Iubirea si Puterea ce tâsnea din trupul Divinului Isus. De mult adunase El în suflet atâta nemultumire încât să-i certe asa : <<Până când voi fi cu voi ? Până când vă voi suferi ?>> " (Matei 17.17). Reprosul Său era generalizat, pentru că gloata celor care-L urmau nu se prea ridica la nivelul de întelegere spirituală si puritate cerut de Prezenta Divină a lui Isus. "Putina lor credintă" nu se referea la puterea lor mentală de a-si imagina alungarea bolii sau la gândirea insuficient de "pozitivă". Probabil că ei gândeau destul de pozitiv, ca apropiati ai Marelui Maestru, făptuitorul atâtor minuni. Deci nu atât neîncrederea în sine era invocată, ci cea în puterea pe care o transfera Isus, purtătorul harului spiritual. Mântuitorul si-a completat imediat explicatia mustrătoare, lămurind cauza profundă a neputintei lor, si anume, lipsa comunicării directe cu Dumnezeu : "Acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune si cu post." (Matei 17.21)
Concluzia acestei acolade este că "credinta" diferă de autosugestie. Credinta vine din inima spirituală, având supravegherea ratiunii si se adresează detinătorilor Puterii - fie Dumnezeu, fie Fiul Său. Prin urmare, să lăsăm Persoanele Divine să decidă dacă merităm sau este potrivit să primim ceea ce cerem.
Este, desigur, posibil ca o mare putere să fie declansată din subconstientul personal, fără nici o conotatie religioasă. Atunci, da, se poate vorbi de căi (inclusiv "gândirea pozitivă") prin care să exploatăm posibilitătile umane la maximum. Să ne amintim de puterea blestemului pe care Isus din Nazareth l-a proferat asupra smochinului neroditor. Ce putere mentală colosală avea acest om ! Totusi, Isus, iscodit fiind de apostoli, nu le-a vorbit despre ea, ci a insistat pe ceea ce le era mai de folos: pe imensa fortă a credintei si rugăciunii către Prea-Înalt si pe conditia ca ruga să le fie ascultată - compasiunea către semeni si puritatea sufletească. Iar printr-un asemenea gest teribil (ca si alungarea negustorilor din Templu) ne-a lăsat să întelegem, în plus, că Dumnezeu nu este dispus să rabde la nesfârsit nici nesimtirea, nici lenea, nici egoismul, nici răutatea si nici alte defecte în care ne complacem. Si, poate că ar fi bine să fim informati că nu întotdeauna detinerea unei mari puteri ne este de folos spiritual... Apar atâtea tentatii care ne pot pierde...
Modernii tehnicii de autosugestie s-au mai inspirat dintr-o altă spusă a Mântuitorului : "Orice lucru veti cere când vă rugati, să credeti că l-ati si primit si-l veti avea". Aceasta poate fi una dintre cheile succesului, dar si o manifestare paranoică. Se stie că nebunii au o mare putere de convingere, rămânând totusi inadaptati realului. S-ar putea spune că între gândirea corectă si forta vointei este întinsă o coardă, pe care omul sănătos trebuie să stea în echilibru acrobatic. Din punct de vedere energetic, forta vointei constă în expansiunea unui câmp mental care îi domină pe cei din jur si ne stimulează permanent propriile gânduri (devenite total optimiste si creative înspre succes). Îndemnul lui Isus ne alungă îndoiala că ruga noastră a ajuns în Infinit si că va fi împlinită de Atotputernicul, într-o formă sau alta. Este mai degrabă un sentiment, o intuitie, un răspuns instantaneu din partea spiritului cu o constiintă curată, si nu atît o gândire elaborată...
Oamenii diferă prin cuantumul de optimism pe care îl au, dar nimeni n-ar trebui să-si piardă vreodată speranta de mai bine. Pe acest sentiment de sperantă se bazează si "gândirea pozitivă" (sau "programarea pozitivă a mintii"), care directionează energiile individului către teluri precise, dezirabile si realizabile. Nimic rău în aceasta, ba dimpotrivă. Cu totul diferită este însă "TRANSFIGURAREA REALITĂTII", adică auto-halucinarea. Ea trebuie descurajată de către păzitorii sănătătii psihice, fiind acceptabilă doar ca o modalitate de creatie artisitcă sau stiintifică, sau în circumstante extrem de critice relativ la integritatea fizică sau psihică. Transfigurarea realitătii, ca mod de viată, este un procedeu complet las. Din punct de vedere spiritual, suferinta ne este dată ca să învătăm ceva din ea. Omul trebuie să fie lucid, cu perceptiile treze si să nu se păcălească singur prin alcool, droguri, medicamente psihice sau respingerea adevărului. Transfigurând, omul îsi adoarme vigilenta, trăind în iluzie, ca un drogat.
Ea nu trebuie confundată cu speranta de mai bine. Speranta se referă întotdeauna la vitor, pe când transfigurarea este o răstălmăcire a prezentului, adică o mistificare, un fals. Fără nădejde, omul rămâne o ruină, pierzându-si entuziasmul. Speranta este nu numai necesară, ci chiar obligatorie. Ea ne tine în viată. În schimb, transfigurarea ne perverteste mintea, care îsi va crea o lume paralelă. Suferinta trebuie simtită asa cum ne-o dă viata (desigur, fără exagerări masochiste). Însă, a gândi că "e bine" când, de fapt, e rău nu este doar o inversiune, ci chiar o perversiune mentală. Si, pentru că suferinta dată de soartă devine sterilă, ea se va repeta, ca să-si atingă scopul educativ - constientizarea propriilor greseli si îndreptarea lor. Omul nu rămâne cu mare lucru dacă ocoleste lectiile grele. De aceea, va îndura si cu altă ocazie dificultătile pe care le-a "fentat". Nu putem atinge Perfectiunea cu smecherii si minciuni.
Ca să întărim aceste afirmatii, poate greu de acceptat, să ne amintim o pildă bine-cunoscută : cumplitele suferinte ale Mântuitorului Isus în ziua uciderii Sale. Cea mai de neînteles si revoltătoare este agonia sa pe cruce. Asa cum unii iudei întrebau atunci, repetăm si noi sfiosi : de ce Dumnezeu Tatăl L-a părăsit în imensele Sale dureri ? Se poate răspunde în mai multe feluri, dar este, în mod cert, o pildă scrisă cu sânge, ca să n-o uităm vreodată. Ea ne lămureste că suferinta este omniprezentă pe Pământ si că omul nu o poate evita. Fiecare dintre noi trebuie "să-si poarte crucea". Însusi Fiul lui Dumnezeu a trebuit să suporte răstignirea, ca oricare om, ne-evadând din realitate prin nici un procedeu suprafizic, yoghin sau mistic. Asa cum făcuse nenumărate miracole, ar fi putut face si în această împrejurare nefastă. Dar n-a făcut... Prin urmare, acesta e modul în care ar trebui să întâmpinăm si noi greutătile vietii - cu luciditate si curaj.
RĂZVAN PETRE
2003
< Înapoi la Pagina Răzvan Petre