<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


PE MUCHIA „GÂNDIRII POZITIVE”

Articolul de mai jos nu este un studiu erudit de psihologie, ci un semnal de alarmă, adresat acelora care utilizează defectuos metoda psihologică a „gândirii pozitive”. Fie că s-a înţeles greşit, fie că s-a răspândit sub o formă vulgară, fie că intenţionat este folosită deformat de către unele persoane, ea poate avea şi efecte periculoase asupra celor care o aplică exagerat.

Principiul pe care se bazează „gândirea pozitivă” afirmă că „subconştientul omului este un fel de computer care operează cu programele mentale pe care i le inoculăm chiar noi, mai mult sau mai puţin conştient; dacă schimbăm lucid programul, toată susţinerea psihică se modifică în sensul dorit”. Este şi nu este aşa. Subconştientul nu este un robot cu o minte infantilă. Este la fel de inteligent ca mintea conştientă, dacă nu chiar mai deştept şi mai bine informat. În loc să îl credem un sclav al intenţiilor noastre, mai bine să ni-l apropiem ca pe un prieten apropiat, egal şi bine intenţionat în a ne ajuta.

Pe principiul, pe jumătate corect, menţionat mai sus se bazează şi unul din procedeele gândirii pozitive, pe care îl vom analiza în continuare. Atunci când starea psihică este deplorabilă, suntem învăţaţi să mentalizăm puternic ideea „sunt bine, sunt bine !”. Nu negăm că, în situaţii de urgenţă, o asemenea încurajare ne poate ajuta să depăşim un moment greu. Sau că, prin autosugestie, ne putem construi temporar o anumită stare psihică, preferabil minunată. Noi însă criticăm aici autosugestia de drum lung, care spune mereu „sunt”, în loc de mult mai adecvatul „vreau să fiu”. Obişnuinţa de a-şi impune o simţire neconformă cu starea de fapt va duce persoanele labile psihic să se mintă în permanenţă. Vor începe să confunde realitatea cu propriile păreri şi îşi vor atrofia treptat discernământul. Lumea exterioară va înceta să le mai trezească interesul şi îşi vor crea singure un joc iluzoriu al pseudo-percepţiilor. Această izolare faţă de mediu, într-o singurătate fabulatorie, este preludiul şi chiar finalul bolilor psihice.

Trebuie să recunoaştem totuşi motivaţia ştiinţifică a acestui procedeu, şi anume trimiterea unui mesaj clar către subconştient, mai ales prin imagini. Dar, reprezentarea mentală conform dorinţei noastre este o simplă metodă de comunicare cu el. Important este să nu confundăm lucrurile. Odată mesajul trimis, să nu mai insistăm în producerea imaginilor mentale, care ar putea deveni o obsesie, ci să ne continuăm treburile obişnuite !

Există o altă cale, mult mai raţională, de a ne ajuta optimismul şi a ne mobiliza energiile lăuntrice în situaţiile critice. Să folosim fraze de încurajare şi de transformare interioară, dar formulându-le conform cu realitatea prezentă. Acceptăm că acum este mai rău, dar ne impunem şi suntem convinşi că o să fie mai bine în curând. Acel „vreau să” dă comanda hotărâtă ca ceva să se schimbe, iar subconştientul va căuta prin metodele sale rafinate şi inteligente să ne îndrume, pe nebăgate de seamă, către situaţii favorabile.

Desigur, se poate întâmpla ca voinţa noastră să nu fie destul de puternică, sau să fim perturbaţi (de programe mentale negative induse asupra noastră prin farmece, blesteme, pedepse de destin, entităţi malefice, legături telepatice cu persoane duşmănoase etc). În această situaţie, voinţa se poate întări şi prin reprezentarea mentală a unui scenariu favorabil. Dar aceasta nu înseamnă să ne lăsăm înrobiţi de o imaginaţie fără discernământ. Voinţa trebuie întărită, nicidecum ocolită.

Vom deschide aici o acoladă despre mult-citata afirmaţie cristică „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar şi i-aţi zice muntelui acesta <<Mută-te de aici, acolo>>, s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” (Matei 17.20).  Mulţi invocă această afirmaţie celebră, mai ales când vor să-i pună pe alţii în inferioritate. De aceea, poate că este cazul să o disecăm puţin, cu textul Scripturii în faţă. Iată care au fost împrejurările. „Un tată necajit a căzut în genunchi înaintea lui Isus, spunându-I : <<Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi pătimeşte rău... l-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece>>. Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.” (Matei 17.14,15,16,18) „Atunci ucenicii au venit la Isus şi I-au zis de-o parte :<<Noi de ce n-am putut să-l scoatem ?>>(Matei 17.19) <<O, neam necredincios şi pornit la rău !>> (Matei 17.17) <<Din pricina puţinei voastre credinţe.>> (Matei 17.20)

În acel context Învăţătorul şi-a permis un strigăt de disperare în faţa neputinţei oamenilor de a-L înţelege. Nici măcar ucenicii Săi nu se puteau deschide către Iubirea şi Puterea ce ţâşnea din trupul Divinului Isus. De mult adunase El în suflet atâta nemulţumire încât să-i certe aşa : <<Până când voi fi cu voi ? Până când vă voi suferi ?>> ” (Matei 17.17).  Reproşul Său era generalizat, pentru că gloata celor care-L urmau nu se prea ridica la nivelul de înţelegere spirituală şi puritate cerut de Prezenţa Divină a lui Isus. „Puţina lor credinţă” nu se referea la puterea lor mentală de a-şi imagina alungarea bolii sau la gândirea insuficient de „pozitivă”. Probabil că ei gândeau destul de pozitiv, ca apropiaţi ai Marelui Maestru, făptuitorul atâtor minuni. Deci nu atât neîncrederea în sine era invocată, ci cea în puterea pe care o transfera Isus, purtătorul harului spiritual. Mântuitorul şi-a completat imediat explicaţia mustrătoare, lămurind cauza profundă a neputinţei lor, şi anume, lipsa comunicării directe cu Dumnezeu : „Acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17.21)

Concluzia acestei acolade este că „credinţa” diferă de autosugestie. Credinţa vine din inima spirituală, având supravegherea raţiunii şi se adresează deţinătorilor Puterii – fie Dumnezeu, fie Fiul Său. Prin urmare, să lăsăm Persoanele Divine să decidă dacă merităm sau este potrivit să primim ceea ce cerem.

Este, desigur, posibil ca o mare putere să fie declanşată din subconştientul personal, fără nici o conotaţie religioasă. Atunci, da, se poate vorbi de căi (inclusiv „gândirea pozitivă”) prin care să exploatăm posibilităţile umane la maximum. Să ne amintim de puterea blestemului pe care Isus din Nazareth l-a proferat asupra smochinului neroditor. Ce putere mentală colosală avea acest om ! Totuşi, Isus, iscodit fiind de apostoli, nu le-a vorbit despre ea, ci a insistat pe ceea ce le era mai de folos: pe imensa forţă a credinţei şi rugăciunii către Prea-Înalt şi pe condiţia ca ruga să le fie ascultată – compasiunea către semeni şi puritatea sufletească. Iar printr-un asemenea gest teribil (ca şi alungarea negustorilor din Templu) ne-a lăsat să înţelegem, în plus, că Dumnezeu nu este dispus să rabde la nesfârşit nici nesimţirea, nici lenea, nici egoismul, nici răutatea şi nici alte defecte în care ne complacem. Şi, poate că ar fi bine să fim informaţi că nu întotdeauna deţinerea unei mari puteri ne este de folos spiritual... Apar atâtea tentaţii care ne pot pierde...

Modernii tehnicii de autosugestie s-au mai inspirat dintr-o altă spusă a Mântuitorului : „Orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea”. Aceasta poate fi una dintre cheile succesului, dar şi o manifestare paranoică. Se ştie că nebunii au o mare putere de convingere, rămânând totuşi inadaptaţi realului. S-ar putea spune că între gândirea corectă şi forţa voinţei este întinsă o coardă, pe care omul sănătos trebuie să stea în echilibru acrobatic. Din punct de vedere energetic, forţa voinţei constă în expansiunea unui câmp mental care îi domină pe cei din jur şi ne stimulează permanent propriile gânduri (devenite total optimiste şi creative înspre succes). Îndemnul lui Isus ne alungă îndoiala că ruga noastră a ajuns în Infinit şi că va fi împlinită de Atotputernicul, într-o formă sau alta. Este mai degrabă un sentiment, o intuiţie, un răspuns instantaneu din partea spiritului cu o conştiinţă curată, şi nu atît o gândire elaborată...

Oamenii diferă prin cuantumul de optimism pe care îl au, dar nimeni n-ar trebui să-şi piardă vreodată speranţa de mai bine. Pe acest sentiment de speranţă se bazează şi „gândirea pozitivă” (sau „programarea pozitivă a minţii”), care direcţionează energiile individului către ţeluri  precise, dezirabile şi realizabile. Nimic rău în aceasta, ba dimpotrivă. Cu totul diferită este însă „TRANSFIGURAREA REALITĂŢII”, adică auto-halucinarea. Ea trebuie descurajată de către păzitorii sănătăţii psihice, fiind acceptabilă doar ca o modalitate de creaţie artisitcă sau ştiinţifică, sau în circumstanţe extrem de critice relativ la integritatea fizică sau psihică. Transfigurarea realităţii, ca mod de viaţă, este un procedeu complet laş. Din punct de vedere spiritual, suferinţa ne este dată ca să învăţăm ceva din ea. Omul trebuie să fie lucid, cu percepţiile treze şi să nu se păcălească singur prin alcool, droguri, medicamente psihice sau respingerea adevărului. Transfigurând, omul îşi adoarme vigilenţa, trăind în iluzie, ca un drogat.

Ea nu trebuie confundată cu speranţa de mai bine. Speranţa se referă întotdeauna la vitor, pe când transfigurarea este o răstălmăcire a prezentului, adică o mistificare, un fals. Fără nădejde, omul rămâne o ruină, pierzându-şi entuziasmul. Speranţa este nu numai necesară, ci chiar obligatorie. Ea ne ţine în viaţă. În schimb, transfigurarea ne perverteşte mintea, care îşi va crea o lume paralelă. Suferinţa trebuie simţită aşa cum ne-o dă viaţa (desigur, fără exagerări masochiste). Însă, a gândi că „e bine” când, de fapt, e rău nu este doar o inversiune, ci chiar o perversiune mentală. Şi, pentru că suferinţa dată de soartă devine sterilă, ea se va repeta, ca să-şi atingă scopul educativ – conştientizarea propriilor greşeli şi îndreptarea lor. Omul nu rămâne cu mare lucru dacă ocoleşte lecţiile grele. De aceea, va îndura şi cu altă ocazie dificultăţile pe care le-a „fentat”. Nu putem atinge Perfecţiunea cu şmecherii şi minciuni.

Ca să întărim aceste afirmaţii, poate greu de acceptat, să ne amintim o pildă bine-cunoscută : cumplitele suferinţe ale Mântuitorului Isus în ziua uciderii Sale. Cea mai de neînţeles şi revoltătoare este agonia sa pe cruce. Aşa cum unii iudei întrebau atunci, repetăm şi noi sfioşi : de ce Dumnezeu Tatăl L-a părăsit în imensele Sale dureri ? Se poate răspunde în mai multe feluri, dar este, în mod cert, o pildă scrisă cu sânge, ca să n-o uităm vreodată. Ea ne lămureşte că suferinţa este omniprezentă pe Pământ şi că omul nu o poate evita. Fiecare dintre noi trebuie „să-şi poarte crucea”. Însuşi Fiul lui Dumnezeu a trebuit să suporte răstignirea, ca oricare om, ne-evadând din realitate prin nici un procedeu suprafizic, yoghin sau mistic. Aşa cum făcuse nenumărate miracole, ar fi putut face şi în această împrejurare nefastă. Dar n-a făcut... Prin urmare, acesta e modul în care ar trebui să întâmpinăm şi noi greutăţile vieţii – cu luciditate şi curaj. 

RĂZVAN PETRE

2003