<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


PEDAGOGIA NONDUALITĂŢII

de Răzvan-Alexandru Petre

Capitole:

Unitate, unime, unificare  star  Ego dual şi ego nondual  star  Situaţia lose/lose  star  Separarea începe cu Spiritul  star  Agitatorul şi răzgânditorul  star  Antiterapia prin nondualitate  star  Ai libertatea să încurci planul divin  star  Simetria karmei  star  Amestecarea dualităţii cu nondualitatea  star  Dumnezeul asimptotic vs Dumnezeul instantaneu  star  Să ne lămurească Cristos  star  Tranziţia de la dualitate la nondualitate  star  Ne-răspunsuri nondualiste la întrebări fundamentale  star  Umor nondual


   2     Atenţie: textul conţine idei nondualiste radicale care vă pot afecta intelectual!

Unitate, unime, unificare

Spiritualitatea nondualistă poate fi dificil de înţeles. Cuvântul non-dualism ne duce automat cu gândul la unitate, unificare, unicitate, unime, deci ceea ce uneşte. De la această noţiune trebuie să purcedem şi tot aici ne vom termina călătoria spirituală.

1. UNITATE PRIN FRATERNITATE

Spiritismul a făcut deja primul pas spre a ne apropia de această înţelegere. Din revelaţiile spiritelor, am aflat că ele colaborează, se ajută permanent, acesta fiind îndemnul divin. „Toţi pentru unul, unul pentru toţi” este deviza după care se orientează în ceea ce fac. Şi au multe de făcut dacă vor să evolueze. De exemplu, în misiunile pământeşti şi cereşti, se reunesc forţele a nenumărate spirite de toate rangurile, de la cele mai rafinate şi inteligente, până la cele mai grosiere şi puternice. Şi toate acţionează ca o singură fiinţă.

Citez din articolul meu „Comentarii la studiile karmice ale doamnei Nina Petre”: «Fiinţele vii sunt mai mult decât un nucleu inteligent în jurul căruia se învârte restul lumii. Fiecare fiinţă face parte dintr-un colectiv de fiinţe şi, mai presus de destinul individual (foarte important, desigur, pentru individ), tronează destinul grupului. Nu ne putem sustrage legăturilor şi interacţiunii cu alte fiinţe. Suntem responsabili şi pentru alţi oameni, unii chiar necunoscuţi. Nu putem trăi singuri, ba nici măcar nu evoluăm singuri.»

2. UNITATEA SUFLETELOR ÎN SPIRIT

Ne apropiem şi mai adânc de ideea unei „fiinţe unice” (nondualistă) atunci când abordăm chestiunea încarnării spiritului. Am repetat în scrierile noastre un lucru pe care nu îl prea găsiţi în alte surse de informaţii spirituale. Iată o mică sinteză despre dualitatea suflet-spirit:

Spiritul încarnat îşi creează un suflet de om. La moarte, sufletul nu dispare în neant, ci este înglobat în spirit, ca o mască a unui actor. Spiritul dezîncarnat îşi poate pune această „mască” sau personalitate când vrea să se manifeste pământenilor drept fostul om. Dar acel spirit se poate manifesta sub oricare dintre formele umane pe care le-a încarnat la un moment dat pe Pământ. Deci sufletul nu supravieţuieşte independent, ci viaţa aparţine doar spiritului, iar sufletul rămâne doar ca o informaţie de arhivă.

Chiar şi în viaţa prezentă, sufletul nostru manifestă direct voinţa spiritului, fără a ne da seama. Dar există şi diferenţe. Sufletul manifestă şi alte influenţe exterioare. Când influenţele exterioare se interiorizează, adică devin parte a psihicului, acea parte independentă se numeşte ego. De aceea apar conflicte între voinţa spiritului şi dorinţa omului. Concluzionăm atunci că sufletul şi spiritul sunt ca şi două entităţi diferite.

Este important să ştim că există un spirit unic, cel întrupat în fiinţa noastră, care s-a manifestat de-a lungul istoriei sub forma a numeroase suflete de om. Deci sufletul este o restrângere a posibilităţilor nelimitate ale spiritului. Sufletul are o existenţă scurtă în timp, iar spiritul este veşnic. Sufletul este personal, iar spiritul este impersonal (o colecţie de personalităţi diferite) sau, mai exact, individual-impersonal. Mai presus de acest nivel se găseşte Conştiinţa universală, neindividuală, total impersonală, non-duală.

3. UNITATEA TOTALĂ

Nondualitatea ne spune că există doar o unică Fiinţă sau Conştiinţă universală care se autolimitează sub forma spiritelor. Fiecare spirit este un aspect original al Conştiinţei infinite. La rândul lui, prin încarnare, spiritul se autolimitează sub forma sufletului, care este doar un aspect temporar al spiritului. Deci, în esenţă, fiecare om este o mască a unei fiinţe unitare numite spirit încarnat, iar fiecare spirit face parte din unica Fiinţă numită Dumnezeu. Aceasta este teza nondualităţii, completată cu teza dualităţii suflet-spirit.

Iluminarea sau Trezirea spirituală este acea transformare energetică, independentă de voinţa şi putinţa omului, ce face posibilă dezlimitarea Conştiinţei de la nivelul de suflet la nivelul de spirit şi, mai departe, la nivel de univers şi mai presus de el.

4. SUPER-ILUMINAREA

Spiritualitatea dualistă poate fi comparată cu alpinismul pe marile piscuri din Europa. Spiritualitatea nondualistă este, în acest sens, alpinismul pe muntele Everest. Nu ne putem imagina o spiritualitate mai înaltă decât cea nondualistă.

Totuşi, există o ruptură de nivel între iluminaţi şi discipolii lor, o imposibilitate de înţelegere raţională care îi marginalizează pe cei treziţi spiritual. Această prăpastie generează un fel de dizarmonie pe Pământ, de care s-ar face „vinovată” însăşi nondualitatea, prin simplul fapt că s-a revelat iluminaţilor.

Iată un posibil dialog al surzilor între căutătorii spirituali şi un Trezit spiritual: „Maestre, dacă Dumnezeu este atotputernic, de ce nu opreşte El războaiele?” „Dumnezeu e războiul, el e victima, el e agresorul. Şi atunci, cine se plânge?” Iar dialogul se termină aici, în stupoarea generală.

Dacă maestrul este ceva mai sfătos, ar putea continua cu explicaţii dualiste despre Legea karmei, în virtutea căreia războiul reface un echilibru stricat anterior. Dar chiar şi aşa, este greu pentru mintea umană să priceapă un scenariu atât de grandios şi întins pe secole sau milenii. Oricum, va rămâne nelămurirea: cum a fost posibilă prima greşeală sau păcat care a pornit mecanismul karmic? Cât timp nu poate verifica prin trăire directă aceste informaţii subtile, omul e condamnat să CREADĂ POVESTEA ce i se spune, inclusiv cea despre nondualitate.

Deci, în mod ideal, ar trebui să existe o spiritualitate şi mai înaltă, care să nu creeze falii adânci între aspiranţi şi realizaţi. Dar care ar fi ea?

Există o zonă şi mai înaltă, dar inaccesibilă omului altfel decât prin moarte. Este viaţa de spirit superior liber. În lumea spiritelor înalte, ceea ce omul numeşte „iluminare” este starea normală a tuturor fiinţelor de acolo, dar amplificată faţă de planul fizic. Mai mult, nu mai există o prăpastie, ci doar o graniţă simbolică între creatură şi Creatorul unic. I-am putea spune acelei stări „super-iluminarea”. Dar nu orice spirit poate ajunge acolo, ci trebuie să fi evoluat suficient de mult. Pentru asta se încarnează spiritele pe Pământ, răbdând sute şi mii de vieţi chinuite: ca să progreseze şi să ajungă în preajma Creatorului.

Dar chiar şi acele spirite superioare au un ideal încă neatins. El se numeşte Cristos. Marele Spirit guvernează porţiunea noastră de univers şi, în acelaşi timp, trăieşte deplin în Tatăl. El este supremul model de echilibru şi armonie între Dualitate şi Nondualitate.

Dar chiar şi spiritul lui Cristos are un ideal şi mai înalt: cufundarea definitivă în fiinţa Tatălui Ceresc Absolut. Iată deci că mai există trepte mai presus de spiritualitatea nondualistă accesibilă omului...

< Sus >

Ego dual şi ego nondual

Ego-ul este un termen introdus de Freud în psihanaliza sa, având un anumit sens restrâns în cadrul teoriei sale. El a fost preluat mai recent în psihologia transpersonală şi spiritualitatea nonduală, dându-i-se sensul de opus al Sinelui Superior. Prin urmare, ego şi Sine formează o pereche de contrarii.

Analizând învăţăturile moderne, observăm că ego-ul este abordat în două sensuri total diferite.

Primul sens. Ego-ul dualităţii, sau demonul interior, este definit generic ca fiind acea structură psihică ce perturbă intenţiile Sinelui Superior, care intervine activ în evenimente în mod egocentric şi care, deci, trebuie îmblânzit, micşorat şi supus Legilor cosmice sau poruncilor divine. Se prescriu numeroase metode, căi de îmbunătăţire personală, de autoanaliză, de cunoaştere psihologică. Asta ar fi şi abordarea religioasă, reinterpretată de învăţăturile psihospirituale moderne.

Al doilea sens. Ego-ul din spiritualitatea nondualistă este senzaţia separării persoanei de restul universului. (De aici izvorăşte, de fapt, conceptul de “dualitate”: de la separarea dintre ego şi restul lumii, adică de la relaţia subiect-obiect. “Nondualitatea” apare când simţul separării dispare.) Iluminatul Tony Parsons spune că acest ego este o contracţie energetică, nu doar un gând, care atrage spre el numeroase alte gânduri ce devin astfel "personale".

Cel trezit spiritual consideră că evenimentele se întâmplă de la Sine, indiferent de ego-urile persoanelor. Ego-ul doar îşi arogă nişte fapte şi decizii care nu-i aparţin şi la care doar asistă. Această senzaţie că există o persoană separată numit ego este doar o aparenţă şi nu are puterea de a schimba nimic cu adevărat. Totul se întâmplă prin voinţa Supremului, nimeni nu e de vină şi nu are merite pentru nimic. Nu există liber-arbitru al vreunei fiinţe vii, fiindcă nu există nicio altă fiinţă conştientă decât Absolutul.

De exemplu, un câine nu este conştient de faptul că e câine, că suferă etc. El e doar Forţa Vieţii împachetată într-un ambalaj de câine, cu anumite instincte, dar şi posibilităţi de dresaj, care îşi joacă rolul în mod impersonal. Când mănâncă, e mâncatul pur, plescâind şi salivând. Când are o durere, câinele este durerea, schiaună, îl vezi cât de amărât este. Peste un minut, când durerea a dispărut, el se bucură de viaţă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu se plânge de ce i s-a întâmplat, deşi va avea grijă de acum încolo să evite sursa de durere (în mod automat, ca un update la programul de computer din creierul său). Câinele nu este conştient de sine aşa cum este omul şi de aceea nu suferă. Suferinţa este o durere interpretată de ego sau, deseori, o simplă interpretare fără un motiv real, imediat.

mintea animalelor
Fig.1 Mintea animalelor nu este niciodată îngrijorată

Acest progres evolutiv al speciei umane nu este însă privit în nondualitate ca un beneficiu, ci ca sursa suferinţei. Este o etapă ce poate fi depăşită. Omul nu doar că trăieşte o durere fizică, dar îi adaugă şi suferinţa psihică prin lamentări de genul: “De ce mi se întâmplă asta tocmai mie? Nu ar trebui să sufăr niciodată. Viaţa este dură cu mine, dar nu cu alţii. Cu ce i-am greşit lui Dumnezeu? Dumnezeu nu este bun.”

Rolul pragmatic al învăţăturii nondualiste este să înveţe omul să fie fericit, cum? dezvăţându-l a mai suferi. Unii învăţători nondualişti chiar se autodenumesc “dezvăţători”, pentru că ne învaţă să ne îndepărtăm schemele de gândire adunate de când ne-am născut, care ne aduc nefericirea indiferent de succesele pe care le avem. Nu suntem de vină, nu am avut alternativă, trebuia să învăţăm acel mod de funcţionare într-o lume duală, a contrariilor, în care individul se simte încolţit de pericole.

Dar acum a sosit momentul unei revoluţii individuale, când omul matur îşi permite să se simtă vulnerabil, simţindu-se una cu toate fiinţele cu care interacţionează, cu întregul univers şi cu Creatorul. Nondualitatea şi Trezirea spirituală nu este deloc una dintre metodele de dezvoltare personală şi dobândirea succesului individual. De fapt, este tocmai opusul acestora. Personalul dispare şi face loc impersonalului.

Totuşi, când îi este de folos "persoanei", învăţătura nondualistă joacă rolul, într-un fel, tot al unei terapii dualiste!

Iluminata Lisa Cairns: «Care-i diferenţa între A FI IMPERSONAL şi A FI O PERSOANĂ? Este iubirea. Esenţa fiinţei este iubirea şi permanenta mulţumire, percepţia pură. În schimb, simţul persoanei te face să crezi că mereu e ceva în neregulă.»

< Sus >

Situaţia lose/lose

Există o deosebire între nondualiştii „clasici” (de tip advaita-vedanta) şi cei „moderni” (neo-advaita). Primii consideră că există metode de îmbunătăţire personală şi, în consecinţă, adepţii ar trebui să depună eforturi pentru eliminarea ego-ului. Acest concept este dezavuat de „moderni”.

În primul rând, ego-ul nu se poate dizolva singur. E ca şi cum ai cere unui personaj din vis să oprească visarea. Nu are această putere. În al doilea rând, ce interes ar avea?! Iluminarea înseamnă însăşi moartea ego-ului. Pentru ego, este o situaţie lose/lose.

Pe de-o parte, ca ego, va fi mereu nemulţumit, fiindcă asta îi este natura. Ego-ul este simţul separării unei părţi din Tot. Oricât ar aduna sau şi-ar adăuga el (cunoaştere, experienţe, avere, sentimente, putere etc), tot va rămâne neîmplinit, fiindcă numai Totalitatea îl poate împlini. Dar asta este posibil numai prin dispariţia lui ca parte separată.

Pe de altă parte, odată cu dispariţia ego-ului, rămâne Fericirea pură, dar nu mai există vreo „persoană” s-o simtă. Visul că există acea persoană s-a terminat. De aceea, situaţia este oricum perdantă şi deprimantă pentru ego-ul care vrea "să aibă" iluminarea. Orice sfat este inutil, orice îndemn poate părea cinic.

Desigur, sfaturile sunt binevenite pentru a îmbunătăţi parţial suferinţa ego-ului. De exemplu, omul poate învăţa să-şi controleze gândirea compulsivă („fericiţi cei săraci cu duhul gândirii”!). Asta îi poate aduce o uşurare relativă. Mai puţine gânduri înseamnă mai puţine surse de stres. Dar relaxarea nu va dura mult şi o altă dorinţă, mai „spirituală”, îl va scoate din zona de confort. Inevitabil.

Omul atras de nondualitate este ca un fluture ce se învârte în jurul unui bec incandescent. Nu se poate aşeza pe el, fiindcă îl arde, dar atracţia este irezistibilă. După ore şi ore de învârtit, fluturele oboseşte şi are două opţiuni: fie se îndepărtează cu regret, fie se aşază pe bec asumându-şi îngrozit moartea iniţiatică. Poate de asta se spune că drumul către Dumnezeu trece, inevitabil, prin suferinţă.

Înţelegem astfel că ignoranţa poate fi şi ea, într-un sens, un mare „bine”, iar nenumăratele creaturi ignorante trebuie lăsate să viseze în pace. Deşi numai pace nu este, ci suferinţă...

< Sus >

Separarea începe cu Spiritul

Chiar şi spiritele invizibile au o imperfecţiune, care le îndeamnă neîncetat să atingă Perfecţiunea Absolută şi nu se pot opri până nu devin dumnezeieşti, adică îşi pierd individualitatea. Se pare că creaturile, de orice fel, sunt condamnate la activitate.

Scarlat Demetrescu scrie explicit în cartea „Din tainele vieţii şi ale universului” că, înainte de a fi trimise în Creaţie, spiritele sunt „imperfectate”, căci altfel nu ar putea exista separat de Creator.

Separarea este modul prin care apare Creaţia. Prima separare este Spiritul. Din Marea Conştiinţă universală se desprinde sau se delimitează o mică porţiune numită Conştiinţă spirituală. În cartea „Viaţa Impersonală” se spune că Divinitatea îşi alege unul dintre infinitele sale Atribute, a cărui manifestare o doreşte. Acesta devine nucleul Spiritului. În jurul lui se adună energia divină sau perispiritul (corpul spiritului). Din perispirit, la încarnare, se creează mintea omului. În minte apare apoi ego-ul, care găzduieşte Conştiinţa umană. Aceasta a apărut similar, prin divizarea Conştiinţei spirituale.

Procesul invers, de eliberare este următorul: retragerea Conştinţei umane în matca sa, Conştiinţa spirituală. Când apare iluminarea sau eliberarea de ego, „cineva” observă dispariţia acelei contracţii egotice. Deci centrul de conştiinţă al iluminatului se află acum în Conştiinţa spirituală, relatându-ne ce i s-a întâmplat corpului-minte.

Dar adevărata şi ultima eliberare constă în pierderea şi acestui „eu” foarte subtil şi revenirea Conştiinţei spirituale la Marea Conştiinţă din care a fost detaşată la începutul creării Spiritului.

< Sus >

Agitatorul şi răzgânditorul

Unii sugerează ironici că învăţăturile nondualiste ne-ar îndemna la lene, inactivitate, blazare, indiferenţă. „Din moment ce totul este perfect aşa cum este, eu de ce să mă agit?” ar spune ego-ul. Într-un fel este adevărat, dar nu în sensul sugerat. Activitatea sau inactivitatea nu este decizia ta. În 99% din timp, ego-ul mental nu poate sta fără să acţioneze. Dacă tu crezi că învăţăturile spirituale te moleşesc, e doar povestea pe care ţi-o spui tu, încercând să justifici astfel impulsurile care îţi conduc viaţa automat. Tu eşti doar un martor care le interpretează conform propriilor idei.

În acelaşi timp, când cel care asistă la o conferinţă nondualistă se simte mai relaxat, mai puţin agitat interior, este un efect psihologic benefic şi fără impact negativ asupra vieţii sale curente. A fi mai contemplativ nu este un „rău”. Dimpotrivă, constaţi că lucrurile îţi ies mai bine fără efort, într-un mod incredibil de firesc. Secretul? Lipsa de agitaţie.

Realitatea indescriptibilă a primit diverse denumiri: Vidul (nu vidul fizic!), Conştiinţa (nu conştientul omului!), Dumnezeu, Iubirea necondiţionată (nu iubirea personală!), No-thing (l-am tradus prin nimenimic), Nondualitate etc. Dar Dumnezeu nu este ceva spectaculos, ci chiar ceea ce se vede cu ochiul liber, dar este interpretat de ego ca fiind „obiectele lumii”. Fiind doar „simple obiecte”, ele nu îl satisfac pe ego-ul spiritual, care Îl caută pe „Dumnezeu”. Orbirea fundamentală îl împiedică să vadă că ceea ce caută altundeva este chiar în faţa ochilor săi. Aceasta este drama fără soluţie a ego-ului.

Lucrurile acestei lumi sunt „reale şi ireale în acelaşi timp”, după cum afirmă unii iluminaţi. În schimb, ego-ul este senzaţia că „eu sunt real, solid”, excluzând automat ideea că ar fi şi ireal. Şi el continuă, atribuind soliditate absolută şi obiectelor lumii înconjurătoare, întărindu-şi astfel permanent senzaţia că el este total real, într-un cerc vicios, alimentat şi de celelalte ego-uri din jurul său.

Interogaţia de tipul „cine sunt eu?” poate lămuri pe oricine că „eu” nu este nimic, decât o senzaţie nelocalizată. Intelectual, ego-ul poate înţelege că el „nu există”, dar va continua să creadă cu tărie că lumea este solidă, reală ca şi el. Fizica cuantică ne arată cu toate dovezile posibile că nimic nu este „solid”, ci totul este un joc al energiilor. Care „energii”, nimeni nu ştie ce sunt.

Un adevărat înţelept ştie că nimeni nu poate scăpa de ego prin efort personal. Satsang-urile (însoţirea cu înţelepţii) se pare că au puterea să elimine treptat ego-ul din unii şi să pulverizeze un parfum de iluminare. Poate fi şi un satsang vizionat pe YouTube. Atunci, în prezenţa iluminatului, ai impresia că înţelegi lucruri pe care nu mai eşti în stare să le povesteşti ulterior. Dar vorbele, gândurile şi emoţiile spirituale au un efect aparent, care se termină după întâlnire. Secretul trezirii totale şi definitive este numai la Domnul.

Chiar şi după dispariţia ego-ului, mai rămâne acolo „ceva”, o conştiinţă care observă această dispariţie a contracţiei şi starea de bine rezultată. Adică rămâne o dualitate subiect-obiect. Abia pe ultimul nivel de „realizare”, chiar şi acest rest de eu va fi eliminat, rămânând Purul Absolut, lipsa oricărei dualităţi. Cine face aceste operaţii extrem de subtile? Absolutul însuşi asupra visului Său.

< Sus >

Antiterapia prin nondualitate

Trezirea spirituală nu este o realizare umană, ci însăşi Divinitatea acţionează asupra acestui ghem de energii numit “om”. Iluminarea doar revelează Adevărul că nu există nimeni şi nimic decât Conştiinţa unică.

Când Ea se focalizează asupra Sieşi într-un anumit fel, atunci omul crede că el este separat de restul. Acesta ar fi ego-ul, simţul separării.

Când fiinţa umană începe să se întrebe “Cine sunt eu?”, este un preambul al Trezirii, un semn pozitiv. Dar nu omul se va ilumina. Când, în momentul Trezirii, Conştiinţa se defocalizează, separarea dispare şi constată că nu a fost o persoană cu ego, ci doar aşa avea impresia. Deci nu există niciun “iluminat”, o persoană cu capacităţi speciale, ci doar unica eternă Divinitate care se ascunsese de Sine şi acum s-a redescoperit, într-un joc magic.

Spiritualitatea nonduală este atât de ciudată şi de frumoasă, magică, miraculoasă! Totuşi, dacă este folosită în scop terapeutic, s-ar putea să dea rateuri, adică, dacă e folosită în discuţii destinate schimbării filosofiei de viaţă. Un pacient nevrotic, care simte un stres sau are o nereuşită se va simţi, probabil, uşurat. Dar dacă-i spui unei persoane depresive că „orice ai alege, decizia era deja luată”, asta i-ar putea agrava starea. În cea mai mare parte, pacienţii nu vor să se schimbe interior, ci doar să scape de neplăcere.

Spiritualitatea nondualistă nu este o terapie psihologică, deşi seamănă, pe alocuri, cu psihoterapia cognitivă. Ea poate ajuta spectaculos, ba chiar oferi revelaţii extraordinare, dar nu oferă o garanţie de vindecare. De fapt, nicio terapie nu oferă garanţii!

Iluminatul Peter Fenner spune că, în acest tip de terapie, clienţilor li se pune la dispoziţie un spaţiu deschis şi fără prejudecăţi pentru a-şi abandona propriile credinţe fixe şi emoţii îngheţate. Terapeutul nondual pune sub semnul întrebării structura şi natura suferinţei în aşa fel, încât dizolvă interpretarea autocentrată a pacientului.

Să luăm un exemplu. Tony Parsons spune că el, din starea de iluminare, nu vede în faţa sa decât nişte corpuri lipsite de persoană. Prin urmare, nu simte nici timiditate, nici teamă de părerea altora, nici dorinţa de a-i impresiona etc. Iată, deci, un posibil remediu al tracului sau al vorbirii în public: să te imaginezi că vezi oamenii aşa cum sunt ei în Realitate, nişte corpuri fără cineva înăuntru. Te manifeşti ţie însuţi, pur şi simplu. Nu exişti decât tu în toată sala aia mare. Nu mai poate apărea astfel nici intimidare şi nici manipulare, fiindcă nu există miză.

Link: Nondual Therapy Directory

Ceva similar se întâmplă cu unii dintre cititorii mesajelor sapienţiale ale lui Marius Ghidel, asemănătoare cu cele din nondualitate: ei suferă o mutaţie de conştiinţă care îi face să scape de stres, de problemele şi suferinţa produsă de ego. Marius joacă rolul de terapeut spiritual pentru unii, dar, aşa cum el este un “dezvăţător” spiritual, este şi “antiterapeut”, fiindcă nu vrea să vindece persoana, ego-ul, ci, dimpotrivă. El foloseşte argumente dualiste mistice ca să ne convingă şi să ne apropie de adevărul nondualist. Astfel, ne îndeamnă să ne bucurăm când avem o durere, când pierdem ceva, când suntem învinşi, fiindcă atunci ego-ul este scăzut, ceea ce ne apropie de Dumnezeu.

Nondualitatea pură este chiar “nespirituală”, în sensul că nu este prescriptivă, nu prescrie comportamente dezirabile, nu e moralizatoare. Cel mai bine ar fi (dar asta e deja o prescripţie!) ca nondualiştii să nu fie decât descriptivi, adică să descrie ce se petrece cu viaţa în prezenţa ego-ului sau fără el. Atunci când dau sfaturi cum să te comporţi fără ego, ei deja „cad” în spiritualitatea duală. Omul ar trebui (iar o prescripţie!) să decidă singur, pus în faţa unor fapte sau mărturii. Degeaba i se prescrie ceva dacă el nu e pregătit sau convins s-o facă. Deseori, ego-ul acţionează tocmai invers decât e sfătuit, mai ales când e împotriva interesului său. Şi atunci, să nu ne aşteptăm ca un sfat împotriva ego-ului să aibă rezonanţă în om (iar o prescripţie! poate că în unii are).

Credinţa în orice, inclusiv credinţa religioasă sau spirituală, este o proiecţie psihologică masivă. Toţi proiectăm inconştient. Iluminatul proiectează automat şi el, în virtutea obişnuinţelor corpului-minte, dar vede imediat că este doar o proiecţie. Asta înseamnă claritate, care aduce o eliberare interioară de presiunile ego-ului. Cei care s-au iluminat şi erau prinşi într-o grupare spirituală, deseori, sunt forţaţi să o părăsească, pentru a nu destructura povestea spirituală pe care le-o spune gurul sau mentorul.

Teoria nonduală poate atrage numai pe cei aproape de Trezire, care au acest germene al desăvârşirii în ei. Pe ceilalţi îi va speria, întrista, amuza sau n-o vor înţelege. Nondualitatea este minunată, dar nu-i menită să rezolve chestiunile personale, decât, poate, prin ricoşeu. În lumea relativă, funcţionează perfect, de exemplu, Legea atracţiei: la ceea ce te gândeşti (fie pozitiv, fie negativ) acel lucru îl capeţi, adică îl capătă mecanismul minte-corp. Sau Legea karmei şi celelalte legi universale. Şi terapiile normale, ale lumii duale.

Conştiinţa nonduală este soluţia la toate problemele şi, în acelaşi timp, nu este o soluţie la nimic, este liberă, nu poate fi constrânsă a ne da rezolvări, dar nici a nu interveni în viaţa noastră. Este dispusă să accepte orice mizerie, ca şi orice frumuseţe…

< Sus >

Ai libertatea să încurci planul divin

Ca să împăcăm şi mintea, şi non-mintea, putem spune că omul are liber-arbitru, dar în limitele date de destinul său. Destinul ar fi un subproiect dintr-un proiect mare, iar libertatea constă în mici modificări aduse acestui subproiect. Din perspectiva omului, ele pot fi modificări substanţiale, dar din perspectiva proiectului divin, nu-i ating esenţa.

Proiectul divin este ca un desen simetric care ia forma dorită treptat, pe măsură ce creionul realităţii trasează liniile. Dacă creionul alunecă forţat în altă direcţie, proiectul trebuie să se adapteze, adică va trebui să mai adauge linii similare şi simetrice. Este deci obligatoriu ca desenul să ajungă simetric în final. Karma reprezintă micile reparaţii şi corecturi ale devierilor de la proiectul iniţial. În rest, este numai Voinţa Divină.

libertate, karma, proiect divin
Fig.2 Deturnarea şi repararea Proiectului divin

Pentru Dumnezeu nu există timp, deci are o răbdare infinită ca proiectul să devină un desen concret. În Creaţie însă, desenul ia naştere în timp, uneori secole şi milenii. De aceea, există temuta şi justa Lege a karmei.

Oricine poate remarca unele legături cauză-efect în viaţa sa şi a apropiaţilor. Este cu mult mai greu să aflăm conexiunile karmice de la o viaţă la alta. E necesar un Studiu al karmei şi destinului, aşa cum îl face Nina Petre. Karma aparţine Spiritului etern, iar legăturile se fac deseori peste veacuri, între oamenii în care se încarnează Spiritele la un moment dat, oameni care nu se născuseră când a început lanţul cauzal. Desenul divin este mult mai vast decât ne putem închipui şi nu ţine cont de duratele imense de timp. Dumnezeu vede totul în simultaneitate, ca pe un desen. Totodată, simte că desenul este incomplet înfăptuit şi pompează mereu energia Vieţii ca să ajungă la finalitatea dorită.

Putem afirma deci că omul are o voinţă liberă, dar este restrânsă la acţiuni de mică importanţă pentru marele proiect, o libertate care doar adaugă mici înflorituri neesenţiale la desenul divin (vezi fig.2). Deci, în final, desenul va avea, probabil, mai multe linii decât erau prevăzute în proiectul iniţial, dar îşi va păstra simetria şi liniile generale.

Conform doctrinei Karma-yoga, ai liber-arbitru, dar mai bine să nu-l foloseşti, ca să nu produci karmă. Doar află sau intuieşte proiectul divin şi urmează-i conturul!

< Sus >

Simetria karmei

Descoperirile din fizica modernă pleacă de la ecuaţii matematice. Teoria este plauzibilă numai dacă oferă simetrii. O metodă euristică (pentru noi descoperiri) este amplasarea cunoştinţelor într-un desen simetric, urmând ca locurile deocamdată goale să fie umplute de noutăţi (aşa a procedat Garett Lisi, un fizician cuantic).

În geometria sacră sunt evidente simetriile, care induc senzaţia de frumuseţe.

Simetria este prezentă şi în Legea karmei. Ea se exprimă popular în proverbe de genul “bine faci, bine găseşti” sau “cine seamănă vânt, culege furtună”. Alteori, lucrurile sunt cu bătaie mai lungă: observăm că “părinţii au mâncat aguridă, iar tinerilor li se strepezesc dinţii”.

Sau, şi mai complicat, în cadrul unui grup restrâns, relaţiile şi acţiunile interpersonale sunt marcate de simetrii relaţionale, ca în exemplul de mai jos. Astfel, putem vorbi de o karmă de (micro)grup, în care parcă se împart simetric susţinerile şi agresiunile reciproce. Totul se întâmplă natural, dar ca după o schemă premeditată. Asta parcă nu-i karmă, ci o schemă. Şi cine altcineva ar fi putut-o gândi decât Inteligenţa Divină?!

Analizând retroactiv situaţia complicată a unui microgrup real, am înţeles că deciziile luate de membrii ei au fost normale şi logice din punctul fiecăruia de vedere personal şi nimeni nu i-a forţat în mod deliberat. Toţi au acţionat natural. Or, tocmai acest fapt ne arată că au urmat nişte directive venite de Sus şi implementate în mintea lor. Altfel, nu ar fi putut exista în desenul de grup atâtea simetrii ale relaţiilor, influenţelor şi evenimentelor. Sau am putea spune că Inteligenţa divină este implicită în fiecare dintre actorii Vieţii, acţionând inteligent din interiorul Vieţii.

Analizând microgrupul, am încercat să prevăd cum va decurge un eveniment viitor. Cum? Simplu, completând simetria incompletă a tabloului de grup. Şi aşa s-a întâmplat, conform simetriei. Straniu sau magic? Oricum l–am considera, este motivul pentru ceea ce am scris mai sus. Niciun scenarist de film nu s-ar putea gândi la atâtea detalii semnificative...

Stă Dumnezeu aplecat cu atâta atenţie asupra vieţii fiecărei fiinţe? De asta să nu ne îndoim! El are grijă de fiecare piesă a imensului puzzle numit Univers, fiindcă toate sunt părticele rupte din Fiinţa Sa prin sacrificiu de Sine.

situatie karmica microgrup
Fig.3 Situaţie karmică în microgrup (rude şi prieteni apropiaţi)

< Sus >

Amestecarea dualităţii cu nondualitatea

De regulă, învăţătorii de spiritualitate nondualistă amestecă în vorbire planul relativ, al dualităţii (D), cu cel absolut, al nondualităţii (N). Despre Nondualitate nu se poate vorbi nimic şi orice se spune e o minciună. Totuşi, cuvintele sunt necesare pentru a indica direcţia unde se găseşte Adevărul. Astfel, discipolul este introdus gradat în nişte concepte nonumane folosind cunoştinţe familiare, pe care le înţelege. Pe măsură ce se vorbeşte despre ego şi Sine în termeni dualişti, se mai strecoară şi câte o perlă nondualistă, care îi poate declanşa o sclipire de revelaţie.

Dezavantajul este că o minte analitică poate constata derapaje logice la trecerea de la un plan la celălalt. Şi apar întrebări imposibile de genul:

• De ce să mă lupt cu ego-ul (D) dacă el este doar o iluzie (N)?

• Dacă Conştiinţa n-are memorie, fiindcă nu există timp (N), atunci cum îmi poate conduce ea viaţa şi să-mi dea informaţii despre trecut (D)?

• De ce să-mi opresc gândurile (D) dacă ele vin chiar de la Conştiinţă (N)?

• Dacă Dumnezeu a creat totul (N), înseamnă că tot El l-a creat şi pe Satan şi tot răul (D)?

• Dacă există numai Voinţa divină (N), de ce atâta haos şi suferinţă în lume (D)?

• Omul se iluminează spiritual în urma eforturilor sale (D) sau pentru că este Voinţa lui Dumnezeu (N)?

• Cine profită de trezirea spirituală: omul (D) sau Spiritul său (N)?

• Dacă Dumnezeu are grijă în fiecare moment de tot şi toate (N), de ce să ne mai rugăm la El (D)?

• De ce ne deranjează ego-ul (D) dacă nu există liber-arbitru (N)?

• Cum poate exista atât timpul în desfăşurare (D), cât şi timpul îngheţat ca eternitate (N)?

• Cum poate să fie totul atât real (D), cât şi ireal (N) simultan?

Tocmai pentru că totul este real şi ireal simultan am scris aceste rânduri, ca să ne obişnuim cu ideea. Logica obişnuită se ocupă numai cu ceea ce e “real”, deci nu o poate accepta. Totuşi, matematica a inventat numerele complexe, formate dintr-o parte reală şi alta imaginară (a + bi). Dacă matematicienii au putut, noi de ce n-am putea să ne adaptăm la această realitate paradoxală?!

De aceea, este util ca învăţătorul să atragă atenţia de la început că există două realităţi simultane, suprapuse, la fel de reale, dar atât de discrepante: planul relativ al creaţiei duale (D) şi planul absolut al Creatorului unic (N). Este Creator unic nu doar pentru că e singurul care creează, ci este singura fiinţă care a existat vreodată, chiar dacă “sub forma” Conştiinţei fără formă.

Atunci când vorbim despre planul absolut (N) sau transcendent, ne lovim constant de paradoxuri verbale şi logice, din simplul motiv că este imposibil de descris sau înţeles. Dacă vrem să ne păstrăm discursul coerent, ar trebui să ne limităm a vorbi doar despre ego-ul din dualitate (D), din planul imanent.

În Marea Britanie, unde nondualitatea este un curent spiritual la modă, a apărut o aşa-zisă “poliţie advaita”, adică persoane “puriste” care, aflându-se la conferinţe sau ateliere spirituale unde oratorul vorbeşte folosind un mod personal, acestea intervin autoritar în discuţie şi spun ceva de genul “Nu există niciun eu!”, “Nu mai folosiţi limbajul comun!” smiley

Deci avem două posibile abordări, în funcţie de context şi auditoriu. Există astfel:

1) Abordarea lejeră, naturală. Trecem de la planul relativităţii (D) la cel absolut (N) şi invers în funcţie de subiectele discutate, de întrebările audienţei, de nivelul lor de înţelegere, de experienţa lor spirituală. Este o cale naturală, folosită în majoritatea curentelor spirituale, inclusiv în advaita-vedanta şi jnana-yoga (nondualitatea indiană). O folosesc şi eu deseori.

2) Respectarea forţată a liniei de demarcaţie. Ori vorbim în termeni psihologici asezonaţi cu termeni religioşi binecunoscuţi, cu tehnici de autocunoaştere, autocontrol, terapii energetice etc.

Ori vorbim doar de spiritualitatea nonduală şi ne adâncim în paradoxuri, în reprize de râs sau în tăceri meditative care să faciliteze sclipiri de revelaţii divine. Aşa procedează iluminaţii neo-advaita precum Tony Parsons, Jim Newman sau Andreas Müller. Aceasta din urmă este o abordare foarte rară, pentru că omul face parte din ambele lumi simultan.

Mult mai des vom vedea învăţători ai unor tehnici ce ţin de spiritualitatea dualistă asezonaţi cu termeni nondualişti. Dar sunt doar cuvinte goale, fără trăirea nondualistă pură.

Fatalism şi voluntarism

Atitudinea psihologică numită “fatalism” este inspirată din nondualitate (N), care spune că totul e în mâna destinului, conform proiectului divin. Atitudinea numită “voluntarism” este rodul observaţiilor directe asupra vieţii, care se petrece în dualitate (D). Omul oscilează între cei doi poli continuu. Fatalismul îl ajută să suporte regretele trecutului. Voluntarismul îl ajută să înfrunte teama de viitor, să îi dea speranţe şi chef de viaţă.

Uneori, fatalismul îl ajută să ia decizii dureroase, spunându-şi că nu are de ales sau că Dumnezeu acţionează prin el. Când alegi să fi fatalist este un paradox în acţiune. Viaţa însăşi e un paradox, când o analizezi la rece.

Totuşi, amândouă atitudinile există doar în minte şi sunt ale persoanei. Pentru iluminat nu există nicio persoană, deci niciuna dintre cele două atitudini nu are sens. Cel mult, ar putea spune că “fatalismul” se aplică întregii Creaţii şi tuturor creaturilor, iar “voluntarismul” aparţine exclusiv Creatorului Divin.

Oamenii sunt programaţi să creadă că au liber-arbitru. Dar experimentele neuroştiinţifice contrazic ideea de libertate de alegere. La ce ne foloseşte să aflăm această ştire năucitoare? Poate că la nimic. Atunci la ce îi foloseşte Divinităţii să ne dezvăluie acest adevăr incomod? Nu nouă, ci Sieşi îşi dezvăluie Adevărul, ca să-şi stimuleze Trezirea completă…

< Sus >

Dumnezeul asimptotic vs Dumnezeul instantaneu

În mod evident, spiritualitatea dualistă pare să o respingă pe cea nondualistă. Nici nu s-ar putea altfel.

Natura fundamentală a ego-ului este să fie nemulţumit. Spiritualitatea dualistă, care ia ego-ul drept bază de pornire, îi alimentează această senzaţie irepresibilă de nemulţumire.

Astfel, în creştinism apare conceptul de păcat, care duce la ideea de vină şi, deci, la nemulţumire. Toate eforturile ego-ului spiritual vizează îndepărtarea sentimentului de vină prin apropierea de perfecţiune. Care este de neatins, aruncată mereu în viitor. Cu cât te îmbunătăţeşti, simţi tot mai pregnant că nu eşti suficient de bun, paradoxal. "Cu cât ştii mai multe, cu atât îţi dai seama cât de ignorant eşti". Te apropii de Dumnezeu asimptotic, nu-L vei atinge niciodată, vei rămâne etern într-o relaţie duală, separat de El.

Această abordare spirituală se potriveşte nemulţumirii intrinseci a ego-ului. Prin absurd, închipuieşte-ţi că, la un moment dat, ego-ul ar avea senzaţia că a atins Desăvârşirea şi că nu are unde merge mai departe, căutarea lui s-a sfârşit. Prin firea sa nemulţumită, s-ar plictisi de atâta bine, dar nu ar mai avea ce să schimbe, spre ce să mai aspire. Ăsta ar fi chinul iadului, cazna eternă. (De fapt, Lucifer chiar asta a păţit, el este "Ego-ul etern"!) De aceea, atâta timp cât există, ego-ul are nevoie de un ideal veşnic intangibil, pentru a-şi putea suporta propriul iad din care e alcătuit.

Chiar şi în buddhism, care este mult mai apropiat de Nondualitate, apare sentimentul de vină. Vina că nu eşti la fel de bun, de compasiv, de detaşat precum maestrul tău sau ca idealul Buddha sau vina că nu meditezi suficient etc. Şi budiştii au propriile idealuri pe care simt că nu le-au atins, fiind un prilej de nemulţumire.

Chiar şi meditatorii mindfulness, care nu au nicio doctrină, tot mai păstrează un ego care-i îndeamnă să mediteze fără pauze, tot mai mult, ca să îşi transforme fiziologia creierului. Nemulţumirea lor provine din teama de a nu pierde acea stare mentală plăcută, câştigată cu atâtea sacrificii. Nu au linişte dacă trebuie să-şi întrerupă practicile meditative, simţindu-se vinovaţi în faţa lor înşişi.

După ce ego-ul a fost dezamăgit de promisiunile fericirii materiale, se avântă cu elan în promisiunile fericirii spirituale, unde speră să-şi găsească alinarea, sensul vieţii. Când apare şi dezamăgirea spirituală, atunci ego-ul este copt să treacă la nondualitate, adică e pregătit să moară (iluminarea sau trezirea spirituală). Se pare deci că există o evoluţie a ego-ului de la naştere, creştere la maturitate şi moarte. Ego-ul nu este un accident sau o invenţie umană, ci o necesitate a Creaţiei.

Putem specula că, deşi ego-ul nu poate perturba serios evenimentele prestabilite de Divinitate, trăirile sale sunt un element de surpriză, de originalitate. Acesta ar putea fi chiar motivul pentru care Dumnezeu a inventat ego-ul: să-i ofere ceva nou pentru Creaţia Sa. Desigur, din tot ce am mai scris anterior, se poate crede că ego-ul nu aduce nimic bun, dar aceasta e o exagerare dualistă; noţiunile de „bine” şi „rău” nu sunt cunoscute de Dumnezeu.

Clarificare: Trăirile ego-ului pot fi controlate de inteligenţa Divină, ceea ce şi face permanent. Dar aceste trăiri nu pot fi create altcumva decât prin prezenţa unui ego. De aici apare necesitatea apariţiei acestuia, care să ajute la îmbogăţirea Creaţiei prin simpla sa prezenţă.

Iar moartea ego-ului survine atunci când s-a maturizat suficient, în viziunea Absolutului, adică nu mai este necesar Planului Divin. Nici iluminarea nu este o întâmplare sau accident. Iluminarea este atingerea instantanee a lui Dumnezeu.

< Sus >

Să ne lămurească Cristos

Acum, dacă vrei să afli cine are dreptate, dualismul sau nondualismul, fă următorul experiment mintal: Cheamă-L în gând pe Cristos să-ţi răspundă la întrebarea „Este adevărat că eu sunt Dumnezeu, precum tot ce există?”. Cristos va veni şi-ţi va răspunde, poate, aşa: „Dacă Mă întrebi pe Mine, înseamnă că tu crezi că suntem doi, tu şi Eu. Prin urmare, ai nevoie de un răspuns în acord cu această credinţă, că eşti separat de Dumnezeu. Dacă te-ai fi crezut una cu Dumnezeu, nu ai fi invocat o iluzie numită Cristos să te lămurească Cine eşti Tu. Adevărul este acela dat de credinţa ta.”

Deci nu poţi afla adevărul absolut. De aflat, numai mintea poate afla, care este duală şi egotică. Răspunsul pentru ea nu poate fi decât relativ. Absolutul se trăieşte direct, prin moartea minţii.

 

Tranziţia de la dualitate la nondualitate

Aşa cum spuneam, există o aparentă incompatibilitate între spiritualitatea dualistă şi cea nondualistă. Prin iluminarea spirituală, graniţa dintre ele este trecută instantaneu, foarte simplu şi natural. Totuşi, uneori, tranziţia este treptată, ego-ul e pregătit uşurel de moarte.

Astfel, în dualitate există un bine şi un rău personal, binele fiind, evident, preferat răului. De pildă, este clar că pandemia este un mare rău pentru omenire.

Dar în etapa de tranziţie spre nondualitate, binele şi răul devin relative, barierele dintre ele sunt mai laxe, poţi vedea şi partea bună a răului şi partea rea a binelui, ai o viziune impersonală. De pildă, este adevărat că pandemia aduce multă suferinţă umană, ca un adevărat război biologic, dar are şi părţi bune. Ca orice criză majoră, promovează oamenii capabili, meritocraţia, şi slăbeşte nişte doctrine eronate, precum hedonismul, ateismul, globalismul etc.

Odată ajungând în nondualitate prin dispariţia ego-ului, nu mai există categoriile de „bine” şi „rău” şi, de altfel, niciun fel de categorie, clasificare, ordonare, separare. De aceea îi şi spunem „non-dualitate”, ca să subliniem diferenţa faţă de ceea ce ne-a obişnuit lumea duală.

< Sus >

Ne-răspunsuri nondualiste la întrebări fundamentale

Ca "sistem filosofic", nondualitatea îţi poate ne-răspunde politicos, cu argumente logice, la orice întrebare. E ca o suprafaţă foarte alunecoasă, bine şlefuită şi dură, în care nu poţi înfige niciun crampon, niciun piolet, niciun târnăcop ca să te ţii. Când aveai impresia ca te-ai târât puţin înainte, imediat aluneci la vale de unde ai plecat.

Iată un posibil dialog cu un iluminat, imaginat de mine pe baza mesajului transmis de Jim Newman. Deşi pare absurd, e perfect logic în limitele sistemului nondualist. Sau altfel spus, nondualitatea nu are niciun cadru şi de aceea nu se poate încadra în limitele logicii comune. Atenţie: adevărata transmisie din timpul conferinţelor iluminaţilor nu ţine doar de cuvintele folosite, ci mai ales de transformările energetice suferite de ascultători.

Despre liberul-arbitru

Auditor: Jim, există un ego care perturbă lumea?

Jim: În aparenţă, da.

Auditor: Înainte să te iluminezi, ego-ul tău avea liber-arbitru?

Jim: Când se întâmplă iluminarea, vezi că ego-ul n-a existat niciodată.

Auditor: ?!

Jim: Trecutul nu există, timpul e o iluzie.

Auditor: Bine, atunci să luăm momentul prezent.

Jim: Şi prezentul face parte din timp.

Auditor: Eu am un ego, motiv pentru care nu mă simt ca tine, iluminat. Am liber-arbitru sau nu?

Jim: Nu văd aici pe nimeni decât CEEA CE ESTE. Totul e complet gol. Ceea ce numeşti “eu” este un vis.

Auditor: Bine, dar am aflat de la alţi înţelepţi să ego-ul e sursa suferinţei şi el trebuie să dispară.

Jim: E o poveste din acest vis.

Auditor: Atunci, când mă duc acum acasă, am să-i spun soţiei că nu există liber-arbitru şi n-are de ce să mă certe că beau prea mult. smiley

Jim: Nu există nicio soţie, tu nu exişti în Realitate. Există doar aparenţa că toate acestea există.

Auditor: Nu înţeleg.

Jim: Mintea nu poate înţelege. Asta e o discuţie fără urmări. CEEA CE EXISTĂ cu adevărat este incognoscibil.

< Sus >

 Umor nondual

Motto: Râsul şi umorul sunt cele mai subestimate forme de transmitere a Prezenţei nonduale. (internet)

Acest tip de umor rezultă din folosirea limbajului specific spiritualităţii nonduale (buddhism, zen, advaita, neo-advaita etc.), dar în contexte normale, cotidiene, laice. E o suprapunere nepotrivită, nelalocul ei. Acest umor e gustat mai ales de cei care s-au plictisit de jargonul advaita (nondualist), care nu prea seamănă cu trăirea pură.

 

Cum se îndepărtează petele de ego smiley

Luaţi o ceaşcă zen şi turnaţi o soluţie fără soluţie. Agitaţi bine până vi se închid ochii. Inspiraţi, expiraţi şi rămâneţi aşa. Aţi obţinut lăptişorul de ego. Imaginaţi-vă că-l turnaţi peste petele de ego până nu mai auziţi vocea din cap. E momentul Trezirii. Acum luaţi obiectul pătat şi priviţi-l cu atenţie până dispare şi rămâne doar subiectul. Dacă petele de ego sunt tot acolo, opriţi orice acţiune. Curăţarea se va Realiza de la Sine. Asta e Realizarea Sinelui. (R.P.)

 

"Becoming One with everything"

becoming One with everything
Fig.4
Unu cu toate

 

"There is nobody and nothing"

there is nobody and nothing
Fig.5
Nu există decât Nimic

 

"I want to get No-thing"

get no-thing
Fig.6
Vreau nimenimicul (no-thing)

 

Fapt, nu glumă!

Toţi chinezii plescăie de mama focului când mănâncă orice, inclusiv supă. De unde acest obicei? Părerea mea este că un înţelept le-a zis demult cam aşa: “Când mâncaţi, fiţi actul mâncării, nu vă gândiţi la nimic altceva. Nu vă împrăştiaţi mintea. Uitaţi-vă la câinele ăsta cum mănâncă, nu-l interesează nimic decât osul lui. Faceţi ca el!” Şi de atunci, chinezii plescăie precum câinii. Nu ştiu dacă a atins vreunul Trezirea spirituală prin asta, dar fă şi tu ca ei! Te vei trezi... da, te vei trezi cu nişte critici legate de bunele tale maniere.  

 

Nondualitate într-o cupă cu vanilie

Vă propun să vă delectaţi cu o scurtă selecţie amuzantă dintr-o conferinţă a iluminatului Jim Newman. El începe să vorbească despre nondualitate, subliniind inutilitatea oricărei descrieri a Ceea ce nu poate fi descris. Ca pus pe şotii, Spiritul îi retrage lui Jim firul ideii, acesta rămânând cu mintea golită, în râsul general. Poate că asta se întâmplă când auditorii iau prea în serios "studiul nondualităţii". Care studiu, omule?! Nondualitatea este Dumnezeu şi nu poate fi cercetată analitic.

Iluminatul este întotdeauna relaxat şi poate face haz de situaţiile hilare. El ştie că nondualitatea este subiectul fundamental, dar în acelaşi timp, inabordabil de către mintea omului. Aşa că nu se ia foarte în serios ca "persoană iluminată", care e doar un rol.

Orice iluminat nu poate vorbi despre nondualitate decât când primeşte inspiraţia de la Spiritul său încarnat, care trăieşte natural în nondualitate. Corpul-minte al iluminatului este doar un instrument pentru voinţa Spiritului Divin. Dacă izvorul inspiraţiei se opreşte, omul rămâne suspendat în neant, nu mai are ce spune. Când iluminatul tace, mintea îi este complet golită de idei. Iar când îi vin ideile, vorbele lui curg ca un izvor curat de inspiraţie divină.

yt  Jim Newman - Nondualitate într-o cupă cu vanilie  smiley

< Sus >

Răzvan A. Petre
 20 aprilie 2020