<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


PRAGMATISMUL IDEALURILOR MISTICE

Motto: „Mântuirea este cea mai pragmatică dintre preocupările posibile, deşi lumea nu se ocupă de ea tocmai din idealism. Lumea are idealismul să creadă că viaţa asta pe care o trăim... că asta e toată. E un idealism să crezi că ce trăim noi în imediat e tot. Realist e să vezi lucrurile în expansiune.”(Andrei Pleşu)

Fiinţele exemplare, neobişnuite, cum au fost marii realizaţi spiritual, care au trăit revelaţiile Dumnezeirii, în mod firesc ne încurajează, şi pe noi, să căutăm fericirea supremă, pe care ei au numit-o „unirea cu Dumnezeu”. Este cea mai mare bucurie pe care o poate trăi cineva, care se cere a fi împărtăşită. Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să copiem vieţile sfinţilor. Dacă e adevărat că „activitatea este motorul Universului”, atunci şi oamenii trebuie îndemnaţi să acţioneze, dar nu sub dictatura vreunei doctrine, fie ea şi spirituală, ci fiecare, după capacităţi şi predestinare. Idealul de viaţă al misticilor şi yoghinilor este departe de a fi valabil pentru majoritate.

Pe lângă aceasta, ceea ce se numeşte „unirea cu Dumnezeu”, „iluminare”, „nirvana” etc, sunt stări temporare (eventual prelungite) de trăire în lumea subtilă, în care vom trăi cu toţii, după moarte. Chiar şi spiritul unui om obişnuit, simplu, dar moral şi cinstit, va putea avea acces pe tărâmul paradisiac, după părăsirea învelişului carnal. Desigur, Dumnezeu nu locuieşte în paradis, ci mult mai Sus...

Cu excepţia cazurilor de talent mistic nativ, a-ţi dedica toată energia presupusei „uniri cu Dumnezeu” poate să fie mai degrabă o formă mascată de egoism. A cerşi mereu trăiri beatifice suprasenzoriale şi miracole, în loc de a-ţi face datoria de Om printre oameni, poate fi chiar o obrăznicie la adresa Celui care ţi-a dat viaţă. În astfel de situaţii, „rătăcitul” are nevoie urgentă de îndrumare duhovnicească.

Pentru populaţie rămâne valabil, desigur, îndemnul ca omul să nu trăiască cu gândul doar la trupul său fizic. Trebuie să ne împotrivim pecinginii materialismului, care coboară vibraţiile sufletului ! Totuşi, nu e cazul să-i dezlipim pe oameni de realitate, amăgindu-i să ducă o viaţă ca de înger imaterial, inutilă şi inaccesibilă. E bine ca omul să trăiască ca om, iar spiritele, ca spirite. Fiecare are scopuri, mijloace şi activităţi specifice.

Poate că, privind lumea cu ochii spiritelor, Universul material este „un vis urzit de Dumnezeu”. Este însă riscant ca omul să-şi propună a „nu mai dormi în visul materiei”, dorindu-şi să se trezească în lumea „reală” a spiritelor. Până una, alta, acest „vis” este chiar viaţa sa, iar omul este dator să guste din ea !

Totuşi, se naşte o întrebare: de ce toate religiile îl îndeamnă pe credincios să depăşească planul mundan şi să aspire la lumea divină ? Departe de noi să afirmăm, ca alţii, că „religia este opiumul popoarelor”, dar de ce oare Spiritele Superioare îi încurajează uneori pe aspiranţii sinceri să se rupă de realitatea imediată, pentru a gusta din nectarul paradisului astral?

Ei bine, trebuie înţeles că acele trăiri spirituale magnifice le sunt date într-un scop bine stabilit de Ierarhia cerească. Omul nu e „răpit” dintre semenii săi, ci doar „şcolit” în învăţăturile spirituale, pentru a le răspîndi, la rândul său, semenilor. O religie nu poate supravieţui dacă nu îşi are aleşii săi de-a lungul secolelor, care să afle de la Sursa Adevărului ce este binele şi ce este răul. În aceşti sfinţi ai popoarelor Cerul investeşte încredere şi putere, pentru ca ei să influenţeze credinţa şi comportamentul omenirii. Oamenii au nevoie de îndemnuri bune de la persoane deosebite, cu prestanţă, doar atunci ordinea morală este respectată.

Aceste trăiri speciale îl ajută pe aspirantul autentic să îşi „ardă” propria karmă, dobândind un grad superior de puritate. Care puritate se cere a fi întreţinută printr-o practică spirituală perseverentă. Capacităţile paranormale îi dezvăluie dimensiuni ascunse. Sunt un cadou, însă şi o responsabilitate, ba, uneori, chiar o povară... Nu toţi cei ce au trăiri suprafizice ştiu să facă din ele o trambulină către moralitate sau misionarism religios. Iar nivelul spiritual nu este atestat de dobândirea unor astfel de puteri; nu numai sfinţii pot avea percepţii extrasenzoriale, ci şi lucifericii – păzeşte-ne, Doamne, de aceştia ! Unii nu reuşesc să valorifice şansa oferită de Cerul spiritual, iar talentele lor parapsihice rămân doar nişte „jucării”, mai mult sau mai puţin periculoase.

Ar mai fi o motivaţie psiho-sociologică pentru care idealurile mistice sunt răspândite şi respectate în lume. Oamenii au nevoie de idealuri, de un sistem de valori, pentru a se orienta în haosul diversităţii. Dacă autorităţile luminate nu le oferă popoarelor, ele îşi vor fabrica singure unele strâmbe idealuri, sau vor accepta inspiraţii întunecate din cine ştie ce abisuri. Cele mai frumoase idealuri sunt oferite de autoritatea religiilor : adevărul, frumuseţea, binele, unirea cu Dumnezeu, iubirea de semeni ş.c.l. Ele sunt ecoul Creaţiei cosmice şi al intenţiilor Arhitectului Universului.

Chiar dacă omul este perisabil, efemer, ca orice alcătuire de materie, el are nevoie de un ideal absolut spre care să tânjească. Unirea cu Dumnezeu, ca ideal suprem şi imposibil de imaginat, nu este realizabilă de om, dar este posibilă pentru spiritul din om. Este imboldul veşnic ce împinge spiritul spre autodepăşire, spre perfecţiune. Spiritele ştiu că pot ajunge perfecte, căci au mereu în faţă exemplul luminos al Marelui Spirit al lui Isus Hristos, şi al altor Spirite Superioare. De aceea, e bine ca noi, făpturile de carne, să înţelegem Idealul suprem şi, acţionând înţelept, să ne ajutăm propriul spirit a evolua rapid către Divinitate.

Totodată, este util să ne acceptăm cu umilinţă limitele omeneşti inerente şi să ne orientăm atenţi şi responsabili spre experienţele cotidiene. Experienţele pământeşti, fireşti, sunt cele care construiesc, zi de zi, destinul şi viitorul nostru. Ca om şi ca spirit.

RĂZVAN PETRE

2004