<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


SPIRIT ŞI ŞTIINŢĂ

Răzvan-Alexandru Petre

Omul nu-i Spirit, dar este spirit icon Descoperirile fizicii cuantice icon Nimic nu este separat icon Paradoxurile icon Vieţi paralele, nu succesive icon Pro şi contra realităţilor similare paralele icon 10-dimensional icon Simţurile mentale suplimentare


Omul nu-i Spirit, dar este spirit

În mesajele spiritiste, autorul sau entităţile care se exprimă prin medium ni se adresează fie ca şi cum am fi nişte spirite eterne uituce sau adormite, copiii lui Dumnezeu, fie ca şi cum am fi nişte simpli oameni.

Care-i adevărul despre noi, cum să ne privim, ca pe nişte co-creatori divini sau ca pe nişte pacienţi?

Originea/Sursa i-a dezvăluit mediumului Guy Needler cum a apărut Creaţia. Întâi Originea s-a divizat în două părţi, păstrând una pentru Sine, iar pe cealaltă a divizat-o în 12 Entităţi Sursă sau Dumnezei (Elohimi). Fiecăruia i-a acordat autonomie deplină şi ştiinţa Sa pentru a crea, la rândul lor, universuri multi-dimensionale. Universul în care ne aflăm noi a fost creat de unul dintre aceşti Dumnezei, care a ales să copieze modelul Original. Adică a păstrat jumătate din el pentru Sine, iar din cealaltă jumătate a creat miliarde de miliarde de spirite. Prin urmare, un spirit conţine o fracţiune infimă din Conştiinţa divină, totuşi, păstrând holografic toate calităţile divine. (Cum spune fizicianul vizionar Nassim Haramein, creaţia are o natură holografică şi fractalică.)

Mai departe, acest spirit alege aceeaşi metodă de auto-divizare pentru a da naştere conştiinţei umane, trimise la încarnare într-un corp omenesc. Spiritul se poate diviza tot în 12 unităţi mai mici, destinate încarnării. Se poate încarna, pe rând sau simultan, în 12 organisme fizice. De obicei, spiritele mai evoluate nu se încarnează decât într-un singur corp la un moment dat, pentru a fi mai eficiente. Această informaţie, cu cele 12 diviziuni ale conştiinţei, o găsim şi la alţi mediumi (Joshua Stone, Benjamin Creme etc.).

Aflăm încă un lucru interesant, acela că, dintre cele 12 unităţi de conştiinţă supuse încarnării, unele pot fi conştiinţe animale (numite „shards” de Guy Needler), având mai puţină concentraţie de conştiinţă. Aceeaşi idee o transmite şi spiritul Ananda în capitolul „Minţi dezinformate” din cartea „Making Love to God”, transmisă mediumului Tina Spalding. Aici îmi aduc aminte şi de comunicarea telepatică a mediumului Nina Petre cu subconştientul unui motan năzdrăvan, motanul Costică, care fusese întrupat anterior într-un yoghin. Pare incredibil ca un spirit uman elevat să ajungă întrupat ulterior într-un animal domestic, ceea ce poate fi explicat prin aşa-numitele shards, sau fracţiuni de conştiinţă spirituală. (Vezi cartea „Viaţă, moarte şi dincolo de moarte”, de Nina Petre.)

Şi acum, puţină aritmetică: din conştiinţa spiritului de 100%, 50% rămâne compactă, iar restul se poate diviza în maximum 12 unităţi, fiecărei unităţi revenindu-i, în medie 4,15%. Am putea spune deci că o Conştiinţă umană conţine cam 4% din Conştiinţa spiritului său. Înţelegem astfel de ce omul nu este echivalent cu Spiritul său.

Desigur, este un model simplist şi cantitativ, iar în planul Conştiinţei nu se aplică aritmetica, aşa că este important să reţinem că, indiferent de procentul de conştiinţă al unităţilor microspirituale, toate au calităţi divine complete (sunt holistice). Prin urmare, şi Conştiinţa umană este ca un Spirit, doar că ceva mai slăbit. În plus, ea preia informaţii doar de la mintea fizică, ceea ce-i reduce şi mai mult forţa de impact. Deci conştiinţa umană este limitată de doi factori: procentul de conştiinţă spirituală încarnată şi contactul exclusiv cu realitatea fizică. Din cauza acestui procent redus, conştiinţa umană poate fi „umbrită” de „vălul uitării” a cine este, ca Spirit.

< Sus >

Descoperirile fizicii cuantice

Inteligenţa globală a început să urce cu viteză acum 100 de ani, odată cu apariţia mecanicii cuantice. Fizicienii s-au văzut dintr-o dată propulsaţi în poziţia neaşteptată de filosofi spirituali de prim rang. Descoperirile cuantice care au revoluţionat gândirea filosofică sunt principiul superpoziţiei şi principiul înlănţuirii.

Principiul superpoziţiei postulează simultaneitatea particulă-undă, de care ştie orice licean care nu a chiulit de la orele de fizică. Mecanica cuantică spune că orice lucru există atât ca particulă, cât şi ca undă, simultan. De aici nu este decât un pas până la conceptul filosofic de nondualitate, anume că această Creaţie manifestată este totuna cu Absolutul creator nemanifestat.

Tot mecanica cuantică spune că toate particulele sunt înlănţuite, adică păstrează o unitate iniţială. De aici rezultă conceptul filosofic de unitate a tot ce există. Nondualitatea creaţie-Creator şi unitatea lumii sunt caracteristici-cheie ale Divinităţii, unica Fiinţă ce există în realitate.

Cine ar fi crezut că tocmai ştiinţa va veni în sprijinul unor doctrine antice greu de înţeles precum advaita vedanta, taoismul, buddhismul, precum şi revelaţiile diverşilor mistici de pretutindeni şi din toate timpurile?! În cursa spiritualităţii, multe religii au rămas de căruţă şi tocmai o ramură ştiinţifică a ajuns în plutonul fruntaş. Incredibil! Fondatorii mecanicii cuantice au rămas ei înşişi perplecşi de ce au descoperit şi s-au gândit că pe undeva este o greşeală. Chiar şi genialul Albert Einstein spunea că „Dumnezeu nu joacă zaruri”, apropo de principiul probabilistic cuantic, care a înlocuit determinismul fizicii clasice.

Savanţii moderni au mers însă şi mai departe cu raţionamentele desprinse din experimentele cuantice. Ei spun acum că principiul superpoziţiei nu mai pare imposibil logic dacă luăm în calcul ideea că atât particula, cât şi unda există în mod determinist, dar în două universuri simultane, paralele: într-unul este particulă, iar în celălalt este undă!

Cu alte cuvinte, trăim într-un multivers cu o infinitate de variante de universuri foarte asemănătoare. Asta se apropie de ceea ce sugerează unii iniţiaţi spirituali, că de fiecare dată când omul trebuie să aleagă, universul se bifurcă în două sau mai multe variante corespunzătoare. În fiecare variantă de univers, viaţa merge înainte. Evident, conform acestei teorii, numărul de universuri este nelimitat în multivers şi ele nu intră în contact unul cu celălalt.

< Sus >

Nimic nu este separat

Unitatea „Fizic – Psihologic – Spiritual”

Nivelurile fizice crescătoare dimensional:

1. Atomic şi subatomic

2. Chimic-molecular

3. Biologic-celular

4. Mecanic-corporal

5. Evenimente societale

Psihologia are legătură cu fiecare dintre acele niveluri fizice. Astfel:

1. Fizica cuantică a depistat un comportament al particulelor elementare care se schimbă când sunt observate de om faţă de momentele când nu există o conştiinţă-martor.

2. Diferite substanţe chimice pot induce stări psihice deosebite (ex. DMT, LSD etc). Şi invers, anumite emoţii produc substanţe corespunzătoare în creier.

3. Efectele psihosomatice. De exemplu: stresul psihic creează modificări negative în corpul fizic; dar masajul corporal creează modificări pozitive în psihic.

4. Acţiunile proprii provin din gânduri şi emoţii. Faptele altor oameni ne produc gânduri şi emoţii.

5. Psihologia mulţimilor are propriile sale legi.

Domeniul fizic se referă strict la evidenţele empirice şi datele ştiinţifice.

Domeniul psihologic este majoritar subiectiv, dar testabil parţial de ştiinţă.

Domeniul spiritual (subtil-energetic) cuprinde fenomenele misterioase, neştiinţifice şi non-umane.

Proiectul conştiinţei globale (Global Consciousness Project) are ca obiect de studiu generarea aleatoare de zero şi unu în câteva zeci de servere din întreaga lume. În mod normal, probabilitatea statistică a fiecăruia este de 50%. Dar s-a constatat, de exemplu, la atacarea turnurilor gemene din New York din septembrie 2001, că exact în acea perioadă s-au generat inexplicabil cu mult mai mulţi de unu (90%), încălcând flagrant legile probabilităţii matematice. Concluzia clară este că evenimentele societale au o influenţă asupra nivelului atomic, unde sunt generate acele impulsuri electronice. Este o legătură de la nivelul 5 către nivelul 1, prin intermediul conştiinţei.

Ţinând cont că există o legătură strânsă între domeniul fizic şi psihologic, dar şi spiritual, putem concluziona că există o unitate a întregii lumi, pe toate palierele sale. Nimic nu este separat de restul, aşa cum presupune ştiinţa, în mod simplist. TOTUL ESTE O UNITATE.

< Sus >

Paradoxurile

Paradoxurile apar pentru că noi vedem mai mulţi acolo unde nu este decât Unul singur.

Închipuie-ţi că eşti singur într-o cameră plină cu oglinzi. Fiecare dintre ele te reflectă dintr-o anumită poziţie, iar unele te reflectă cu un mic decalaj în timp. În loc de oglinzi am putea instala nişte ecrane LED, iar pe fiecare dintre ele rulează un film cu tine în timp real, dar cu mici decalaje. Din cauza decalajelor, privind doar ecranele, am putea trage concluzia că mişcarea de pe ecranul 2 apare din cauza mişcării de pe ecranul 1. De fapt, există o singură mişcare, cea a personajului viu din centrul camerei, iar tot restul sunt nişte deducţii bazate doar pe observarea ecranelor şi ignorarea persoanei reale care se mişcă. Tot secretul ar fi în acel decalaj dintre imaginile filmate, care ne sugerează ideea de falsă „cauzalitate”.

Aşa este cu paradoxurile. Cauzalitatea pare a nu se mai respecta, din cauză că cineva a modificat decalajele dintre ecrane, eventual le-a inversat, şi vechea logică s-a dat peste cap.

Iată ce scrie iluminatul Cătălin Manea despre „Trezirea în paradox”, în cartea sa „Nobleţea firescului”, apărută în 2022:

«Paradoxul… un joc aparent fără sfârşit, un joc care, de fapt, nu te ademeneşte în interpretări sau concluzii, ci îţi arată că, în această lume, nimic nu poate fi fix sau constant. De aceea, paradoxul este chiar focul cu care învăţăm să dansăm pentru o adaptare firească la această lume plină de imprevizibil.

 A urmări explicaţiile logice ale firului raţional implică pierderea tristă a intuiţiei şi astuparea prospeţimii de a descoperi ceea ce nu poate fi descoperit. Pentru că viaţa nu se defineşte, ea se descoperă lăsându-se, de fapt, descoperită de cel care nu face din asta un scop al deşertăciunii. Asemenea unei furtuni de nisip, viaţa aşterne fardul paradoxului peste privirile rigidizate de la atâta adorare a explicabilului.

 De aceea, de multe ori, pare că nimic nu mai are sens. Şi are sens să nu mai aibă nimic sens, deoarece tot ceea ce are sens nu îţi poate arăta crăpătura ce te poate scurge în afara uzualului. Sau, mai mult, chiar dacă totul este în conformitate cu dorinţele si standardele tale, simţi că totul e destrămat. Chiar dacă raţional este totul aşezat, în tine există o frumoasă zbatere a paradoxului, care parcă vrea să se joace pe acest tărâm imprevizibil. Ce echipă sublimă! Paradoxul călcând pe tărâmul imprevizibilului. Un nor rupt din cerul prefăcut în pământ, din care curge o ploaie ce nu este înţeleasă, dar care nici nu are nevoie să fie înţeleasă.»

Canalul video Cătălin Manea

< Sus >

Vieţi paralele, nu succesive

Că vieţile spiritului sunt paralele, nu succesive, am putea accepta teoretic, oarecum. Totuşi, nu putem înţelege deloc cum o viaţă ulterioară poate influenţa o viaţă trecută. Pare o simplă afirmaţie gratuită şi fără fundament logico-cauzal. Prin asta demonstrăm că nu înţelegem nici faptul că vieţile sunt paralele. Paralel înseamnă simultan.

Iată cum putem interpreta ideea că avem vieţi paralele şi nu succesive. Ea se corelează cu altă idee năstruşnică, anume că există mai multe Pământuri fizice paralele, dar şi cu ideea că particulele cuantice sunt probabilităţi, nu entităţi.

Evenimentele de pe Pământ se derulează după o diagramă arborescentă, în care, la fiecare intersecţie, apar bifurcaţii de ramuri, reprezentând două sau mai multe posibilităţi de evoluţie generală şi alegere individuală. Privind această diagramă de sus, observăm că se activează anumite traiectorii, iar fiecare traiectorie reprezintă o versiune a Pământului. Unele traiectorii au porţiuni comune între ele sau, dimpotrivă, sunt foarte depărtate ca rezultat. Toate acestea formează setul de Pământuri fizice paralele. În acest sens, Pământul nu este privit ca un corp solid, ci ca o traiectorie a unor evenimente înlănţuite. Şi există nenumărate Pământuri fizice paralele.

Conştiinţa spiritului se întrupează în toate aceste Pământuri alternative, nu numai într-unul dintre ele. Încarnările pot începe în aceeaşi perioadă în două sau mai multe Pământuri, evoluând diferit. Dar unele încarnări se petrec numai în unele versiuni de Pământ, nu şi în altele.

Iar asta mai înseamnă că trupul este ceva abstract, deloc solid, cum ni-l închipuim noi. Vizionarii spun că obiectele sunt iluzorii, cum ar fi rotocoalele de fum.

rotocoale fum 

Lumea este ca un fum

În fiecare versiune de Pământ (traiectorie de evenimente) trebuie să se păstreze cauzalitatea, curgerea într-un singur sens. În acest sens, o viaţă anterioară cauzează anumite urmări karmice într-o viaţă ulterioară. Totuşi, după cum afirmă şi cercetătoarea prin hipnoză Elena Gabor, este posibil ca o viaţă viitoare să influenţeze o viaţă trecută, ceea ce ar contrazice principiul cauzalităţii. Cum este posibil?

Este posibil, dacă acceptăm că această influenţă se petrece prin corpul comun, care este Spiritul sau Conştiinţa centrală. Deci acea viaţă viitoare ne poate influenţa numai dacă ea nu face parte din traiectoria pe care ne aflăm acum, ci din altă traiectorie, dintr-un Pământ paralel. Nu este o influenţă din viitorul actualului Pământ, ci dintr-un Pământ paralel.

Astfel se rezolvă paradoxul acauzalităţii prin introducerea conceptului Pământurilor paralele, care nu recunoaşte planeta ca fiind o entitate concretă, ci o succesiune de evenimente, deci ceva abstract.

Iar aici dăm peste conceptul cuantic de probabilitate de undă, care spune cam acelaşi lucru: nu există particule solide, ci acţiuni punctuale ale unor probabilităţi abstracte. Dacă plecăm de la ideea că această lume este solidă, am dori să recunoaştem aceeaşi soliditate şi la nivelul cuantic, ceea ce însă nu reuşim. Observăm un comportament al unei presupuse particule solide, dar numai când facem observaţia respectivă (ca şi cum ne-ar „cânta în strună”), iar în restul timpului, comportamentul nu este al unei entităţi concrete. Este ca şi cum particula respectivă (sau imaginea ei) aparţine simultan de mai multe realităţi paralele.

Să zicem că un observator exterior vrea să afle starea Pământului la un moment dat. Starea de fapt, nu poziţia spaţială. Asemenea unei particule cuantice, starea este o probabilitate, cauzată de istoria generală, de evenimentele petrecute, de traiectoria probabilistică pe care se află acest observator.

< Sus >

Pro şi contra realităţilor similare paralele

Destul de recent, spiritele superioare au început să ne transmită prin mediumi că există o infinitate de linii temporale paralele, adică o infinitate de Pământuri care coexistă. Într-o linie temporală, Pământul a fost distrus de un cataclism, în altă linie temporală, Pământul este un paradis pentru toţi locuitorii săi şi tot aşa, nenumărate variante. Noi ne-am afla acum într-o variantă în care ar depinde de noi pe ce traiectorie cârmim planeta: către armonie între noi şi cu natura sau către distrugerea totală.

Această logică are însă un posibil defect. Ea consideră că noi trăim în singura realitate concretă, iar celelalte variante ar fi ireale, probabilistice, virtuale. Ar trebui, eventual, să vorbim de o unică realitate concretă şi de multe alte irealităţi virtuale paralele cu ea. Iar asta nu ar aduce nicio noutate la paradigma deja folosită de gândirea omenească.

Însă iluminaţii afirmă că realitatea este o iluzie. Cu alte cuvine, realitatea noastră este la fel de ireală ca şi celelalte.

De ce atunci ni se vorbeşte despre realităţi similare paralele? Poate pentru a justifica ideea de liber-arbitru, care stă la baza tuturor învăţăturilor spirituale. Totuşi, odată cu iluminarea, se vede că nu există niciun liber-arbitru, fiindcă nu există nicio persoană separată de Întreg. Libertatea aparţine numai Întregului şi este o libertate absolută, necondiţionată, cu adevărat imprevizibilă.

Odată ce dispare noţiunea de liber-arbitru, devine superfluă şi ideea de Pământuri paralele, ca şi multe alte noţiuni sau învăţături spirituale. Poate că au fost doar nişte poveşti frumoase, de care copiii au nevoie până mai cresc.

Acceptând că există un singur Făptuitor universal, nu putem exclude complet ideea că El şi-ar imagina simultan mai multe realităţi paralele, pe care le-ar trăi simultan. Ar fi o modalitate de expansiune creatoare. Nu se pune problema că s-ar plictisi să trăiască o singură realitate, căci El nu simte plictiseala. El priveşte prin ochii tuturor fiinţelor, limitându-se la spectrul senzorial şi mental al creaturii respective. Deci, deja priveşte realitatea unică într-o infinitate de moduri diferite şi interesante. Dar nimic nu-l opreşte să genereze şi alte realităţi similare şi simultane, pentru a face jocul vieţii şi mai interesant.

Totuşi, din relatările spiritualiste aflăm că există acel mecanism numit Akasha, care este intens folosit de spirite pentru a afla diverse variante de viitor. Akasha nu doar stochează amintirile universale, ci şi generează scenarii de viitor. Nici spiritele nu ştiu cum o face, dar se folosesc din plin de acest mecanism futurologic.

< Sus >

10-dimensional

Pentru a ne lămuri oarecum misterul dimensiunilor multiple am putea apela la matematică.

Noi trăim într-un plan cu trei dimensiuni spaţiale şi una temporală: 3D+t. Mai bine spus, mintea noastră este setată să priceapă realitatea doar cu atâtea dimensiuni, nici mai multe, nici mai puţine. Dar savanţii sunt convinşi să realitatea are mai multe dimensiuni. Conform algebrei superioare, ar fi vorba de 8D+t. Pentru ca spaţiul să aibă stabilitate, trebuie să aibă musai 8 dimensiuni. Şi conform teoremei lui Cantor, este nevoie de încă o dimensiune suplimentară care să menţină stabilitatea acestui sistem. I-am putea spune Absolutul transcendent, 10-dimensional.

Deci Dumnezeu este atât transcendent, Creator, cât şi imanent (creaţia însăşi): 1 + (8D + t) = 10. Din perspectiva creaţiei, există un Creator distinct de ea. Dar din perspectiva Lui, doar El există şi este totul, inclusiv toate creaturile. Aceasta este şi viziunea spiritualităţii nondualiste.

Desigur, este o adevărată provocare să înţelegem ce, unde, cum sunt celelalte 5 dimensiuni ascunse. Să o luăm uşurel.

NOTĂ: Spiritualitatea new age vorbeşte despre Ascensiunea în 4D şi 5D. Sensul acelor simboluri este cu totul altul decât cel pe care-l folosim aici.

Ca să analizăm planul superior 4D+t suntem obligaţi să folosim proiecţiile sale în planul 3D+t. Mai concret: Dacă notăm dimensiunile spaţiale 4D cu 1, 2, 3 şi 4, atunci vom avea următoarele proiecţii sau modele oarecum inteligibile în planul nostru:

(1, 2, 3) + t

(1, 2, 4) + t

(1, 3, 4) + t

(2, 3, 4) + t

(1, 2, 3, 4)

Observăm că ultima proiecţie nu conţine dimensiunea temporală. Cu alte cuvinte, am substituit dimensiunea temporală, dinamică, cu una spaţială, statică.

Matematic vorbind, avem nevoie de 5 proiecţii sau modele pentru a înţelege cam ce înseamnă un spaţiu cu încă o dimensiune suplimentară. Trebuie să fragmentăm realitatea mai vastă pentru a o analiza cu mintea noastră 3D. În general, mintea omenească gândeşte liniar şi succesiv, ceea ce nu corespunde cu planurile superioare, unde ideile vin la pachet, dintr-o dată.

Chestiunea seamănă puţin cu istoria fizicii. Ce simplă era fizica newtoniană, învăţată la şcoală! Şi ce complicată este fizica modernă, atât de complicată, încât nici măcar cele mai strălucite minţi nu o înţeleg pe deplin. Fizica modernă se bazează deja mai multe modele: modelul standard, modelul cuantic, modelul superstringurilor, teoria totului a lui Garett Lisi, modelul unificator al lui Nassim Haramein etc. Niciunul dintre aceste modele nu le înglobează complet pe celelalte, ci aduce o altă perspectivă asupra fundamentului creaţiei.

< Sus >

Simţurile mentale suplimentare

Matematic vorbind, cu cât urcăm spre mai multe dimensiuni, cu atât numărul proiecţiilor necesare în planul nostru 3D creşte foarte mult.

5 pentru 4D+t (combinări de 5 luate câte 4)

15 pentru 5D+t (combinări de 6 luate câte 4)

35 pentru 6D+t (combinări de 7 luate câte 4)

70 pentru 7D+t (combinări de 8 luate câte 4)

126 pentru 8D+t (combinări de 9 luate câte 4)

Am putea compara aceste proiecţii cu nişte simţuri. Fiecare dimensiune suplimentară adaugă, în mod automat, creaturii din acea dimensiune un număr corespunzător de simţuri. Deci, dacă în 3D folosim 5 simţuri (văz, auz, miros, gust, tactil), în 4D se mai adaugă alte 5 simţuri cu totul noi, în 5D, încă alte 10 etc.

Desigur, lucrurile nu stau exact aşa, dar măcar ne putem face o idee cum se complică lucrurile cu cât urcăm pe scara dimensiunilor. Se complică pentru mintea noastră 3D, însă realitatea este simplă pentru fiinţele care trăiesc în planurile respective. Cel mai simplu este pentru spiritele foarte înalte din 8D, care văd întreaga realitate dintr-o ochire, fără niciun efort, fiindcă dispun de toate simţurile mentale posibile.

Acest lucru l-au remarcat semenii noştri care au fost „răpiţi în duh” în planurile foarte înalte. Acolo, înţelegeau absolut orice şi nu mai aveau nicio întrebare. Însă revenind în lumea terestră, au constatat că neclarităţile au revenit şi nu mai puteau explica lucruri esenţiale, care acolo păreau extrem de simple. De ce? Pentru că şi-au pierdut multe dintre simţurile mentale.

Cum să înţelegem cele 5 dimensiuni suplimentare, de la 4D la 8D?

Am putea face o comparaţie cu planurile invizibile, denumite de către teosofie: astral, mental, cauzal, spiritual, universal.

În astral (4D+t), avem o viziune panoramică de 360 de grade (lucru remarcat de toţi călătorii în astral, ba chiar şi de unii oameni cu capacităţi de clarviziune în 3D. Ba chiar şi văzătorii de aură percep, din altă perspectivă, a patra dimensiune). Este evident, o urmare a faptului că avem acces la o dimensiune spaţială în plus.

Tot în astral, ne putem deplasa instantaneu între două puncte. Evident, scurtătura apare în dimensiunea spaţială suplimentară, deşi încă există timp.

În planul astral superior, viaţa sufletelor este foarte similară cu a pământenilor. Dar apar unele diferenţe, ca libertăţi suplimentare. De pildă, omul poate zbura sau levita cu uşurinţă. Putem interpreta acest fenomen ca o utilizare a celei de-a patra dimensiuni spaţiale, de care am amintit mai sus. După cum a stabilit Einstein, gravitaţia apare prin curbarea celei de-a patra dimensiuni spaţiale. Ei bine, astralul ne pune la dispoziţie această posibilitate, de a „îndrepta” acea curbură. Cu cât vibraţia astrală este de frecvenţă mai ridicată, cu atât levitaţia devine mai uşor de obţinut. În astralul foarte jos, nu este posibilă deloc.

Trecând acum în planul mental, lucrurile devin şi mai fantastice. Dacă în astral eram legaţi de o ambianţă consensuală, adică era aceeaşi pentru toţi locuitorii dintr-un loc, în schimb, în planul mental avem libertatea totală de a modifica complet mediul. Putem chiar crea şi distruge lumi. Această performanţă este posibilă fiindcă avem acces la încă o dimensiune suplimentară. (5D+t)

În planul cauzal, putem scruta viitorul şi prezice evenimentele, cu ajutorul mecanismului numit Akasha. Pentru a înţelege fenomenul, am putea spune că se adaugă încă o dimensiune temporală (5D+2t).

În mod normal, reprezentăm timpul ca un vector, adică o linie dreaptă (axă) cu o săgeată a curgerii timpului din trecut spre viitor. Dacă însă definim timpul ca un plan bidimensional, atunci timpul devine o mulţime de vectori rotiţi sub diverse unghiuri. Cu alte cuvinte, din fiecare moment important se ramifică mai multe viitoruri posibile. Deci în planul cauzal există, practic, o infinitate de fluxuri temporale. Aflându-ne acolo, putem explora toate posibilităţile şi putem face nişte previziuni pe termen lung, pe baza probabilităţilor.

Totuşi, dacă le comunicăm celor din planul terestru, aceste previziuni se pot dovedi eronate. De ce? Pur şi simplu, fiindcă am ales o previziune care nu corespunde cu varianta de plan terestru în care am aterizat. Da, este evident că, privind din cauzal, există mai multe Pământuri, unde se desfăşoară diverse scenarii. Într-un scenariu, nici nu a existat al doilea război mondial, pe când în altul, omenirea deja a dispărut din cauza unui conflict nuclear. Şi există numeroase astfel de scenarii, care în planul cauzal coexistă, niciunul nepredominând faţă de restul. Deci, ceea ce noi, în 3D, considerăm o realitate palpabilă, pentru cei din dimensiunile superioare, este o simplă variantă de lucru, cu nimic mai reală decât celelalte scenarii.

Ne vom opri aici cu speculaţiile, ca să nu ni se încingă prea tare creierul.

< Sus >

Răzvan A. Petre
30 martie 2022