< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
Spiritualismul este curentul filosofic antinomic materialismului. Toate religiile si cultele sunt spiritualiste, propovăduind că omul are un suflet care supravietuieste mortii corpului fizic. Profund înrădăcinată în om, această credintă îsi dispută întâietatea cu asa-zisul materialism, ce pune în centrul Universului gândirea umană, limitată si limitativă. El cere mereu dovezi despre viata de Apoi, iar când le primeste, le respinge ironic. În ultimă instantă, materialismul este o conceptie nihilistă, dezintegratoare a psihicului uman, considerând că viata si universul sunt rodul întâmplării, care n-au nici un rost sau finalitate.
Admitând că sufletul (sau spiritul) este nemuritor, nu mai avem decât o jumătate de pas până la a recunoaste că este posibilă intrarea în legătură cu sufletele defunctilor. Ceea ce religiile primitive chiar o pun în practică. Iar marile religii o fac si ele, dar mai "cu perdea". În acest punct, din conceptia spiritualistă se desprinde ramura mai radicală, spiritismul. Acesta caută să înteleagă si să aplice principiul comunicării între lumea materială si cea spirituală. Spiritismul stiintific este datat relativ recent (are o vechime de circa 150 ani), dar fundamentele sale sunt cunoscute de mii de ani. Le regăsim în curentele religioase orientale si în multe altele... Spiritismul nu este însă agreeat public de teologia spiritualistă a marilor religii monoteiste actuale. De unde provine schisma ?
Teologia crestină afirmă că spiritul se naste odată cu conceperea embrionului uman, vehicolul său material. Spiritismul afirmă că spiritul există din negura timpurilor, creat de Dumnezeu în afara materiei. Teologia crestină sustine că, după moartea corpului, spiritul va vietui vesnic în lumea de Apoi. Spiritismul, în schimb, sustine că spiritul se va mai întrupa de mai multe ori ca om, până în momentul când va fi evoluat suficient ca să nu mai sufere vreo experientă terestră. Acestea sunt diferentele esentiale care pun spiritualismul crestin si spiritismul modern pe pozitii aparent ireconciliabile. Desi sustinem cu toată forta conceptia spiritistă, trebuie să recunoastem avantajele celeilalte pozitii. Astfel, un teolog crestin are răspunsul de-a gata la întrebări dificile, precum : "Când a fost creat spiritul ?", "Dacă spiritul se reîncarnează, înseamnă că îi dispare personalitatea anterioară ? Noua nastere este a doua moarte ?", "Dacă personalitatea nu e vesnică, înseamnă că existenta omului după moarte este o iluzie ?"...
Aici am atins o problemă subtilă si sensibilă, fie pentru că nu prea a fost explicată, fie pentru că ne este mai greu s-o acceptăm. Avem cu totii intuitia că moartea nu este decât o treaptă către altă existentă, dar oare ce fel de existentă ? Când ne gândim la supravietuirea noastră după moarte, ne închipuim că măcar personalitatea, dacă nu si corpul, într-o formă schimbată, va continua să dăinuie. De fapt, asa si este la început, în prima etapă. Urmează însă un proces destul de rapid de transformare a personalitătii, în sensul îndepărtării graduale a obiceiurilor si ideilor eronate din punctul de vedere al legilor divine. Aceasta n-ar trebui să ne sperie, căci si în timpul vietii fizice personalitatea ni se cizelează, se transformă, de la tinerete până la bătrânete. Întotdeauna ne identificăm cu personalitatea prezentă, fără a ne pierde însă identitatea ca persoană. Asa e si după moarte, nu ne pierdem identitatea, dar ne perfectionăm personalitatea.
În momentul reîncarnării, s-ar părea că identitatea de sine dispare. Uităm cine am fost, ce am făcut, ce am stiut si reluăm procesul lent de formare a unei noi personalităti. Este truda elementelor Naturii si, mai ales, a spiritului de a construi si a reconstrui viata umană. Oare, de aici să se fi inspirat mitul lui Sisif ...?
Într-adevăr, personalitatea umană nu este vesnică în sine, dar ea impregnează personalitatea spiritului etern. Toată experienta omului nu se pierde, ci îmbogăteste spiritul. Cât despre identitatea de sine, ea ne este dată tocmai de spiritul din noi. Ca dovadă, persoanele "posedate", cu personalitate dublă, îsi schimbă identitatea când sunt în posesia unui alt spirit. Dar, noi suntem obisnuiti să ne identificăm cu mintea noastră. Când însă dormim, ce se întâmplă, dispărem ? Nu, nu mintea ne dă identitatea de sine, ci altceva, care, hai să acceptăm, este spiritul din noi !
Deseori putem citi sau auzi despre "evolutia spirituală". Cei mai multi se referă la evolutia morală si mintală a omului. Altii, la dobândirea unor calităti paranormale. Ei înteleg că practicarea austeritătilor, tehnicilor psiho-somatice, meditatiile, studierea unor doctrine, toate acestea îi ajută să-si ascută simturile, gândirea, intuitia, sănătatea s.a.m.d. Numai că nu întotdeauna spiritul omului are ceva de câstigat de aici. Singur spiritul stie cel mai bine ce ar trebui să facă sau să suporte omul pentru ca el, spiritul, să se purifice si să evolueze. Prin urmare, practicile sunt cu adevărat spirituale doar dacă ele îl ajută pe omul concret să receptioneze mai clar dorintele spiritului său si să actioneze în viată conform lor. Din păcate, există multe capcane care îl pândesc pe adeptul unei discipline esoterice. Nu întotdeauna el îsi dezvoltă personalitatea în mod armonios, ci exagerează într-un sens sau altul, ceea ce îl îndepărtează de idealul propus.
Deci, pe de o parte, este posibil ca omul să-si amplifice anumite capacităti personale, dar acestea ar putea fi în dauna spiritului său în încarnarea prezentă. Pe de altă parte, spiritul poate avea în vedere anumite fapte, sacrificii sau alegeri, pe care omul, plin de prejudecăti despre ceea ce crede el că înseamnă "spiritualitate", nu le va face.
Spiritul are uneori, sau deseori, păreri diferite de cele ale mintii. Orice om normal poate avea momente sau perioade când nu este în acord cu glasul constiintei sale. De unde aceste identităti diferite, de parcă omul ar fi construit din fragmente disparate ?
Spiritul este acelasi si înainte, si după încarnare, si după iesirea din trup. Odată cu încarnarea într-un embrion, se creează o minte omenească nouă (tri-etajată în planurile fizico-eteric, astral si mentalo-cauzal), ce dobândeste o relativă autonomie. Orice alcătuire de materie subtilă se ordonează în jurul unui nucleu; cu cât alcătuirea e mai complexă, cu atât "centrul" este mai inteligent. Toate fiintele (vii sau nevii) sunt conduse de către un spirit, mai mult sau mai putin evoluat.
Autonomia mintii este relativă, mintea nu se manifestă coerent în somn (când spiritul e plecat din corp). Mintea are nevoie de lumina spiritului pentru a o anima. Desi mintea pământeanului comun este cam rebelă fată de spirit, numai acesta din urmă o poate pune în functiune. În timpul somnului mintea fizică rămâne atasată creierului, generând visele - uneori ca răspuns la mesajele trimise de spirit din călătoriile sale. Dar, cum să interpretăm senzatiile descrise amănuntit de pacientii iesiti din moarte clinică : ridicarea corpului energetic (copia corpului fizic), intrarea în "tunel", entitatea radioasă plină de iubire, peisajul paradisiac, mesajul divin etc ? De data aceasta, iesirea corpului energetic se face si cu preluarea mintii fizice (alcătuită din substantă eterică densă), ce contine memoria fizică si întreaga personalitate a omului material.
La fel, si la moartea ireversibilă, personalitatea rămâne integrală cele câteva zile până la dizolvarea corpului eteric si mintii fizice (formată din materie eterică). Acestei perioade priviliegiate, când mintea cunoaste o stare de libertate si putere nemaiîntâlnite, i se adresează tehnicile yoghine de atingere a stării de "nirvana", specificate în Cartea Mortilor Tibetană, ca si în alte traditii. Dacă însă omul nu a fost instruit în prealabil, sau dacă nu vrea să renunte la impulsurile grosiere, aceste câteva zile de plenitudine trec pe nesimtite si natura îsi urmează cursul firesc. În mod natural, personalitatea se restrânge treptat în mintea astrală, iar, după câteva luni, rămâne doar cea a spiritului... Vom considera drept "cazuri speciale" acele spirite încă rămase ancorate în realitatea materială, adică fantomele.
Cu cât mintea este mai blocată si mai densă, se accentuează gradul ei de auto-centrare, pierzând treptat simtul firesc al subordonării către Centrul spiritual. De aici, evidenta distinctie dintre minte si spirit. Numai în cazul sfintilor cu o minte super-rafinată, ea receptează spontan toate gândurile spiritului. Mintea si spiritul gândesc la fel, iar sfântul poate spune : Eu sunt Spirit. Totusi, mintea sa îsi păstrează calitătile intrinseci, pentru a se putea orienta în detaliile concrete ale lumii. Se confundă numai Vointa si Constiinta de Sine.
Mintea fizică, ca si cea astrală si cea mentalo-cauzală, are propriul său sentiment al individualitătii (asmita, sanscr.). El trebuie diluat într-atât încât auto-sacrificiul ego-ului în favoarea spiritului să nu pară dureros. "Distrugerea ego-ului", ideal proclamat de unele căi spirituale, nu este un act de vointă, ci un proces îndelungat de purificare a structurilor mentale. Nu suprimarea dorintelor este calea înteleptului, ci purificarea lor; adică păstarea dorintelor firesti, personale, dar eliminând tendintele răutăcioase, perverse, dăunătoare binelui si vietii. Mintea purificată, rarefiată, devine oglinda fidelă a spiritului, pierzându-si apetenta pentru eroare, păcat, actiuni contrare vointei spirituale. Ea va alege spontan doar ceea ce vine să îndeplinească planurile spiritului.
"Alungarea din Paradis" este chiar dobândirea mintii fizice (dense), care îl separă pe om de spiritul său. "Mărul cunoasterii" este nevoia de a cunoaste lumea prin intermediul mintii fizice. Procesul încarnării spiritelor semnifică "păcatul primordial". El rămâne "păcat" doar dacă mintea îsi păstrează aspectul grosier, dar devine "mântuire", sau "iluminare", când ea se rafinează foarte mult. În schimb, când omul este egoist, mintea se centrează pe aspectele strict materiale, pierzându-si contactul necesar cu spiritul.
Ca să exemplificăm cum poate o minte densă a perverti adevărul, iată o posibilă interpretare a învătăturii spirituale de mai sus, într-o optică deformată : "Omul este înrobit de spiritul său si este sacrificat pentru interese duhovnicesti. Omul e vulnerabil, iar suferintele sale nu-l interesează pe nemuritorul spirit. Spiritul îsi are motivele sale ascunse pentru care omul nu e lăsat să-si trăiască viata asa cum doreste si i se retează plăcerile vietii; numai spiritul, singur, beneficiază, iar omul rabdă si îi trece viata..." Aceasta este o viziune trunchiată a realitătii, pentru că, în fond, personalitatea umană este strâns împletită cu cea a spiritului. În cazurile de posesiune demonică sau de personalitate dublă, un alt spirit preia temporar functiile de comandă ale mintii suferindului, iar atunci survine pierderea memoriei, schimbarea felului de a fi si a gândi, chiar modificarea fizionomiei, cu reluarea acestora după iesirea din "transă", ca si când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Prin urmare, individualitatea omului este dată de spiritul care locuieste în el, dar mintea sa, limitată la preocupările lumesti, nu are puterea si finetea de a sesiza realitătile subtile. Ca o iesire din acest impas existential, anumiti yoghini recomandă celor interesati să practice meditatia introspectivă. Repetând mental întrebarea "Cine sunt eu ?", discipolul ar putea avea, la un moment dat, revelatia propriului Sine - starea de samadhi. Ca ecou al frământărilor sale autentice, practicantul ar putea simti o stare de expansiune în infinit, fericire indescriptibilă, iubire a tuturor fiintelor si lucrurilor, întelegerea conexiunii universale dintre fapte si urmări s.a.m.d. Este numai o exemplificare partială, de scurtă durată, a stării de spirit pur si etern. Poate că abia de atunci încolo începe cu adevărat cunoasterea a ceea ce este spiritul...
"Ce este fericirea ?", "Cum s-o dobândim si s-o păstrăm ?", sunt întrebări perene, rămase fără un răspuns multumitor si definitiv. Si aceasta pentru că întrebările sunt prost puse...
Ne nastem fără să o fi cerut, în conditii care nu depind de noi, si murim fără a întelege de ce, lăsând în urmă părerea că "viata este desertăciune". Învătăturile spirituale ne dezvăluie că omul este un agregat de elemente diferite, combinate sub impulsul unor cauze diverse. Una din cauzele ascunse este bagajul karmic, adunat de spirit în existentele anterioare, care uneori ne poate da răspuns la interogatia "De ce mi se întâmplă asta tocmai mie ?!". Omul, ca orice obiect al lumii relative, nu are consistentă prin sine, ci este o creatie în perpetuă miscare si transformare, coordonată de spiritul propriu.
Pentru a afla fericirea, poate că mult mai util ar fi să ne gândim "Ce să fac pentru ca spiritul meu să fie multumit ?". Astfel, ne-am pune neconditionat în slujba stăpânului fiintei noastre, cauza principală a vietii, cel care ne dă coerentă si individualitate. Secretul fericirii, preconizat de orice cale spirituală, este renuntarea la căutarea excesivă a plăcerilor si fericirii personale, în favoarea unui comportament non-egoist, dedicat scopului profund al spiritului încarnat. Punerea în armonie cu spiritul, împlinirea misiunii pe care si-a asumat-o spiritul pentru această încarnare, aceasta este cheia fericirii omului... Fără a deveni masochist, fără a soca pe nimeni, fără a-ti pierde mintile, poti fi fericit, chiar dacă îti subminezi micile sau marile plăceri egoiste. Dacă cineva merită să i te dedici, atunci acela este propriul spirit, care îti va perpetua existenta în eternitate. Lui să-i slujesti, lui să i te sacrifici, fericirea lui să o doresti - si vei fi recompensat cu fericire.
Fericirea este împăcarea cu propria Constiintă.
Scopul oricărui spirit superior este în deplin acord cu Vointa si Iubirea Divină. Urmărind Plăcerea lui Dumnezeu, îti multumesti spiritul. Slujindu-ti spiritul, Îl bucuri pe Dumnezeu. Aceasta este legătura esentială si indestructibilă dintre religii si spiritualitate. Să nu ne amortim însă vigilenta ! Adoptând mecanic niste norme si idei spirituale, aplicându-le fără discernământ, fără dorinta sinceră de a nu încălca legile universale, nu vom evolua, dimpotrivă. Egoismul spiritual ne îndepărtează de Divinitate cu viteza luminii !
RĂZVAN PETRE
2000
< Înapoi la Pagina Răzvan Petre