< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan Alexandru Petre
Spiritualitatea are mai multe roluri: de a linisti angoasa omului în perspectiva mortii; de a desprinde interesul omului de realitatea imediată, concretă, presantă, făcând viata mai suportabilă... si altele.
Omul spiritual priveste moartea ca pe o continuare a căutării plăcerilor spirituale pe un nivel superior. Omul ne-spiritual priveste moartea ca pe o întrerupere a plăcerilor vietii. Amândoi au dreptate, din perspectiva fiecăruia. Mai există omul pseudo-spiritual, care crede că va dobândi în lumea duhurilor plăcerile omenesti duse la extrem.
ATEUL: Religiile, spiritualitatea îl îndepărtează pe om de realitatea concretă. Asta ne trebuie? Orice formă de religie ne îndeamnă să nu mai dăm credit total celor 5 simturi si instinctelor. De ce această obsesie? Dacă nu există nimic dincolo, ar fi o păcăleală crudă. Chiar dacă ar exista ceva dincolo, realitatea concretă are acelasi drept de existentă, deci nu ar trebui discreditată. De ce să nu ne trăim viata din plin? De ce să visăm la invizibil si inaccesibil? Ia să ne mai lase în pace toti popii, gurusii, predicatorii si ceilalti care ne îndoapă cu teorii sterpe despre nimic real si ne fac să pierdem timpul cu ritualuri si practici "spirituale"! Ateismul ne oferă libertatea totală a cugetului...
Ce să răspundem acestor reprosuri sincere si aparent motivate? Da, realitatea materială exercită o presiune gigantică asupra constiintei umane, iar idealurile nobile sunt strivite în menghina vietii concrete si a mentalitătii colective. Pe de altă parte, spiritualitatea nu trebuie impusă prin dogme si ideologii, fiindcă beneficiază de suficiente argumente rationale, afective si intuitive. Chiar dacă, prin absurd, nu ar exista nimic "dincolo", spiritualitatea este singurul motiv viabil pentru existenta moralei, a nobletii si celorlalte calităti umane. Etica atee nu convinge pe nimeni. Dar dacă există ceva "dincolo", atunci religia si spiritualitatea ne facilitează informarea, care precede perceptia directă a realitătii suprafizice.
ATEUL: Chiar si noi, ateii recunoastem faptul că spiritualitatea ne ajută să scăpăm de angoasa mortii. Dar merită să ne schimbăm viata cu gândul tot mereu la moarte? Oare religia nu ne cere prea mult efort, sacrificiu, timp si energie? Nu ne fură bucuria vietii si a bunului plac?
Problema religiei este că o predică oameni care nu o înteleg profund, prefăcuti si mincinosi. De aceea, pare o "monedă falsă", inutilă în viata cotidiană. Sfintii si trăitorii în duh ai religiei sunt cei ce o duc mai departe, o fac să trăiască în sufletele celor cu care iau contact. Întelepciunea este o chemare, nu o meserie.
"Dincolo" este eternitatea, iar "aici" este efemerul. Spiritualitatea ne cere doar atât: să nu mai iubim efemerul în dauna eternitătii, ci măcar în mod egal. Acesta este motivul pentru care ne aminteste mereu că DINCOLO există cu adevărat, iar asta ne aduce pacea sufletului. Omul este concret, dar efemer. Spiritul este invizibil, dar nemuritor. Trăirea vietii este naturală, îndreptată dinspre invizibil spre concret. Dar sensul vietii este spiritual, tintind de la efemer spre etern.
Iată o temă foarte bună de meditatie: Oare este real ce-i efemer? Nu te grăbi să răspunzi, ci doar reflectează serios...
Buddha s-a opus constant cultului personalitătii pe când trăia. Totusi, religia budistă populară se închină azi la statuile lui Buddha. Cristos s-a opus cultului personalitătii, o stim din pilda spălării picioarelor apostolilor. Totusi, religia crestină îi dedică lui Isus un imens cult al personalitătii. Desigur, avem nevoie de păstrarea unei amintiri pioase, pline de recunostintă pentru marile Personalităti spirituale, ca si de invocarea ajutorului spiritului Lor. Dar de aici si până la punerea fondatorului în centrul religiei este o distantă - de un pas. Pas pe care l-au făcut toate religiile. Toate si-au construit idoli si legende. Si de aici au izbucnit certurile dintre ele. Fatada s-a dovedit mai importantă decât interiorul. Dumnezeu pare că a fost doar pretextul religiilor, nu scopul lor.
Religia Baha’i îsi propune să le dea tuturor dreptate, dar ea însăsi e o altă religie printre celelalte. Desigur, istoria trebuie asumată, înteleasă, dar ea nu poate fi temelia unei religii universale. Cum spunea un mare scriitor, "istoria e o formă de literatură".
O religie universală nu poate fi decât una pur spirituală. Dar spiritualitatea pură nu este si populară. Oamenii sunt atrasi mai ales de spectacolul ritualurilor si a presupuselor (sau realelor) miracole. Ei caută, în primul rând, utilitatea practică pentru necazurile imediate. Si sunt dispusi mai degrabă la un eventual efort financiar, pentru a păstra o relatie politicoasă cu Dumnezeu, decât un efort interior. O religie pură impune o luptă cu tine însuti, de autocunoastere, de autocontrol, dorinta de a te îmbunătăti necontenit si de a cunoaste realitătile spirituale invizibile. Deja pare prea mult! E mai simplu să urmezi canoane sau să mergi în pelerinaje decât să te schimbi lăuntric, în mod programatic...
Până la urmă, oamenii îsi aleg singuri ce fel de religie vor să aibă. Nu e cazul să ironizăm ritualurile si dogmele, desi le vedem superficialitatea. Ele satisfac cererea de consum spiritual majoritar. Unele chiar functionează. Religia ritualică (exoterică) îsi are rostul său.
În schimb, cei care vor să înteleagă mai mult, pot apela la învătăturile esoterice. De exemplu, crestinismul le contine pe cele gnostice, islamismul, pe cele sufite, mozaismul, pe cele cabalistice, Orientul e plin de revelatii, iar numerosi semeni de lângă noi mărturisesc azi public din trăirile lor mistice. Esoterismul completează exoterismul în marele tablou al credintelor generale de pe Terra. Peisajul religios este în miscare, desi clericii ar vrea să-l împietrească, ca să le fie lor mai comod. Adevărul se rostogoleste ca o avalansă de pe crestele spirituale, acoperind falsul, ipocrizia si descoperind treptat lumina Cerului.
Răzvan Petre,
28 iulie 2011, Brasov