< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan Alexandru Petre
Pe un forum crestin ortodox găsim un titlu terifiant: «De ce părintele Arsenie Boca l-a pictat pe ereticul Francisc printre Sfinti?» (Este vorba despre profeticele picturi care împodobesc biserica de la Drăgănescu, comună la sud-vest de Bucuresti.)
Răspunsul fundamentalistilor care îsi expun acolo părerile, ca într-o galerie cu monstri, este foarte clar: «Marele duhovnic Arsenie Boca a gresit fundamental. Si indiferent cine ce ar zice, Francisc din Assisi eretic rămâne. Altfel, admitem că catolicii nu sunt eretici si, ca atare, îmbrătisăm drăcescul ecumenism si ajungem deja cu un picior în iad. Ecumenismul pregăteste terenul antihristului.»
Simplu ca bună ziua. "Vedeniile drăcesti" ale Sfântului Francisc si eroarea omenească a marelui Părinte român sunt vinovate. Dogma e mai importantă decât orice... Mă gândesc cu groază ce e la gura acestor "talibani ortodocsi" când vorbesc despre sfintii, profetii si mărturisitorii altor religii!
Sfântul Francisc din Assisi, printre sfinti ortodocsi. Pictură murală în biserica din Drăgănescu, realizată de părintele Arsenie Boca (1910 - 1989)
În opinia mea si a multor altora, părintele Arsenie Boca este unul dintre cei mai mari sfinti si profeti din istoria documentată a crestinismului în România. Dar ce contează asta când trebuie apărată "dreapta credintă" împotriva slujitorilor Papei? Asa se pune problema de către fundamentalisti. Totul e văzut în alb si negru, fără nuante si fără compromisuri. Si nu e doar greseala ortodocsilor, ci în fiecare cult, sectă, religie există această împietrire în traditie si idei confuze. Privind la modul de aparitie a sectelor crestine, fiecare s-a născut dintr-o idee care contravenea dogmei existente sau propunea o noutate absolută. Ulterior, această idee a devenit, la rândul ei, dogmă indiscutabilă, motiv de mândrie si prilej de ceartă permanentă cu celelalte culte. Si asa s-a diluat treptat mesajul spiritual al religiei crestine... Vedem astăzi peste tot reclame de genul "Crede în Isus si esti mântuit!", ca si cum simpla adoptare a unui crez intelectual ar fi suficientă să îti speli păcatele! Este atâta superficialitate si vulgarizare a mesajului spiritual, încât nu este de mirare că oamenii inteligenti se îndepărtează de bisericile oficiale...
În ciuda altor păcate, în acest subiect, conducerea Bisericii Ortodoxe Române a adoptat, spre cinstea ei, un dialog civilizat cu celelalte biserici surori, aceasta fiind asa-zisa atitudine ecumenică. Ideea că ecumenismul pregăteste moartea Bisericii este o temă evident falsă, contrară bunului simt. As spune că, dimpotrivă, retinerea de a dialoga civilizat, închiderea în trecut, frica de cunoastere spirituală sunt pericole mult mai mari ca să fim manipulati spre o credintă mimetică, lipsită de sevă, spre pericolul de a cădea pradă capcanelor relativismului ateu. Fiindcă, dacă nu găsim răspunsuri întelepte la dilemele personale în propria credintă si nici nu avem voie să le căutăm în altă parte, ce se va întâmpla? Nu vom mai lua credinta religioasă în serios ...
Despre "greseala" Mântuitorului
Stim cu totii că Isus din Nazaret nu îsi pierdea timpul si nu prăpădea Cuvintele sfinte cu necredinciosii, cum erau de exemplu samaritenii. Pildele si perlele Sale de întelepciune erau adresate doar iudeilor. E adevărat, odată El a avut parte de o surpriză plăcută din partea unei samaritence, care I-a cersit mila divină, invocând "stăpânul care îi aruncă firimituri câinelui său". Dar în rest, Isus si-a format auditoriul doar din rândul drept-credinciosilor evrei, care ar fi fost pregătiti să înteleagă sensul si rostul Cuvintelor Sale.
După ce Isus si-a părăsit trupul lumesc, îmbrăcând trupul duhovnicesc, El L-a îndrumat pe Pavel să răspândească Cuvintele Sfinte tuturor neamurilor, oricât de păcătoase si păgâne păreau ele ochiului ager al Apostolului. Acest misionarism venea în contradictie cu opiniile Bisericii originare din Ierusalim, conduse de Iacov. Pe bună dreptate, iudeii crestini voiau să respecte întocmai stilul de propovăduire văzut la Isus din Nazaret. Si veni acel rătăcit de Saul, devenit Pavel, ca să le încurce mintile credinciosilor! Adevăratul crestinism era strict iudeu - în opinia urmasilor directi ai lui Isus - si nu se putea amesteca cu alte neamuri.
Fratilor, spuneti drept, când a "gresit" Isus: atunci când a respectat strict traditia zonei si vremurilor, sau atunci când a insistat pentru încălcarea lor? Un om cu scaun la cap nu va răspunde simplu si direct, cu da sau nu, căci oricum ar fi o blasfemie. Asa e si cu "greseala" părintelui Arsenie Boca de a picta "eretici" pe tavanul bisericii... Întelepciunea sfintilor este de multe ori peste puterea mintii comune de a o pricepe. Fiindcă mintea comodă se închide singură în prejudecăti, nu e curioasă să afle mai mult. Iar posesorii unei minti comode deseori nu îi lasă nici pe altii să gândească mai profund, fiindcă s-ar simti umiliti de vastitatea unei noi viziuni. Asa se naste dogma.
Ca să îti afirmi propriul crezul nu trebuie să lovesti în crezurile altora, mai ales dacă si ele îsi propun acelasi scop suprem si nobil de unire cu Divinitatea! Există un singur Dumnezeu, o singură omenire, dar drumul spre mântuire este strict individual. Nu este suficient să te crezi de partea adevărului absolut (în acest caz, ortodoxia) ca să fii mântuit, ci trebuie să Îl imiti pe Isus. Există credinciosi în alte religii mult mai aproape de icoana Mântuitorului decât unii dintre noi, care ne autodenumim "crestini".
Cei fără experientă, "copilasii" într-ale credintei au nevoie de sfaturi simple si directe, ca să fie dirijati prin meandrele înselătoare ale vietii duhovnicesti. Asa se naste dogma. Dar să nu ne temem de cei cu alte credinte (îndreptate spre Dumnezeul Binelui), chiar dacă ei ar gresi în teoriile lor! Suntem puternici în credintă când nu ne e frică de alte păreri. Nu teoria ne salvează, ci dorinta noastră sinceră de a ne uni cu Divinitatea în gând, vorbă si faptă. Erorile intelectuale pot fi remediate pe parcurs, cu ajutorul lui Dumnezeu. Ceea ce contează pentru El este intentia noastră sinceră de a ne îmbunătăti moral, de a avansa spiritual, de a fi de folos semenilor. Restul ni se va adăuga...
Teologii crestini sunt foarte mândri să afirme că, spre deosebire de brahmanism – unde Dumnezeu Brahman este impersonal, abstract -, în crestinism Dumnezeu Tatăl este personal. Pe acest motiv, ei laudă superioritatea crestinismului fată de alte religii orientale.
În realitate, Dumnezeu este unic si în El dispare această distinctie. Observăm aici o eroare tipică a logicii umane si un prilej de dispute religioase nesfârsite si neproductive. În cazul Divinitătii, personal si impersonal sunt categorii amestecate, fiindcă Dumnezeu Unicul se manifestă uneori personal, alteori impersonal. Vom arăta mai jos relativitatea acesti împărtiri arbitrare a Divinitătii.
Personală sau impersonală poate fi raportarea omului la Dumnezeu, atunci când Îl priveste ca pe o fiintă asemănătoare siesi, respectiv ca pe Natura cu legile ei implacabile. De asemenea, personală sau impersonală poate fi Vointa Divinitătii, atunci când se impune după o logică ce ne scapă, respectiv când lasă legile Naturii să actioneze într-un mod previzibil. Să analizăm cele două alternative posibile:
A) Când viata ne ia parcă pe sus, ducându-ne încotro vrea ea, iar noi simtim că nu putem face nimic, atunci Dumnezeu pare a avea o Vointă personală, adică după o logică proprie, pe care nu ne-o dezvăluie. În acele momente, cu greu putem explica situatia în care ne aflăm si, ca să nu ne considerăm victime ale unei "dictaturi divine", punem intentia Sa pe seama unor legi naturale, impersonale, care vizează binele nostru superior.
B) Când Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute în situatii concrete, ne raportăm la El ca la un Tată, Prieten personal, care poate interveni în desfăsurarea evenimentelor. Totusi, în astfel de momente "linistite", când nu ne aflăm în raza de actiune a destinului implacabil si orb, mecanismul de modificare a realitătii este unul impersonal. Universul devine o oglindă a mintii noastre, dorintele noastre modelează substanta mentală si fizică înconjurătoare. Ne servim de legile Naturii, fie că le cunoastem sau nu.
Deci Dumnezeu este personal si impersonal în acelasi timp.
Iată deci cât de usor se pot dezamorsa certurile religioase inutile si vanitătile teologice: căutând punctele comune si relativizând pretinsele "divergente insurmontabile". Există parcă o plăcere masochistă a clericului, din orice religie ar fi el, de a căuta deosebirile între religia lui (care este singura corectă!) si celelalte religii (care sunt toate gresite, bineînteles!). Ce mare usurare si bucurie ar putea simti acelasi cleric dacă ar recunoaste că fiecare religie are valoarea sa spirituală, că erorile teologice nu sunt atât de importante în credintă, ci sinceritatea si piosenia, că Idolul bun al credinciosului îl ajută să evolueze, că valoarea este individuală si nu e dată de apartenenta la o anumită religie. Clericul întelept nu atacă alte culte, ci demonstrează prin exemplul personal frumusetea religiei sale. Erori si excese poate găsi si în propria religie, pe care chiar are dreptul să le critice, pentru a o perfectiona si a-si ajuta fratii de credintă. Astfel eliberat de prejudecăti si spirit de competitie, înseninat, clericul nostru s-ar apropia mai repede de Dumnezeul său - care este acelasi Dumnezeu al tuturor pământenilor.
Răzvan Petre,
Brasov, 20 iunie 2011