< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
În religiile orientale cheia de boltă a credintei religioase este "metempsihoza sufletului". Conform acestei credinte, sufletul călătoreste prin lumea materială, născându-se într-un corp, apoi în altul, între timp poposind înspre odihnă pe tărâmul inefabil al spiritelor. Dumnezeu este Tinta finală a acestui voiaj astral, precum si Farul călăuzitor pe drumul evolutiei spirituale.
Ignorând această viziune, religia crestină are putine de spus despre reîncarnarea sufletului. Fiind un subiect important din punct de vedere teologic, ne întrebăm de ce nu este mentionat în Biblie, de ce nu este combătut, precum alte obiceiuri si credinte păgâne... De ce Mântuitorul Isus nu ne-a avertizat sub nici o formă împotriva doctrinei reîncarnării, atât de răspândite în Orient de mii de ani ? Nici o nouă teorie despre nemurire nu ar fi putut face abstractie de ea, fie si numai pentru a o critica... Fără a încerca să răspundă la aceste "speculatii", teologii crestini îsi mentin părerile rigide, avându-si originea în istoria timpurie a crestinismului.
La începutul Erei Noastre credinciosii erau mult mai înclinati să dea crezare conceptului reîncarnării spiritului. Nu din naivitate, ci ascultând predicile unor mari învătati ai timpului. Principalul responsabil cu răsturnarea acestui curent ideologic nu a fost un om al Bisericii, ci un împărat puternic si plin de ambitii lumesti, Justinian al Bizantului. La acea dată Imperiul Roman era divizat în două părti, una cu capitala la Roma, cealaltă la Constantinopole. Abia se încheiase Bătălia pentru Italia, când armata împăratului bizantin distrusese Imperiul Ostrogot în lupta de la Taginae. Justinian era în culmea gloriei.
Este anul 553 D.C. Împăratul îi cere Papei Vigilius (tinut fortat de mult timp la Constantinopole) să convoace o mare adunare a Bisericilor crestine din toate teritoriile Imperiului. Pe fondul disensiunilor mai vechi dintre Papă si perechea imperială si întrucât Prea-Fericitul insistă să fie chemati cât mai multi reprezentanti ai episcopilor din Est si Vest, amânând astfel întâlnirea, Justinian convoacă el însusi Conciliul Ecumenic (al cincilea de la decretarea crestinismului ca religie oficială a Imperiului Bizantin, la Niceea, în anul 325 D.C. si al doilea tinut la Constantinopole). Adunarea, desi numeroasă, nu este reprezentativă. Cu exceptia Papei Vigilius nici un episcop din Vest nu este prezent. În plus, Justinian are grijă să cheme multi clerici dintre cei obedienti ai poruncilor imperiale. Ca un gest de protest, Întâi-Stătătorul Bisericii de Apus nu asistă la lucrările Conciliului. Lucrările se tin timp de câteva săptămâni într-o atmosferă tensionată, încheindu-se cu un text votat si semnat de cei prezenti si de împăratul Justinian, dar nu si de Papă. Astfel, împăratul îsi întărea puterea politică pe care i-o da simbioza cu Biserica oficială, într-un peisaj crestin cu nenumărate secte în permanente controverse teologice.
În el este vorba de transarea controversei "celor trei capitole", prin care trei cărturari crestini sunt condamnati ca eretici. Dar mai este ceva foarte grav pentru evolutia ulterioară a omenirii : condamnarea ca blasfemie a învătăturilor lui Origen.
Origen (185 - 254 D.C.) fusese unul dintre cei mai proeminenti Părinti ai Bisericii Crestine originare, un prolific exeget al scripturilor biblice si martir al credintei. El vorbise răspicat si în termeni inconfundabili despre pre-existenta sufletului înainte de nastere :
"Dumnezeu a modelat din aceeasi esentă spirituală, precum olarul din acelasi lut, unele persoane onorabile si altele neonorabile pe baza meritelor lor anterioare." (De Principiis - Cartea III, cap. I, 21)
"...în legătură cu cei doi frati nu mi se pare a fi o nedreptate divină aceea că s-a spus înainte ca ei să se nască "cel mai în vârstă îl va sluji pe cel mai tânăr", dacă ne dăm seama că Iacob merita dragostea Domnului ca răsplată pentru viata sa anterioară... Aceeasi măsură se aplică tuturor, pentru că dreptatea Creatorului este în toate. Deci fiecare fiintă poartă cauzele diferentierii în sine, dinaintea nasterii în trup." (De Principiis - Cartea II, cap. IX, 7)
"Nu vi se pare mai de bun-simt că fiecare suflet, din motive misterioase - si acum vorbesc în acord cu opiniile lui Pitagora, Plato si Empedocle - intră în corpul său uman fiind influentat de faptele sale trecute ? " (Contra Celsum, Cap.XXXII)
La cel de-al doilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopole se decretează "Anatema împotriva lui Origen" - prin vot. Iată câteva dintre punctele doctrinei lui Origen ce sunt respinse ca erezii :
Pre-existenta sufletelor înainte de a lua trup de carne ;
Oamenii pot deveni, după moarte, îngeri sau demoni ;
Corpul înviat al lui Cristos era din materie eterică si în formă de sferă, precum vor fi corpurile tuturor celor înviati după moarte ;
La Judecata de Apoi nu mai există materie grosieră, lăsând loc numai spiritului :
Pedeapsa sufletelor păcătoase după moarte nu este vesnică.
Ce mult ar fi însemnat pentru avântul spiritualitătii întregii planete ca aceste adevăruri să fie adoptate oficial de religia crestină si nu considerate incomode...! Ele ar fi orientat mentalitatea occidentală încă de pe atunci către întelegerea si acceptarea incomodei, dar justei legi cosmice a reîncarnării.
În fine, prin intrigi neelucidate de istorici, Papa Vigilius este fortat să semneze actul si i se permite să plece. Moare pe drumul de întoarcere către Roma. Biserica acceptă validitatea anatemei, care devine o dogmă neschimbată timp de aproape 1500 ani.
Ce să mai adăugăm la această poveste tristă, dar adevărată ? Cel mult, o concluzie de bun-simt : reprimarea învătăturii despre pre-existenta si reîncarnarea sufletului nu are autoritate ecleziastică si divină, ci este o farsă a istoriei. Este un fapt împlinit, pe care teologia crestină nu a mai avut îndrăzneala să-l conteste fătis. Stim însă că timpul este cel mai dur chirurg. El extirpă fără milă toate tumorile din gândirea omenească, atunci când vine sorocul pentru regenerarea credintei.
RĂZVAN PETRE
2002
< Înapoi la Pagina Răzvan Petre