<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


TRIUMVIRATUL "ABSOLUT-DUMNEZEU-SATAN"

de Răzvan-Alexandru Petre

Capitole:

Logica divină nu ţine cont de logica umană  stea5  Contracţie şi expansiune, frică şi iubire  stea5  Dumnezeu este Lumina Absolutului, dar Absolutul nu e Lumină  stea5  Graniţele Conştiinţei  stea5  Prin iluminare dispare căutătorul spiritual  stea5  Metafora tubului  stea5  Transă extatică şi trezire iluminatorie  stea5  Maya pentru spirite  stea5  Întreita iluzie cosmică  stea5  Împlinirea Voinţei Divine  stea5  Eul este Tatăl minciunii  stea5  Metafora ochelarilor inteligenţi  stea5  Spaţiul-timp şi liberul-arbitru sunt impresii  stea5  Ce-ar fi fost dacă...


   2     Atenţie: textul conţine idei nondualiste radicale care vă pot afecta intelectual!

«Tao nu ia partea nimănui; naşte atât yin-ul, cât şi yang-ul. Totul este binevenit, atât lumina, cât şi întunericul.» (Lao Ţî)

«Afară de Mine nu este Dumnezeu: Eu sunt Domnul, şi nu este altul. Eu formez lumina şi creez întunericul, Eu aduc prosperitatea şi produc dezastrul; Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri.» (Isaia 45:6,7)

«Dumnezeu nu este putere în sensul puterii asupra răului, păcatului, bolii sau morţii. Dumnezeu nu este putere în vreun sens ce implică luptă, adică învingere sau distrugere. Dumnezeu este viaţă. Dumnezeu este iubire. Dumnezeu ESTE. Nu există nimic altceva. Doar Dumnezeu ESTE.» (Joel Goldsmith)

«Doar să ierţi un om nelegiuit fără să-l respecţi ca pe Buddha înseamnă să nu-i înţelegi adevărata natură. "Demonule, tu eşti sacru. Te respect cu adevărat." Dacă faci asta, nu vei mai găsi niciun singur demon în toată lumea asta; va fi plină cu buddhaşi stând mână în mână.» (SeongCheol, mare maestru Zen coreean)

«Tot răul nu vine fără voia lui Dumnezeu, și-și cere satana voie, după ce vede că oamenii fac voia celui rău și vrăjmaș Domnului și omului.» (Noul Ierusalim)

 

Încercând să punem de acord spiritualitatea dualistă cu cea nondualistă, lucru aparent imposibil, lansăm o ipoteză, poate, la fel de imposibilă. Putem considera că Absolutul Creator (numit şi Brahman sau Brahma în Vede) a emanat “la început” două Entităţi Supreme: Dumnezeu şi Satan.

Dumnezeul Binelui (sau Vishnu, în Vede) are rolul de a păstra Ordinea Creaţiei, aşa cum a fost gândită de Creatorul Suprem. Rolul opus, de a desfiinţa Ordinea şi a provoca haosul îi revine lui Satan (sau Rudra-Shiva, în Vede). Nici Dumnezeu, nici Satan nu pot crea sau distruge cu adevărat, ci doar Absolutul Creator.

Ideea unui triumvirat divin (Brahma, Vishnu, Rudra-Shiva) ne-a parvenit din Vedele antice indiene, dar am modificat-o substanţial aici. Entităţile Supreme ar fi, mai degrabă, nişte Forţe impersonale, suverane în domeniul lor şi care nu se întâlnesc niciodată faţă în faţă (pentru că sunt expresiile aceleiaşi Voinţe unice). Domeniile unde sălăşluiesc ele sunt situate la extreme: Dumnezeul Binelui sălăşluieşte în Lumină, iar Anti-Dumnezeu, în întuneric. Forţele lor sunt potenţial egale, dar fluctuează în timp precum yin şi yang, respectând cicluri şi alternanţe, pentru a împlini proiectele divine.

Cele două Mari Forţe opuse coordonează ierarhic o armată de spirite, având fiecare misiuni de îndeplinit în Creaţie. Aceste spirite pot ajunge să se lupte direct când se întâlnesc în zonele de intersecţie ale celor două mari domenii. Pământul este terenul de înfruntare a celor două armate, deocamdată prevalând Răul. Dar în proiectul Divin va urma, destul de curând, o inversare a situaţiei la scară globală.

Binele este tot ce ajută la păstrarea Ordinii universale. Răul este tot ce se opune Binelui, adică împiedică Legile divine să guverneze. Deci Binele urmează în Creaţie voinţa Absolutului Creator. Mai concret, Binele conţine simultan conceptele-cheie de: Armonie, Libertate, Adevăr, Lumină. Prin opoziţie, Răul aduce în viaţa omenirii urâţenia, constrângerea, minciuna şi ignoranţa. Răul se opune voinţei lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp a apărut cu încuviinţarea sau chiar din intenţia Supremului Absolut.

Să nu uităm că, în Apocalipsă, se scrie că, după cei 1000 de ani de pace divină, Fiara va fi iarăşi eliberată din iad. Adică, alternanţa binelui cu răul stă in firea lucrurilor, niciodată vreuna dintre tabere nu va prevala definitiv...

triumviratul divin
Fig.1 Triumviratul Divin: Absolut-Dumnezeu-Satan

< Sus >

Logica divină nu ţine cont de logica umană

Dumnezeu este adorat de religiile monoteiste, iar Satan, de cultele sataniste. Tradiţiile animiste şi politeiste se închină unor spirite atât binevoitoare, cât şi răuvoitoare. Toate acestea fac parte din spiritualitatea dualistă.

Spiritualitatea nondualistă nu are nimic de a face cu ele. Nu este practică, nu intervine în nicio luptă dintre contrarii. Ea doar observă jocul Creaţiei din postura Absolutului neutru şi detaşat.

Faptul că mulţi iluminaţi vorbesc în aceiaşi termeni despre Absolut sau Conştiinţa universală ne face să credem că Această realitate neutră, detaşată, mai presus de bine şi de rău, chiar există. Absolutul nondual nu este o particularitate a Dumnezeului Binelui, un aspect ciudat al Său. Ci dimpotrivă, Dumnezeul dualităţii este o creaţie limitată a Absolutului – limitată la Bine. Absolutul este şi nimic, şi totul, simultan.

Mai puţin suportabilă este cealaltă latură. Cum am putea accepta că Satan a fost produs de Absolutul Creator?! Am putea răspunde că, fără o opoziţie continuă, evoluţia lumii s-ar fi produs extrem de rapid, iar jocul creaţiei s-ar fi terminat prea repede. Însă acum, prin jocul sau lupta contrariilor, Creaţia a devenit mai interesantă, mai echilibrată, mai durabilă.

Dar cum să admitem că însuşi Absolutul Divin provoacă indirect, prin Satan, atâta durere, violenţă, suferinţă în lume?! Din perspectiva nonduală, totul există şi nu există în acelaşi timp. Orice suferinţă îi aparţine propriului Său Corp, din care s-a făcut şi se face continuu lumea. Nu există nimic în afară de Unica Fiinţă. Tu suferi de senzaţia separării de El, nu de altceva. Când te Trezeşti şi vezi că tu nu eşti nimic, durerea nu mai este a ta, ci a Lui. Şi atunci, cum să-L mai acuzi de ceva?! Ar fi absurd.

De fapt, Satan nu e de vină pentru toate necazurile. Naşterea, dar şi moartea sunt naturale. Plăcerea şi durerea sunt legate în mod natural. Dar durerea nu înseamnă neapărat suferinţă. Suferinţa apare în fiinţele umane care se consideră separate de Conştiinţa universală – şi pare a fi răul. Totodată, suferinţa este şi motorul evoluţiei lor, comparând o stare prezentă inferioară cu o stare viitoare mult mai dezirabilă – şi pare a fi binele.

Gândeşte-te la lupta pentru supravieţuire din natură! Când vedem unele scene de carnagiu între animale, avem o strângere de inimă. Totuşi, nu intervenim, pentru că înţelegem că natura se autoreglează după nişte reguli necunoscute nouă. Viaţa animală este reglată în întregime de Voinţa Divină. Acolo nu există ideea de "cruzime", care-i doar în capul nostru.

Noi credem că putem regla viaţa umană. Dar uită-te la rezultate: violenţă, războaie, agresiuni, lăcomie etc. Natura este mult mai ponderată decât omul. Emotivitatea omului doar o încurcă. Aşa şi cu întrebările noastre retorice, că de ce Dumnezeu a făcut aşa şi nu invers... Cârcotelile vin de la ego, care întotdeauna crede că „ştie el mai bine”.

«De aceea avem neplăceri şi suferinţe în viaţă: ca să ne desprindă. Dacă noi punem ceva din lumea aceasta pe primul plan, îl vom pierde. Războiul este pentru o populație ce este boala pentru individ, pentru oprirea atașamentului, pentru că, prin ataşamentul de plăcerile simţurilor, se pierde energie vitală. Mecanismele divine de desprindere, la fel ca boala, salvează sufletul, care este primordial, CU TOATE CĂ PARTEA MATERIALĂ POATE FI DISTRUSĂ. Pentru egoul nostru pare o durere, un necaz, o suferinţă fizică, o boală, dar pentru suflet este ELIBERARE. Şi dacă nu vom înţelege că nu cei care ne atacă sunt cauza necazurilor noastre, ci ataşamentul nostru de plăcere, atunci vom urca pe nivele superioare de presiune divină, ceea ce poate să însemne, spre exemplu un război mondial distrugător.» (Marius Ghidel)

Desigur că nu putem admite cu uşurinţă acest Triumvirat divin. Totuşi, logica ne conduce aici. Nu prea avem soluţii ca să explicăm paradoxurile Creaţiei. Chiar şi mitul căderii luciferice întăreşte această supoziţie.

Se spune că Lucifer era un foarte înalt înger – asta ca să ne justifice de ce are atâta putere. Se mai spune că el a căzut pradă orgoliului – lucru improbabil, din moment ce era un înger apropiat lui Dumnezeu. Logica nondualităţii ne sugerează că Lucifer (Satan) este emanaţia Absolutului Creator, de la Care i se trage puterea şi cunoaşterea. El a fost însă deposedat, chiar de la crearea lui, de Iubirea divină şi aşa a apărut opoziţia necesară faţă de Dumnezeu.

Dumnezeu vs Lucifer se manifestă în viaţa noastră prin antagonisme de genul: Smerenie vs orgoliu; Dăruire vs dobândire în folos propriu; Altruism vs egoism; Sinceritate vs prefăcătorie etc. Se spune ca omul credincios să dăruiască cât mai mult şi să caute cât mai puţin pentru sine, pentru a se armoniza cu Binele Divin.

< Sus >

Contracţie şi expansiune, frică şi iubire

Jim Newman relatează că el a simţit în momentul iluminării spirituale cum trupul său pierde o anumită contracţie, pe care o simţea părăsindu-l din creştet până în tălpi. Ego-ul este o contracţie energetică în corpul fizic şi în cel subtil. Este ca o gaură neagră care atrage totul spre ea.

Ego-ul nu e niciodată mulţumit, mereu caută ceva şi nu se satură niciodată. E ca un sac fără fund. Se simte centrul universului, spre care atrage totul din jur, în speranţa că va găsi ceva să-l împlinească. Dar nimic nu-l poate împlini, pentru că ar trebui să renunţe întâi la contracţie. Ea este cauza neîmplinirii. Când pierzi ego-ul, te expansionezi, nu te mai simţi rupt de univers. Contracţia energetică este cauza senzaţiei de separare, de "persoană" independentă.

Isus spunea că Lucifer stăpâneşte Pământul. Da, o face prin intermediul ego-ului oamenilor. Numai oamenii sunt supuşii lui Lucifer, nu şi animalele, care n-au ego. Răul nu este general, ci începe şi se sfârşeşte la regnul uman. Contracţia egotică este „învăţătura” luciferică. Este un virus care beneficiază şi de doctrine: a individualismului, a materialismului, a egocentrismului.

Lucifer însuşi este maxima contracţie posibilă. Iar Dumnezeu este maxima expansionare posibilă. Lucifer (Satan) atrage totul spre el, simţindu-se centrul universului. Dumnezeu nu Se simte centrul la nimic, ci întregul, El dăruieşte totul, emană, fiindcă îşi dăruieşte Sieşi. Amândoi au putere şi cunoaştere nelimitată. Diferenţa constă în capacitatea de a iubi.

Dumnezeu este iubire, adică expansiune. În schimb, Satan este contracţie – care poate fi tradusă emoţional prin frică. Frica vine automat din separare. Satan însuşi este speriat că va pierde ceea ce crede că are: poziţia centrală. De aceea se manifestă cu ură împotriva iluzoriilor „ameninţări” cu relaxarea şi întregirea. Satan este supus unei iluzii cumplite, dar obligatorii. Fără ea, lumea ar rămâne fără cel de-al doilea pol... Şi s-ar opri din mişcare.

Dumnezeu are cea mai mare compasiune pentru cel mai mare duşman al Său. Dar cine l-a făcut aşa pe Satan? Absolutul. Şi cum se împacă Dumnezeu şi Absolutul pe această temă?

< Sus >

Dumnezeu este Lumina Absolutului, dar Absolutul nu e Lumină

Dumnezeu este totuna cu Absolutul, cu diferenţaDumnezeu este Lumină, iar Absolutul este dincolo şi dinainte de Lumină. El a creat Lumina, ca şi întunericul satanic. Este greu de înţeles pentru mintea umană, dar universul nu a fost făcut pentru şi după mintea omului. Trebuie să te ridici la mintea Divină pentru a înţelege acest „paradox” perfect natural.

Dumnezeu Binelui nu este un spirit. Dumnezeu este Absolutul infinit, limitat prin faptul că este doar Lumină infinită. Aceasta este singura diferenţă.

Unii mistici primesc Graţia extazului Divin prin apropierea de Dumnezeul Luminii, Binelui, Frumuseţii. Alţi iluminaţi primesc Graţia Absolutului, sesizând natura iluzorie a lumii, maya. Nu este exclus ca cineva să aibă parte, succesiv, de ambele experienţe. Relatările celor două tipuri de înţelepţi diferă, ca şi concluziile şi speranţele împărtăşite. Misticii îndeamnă la eforturi supraomeneşti pentru atingerea Dumnezeirii, pentru că merită.

Iluminaţii neo-advaita nu îndeamnă la nimic, nici la acţiune, nici la abţinerea de la acţiune spirituală, pentru că ei simt că „totul este aşa cum trebuie”, „nimeni nu acţionează, decât însăşi Unicul, prin fiecare” şi „nu există probleme”. Ei spun un mare DA la orice şi la totul, şi când e bine sau frumos, şi când e neplăcut sau dureros, fiindcă totul are un rost divin. Cele bune şi cele rele sunt mişcări ale universului, care creşte, creşte mereu în ceva grandios, tot mai măreţ şi avem încredere în acest proces divin, că „tot răul e spre bine”.

Mesajul nondualităţii atrage destui semeni, în ciuda lipsei sale aparente de pragmatism. Provoacă la unii o transformare instantanee în interior, deşi nu poate fi imediat tradusă în fapte sau energii.

«Am realizat că aceşti ghizi ai mei, în încercarea lor de a mă împuternici, au jucat multe roluri pentru mine, inclusiv acela de a mă testa prin „a mă speria”. Mi s-a arătat cum, în anumite momente, cei care îmi băteau în geam, umblau zgomotos prin cameră etc., erau chiar ei şi făceau asta ca să îmi testeze nivelul de integrare al fricii. Atunci am presupus că, de fapt, în jurul meu, în exteriorul meu (pe care îl percepeam înspăimântător când eram copil) au fost doar ghizii mei, deci doar asistenţa cu lumină și iubire. Mi-au fost aduse în „faţa ochilor” astfel de scene din trecut şi, privindu-le din repoziţionarea de acum, am putut să curăţ acele părţi enorme de frică. Mi s-a schimbat şi repoziţionarea faţă de prezent. Am conştientizat CLAR că tot ce mai percepeam ca fiind densitate este, de fapt, LUMINĂ DEGHIZATĂ, care joacă un rol şi, conectându-mă la ea, am avut cea mai intensă senzaţie de siguranţă de până acum. Uneori, îmi cream această siguranţă artificial, prin ceea ce făceam, când, de fapt, exista tot timpul, peste tot. Doar identificarea mea cu existenţa „balaurilor” făcea să îi şi atragă în realitatea mea.

Îmi amintesc de aspectul meu din viitor care îmi spunea că ei nu ştiu ce este frica, pentru că nu sunt învăţaţi despre ea. În societatea din viitor se merge doar pe trei direcţii: iubire, lumină şi compasiune.» (Akena Kumara)

< Sus >

Graniţele Conştiinţei

Spiritele sunt parcele din Conştiinţa Universală a Absolutului. Ele au deci o Conştiinţă spirituală individuală. Conştiinţa umană este, la rândul ei, o parcelă din Conştiinţa spirituală a Spiritului încarnat.

Conştiinţa umană este închisă între graniţele minţii omeneşti. La rândul ei, Conştiinţa spirituală este închisă între graniţele perispiritului, învelişul său energetic.

Spiritele superioare sunt deja „iluminate”, asemenea oamenilor treziţi, ele văd că trăiesc într-o iluzie. Deşi sunt trezite, ele trebuie să continue să trăiască în lumea spiritelor în virtutea tendinţelor din perispirit.

La rândul lor, oamenii treziţi spiritual continuă să trăiască în această lume fizică, în virtutea tendinţelor acumulate în corpul-minte. Iluminatul trăieşte liber de iluzie, dar nu iese complet din lumea aparentă.

Spiritul evoluează, adică îşi reduce forţa tendinţelor. Când tendinţele dispar, nu mai există niciun motor al vieţii spirituale, iar spiritul se dezbracă de perispirit, devenind parte a Dumnezeirii, un co-Creator.

Dumnezeu este, privind dinspre lumea spiritelor, o comuniune a Conştiinţelor spirituale, deci o pierdere a individualităţii. Privind însă dinspre Absolut, Dumnezeu este revenirea la Conştiinţa nedivizată, adică dispariţia graniţei Conştiinţelor spirituale (artificial produsă de Creator la începuturi), deci un câştig prin reîntregire.

O mare iluzie acţionează asupra demonilor, făcându-i să nu vadă realitatea spirituală în mod complet. Ei cred că, opunându-se lui Dumnezeu cel Bun, vor servi Adevărul. Şi chiar Îl servesc, dar nu aşa cum cred ei. Prin puterea grosieră pe care o au asupra materiei, sunt momiţi să creeze unele efecte dorite de Adevăr, deşi demonii nu-şi dau seama de asta.

De pildă, ajutorul pe care demonii îl oferă unor magicieni de spectacol îndeplineşte planul Adevărului de a-i face conştienţi pe spectatori de limitele cunoaşterii lor empirice sau ştiinţifice. Demonii sunt iluzionaţi că îşi fac un sclav din magician, prin care ei speră să provoace mari nenorociri (dar care nu se prea petrec până la urmă). Magicianul este iluzionat că va câştiga bani, putere ocultă, adoraţia şi teama oamenilor; dar prin deziluzia de la final, se va dezice de acest orgoliu ocult aberant. Însă dincolo de acestea, adevăratul scop divin din spatele „iluziei magice” este să DEZ-ILUZIONEZE spectatorii de toate preconcepţiile lor limitate...!

< Sus >

Prin iluminare dispare căutătorul spiritual

Iluminarea sau Trezirea spirituală este atunci când, prin Graţia Absolutului, Conştiinţa umană îşi pierde limitele autoimpuse iniţial şi revine, temporar sau definitiv, în Conştiinţa universală. Poate că depinde de gradul de evoluţie spirituală, de meritele actuale ş.a.m.d., dar nimeni nu ştie în afară de Dumnezeu. Este privilegiul total al Graţiei de a-i arăta Conştiinţei limitate de unde vine şi care e jocul.

Nu are neapărat o consecinţă asupra puterilor fiinţei în lume. Este o cunoaştere absolut gratuită şi “inutilă” în acelaşi timp. Fiinţa umană nu-şi poate rezolva problemele cu ajutorul acestei trăiri. Dar se poate relaxa cu adevărat şi capătă o înţelepciune şi intuiţie rară. Acest fapt ar putea duce, indirect, la dispariţia unor probleme. Totuşi, nu este o reţetă, nici o regulă.

De fapt, persoana dispare prin iluminare definitivă, adică simţul separării dispare. Corpul-minte rămâne acelaşi, dar golit de ego. Acest lucru îl afirmă iluminaţii. Conştiinţa lor analizează noua situaţie şi ne raportează că nu mai există ego (simţul persoanei) în interior. Viaţa lor continuă, dar nu prin eforturi egotice, ca înainte, ci ei spun că “totul se întâmplă, pur şi simplu”. Nu ne pot explica prea multe, căci nici ei nu înţeleg cum apare această lume şi se manifestă din non-timpul şi non-spaţiul Absolutului. Intelectul este depăşit de dificultatea noii revelaţii.

Relaxarea ce vine din iluminare se traduce prin dispariţia nevoii de a căuta. Dispare nevoia de a aduna lucruri, idei, emoţii. Ego-ul era acel sorb care nu se mai sătura niciodată, fiind mereu nemulţumit. Dimpotrivă, acum tot ce se petrece este acceptat cu mulţumire şi nu mai există nici măcar căutarea spirituală. A dispărut dorinţa de evoluţie, pentru că fiinţei nu-i mai lipseşte nimic interior.

La exterior, poate avea lipsuri şi nevoi aparente, ca orice om. Se va strădui să supravieţuiască, dar nu ca înainte, pentru că nu mai există o “persoană”. Tendinţele naturale şi voinţa Absolutului o vor conduce şi vor crea oportunităţi. Corpul-minte va reacţiona la tot ce i se oferă în mod spontan, fără planificare.

< Sus >

Metafora tubului

Încercând să exprimăm cât mai plastic şi pe înţelesul tuturor aceste mari taine, vom folosi metafora tubului. Absolutul este ca un tub prin care curge lumea, universul. Diferenţa faţă de un tub obişnuit este că „ţeava” este vidă, iar „conţinutul” este plin de substanţă, energie, informaţii, viaţă, aparent solid.

Folosind o comparaţie cu laboratoarele de fizică avansate, e ca şi cum am avea un câmp electromagnetic foarte puternic care confinează (ţine în interior) o plasmă super-fierbinte. Câmpul sferic din jur este invizibil, gol, dar are puterea de a ţine plasma la distanţă de pereţii încăperii, pentru a nu-i distruge.

Pereţii tubului Absolut emană permanent în interior tot universul, tot ce există aparent solid. Pereţii înşişi sunt vid, deci nu putem spune că există în acelaşi sens ca universul dinăuntru. Lumea există în Absolut, este creată de Absolut, dar are o natură aparent diferită. Mai corect spus, Absolutul are două faţete, este simultan atât "nimic", cât şi "totul".

tubul creatiei
Fig.2 Tubul Creaţiei

Această lume funcţionează după nişte reguli imuabile, stabilite de Absolutul Creator. Prima regulă este că lumea este duală. Totul există polarizat în perechi, pentru a fi echilibrat şi dinamic. În schimb, Absolutul este neutru, neclintit şi nondual din orice punct de vedere.

Prima dualitate creată este Dumnezeu-Satan sau Bine-Rău. Binele absolut există la nivel cosmic şi se numeşte Dumnezeu sau Lumina Divină. Tot ce există se raportează la Acesta. Dumnezeu este farul ce luminează universul, după care se ghidează toate creaturile. El dă sensul evoluţiei Întregului. Fiecare spirit creat se străduieşte să devină o Lumină tot mai intensă, mai apropiată de modelul Dumnezeiesc. Pentru a atinge acest ideal, trebuie să urmeze regulile şi ordinea stabilită de Absolut şi vegheată de Dumnezeu.

Dumnezeu şi opusul Său sunt nişte simboluri ale Absolutului, cu care Acesta orientează Universul. Creaţia are nevoie de un vector îndreptat spre ceva. Absolutul, neavând formă sau limitare, a creat polul Luminii pentru a da un sens mişcării lumii. În lipsa acestei polarizări Bine-Rău sau Lumină-Întuneric, n-ar fi existat dinamismul creaţiei.

Unii au spus că binele şi răul există doar în mintea omului. E adevărat că ego-ul aşa împarte lucrurile, după interesele lui. Totuşi, în virtutea principiului de mai sus, mai există un Bine şi un Rău cosmic. E adevărat că, în starea de non-minte a iluminatului, binele şi răul nu există, dar ţine cont că non-mintea se află în afara lumii create.

Alţii au spus, gândind conform schemei nr.1, că „Binele Absolut se întâlneşte cu Răul Absolut”. N-are niciun sens această afirmaţie. Pe scara evoluţiei continue, trebuie numai să urci. Coborând, doar te vei pierde în neiubire. Vectorul evoluţiei este unidirecţional, spre Lumină. Satan fost creat numai din nevoia de echilibru, nu ca o cale spre fericire, ci ca alternativa necesară la fericire.

Demonii, adepţii lui Satan, nu se pot ilumina precum Spiritele superioare, căci dacă ar face-o, ar adopta imediat idealul iubirii necondiţionate, care este starea naturală a Absolutului. Lumea întunericului este damnată la neiubire şi netrezire spirituală. Chiar dacă posedă o mare putere şi cunoaştere, acestea două nu conferă Iluminarea completă, fiindcă lipseşte a treia componentă obligatorie şi întregitoare: iubirea.

Creaţia a apărut dintr-o „necesitate” divină. Absolutul (care este un potenţial infinit) vrea să se autocunoască şi o face prin intermediul Creaţiei Sale (dinamism infinit). Alt sens nu are viaţa şi lumea întreagă. E o frumoasă explicaţie, dar luaţi-o doar ca ipoteză teleologică nedemonstrabilă!

Spunem că Dumnezeu e singura fiinţă cu adevărat liberă să facă ce doreşte. Şi totuşi, din afirmaţia anterioară rezultă că însăşi Divinitatea se supune unei nevoi interioare de a se autocunoaşte, care îl determină să creeze lumea. Iluminaţii spun însă că Lumea este un Joc absolut liber.

< Sus >

Transă extatică şi trezire iluminatorie

Atunci când Graţia decide asta, o fiinţă conştientă poate primi instantaneu starea de Iluminare sau Trezire spirituală. Este un pas în lateral de pe scara verticală a evoluţiei spirituale, pas prin care se poate intra în Absolut. Acest fapt nu afectează cu nimic mersul mai departe al fiinţei pe calea ascendentă către Dumnezeire. Sunt două fenomene distincte: evoluţia îndelungată spre Dumnezeu şi trezirea instantanee în Absolut. Dumnezeu este aspectul luminos al Vidului Creator Absolut, expresia Voinţei acestuia din urmă. Cei care au trăit un extaz beatific în Dumnezeire pot confirma ce am fost învăţaţi: creatura (spiritul) trebuie să progreseze în veşnicie, păstrându-şi fermă aspiraţia spre Lumină.

N.B. Acest articol explică DE CE mărturiile şi revelaţiile spirituale vorbesc despre două tipuri de trăiri supreme: extazul şi iluminarea, şi DE CE nu pare a exista întotdeauna o legătură directă între ele.

evolutie vs iluminare
Fig.3 Scara Raiului e paralelă cu Absolutul

Din perspectiva Absolutului, totul este un joc liber, dar plin de reguli autoimpuse. Lupta contrariilor face parte din joc. Chiar şi Satan se raportează riguros la Dumnezeu, încercând să facă totul exact invers decât primul. În acest sens, putem spune că Satan a apărut la o secundă „după” Dumnezeu, ca o contraparte a Sa. Deci Satan este secundar, însă necesar creaţiei. De aceea, în mitul luciferic se spune că pe Lucifer l-au urmat în abis o treime dintre spirite, celelalte două treimi (dublu) rămânând de partea lui Dumnezeu. Din asta înţelegem că Dumnezeu este mai important, deşi suportă şi înfrângeri. Creaţia este foarte departe în timp de Maha Pralaya (disoluţia finală), ea trebuie să meargă înainte în veşnicie.

Deocamdată, planeta noastră se află în faza în care bătălia pare a fi câştigată de Lucifer. Dar asta nu trebuie să ne deprime pe noi, oamenii de Bine, ci să privim lucrurile în ansamblu. Victoria finală a forţelor Binelui începe acum, din abisul înfrângerii, când forţele adverse sunt ameţite de aparentul triumf şi, astfel, mai puţin vigilente.

Dacă vrei să ştii cum va arăta Noul Ierusalim, nu te gândi la clădiri acoperite cu aur! Ci doar priveşte-i şi ascultă-i pe cei treziţi spiritual. Deocamdată, iluminaţii nu prea sunt băgaţi în seamă, dar atunci vor conduce lumea. Imaginează-ţi o lume în care conducătorii nu vor mai avea ego! Şi vei fi deja în Noul Ierusalim...

(Aceste ultime paragrafe sunt scrise dintr-o perspectivă spirituală dualistă, care caută numai Binele. Cât timp suntem oameni şi trăim în dualitate, vom aspira spontan spre Bine. Nondualitatea ne ajută să îndurăm mai uşor victoriile Răului.)

< Sus >

Maya pentru spirite

În spiritualitatea dualistă, Dumnezeu este supremul ideal, spre care se îndreaptă toate eforturile creaturii. Ea îl va atinge după o imensă perioadă de evoluţie în lume.

Prin urmare, timpul pare a exista în lumea spirituală, deşi nu poate fi definit sau măsurat ca în lumea fizică. Totuşi, această aparenţă a timpului se diminuează pe măsura apropierii de Dumnezeu. În Dumnezeu sau Absolut, nu există deloc timp, nici spaţiu. Dar pe măsură ce coborâm ca vibraţie, spre materia fizică, timpul şi spaţiul devin forţe tot mai constrângătoare, gradat.

Din revelaţiile spiritiste, se ştie că spiritele pot vedea mai departe în timp cu cât sunt mai evoluate. Când privesc la desfăşurarea evenimentelor temporale în trecut sau viitor, spiritele mediocre spun că, la un moment dat, li se „înceţoşează” privirea şi nu mai pot distinge nimic, nu mai pot profeţi viitorul şi nici citi trecutul.

La fel, în privinţa spaţiului: cu cât spiritul e mai înalt, cu atât nu are nicio limită în a se deplasa în orice zonă doreşte, atât joasă, cât şi înaltă. Spiritele inferioare sunt mai legate de domeniul lor de rezonanţă, pe care nu îl pot părăsi decât cu ajutorul unor spirite superioare şi pe durată limitată.

Spiritele în curs de evoluţie (obligate la reîncarnare) încă sunt iluzionate de Maya, iluzia cosmică, deşi mai puţin şi în mod diferit decât oamenii. De pildă, spiritul îşi stabileşte un proiect, numit destinul omului în care se va încarna. Deseori însă, acest destin este uşor decalat faţă de Marele Proiect Divin, ceea ce are ca efect că lucrurile nu se vor împlini conform planului (omul va muri la altă vârstă decât cea prevăzută, va devia pe alte căi neaşteptate etc.). Astfel, deducem că viziunea anterioară întrupării spiritului a fost oarecum distorsionată, romanţată, poate ca să-l încurajeze înaintea întrupării.

Cu totul altfel stau lucrurile cu un avatar, boddhisattva, adică un mesager al lui Dumnezeu, ce se întrupează voluntar, neobligat de karmă. Acesta ştie exact ce-l aşteaptă în viaţă, în toate detaliile. Şi nu se va abate deloc nici în bine, nici în rău, nici nu va grăbi, nici nu va întârzia evenimentele. Voinţa sa va respecta identic Voia divină, aşa cum s-a întâmplat cu fiinţa lui Isus Cristos. Deci spiritele de acest rang nu mai sunt supuse absolut deloc iluziei cosmice, Maya.

Prin urmare, în lumea invizibilă există spirite încă imature, în planul astral (nama-rupa, cu forme), aproape la fel de iluzionate de separare precum sunt oamenii. Apoi, există spirite intrate deja în lumea mentală (fără forme), dar care încă sunt obligate la reîncarnare, deci uşor iluzionate. Şi, în final, avem spiritele superioare (îngeri), mai presus de orice limite şi, totuşi, care încă se străduiesc să atingă Perfecţiunea, aşa cum o văd ele acolo.

Spiritele superioare au privilegiul de a intra din când în când în Absolut. Am putea spune că trăirea iluminării spirituale diferă la spiritele libere faţă de fiinţa umană, mai ales prin Cunoaşterea şi Puterea (faţă de Creaţie) pe care le-o dă iluminarea. Dar, în Conştiinţă, toate spiritele sunt identice.

< Sus >

Întreita iluzie cosmică

Simplificând lucrurile, Maya este mecanismul de creaţie a universului. Se începe cu stratul superior ca vibraţie, care este „lumea” ideilor impersonale, pure, de unde izvorăşte creativitatea. Apoi urmează „lumea” gândurilor personale, urmată de „lumea” formelor fizice. Toate acestea coexistă în acelaşi spaţiu, suprapuse. Privind invers, din punctul de vedere al omului, lucrurile stau aşa.

În planul fizic, omul este supus la o întreită iluzie: a formelor fizice, a gândurilor şi afectelor personale, omeneşti şi a ideilor impersonale. Ce sunt ideile impersonale? De pildă, acest articol este compus integral din idei impersonale. Dar gândurile tale despre cum te vei trezi spiritual sunt strict personale.

Lumea spiritelor este divizată în nivelul eteric, astral şi mental. Deasupra lumii spiritelor, ca vibraţie, se află Absolutul.

Reuşind să ne dedublăm în lumea spiritelor, întâi vom intra în planul eteric, unde formele fizice se păstrează, dar nefiind atât de strict dependente de legile fizice, există fluctuaţii de realitate influenţate de gândurile şi afectele personale. Intrând apoi pe nivelul astral, formele fizice nu mai sunt obiective, ci orice formă este produsă automat de gândurile personale. Lumea eterică şi astrală formează componenta „cu forme” a lumii spiritelor. În final, intrăm pe nivelul mental al lumii spiritelor, unde nu mai există gânduri personale, deci nici forme astrale individualizate. Aici există doar ideile pure, creative, inspirate de Divinitate. Spiritele sunt mici luminiţe într-un spaţiu infinit. În zona sa superioară (planul cauzal), vecină cu Absolutul, spiritele sunt total invizibile, doar se simt unul pe altul. Lumea mentală este deci componenta „fără forme” a lumii spiritelor.

Iată, în sinteză aceste informaţii legate de Maya, sau Iluzia cosmică:

intreita iluzie maya
Fig.4 Întreita Iluzie

< Sus >

Împlinirea Voinţei Divine

Spiritualitatea dualistă pune accent pe liberul-arbitru. Totuşi, pe măsură ce spiritul se apropie ca vibraţie de Dumnezeu, această aparentă libertate se diminuează. Practic, voinţa spiritului devine una cu voinţa Divină, sentimentul libertăţii individuale scade. Spiritul nu-şi mai doreşte decât să împlinească întocmai Voia Divină. La limită, când spiritul este resorbit în Dumnezeire, libertatea individuală dispare complet şi rămâne numai voinţa lui Dumnezeu şi Conştiinţa universală unică.

Cu cât spiritul e mai grosier, cu atât are mai multe condiţionări, dar în acelaşi timp, are senzaţia de aparentă independenţă. Invers, cu cât spiritul este mai rafinat, poate vedea mai departe în timp şi se simte una cu Voinţa Divină. Numai Dumnezeu poate vedea toată eternitatea.

Decizia absolută a lui Dumnezeu se transmite de sus în jos, direct sau prin intermediul spiritelor, până la nivelul omului.

În fig.5 de mai jos, facem convenţia că, cu cât sunt figurate mai multe variante de acţiune (ramificaţii), cu atât fiinţa are senzaţia de mai mult liber-arbitru. Astfel, un înger va realiza întocmai Decizia Divină unică, alegând dintre 2 variante de acţiune. Un spirit superior poate alege dintre 3 variante, iar un spirit grosier poate alege dintre 4 variante. Omul va putea alege dintre 8 variante (4 opţiuni superioare şi 4 opţiuni inferioare), ceea ce îi va da senzaţia maximă de liber-arbitru. Dar el este predispus la una singură dintre opţiuni şi, de obicei, pe aceea o alege. Oricare alternativă ar alege omul, de fapt, el respectă ordinul divin.

decizia absoluta
Fig.5 Libertate aparentă vs. libertate reală

Deşi acţiunile demonilor sunt considerate neplăcute, dure, rele, antidivine în aparenţă, totuşi ei nu acţionează haotic, ci sub coerciţia ascunsă a spiritelor superioare. Nicio creatură nu acţionează total independent, ci sub coordonare.

Deci omul poate fi influenţat de Dumnezeu, de un înger, de un spirit superior sau de un demon, cu urmări diferite, mai plăcute sau mai puţin plăcute. Dar indiferent de mijloace si strategii, rezultatul final va fi acelaşi, cel dorit de Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, într-un mod mai dureros sau mai plăcut. Omul dotat cu intuiţie se va lăsa condus de impulsurile divine şi angelice, nu de cele demonice, ca să împlinească Planul Divin cu mai puţină suferinţă.

Mai trebuie menţionat că Voinţa Divină nu poate fi descrisă în concepte omeneşti, deoarece are caracteristici nonduale. Ea este foarte simplă şi clară când o priveşti din Nondualitate, dar devine extraordinar de complexă când încerci să o defineşti pe înţelesul minţii duale. Putem spune că Voinţa Divină atinge o infinitate de aspecte simultan. Chiar dacă o analizăm separat pentru individ, de fapt, ea cuprinde toate fiinţele. Chiar dacă ne interesează un aspect momentan, de fapt, ea se întinde în eternitate. Voinţa Divină este paradoxală şi de nepriceput.

Într-adevăr, există spirite răutăcioase care-ţi pot aduce mici neplăceri. Dar să nu uiţi că ele sunt controlate de îngeri. Aceştia le pot îndepărta imediat, le pot împiedica să se apropie de tine sau, dimpotrivă, le pot sugera idei „malefice” pe care să ţi le aplice.

Omul este manipulat de toate tipurile de spirite, în „bine” sau „rău”, conform maturităţii sale spirituale, receptivităţii ego-ului său. „Diavolul cel rău” nu există altcumva decât sub forma de ego în fiecare om. Creatorul a fost deci cam glumeţ fiindcă l-a inventat. Dar vestea bună este că nu există nimic negativ în afara noastră de care să ne temem...

«Nu există puteri ale răului în afara ta. Neînţelegerile nu au o existenţă exterioară. Rezolvă-le în propria conştiinţă, în interior.» (Joel Goldsmith)

< Sus >

Eul este Tatăl minciunii

Conform spiritualităţii nondualiste, Dumnezeul Absolut este Nimicul, Vidul, Potenţialul infinit nemanifestat, Energia necreată, Nemişcarea. Prin iluminare, este perceput ca absolut REAL, ca cea mai „solidă” realitate.

Celălalt aspect simultan al lui Dumnezeu este Totalitatea, Manifestarea, Creaţia aparentă. Comparată cu Absolutul, este IREALĂ, adică un fel de Vis cosmic, un fel de „fum colorat” plutind în neant. Totuşi, creaturilor de vis din acest Vis ea le pare extrem de reală, fiind singura realitate percepută.

«Universul Spiritului, al Adevărului, al lui Dumnezeu este o activitate în eternitate. Înţelegând asta, nici naşterea, nici boala, nici accidentul, nici moartea nu au avut vreodată loc. De fiecare dată când îţi apar prezentate sub aparenţa umană – chiar fiinţele umane bune sau situaţiile bune – aminteşte-ţi că nu acesta este adevărul, ci doar o imagine mentală în gând, fără realitate, lege, substanţă, cauză sau efect. Apoi, "priveşte" mai adânc în conştiinţă şi observă ce Este: eternitatea, chiar şi în ceea ce pare a fi trecut, prezent sau viitor.» (Joel Goldsmith)

În plus, în acest IREAL (aparent real) mai apare ILUZIA numită „eu” sau „ego”. Eul, simţul individualităţii separate există numai în oameni, fiind mai ireal decât IREALUL, adică un vis individual în Visul cosmic.

În aparenţa Totalităţii Creaţiei există toate gândurile. Dintre ele, iese în evidenţă acest gând produs de Divinitate: gândul de „eu” pus în mintea omului. Este, din start, o minciună sau iluzie, pentru că nu poate exista alt „eu” decât Însuşi Dumnezeu. Eul Divin, singurul care există, este Conştiinţa cu care Dumnezeu se percepe pe Sine ca fiind, simultan, toate lucrurile, fenomenele, fiinţele, întreaga Lume aparentă. (În Vidul Creator sau Nimicul Absolut nu mai există ideea de „eu” sau Conştiinţa.)

Ca ceva creat să se creadă „eu” este o rebeliune, o idee diabolică ivită în Creaţia divină. Eul omului este Tatăl minciunii, căci de la el purced toate celelalte falsuri. Eul este minciuna primordială, care adaugă anumitor gânduri obiective legate de corpul uman eticheta de „eu-mie-mine”. Toate ideile care au în centru ideea de eu (gândurile personale) sunt nişte poveşti iluzorii, nişte idoli. Toţi oamenii se închină la idolii minţii lor.

Când "eul" este desfiinţat de Divinitate, la fel de simplu cum l-a creat, minciuna primordială dispare şi rămâne numai Adevărul dintotdeauna, ce fusese acoperit. Acest fenomen aparent se numeşte iluminare spirituală. Unii semeni de-ai noştri mărturisesc că l-au trăit ocazional sau că îl trăiesc permanent - mai exact spus, Adevărul "se trăieşte" prin ei.

< Sus >

Metafora ochelarilor inteligenţi

google glass
Fig.6 Google Glass

Ego-ul e asemănător unei perechi de ochelari Google pentru realitate asistată (Augmented Reality). Aceşti ochelari proiectează pe ecranul lentilei informaţii text despre obiectele care sunt atât văzute de om, cât şi de camera video montată în ochelari. Practic, se adaugă nişte date computerizate peste realitatea vizuală.

Exact asta face şi ego-ul: adaugă o poveste personală la percepţia directă şi la gândurile obiective. Puţine idei ce ne trec prin minte (cam 20%) scapă de adăugarea ideii primordiale de „eu” în jurul căruia se învârte tot universul.

Pentru a ne optimiza sau îmbunătăţi spiritual trebuie să reducem fluxul de informaţii ce apar pe ecranul ochelarilor şi să ne îndoim de adevărul lor. Să ne amintim mereu că „mintea minte”. Este un proces care ne stă, oarecum, în putere, cu nişte efort.

Dar numai prin scoaterea ochelarilor de pe nas am putea să ne simţim eliberaţi de ego, de acea constantă cicăleală mentală. Însă nu ni-i putem scoate singuri, fiindcă ne-am obişnuit cu ei pe nas şi credem acum că fac parte din anatomie. Doar Graţia Divină o poate face...

< Sus >

Spaţiul-timp şi liberul-arbitru sunt impresii

În spiritualitatea nondualistă, când fiinţa conştientă are acces la Conştiinţa universală prin Graţie, ea înţelege că nu există liber-arbitru, pentru că la acel nivel nu există aşa ceva. Acolo există libertate deplină, care însă este altceva. Liberul-arbitru este o senzaţie falsă a ego-ului, dar libertatea este o realitate exclusivă a Conştiinţei universale. Ele pot fi confundate doar de mintea egotică a bietului om, care nu ştie nimic despre Realitate.

Din perspectiva Absolutului, lumea este percepută aşa cum este ea: o hologramă care există aparent, dar nu ca ceva solid, palpabil, cert. Lumea există şi nu există în acelaşi timp. Singura certitudine este Absolutul, punctul infinit unde încep şi se termină toate, dar care nu seamănă cu nimic creat, deci nu poate fi descris prin comparaţie. Doar din acest motiv, i s-a spus Vid sau Nimic.

Liberul-arbitru este o impresie dependentă de distanţa faţă de Divinitate, la fel cum este şi senzaţia spaţiului sau timpului. Acestea nu există în Absolut şi Dumnezeu. Dar încep să pară a exista pe măsură ce ne coborâm vibraţia. Sunt deci iluzii obiective, identice pentru toate creaturile de pe acelaşi nivel. (vezi fig.5)

Spaţiul-timpul şi liberul-arbitru sunt senzaţii subiective şi gradate în funcţie de planul vibratoriu pe care ne aflăm.

Spaţiul şi timpul par identice la toţi pământenii. Senzaţia de liber-arbitru însă are variaţii în funcţie de nivelul evolutiv. De obicei, oamenii care respectă regulile spirituale, sunt atraşi de înţelepciune, au un spirit mai evoluat, ei renunţă treptat la pretenţile, mofturile şi capriciile ego-ului, aliniindu-se astfel cu Voinţa Divină. Putem spune că aceştia îşi diminuează automat liberul-arbitru când se apropie de idealul divin. Este o domesticire a ego-ului, încă nu o moarte a lui.

Simţul persoanei nu dispare total decât la dizolvarea ego-ului, prin Graţie. Dar acesta este un eveniment foarte rar. Chiar şi atunci când omul este înclinat spre spiritualitate, iar ego-ul este dresat să cedeze în chestiunile pământeşti, totuşi, încă are un ego spiritual. Acesta ar putea încuviinţa intelectual teoria nondualistă, dar tot nu va ceda controlul corpului-minte de bunăvoie.

Numai Graţia ştie cum să retragă contracţia egotică din mintea omului (pentru că tot Ea i-a provocat-o). Nu se schimbă nimic în jur, intelectul omului percepe aceleaşi obiecte, dar cu o nouă prospeţime şi înţelesuri tainice, de necomunicat.

Şocul imediat este că vezi clar că totul este expresia Voinţei Divine. Există numai o senzaţie personală de liber-arbitru, cu atât mai puternică cu cât fiinţa se îndepărtează de Dumnezeu. Lucifericii au un pronunţat simţ al individualităţii şi libertăţii personale. Nu-şi dau seama că nu au nicio putere de la ei înşişi.

Absolutul nu manipulează pe nimeni, ci el ESTE totul, şi intenţia, şi manipularea, şi manipulatul. E mai presus de conceptul de manipulare. Acest concept presupune că ar exista o voinţă liberă care este blocată de altă voinţă liberă. În realitate, există o singură Voinţă care cuprinde totul.

Până nu vei trăi direct iluminarea, nu vei crede. Cel mult, vei reflecta intrigat la acest lucru: cum ar fi posibil ca omul să nu aibă liber-arbitru? Cu cât vei reflecta mai mult, cu atât vei fi ajutat să intuieşti şi poate chiar să verifici direct această “absurditate”. Dar acesta este Adevărul spiritual ultim pe care te străduieşti să-l afli.

Dezamăgit? Poate. Dar cine e dezamăgitul? Ego-ul, doar el. Ar fi vrut să descopere ceva atât de grandios şi imbatabil, încât să-i acopere goliciunea. Însă numai prin dispariţia ego-ului îl poţi descoperi pe Dumnezeu. Nu poţi păstra şi ego-ul, şi pe Dumnezeu. Când nu mai este ego, dispare liberul-arbitru şi totuşi omul continuă să trăiască frumos şi relaxat. Pierzi o mare iluzie, dar câştigi o mare libertate interioară.

< Sus >

Ce-ar fi fost dacă...

Istoricii şi-au dat seama că nu pot rescrie istoria plecând dela nişte supoziţii. Istoria post-factuală este o absurditate. "Ce-ar fi fost dacă Hitler câştiga războiul?"

Şi mai evidentă este absurditatea acestei abordări în istoria ta personală. Încearcă să-ţi reevaluezi viaţa dacă ai fi luat o altă decizie critică importantă. Ce s-ar fi întâmplat cu viaţa ta? Începi să-ţi imaginezi, dar foarte repede te blochezi, fiindcă ar trebui să schimbi absolut totul. Nu poţi controla toate variabilele.

Pentru Dumnezeu nu există "Ce-ar fi fost dacă...". Planul Său e clar, viitorul s-a întâmpla deja. Şi totul curge natural. Chiar şi opoziţia la Plan este prestabilită. Timpul şi liberul-arbitru sunt doar nişte piese pe tabla de şah a Absolutului. Şi tu eşti o piesă, un pion. Nicio piesă nu-şi dă seama că ia parte la un joc cosmic, fiecare se îngrijeşte doar de sine.

"Ce-ar fi fost dacă..." este un scenariu la fel de absurd cu a te întreba "ce-ar fi fost dacă nu m-aş fi născut?". Este treaba intelectului să exploreze chiar şi aceste absurdităţi ireale...

< Sus >

Răzvan A. Petre
 2 mai 2020