<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


TU ŞI TATĂL SUNTEŢI UNA

de Răzvan-Alexandru Petre

Capitole:

Isus trebuia să moară cât mai absurd  flower  Psihologia inversă a învăţăturilor cristice  flower  „Lepădarea de sine pentru Cristos” este acelaşi lucru cu „abandonarea voinţei personale în faţa voinţei Sinelui” din nondualism  flower  Isus, primul martir al nondualităţii  flower  Marguerite Porete - o lumină în Evul întunecat  flower  Metafora râului  flower  Nu ştim ce facem  flower  Cele trei porunci ale Iubirii  flower  Marius Ghidel - un mistic modern



   2     Atenţie: textul conţine idei nondualiste radicale care vă pot afecta intelectual!

Mulţi oameni se consideră creştini. Cu toate acestea, foarte puţini înţeleg tot ce a spus şi făcut Isus Cristos pe Pământ. Şi mai puţini îi urmează exemplul. Isus a fost un iluminat, un mistic şi un învăţător spiritual. Dar oamenii au reţinut, mai ales, că Isus trebuie să ne ia necazurile de pe cap. Pentru asta este faimos El – şi restul Sfinţilor creştini. Noi avem greutăţi, iar Divinul Isus musai ne va ajuta pentru că suntem botezaţi creştini şi „credem în Mântuitor”. Asta e religia. Atât de simplu! Dar cât de adevărat?!

"Printul Pacii", pictura inspirata, de Akiane
"Prinţul Păcii 2", pictură inspirată, de Akiane

< Sus >

Isus trebuia să moară cât mai absurd

Când Iisus şi discipolii săi întâlnesc un orb din naştere, aceştia întreabă: «Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?»

Ei învăţaseră din legea ebraică faptul că fiecare infirmitate înseamnă o încălcare a legilor, iar când vedem pe cineva în suferinţă nu putem şti dacă îşi ispăşeşte propriile greşeli (în acest caz concret, prin reîncarnare, păcatele preexistând naşterii orbului) sau dacă se sacrifică pentru altcineva (ispăşind păcatele neamului). Oricum, ştiau că un om nu se poate naşte orb fără un motiv spiritual.

Spre surprinderea tuturor, Iisus le-a răspuns: «nu pentru că el sau părinţii săi au păcătuit, ci pentru ca lucrările lui Dumnezeu să se manifeste în el, (adică, pentru ca, trecând pe aici, să-l vindec şi poporul să creadă în mine)». (Ioan 9:2) Isus le pune în vedere un cu totul alt motiv spiritual, nepomenit de legea ebraică, plasându-L pe Dumnezeu mai presus de legile la care sunt supuşi oamenii. Dar nici Dumnezeu nu acţionează la întâmplare, ci urmărindu-şi cu perseverenţă intenţiile. Oare putem cunoaşte şi noi intenţiile divine?

Precum discipolii atunci, întrebăm şi noi acum: de ce a trebuit blândul şi măreţul Isus să moară ca un tâlhar? Teologii au căutat sensul acestui act de sacrificiu şi, în final, au căzut de acord că Isus a murit pentru a ne „răscumpăra păcatele”. Altă explicaţie raţională n-au găsit pentru voinţa Domnului. Totuşi, ca în pilda amintită din Evanghelie, alta poate fi explicaţia.

E acelaşi răspuns pe care l-a dat şi Isus: «pentru ca să se manifeste voinţa lui Dumnezeu». Care a fost acea intenţie? Nu să-şi facă pomană cu puturoşii spirituali. Ci Domnul a dorit să lase omenirii un exemplu de jertfire a voinţei personale pe altarul voinţei Divine. Dar noi i-am dat altă interpretare, poate tocmai ca să NU urmăm acest exemplu divin... Să primeşti pomană este mai tentant decât să depui eforturi de îmbunătăţire personală, uneori cam dureroase.

Acest sens poate părea cam obscur minţii noastre, nu la fel de clar precum cel cu „răscumpărarea păcatelor”. Cum adică, nu era suficient ca Dumnezeu să ne predice moralitatea şi lepădarea de sine...?! Păi, nu era. Că sfaturi bune a tot primit omenirea şi, degeaba. Trebuia ceva mai mult, o zdruncinare din temelii a somnului nostru spiritual.

Isus ştia de la început cum avea să moară şi i-a anunţat din timp pe ucenici. Mai mult, chiar el îşi alesese călăul, pe Iuda Iscarioteanul, ca unul dintre discipolii săi (Ioan 6:70,71). El a pus în scenă, pas cu pas, toată piesa regizată de Dumnezeu, fără a crâcni. Singura „ezitare” a avut-o în grădina Ghetsimani, dar nu din teamă, ci încercând să afle dacă nu cumva mai apăruse şi altă posibilă ieşire din scenă. Alta nu era. Isus trebuia să moară în mod cât mai absurd, ca omenirea să nu-L uite, din cauza acestei întâmplări de neînţeles intelectual şi de neacceptat moral. Omenirea trebuia să rămână şocată şi aşa s-a întâmplat. Altfel, oamenii ar fi uitat şi de Isus, şi de învăţăturile sale şi poate n-ar mai fi ajuns la noi nici măcar numele Lui.

Iar acum, cine vrea să semene cu sfântul Isus trebuie, nu să moară corporal, dar să-şi „crucifice personalitatea”. Asta înseamnă să îşi lase mai prejos ego-ul decât voinţa divină, după exemplul cristic. Adică, să fie una cu Tatăl. Iar pentru aceasta este nevoie de credinţă, de învăţături, de autocunoaştere şi de Graţia divină. Ego-ul se lasă cu greu cucerit, căci el este „păcatul primordial al lui Adam” şi aparţine rasei umane, nu doar individului.

Cât de absurd a fost trădat Isus! cât de absurd a fost judecat de sinedriu! cât de absurd a fost condamnat la moarte! Un şir întreg de absurdităţi... Dacă vei constata că evenimentele din viaţa ta iau o turnură absurdă, în ciuda împotriviri tale, aminteşte-ţi cât de absurdă a fost şi moartea lui Isus. Ea a fost determinată de ascultarea voinţei Divine. Va fi momentul deci să înţelegi că acum trăieşti un eveniment absurd prin imitaţie (imitatio Cristi). Dumnezeu îţi diminuează ego-ul cu forţa, ca să poţi şi tu să-L asculţi. Şi va trebui să te resemnezi, căci altfel, vei suferi inutil.

< Sus >

Psihologia inversă a învăţăturilor cristice

Învăţăturile cristice au pătruns adânc în mentalul colectiv şi au transformat în bine omenirea treptat, de 20 secole încoace. Sunt cunoscute din Evanghelii, dar pe unele, puţini oameni le admit sau le aplică în propria viaţă. Sunt acelea care ne contrariază încă, părând că desfid logica şi sunt extrem de greu de pus în practică. Nu pentru că ar fi complicate, nu, sunt foarte simple şi clare, dar ne cer să renunţăm la logica egotică. Li se spune învăţături „mistice”, prin asta unii înţelegând că sunt demne de ocară. Dar numai misticismul poate transforma fiinţa umană într-una sublimă.

Mostră de afirmaţie mistică nondualistă: «Cine-şi va păzi viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru Mine [n.n. - urmând învăţăturile cristice] o va câştiga.» (Matei 10:39)

NU trebuie ca rugăciunea creştinească să fie o cerere de ajutor pentru cele lumeşti. Nu-ţi "păzi viaţa"! Nu la asta se referă învăţătorii creştini când spun “rugăciune”. Rugăciunea poate fi doar de slavă sau mulţumire. În niciun caz, o cerere de pomană divină. Dumnezeu ştie mereu ce ne-a dat să suportăm şi de ce. A-i cere ajutoare lumeşti este ca şi cum i-am nega atotştiinţa şi iubirea neprecupeţită. Iată argumentul biblic:

«Nu vă îngrijoraţi, zicând: "Ce vom mânca?" sau: "Ce vom bea?" sau: "Cu ce ne vom îmbrăca?". Fiindcă toate aceste lucruri necredincioşii le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi, deci, de ziua de maine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.» (Matei 6:31-34)

< Sus >

„Lepădarea de sine pentru Cristos” este acelaşi lucru cu „abandonarea voinţei personale în faţa voinţei Sinelui” din nondualism

Omul este dual. Pe de-o parte, este condus de ego, iar pe de alta, este animat de un Spirit divin.

Ce este ego-ul? Este produsul educaţiei noastre începând de la naştere, care ne condiţionează să gândim, simţim, acţionăm conform unor standarde sociale. Deci este un produs exterior. Nu suntem noi cu adevărat.

Ce este Spiritul divin? I se mai spune Sine Superior, Eu transcendent, Atman etc. Este scânteia de dumnezeire pe care orice om o are în el, ba chiar orice fiinţă vie. Prin urmare, Spiritul are calităţi similare Creatorului Divin. Ceea ce oamenii, în general, nu prea manifestă. Deci nici Spirit nu suntem cu adevărat.

Atunci ce Dumnezeu este omul?!

Omul este combinaţia instabilă dintre natura egotică şi natura divină. În permanenţă oscilăm între cei doi poli: uneori ne manifestăm frumos şi nonviolent, alteori, urât şi brutal. Dar omul îşi poate diminua latura animalică, inferioară, egoistă, individualistă în favoarea laturii angelice, nobile, superioare, altruiste, desprinse de materialitate. Acesta este scopul tuturor religiilor apărute pe Pământ. Care au pornit de la nişte fiinţe superioare, numite iluminaţi, maeştri, înţelepţi, sfinţi.

Isus a fost cel mai mare dintre ei. Dar nu asta e cel mai important. Oamenii pot evolua şi prin contactul cu învăţători spirituali mult mai modeşti decât Isus. (Deşi, paradoxal, cu cât este învăţătorul mai mare, cu atât este el mai umil!) Ce contează este dorinţa aprinsă de a te îmbunătăţi, de a ieşi din condiţionările ego-ului. Ba chiar, poţi să n-ai niciun maestru exterior...

«Dumnezeu l-a creat pe om din lut şi a suflat din Sine sufletul în el. În esenţa sa, omul este Divin dar, la exterior, el este material, din lut. Din acest motiv, omul trăieşte în două regimuri: există două logici după care acesta trebuie să se ghideze şi în conformitate cu care trebuie să gândească – logica Divină şi logica umană.» (S.N. Lazarev)

< Sus >

Isus, primul martir al nondualităţii

Isus a creat un mix de spiritualitate dualistă şi nondualistă. Peste Dumnezeul evreilor, dur şi răzbunător, a suprapus un Dumnezeu al iubirii. Astfel, a refăcut un echilibru teologic stricat de rabinii anteriori.

Totuşi, trebuie să admitem că Dumnezeu nu are o formă în funcţie de optica persoanei care Îl judecă. Absolutul este neutru şi total, nu poate fi partinic sau parţial, fiincă El a creat tot ce există, şi “bun”, şi “rău”.

În acelaşi timp, conduita oamenilor trebuie să-L urmeze pe Dumnezeul iubirii, fiindcă trăim în dualitate şi trebuie să alegem una din două, vrând-nevrând. NU e deloc acelaşi lucru dacă alegi Binele-Adevărul-Armonia sau, din contră, Răul-Minciuna-Urâţenia. Şi nici să oscilezi nehotărât între cei doi poli nu e un semn de maturitate.

“Iubeşte-ţi duşmanii!”, ne îndemna Isus. Dar poţi s-o faci în lumea dualităţii? O poţi face numai cu un impuls nondual, adică prin Iubirea Absolută, de dincolo de manifestare. Numai ea poate iubi total detaşat.

Isus era adulat şi urmat de atâţia oameni fiindcă făcea miracole. Prin asta şi-a impus autoritatea şi a reuşit să-i convingă pe ucenicii apropiaţi că “Împărăţia Cerurilor e în voi înşivă”, care este, clar, o afirmaţie nondualistă. Acelaşi înţeles îl are şi expresia “Fiu de Dumnezeu”, adică omul este Dumnezeu cu aparenţă umană. Oamenii nu îşi dau seama că sunt Dumnezeu din cauza iluziei cosmice în care trăim.

MMentalitatea primitivă a oamenilor din acele vremuri a deviat de la adevăr şi mai mult. După apariţiile lui Isus post-mortem, ei au ajuns să creadă că Cristos (adică fantoma lui Isus pe care au pipăit-o) este Dumnezeu, înţeles astfel ca o Persoană invizibilă. Mai apoi, monofizismul creştin a tras concluzia că însuşi Isus, pe când trăia, nu era om, ci Dumnezeu întreg. Ceea ce este o jumătate de adevăr. Isus-omul era Dumnezeu la fel de mult pe cât erau fiecare dintre contemporanii săi. Isus nu a fost o excepţie, ci regula Firii.

Apoi, apostolii au spus că Isus a murit ca să ne salveze. Da, să ne salveze de noi înşine! spune Marius Ghidel. Nu ca să ne facă diverse favoruri. Dar nu Isus ne salvează, ci noi înşine o facem, avându-l ca model şi ghid. Noi înşine suntem Dumnezeu care vrea să se trezească din visul cosmic pe care Şi l-a urzit singur. Nu suntem dumnezei, ci Dumnezeu! Toţi. Observaţi diferenţa de sens. Unica Fiinţă ni se înfăţişează ca o lume de obiecte şi creaturi. Şi toate sunt Dumnezeu, acelaşi. Aceasta e teza nondualistă.

Isus a fost primul martir al spiritualităţii Nondualiste. A fost condamnat de sinedriu pentru că susţinea că este Dumnezeu întrupat:

«Şi marele preot I-a zis: “Te jur, pe Dumnezeul cel Viu, să ne spui dacă eşti Fiul lui Dumnezeu.” “Da, i-a răspuns Isus, sunt!” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: “A hulit!” (Matei 26.63-65) “Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre Adevăr. Oricine este din Adevăr ascultă glasul Meu.”» (Ioan 18.37)

Toţi suntem din Adevăr, dar numai puţini o intuim. Acelor puţini le vorbea Isus. Extrem de puţini o trăiesc direct, sunt Treziţi spiritual.

Astăzi, putem filosofa ad-libitum, dar Istoria nu poate fi contestată de nimeni: Isus a murit pentru că a susţinut adevărul Nondual. Dacă îl iubim pe Isus, trebuie să aflăm ce este Nondualitatea.

< Sus >

Marguerite Porete - o lumină în Evul întunecat

În Evul Mediu, creştinismul a creat “Sfânta” Inchiziţie, cu dreptul de a ucide pe oricine gândea altfel decât dogma. Marguerite Porete a fost o martiră a nondualităţii din acele vremuri. Ea a preferat să moară arsă pe rug decât să retracteze viziunea ei spirituală prezentată în cartea “Oglinda sufletelor simple”. Iată cum încerca nobila mistică să explice misterul Nondualităţii (iubirea necondiţionată):

«Raţiunea: Doamnă Iubire, te mai întreb ceva: de ce se spune în această carte că Sufletul are totul şi totuşi nu are nimic?
Iubirea: Acest lucru e adevărat, pentru că prin Graţia divină, acest Suflet îl are pe Dumnezeu, iar acela care îl are pe Dumnezeu are totul. De asemenea, se spune că nu are nimic, pentru că tot ce are Sufletul în el de la Dumnezeu prin Graţie divină i se pare nimic şi chiar este nimic în comparaţie cu ce sufletul iubeşte, ce se găseşte în Dumnezeu, ce El nu va oferi nimănui decât Lui însuşi. În acest sens, Sufletul are totul şi totuşi nu are nimic, el ştie totul şi totuşi nu ştie nimic.»

«Sufletul, spuse Iubirea, e atât de îmbătat de iubirea şi graţia Zeităţii pure, încât e mereu îmbătat de cunoaştere şi plin de recunoştinţă pentru Iubirea Divină. Şi nu e ameţit doar cu ce a băut, ci extrem de ameţit şi mai mult decât ameţit de ceea ce n-a băut încă şi nu va bea niciodată.»

«Raţiunea: Şi cine eşti tu, Iubire? Nu eşti tu una dintre Virtuţi ca şi noi, deşi pari a fi deasupra noastră?
Iubirea: Eu sunt Dumnezeu, căci Iubirea este Dumnezeu, iar Dumnezeu este Iubire. Eu şi acest Suflet este Dumnezeu prin condiţia lui de Iubire, iar eu sunt Dumnezeu prin natura mea divină, iar acest Suflet este Dumnezeu prin legea dreaptă a Iubirii. Pe scumpa mea aceasta o învăţ şi o ghidez, ea fiind lipsită de sine, căci a devenit Eu. Aşa se întâmplă, spuse Iubirea, când eşti hrănit de mine.»

(din “Mirror of Simple Souls”, traducere Răzvan Petre)

< Sus >

Metafora râului

Închipuie-ţi un râu de munte care se repede printre bolovani... Apa se învolburează când se prelinge pe după pietre şi face vârtejuri în gropile din albia râului. Cam aşa este şi cu viaţa.

Energia universală este precum apa ce curge cu viteză. Conştiinţa universală este precum formele de relief statice, pietrele şi gropile; deşi stau nemişcate, provoacă turbioane, concentrări de energie. Iar fiecare vârtej astfel creat este, de fapt, o fiinţă vie. Persoana ta este asemenea unui vârtej de energii fizice, emoţionale, mentale. Dar acest vârtej este total impersonal, gol pe dinăuntru, apărut din jocul dintre Conştiinţă şi Energie.

Una dintre urmările acestui joc este senzaţia separării de tot restul – apă şi pietre. Tu, acest vârtej gol pe dinăuntru, te crezi că ai fi altceva decât efectul jocului dintre râu şi relief, că ai avea o consistenţă proprie, o identitate, ceva special. Dar ce? Nu mai există nimic altceva decât Conştiinţa şi Energia Divină.

Raţional, îmi dai dreptate. Dar iraţional, te doboară această senzaţie că ai fi separat de tot restul, fiind astfel centrul universului. Observă că nu te poţi opune acestei contracţii. Şi toţi oamenii sunt supuşi aceleiaşi iluzii că ei ar fi centrul universului. Tocmai aşa îţi dai seama că senzaţia trebuie să fie falsă: nu ar putea fi toţi centrul universului şi, în acelaşi timp, să fie separaţi unii de alţii. Ar putea fi centrul cu toţii numai dacă sunt uniţi în acelaşi loc, dacă totul este una. Grea dilemă pentru minte...!

< Sus >

Nu ştim ce facem

Când Isus era crucificat, el a strigat "Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!". Invocându-le "iertarea", el anunţă public că renunţă la dorinţa de răzbunare, care s-ar fi adăugat înzecit la pedeapsa păcatului în sine. A fost un exemplu spiritual lăsat omenirii, ca toate celelalte pilde înţelepte şi exemple strălucite din viaţa sa. Chiar şi aşa, pedeapsa legii karmei a venit negreşit.

Dar acei oameni păcătoşi "nu ştiau ce fac", fiindcă nu aveau niciun liber-arbitru, nu ei deciseseră soarta lui Isus, ci Însuşi Dumnezeu-Tatăl. Făptuitorii nelegiuirii, crezând că ei decid şi acţionează, şi-au atras asupra lor pedeapsa divină ulterioară.

Odată ce omul simte direct, înţelege profund (nu doar la nivel intelectual, superficial) că nu el acţionează, ci Dumnezeu-Tatăl prin corpul-minte uman, atunci necesitatea de karmă şi pedeapsă încetează. Karma este necesară pentru ego, ca să înveţe că, atribuindu-şi responsabilităţi, va trebui să sufere consecinţele, şi bune, şi rele. În schimb, lăsând toată responsabilitatea lui Dumnezeu, el se eliberează de griji. Aceasta nu înseamnă, desigur, că omul va avea parte numai de lapte şi miere în viaţă. Ar putea avea şi neplăceri, numai că nu va mai exista în el "persoana", simţul individualităţii separate, ci doar Conştiinţa Divină, ce nu cunoaşte suferinţa.

Deci acţiunile dure, aducătoare de suferinţă nu devin "păcate" decât dacă există o persoană care le face. Dacă simţul personal nu mai este, atunci acea acţiune negativă se întâmplă în mod impersonal, precum ploaia, sau vântul. O furtună poate face mari pagube, dar nimeni nu este pedepsit pentru ele. Aşa este şi cu omul iluminat, care a pierdut simţul separării, al "ego-ului responsabil". Subliniem, e vorba numai de omul realmente iluminat, trezit spiritual, adică fără ego. Simpla repetare a mantrei "nu eu acţionez" sau "îmi ofer roadele faptelor lui Dumnezeu" este o simplă imitaţie, care va produce karmă în continuare.

Că nu există liber-arbitru putem pricepe şi din Cartea Apocalipsei, unde ni se prezintă un şir de evenimente viitoare. Nu apare în niciun moment ideea că "acele dezastre ar putea fie evitate dacă umanitatea ar deveni mai lucidă, mai înţeleaptă". Ideea aceasta ne aparţine nouă, oamenilor cu ego, care nu suportă ideea că ar putea pierde controlul evenimentelor.

«Vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri TREBUIE SĂ SE ÎNTÂMPLE.» (Matei 24:6).

De fapt, noi nu avem niciodată controlul evenimentelor. Dar ego-ul din noi nu poate accepta aceasta, pentru că echivalează cu moartea. Pentru ego, viaţa înseamnă control. Lipsa controlului este moartea.

< Sus >

Cele trei porunci ale Iubirii

Cele trei porunci ale Iubirii lăsate nouă de Isus, nu neapărat în această ordine, sunt:

– Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!

– Iubeşte-te pe tine însuţi! (nu este scrisă nicăieri, dar rezultă din prima)

– Iubeşte-L pe Domnul Dumnezeu cu toată inima, cugetul şi puterea ta!

Acestea sunt reguli de netăgăduit destinate oamenilor de pretutindeni. Dacă însă le analizăm din punct de vedere nondual, ne cutremurăm de ceea ce găsim.

– Pe tine însuţi nu te poţi iubi. Nu ai această capacitate, căci ai un ego. Ego-ul protejează trupul şi se autoprotejează psihologic. El se crede salvatorul corpului. Ego-ul îşi poate satisface capriciile, dar nu simte iubire făcând toate astea. Ego-ul e mereu nemulţumit de orice, inclusiv de sine. Nu se iubeşte. Micile momente de bucurie vor fi risipite de grijile pe care şi le face continuu. Ego-ul nu se poate relaxa ca să simtă iubirea, să se îmbibe de ea. Ego-ul este contracţie.

– Dar omul poate iubi sincer pe alt om. Da, aceasta este posibil, printr-un miracol al lui Dumnezeu. Ego-ul asistă, pur şi simplu, cum energia iubirii posedă inima, mintea şi trupul, deseori, în ciuda oricărei raţiuni. Iubirea este un dar divin care vine când vrea ea şi pleacă când vrea ea. Nu o poţi controla, nu o poţi explica. Iubirea este Duhul Sfânt.

«Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.» (Ioan 3.8)

Omul care iubeşte este în stare chiar de sacrificul suprem pentru fiinţa iubită, contrar opoziţiei ferme a ego-ului. Iubirea şi ego-ul n-au nimic în comun. Iubirea e Graţie divină, contopire cu Dumnezeu. Ego-ul se crede separat de Dumnezeu, este chiar separarea.

– Cum ar putea ego-ul să-L iubească pe Dumnezeu, când el nu se iubeşte nici pe sine şi se împotriveşte să iubeşti pe alt om?! Dumnezeu este un concept abstract pentru ego, la fel ca altele. El manevrează cu uşurinţă conceptele abstracte, cu care se ocupă tot timpul. Dar nu pune preţ pe niciunul, ştiind că le poate manevra oricând cum vrea el. Ca ego, te poţi ataşa de un concept şi aşa apar credinţele. Dar nu poţi iubi o credinţă, ci doar s-o respecţi. De aceea, Dumnezeul din Vechiul Testament este unul de temut. Frica şi respectul sunt senzaţii ale ego-ului, prin care poate fi manipulat din exterior, pozitiv sau negativ.

Isus a venit cu un nou mesaj, adresat altcuiva decât ego-ul. Isus vorbeşte numai despre Iubire. Cui vorbeşte Isus? Isus vorbeşte lui Dumnezeu din om. Toate învăţăturile sale capătă sens numai aşa. El o spune direct “Împărăţia lui Dumnezeu este în voi înşivă”. Acesta e şi mesajul nondualităţii. Iubirea este tot ce există. Ea a devenit lumea, ea eşti tu, ea este aproapele tău. Trăind acest adevăr unic, prin iluminare sau trezire sau recunoaştere, devii Iubirea şi n-ai nevoie de nicio poruncă.

Oamenii au nevoie să audă cele trei porunci ale Iubirii, dar nu le aplică. Nici nu pot fi “respectate”, căci doar ego-ul respectă, iar el nu poate iubi. Ce dilemă! Practic, poruncile rămân nişte faruri îndepărtate pentru navigatorii pe ape tulburi. Dacă s-ar stinge, am fi în pericol. Dar lumina lor nu poate lumina ungherele corăbiei noastre. Singuri trebuie să aducem opaiţe şi să ne curăţim interiorul.

< Sus >

Marius Ghidel - un mistic modern

Marius Ghidel este diferit de noi, ceilalţi. S-a născut înger şi aşa a rămas. Ni l-a trimis Dumnezeu ca să ne înveţe puritatea gândirii divine şi să ne dea sfaturi universal valabile. Marius nu face miracole fizice, ca părintele Arsenie Boca. Dar oare învăţăturile pe care ni le transmite ce sunt?! Te lovesc direct în punctul moale al ego-ului, mai abitir decât orice altă învăţătură spirituală. Şi aduc mai aproape miracolul Trezirii.

Personalitatea lui Ghidel a fost fasonată de Creator astfel ca să devină un canal perfect de transmitere a acestei învăţături. Şi ea a început destul de recent (4-5 ani), aşteptând să se coacă condiţiile pentru a fi transmisă oamenilor. Nici el nu ştia ce urma să propovăduiască semenilor până când nu a primit imboldul creator şi inspiraţia care curge prin vorbele şi scrierile sale. Şi prin exemplul personal. Marius este modelul de creştin ideal dorit de Cristos.

Dar ATENŢIE! Marius nu ne învaţă neapărat ce să facem, ci cum să gândim corect, ce atitudine să adoptăm în faţa vieţii. Sfaturile sale sunt binevenite, dar trebuie adaptate la realitate. Iar uneori, realitatea depăşeşte orice schemă de comportament, oricât de corectă pare ea. Nicio cale spirituală, niciun maestru, nicio învăţătură, nicio carte nu pot cuprinde toate meandrele realităţii.

Marius are structura psihică a unui mistic ascetic creştin. Încearcă să ne convingă prin argumente mistice. Totuşi, trebuie să înţelegem că ce spune el este o descriere a trăirii Adevărului prin filtrul său, nu o prescriere sau reţetă. Desigur că, aplicând sfaturile transmise PRIN el, unii cititori relatează nişte remarcabile depăşiri ale propriului egoism. Acesta este şi scopul învăţăturilor. Totuşi, trebuie să fim toleranţi dacă ni se pare că Marius exagerează uneori. El încearcă să ne aducă spre nondualitate cu argumente din dualitate.

Lucrul acesta va fi întotdeauna dificil. De aceea există atâtea metode şi învăţători diferiţi: pentru că nu poate exista o cale universală şi sigură de la dualitate la nondualitate. Fiecare îşi încearcă norocul, ca la pescuit, este un „pescuitor de suflete”. Unii prescriu meditaţia şi controlul gândurilor, alţii spun că simpla înţelegere şi rememorare a tezei nondualităţii este suficientă. Unii recomandă lupta cu egocentrismul, alţii o duc la extrem prin asceze etc.

«Noi gândim dual, dar Adevărat este doar faptul că opusele sunt egale, sunt adevărate în acelaşi timp şi nu există ori-ori, ci doar şi-şi. Când explicăm, folosim dualitatea şi nu putem folosi simultanul, pentru că suntem limitaţi şi alegem ori plus, ori minus. Deci, din start, explicaţia nu poate cuprinde Necuprinsul, care este CONCOMITENT.» (Marius Ghidel)

< Sus >

Răzvan A. Petre
  13 martie 2020