<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


UN PSIHIATRU, DESPRE EXORCISM

M. SCOTT PECK este un psihiatru şi psihoterapeut american, autor al unor cărţi de succes, traduse şi în limba română. Poziţia sa, asumat creştină, este destul de rară în peisajul oamenilor de ştiinţă din care face parte. Mai mult, dânsul a avut curajul de a scrie în mod deschis despre faptul că există printre noi şi oameni pur şi simplu RĂI, cu un comportament aberant, dar care NU pot fi socotiţi bolnavi psihic după standardele ştiinţifice.

Cartea sa "PSIHOLOGIA MINCIUNII" (original - People of the Lie) redeschide vechea discuţie despre esenţa răului uman şi argumentează necesitatea unei abordări ştiinţifice atât a răului uman, cât şi a purtătorilor acestuia - "oamenii minciunii", cum îi numeşte autorul. În capitolul 5, "Despre posedare şi exorcism", putem citi o analiză şi mărturie atentă a unui om de ştiinţă credibil şi bine informat. Vă vom oferi citate extinse mai jos, pentru a le veni în ajutor acelora care mai cred, în mod superficial, că posedarea este o boală mintală, iar exorcismul este o piesă de teatru jucată cu voluptatea nebunului. De altfel, poziţia oficială a psihiatriei este că nu există aşa ceva ca posedarea demonică...

Se ştie de mult timp că cea mai mare înşelare a lui Satan este să ne facă să credem că nu există. De aceea, prima măsură de precauţie împotriva asaltului zilnic al răului este să ne convingem de forţa sa reală, principala cauză pentru care lumea în care trăim este atât de crudă şi neospitalieră uneori. Singurul loc unde inteligenţa luciferică apare cu o evidenţă de netăgăduit este în actul posedării şi exorcizării. În rest, adică în 99.99% din cazuri, răul acţionează ascuns şi tăcut, în fiecare dintre noi, în grade şi feluri atât de diferite, încât numai dacă ne dezvoltăm discernământul spiritual vom putea să-i recunoaştem manifestările, şi nici atunci pe de-a-ntregul. Chiar şi oribilele crime de război pot avea o justificare "raţională", materială...

Pentru cei care nu cred în existenţa lui Satan şi a servitorilor săi (şi poate nici în cea a Creatorului Suprem), mărturia psihiatrului american M. Scott Peck este, poate, mai impresionantă decât a vreunui reprezentant al Bisericii. Tot mai mulţi consideră religia ca pe o relicvă a trecutului şi o condamnă, pe drept, pentru abuzurile unor clerici sau credincioşi fanatici. Observarea lucidă şi detaşată, venită din partea unui om de ştiinţă, a unui fenomen atât de controversat ca posedarea demonică, aflat la graniţa dintre psihopatologie şi credinţă religioasă, aduce o mai mare credibilitate însăşi teoriei religioase.

Pe de altă parte, în spaţiul creştin ortodox în care trăim, rareori îndrăzneşte cineva să pună la îndoială fenomenul posedării demonice atunci când se pronunţă asupra sa cu fermitate părinţi exorcişti recunoscuţi şi stimaţi pentru acest har. Aici putem vorbi mai degrabă de anumite excese şi chiar eşecuri condamnabile (precum celebrul caz de ucidere din culpă în timpul unei exorcizări la mânăstirea Tanacu), care ridică tonul dezbaterii publice în contra unor asemenea practici "barbare". În această privinţă, este binevenit sfatul autorului M. Scott Peck de a aplica "consimţământul informat" al pacientului şi asistarea unei rude la procedeul ritualistic.

Unii sunt chiar de părere că în creştinismul tradiţional prea se subliniază puterea lui Satan şi se încurajează imaginaţia maladivă pe tema dracilor. Credincioşii cu psihicul labil ajung să aibă obsesii, spaime aberante, vedenii înfricoşătoare, fixaţii comportamentale, superstiţii etc. Chiar dacă acest fenomen socio-uman nu poate fi negat, învăţăturile religioase nu au dreptul să ascundă implicarea Necuratului în viaţa oamenilor. La fel de adevărat este însă şi faptul că tehnicile de contracarare a influenţelor malefice nu sunt monopolul Bisericii. Introspecţia şi autocontrolul pot face reale minuni, fără conotaţii religioase.

Poate cea mai frecventă intervenţie demonică cotidiană este cea manifestată prin certurile, detestarea şi violenţa dintre soţi. Iubirea sinceră dintre un bărbat şi o femeie ridică întotdeauna valuri de ură în jurul lor. Oare câte familii fericite sunt complet scutite de ispitele demonice, de la jigniri şi furie revărsată asupra partenerului de viaţă, până la indiferenţă şi batjocură cinică?! Toate autoterapiile de cuplu trebue să se bazeze pe descoperirea şi analiza emoţiilor şi gândurilor "în neregulă" şi evitarea comportamentului care, în final, duce nu doar la "pedepsirea" partenerului, ci şi la propria nefericire.

Spun sfinţii părinţi că "e mai grea căsnicia decât călugăria", fiindcă te loveşti zilnic de propriile defecte, reflectate de partener. De aceea este necesar şi legământul căsătoriei, care asigură o frână în calea despărţirii. Divorţul promite încetarea fricţiunilor familiale, dar este preferabil numai atunci când cei doi nu au puterea să se autoanalizeze şi autocontroleze sau când, pur şi simplu, nu există iubire adevărată, unde "cel mai deştept cedează". Pe de altă parte, concubinajul promite evitarea complicaţiilor legale şi maximizarea satisfacţiei personale. Totuşi, prin concubinaj ai cele mai mari şanse să ratezi partea cea mai importantă a convieţuirii în doi. Prin căsătorie, cuplul este "închis" în celula confruntării cu propriile fantasme şi iluzii aruncate asupra partenerului. Nu discutăm aici despre panaceul fericirii sentimentale, ci subliniem că EVOLUŢIA SPIRITUALĂ se poate accelera sub un legământ de fidelitate autoimpus (şi garantat exterior), nicidecum prin eliberarea de constrângerile (şi uneori nefericirile) conjugale. În această privinţă, poziţia Bisericii este corectă.

În concluzie, Răul este o chestiune ce ne poate depăşi înţelegerea. Nu avem forţa şi nici misiunea de a suprima Răul, dar suntem datori să scădem influenţa sa asupra noastră şi a semenilor. Oamenii nu sunt nici răi, nici buni. Dar ei se află în permanenţă sub influenţa Binelui sau sub influenţa Răului. Metaforic vorbind, oamenii sunt ca nişte ulcioare, care pot fi umplute cu lapte sau cu noroi. Sarcina celor dedicaţi Binelui nu este de a arunca vasul murdar, ci de a-l umple cu fluidul cel mai pur.

În ciuda eforturilor oamenilor de bine, apropiaţii sau protejaţii lor continuă uneori să rezoneze cu Răul. În funcţie de nivelul de analiză, acest fapt poate fi privit ca: 1) opţiunea lor, pentru care vor plăti preţul, oricare va fi acela; 2) o victorie temporară a Răului; 3) un eşec al pacificatorilor, care sunt împinşi astfel să-şi optimizeze metodele; 4) un semnal pentru aceştia din urmă să nu-şi mai piardă timpul cu răuvoitorii, ci să se dedice altora care au nevoie de ajutorul lor.

Răzvan Alexandru Petre,
 13 septembrie 2015

< Sus >

Cap.5  DESPRE POSEDARE ŞI EXORCISM - fragmente

de M. Scott Peck

« Posedarea veritabilă, din câte ştim, este foarte rară. Răul omenesc, pe de altă parte, reprezintă un fenomen comun. [...] Există deja o lucrare care descrie destul de bine cinci cazuri de posedare — cartea lui Malachi Martin, "Hostage to the Devil". Toată experienţa mea confirmă acurateţea şi profunzimea cărţii lui Martin.
 

Exorcism şi psihoterapie

S-ar putea crede că exorcismul şi psihoterapia sunt abordări complet diferite, ce se exclud reciproc. Cele două exorcizări la care am fost însă martor mi s-au părut procese psihoterapeutice — ca metodă şi ca rezultat. Într-adevăr, la o săptămână după una dintre exorcizări, pacientul, care fusese la psihiatri vreme de mulţi ani, a exclamat: „Toată psihoterapia este un fel de exorcism!” Iar din experienţa mea, toţi psihiatrii buni combat, în realitate, minciunile. [...]

În ceea ce priveşte folosirea puterii, psihoterapia psihanalitică şi exorcismul diferă în mod radical. Psihoterapia tradiţională, fie că are o orientare psihanalitică sau nu — nu se foloseşte în mod deliberat sau se foloseşte doar puţin de putere. Ea este condusă într-o atmosferă de libertate totală. Pacientul este liber să abandoneze terapia în orice moment.

Cu excepţia ameninţării de a refuza să mai vadă un pacient (ceea ce, în principiu, nu reprezintă niciodată o manevră constructivă), terapeutul nu are nici o armă cu ajutorul căreia să impulsioneze schimbarea, în afară de puterea persuasivă a discursului său, înţelegerea şi iubirea sa.

Cu exorcismul, lucrurile stau altfel. În acest context, vindecătorul cheamă toată puterea legitimă, disponibilă în iubire în bătălia împotriva bolii pacientului. Înainte de toate, exorcismul, din câte ştiu, este condus totdeauna de o echipă formată din trei sau mai multe persoane. Într-un fel, echipa „atacă în grup organizat” pacientul. Spre deosebire de terapia tradiţională, în care este vorba de o „confruntare” unu la unu, în exorcism pacientul este în minoritate.

Durata unei şedinţe de exorcizare nu este prestabilită şi se află la discreţia conducătorului echipei. În psihoterapia obişnuită, şedinţa nu durează mai mult de o oră, iar pacientul ştie acest lucru. Dacă vor, pacienţii se pot sustrage de la aproape orice chestiune pe care nu doresc să o discute timp de o oră. Dar şedinţele de exorcism pot dura trei, cinci, chiar zece sau douăsprezece ore — atât timp cât simte echipa că este nevoie pentru a se confrunta cu chestiunea respectivă. De asemenea, pacientul poate fi ţinut cu forţa în timpul unei şedinţe de exorcizare — şi, într-adevăr, deseori aşa se întâmplă —, acesta fiind unul dintre motivele pentru care e nevoie de o echipă. Pacientul nu poate să plece ori de câte ori lucrurile devin neplăcute.

În sfârşit — faptul cel mai important —, echipa de exorcizare invocă prin rugăciune şi ritual puterea lui Dumnezeu în procesul de vindecare. Pentru cei ce nu cred în Dumnezeu, acest lucru pare o măsură ineficientă sau eficienţa ei este explicată în termenii unei simple puteri de sugestie. Eu, vorbind ca un credincios, nu pot decât să-mi ofer percepţia mea personală în ce priveşte prezenţa lui Dumnezeu în încăperea în care a avut loc şedinţa de exorcizare la care am fost martor. Într-adevăr, nu exorcistul creştin e acela care a dus procesul la bun sfârşit; Dumnezeu este cel care a produs vindecarea, întreg scopul rugăciunii şi al ritualului constă în a implica puterea lui Dumnezeu în luptă.

Un ateu convins, care a fost martor la aceleaşi exorcizări, nu a trăit aceleaşi experienţe, deşi există multe lucruri legate de şedinţele respective pe care nu şi le poate explica. Pentru mine însă, puterea lui Dumnezeu în acele ocazii a fost palpabilă.

De aceea, exorcismul este văzut de aceia ce-l practică asemeni unui război spiritual. Strategia implicată nu presupune sub nici o formă ideea că „în război totul este corect”. Dar exorcistul crede că e legitim să folosească orice mijloc al iubirii — să ceară orice ajutor din iubire şi să folosească orice resursă de iubire — care poate fi invocat sau găsit în alt fel, în bătălie.

Cuvântul-cheie este „iubire”.

Deoarece nu constituie doar un proces de iertare a păcatelor, ci şi unul care insistă asupra folosirii puterii, consider că exorcismul este o procedură periculoasă. Puterea este supusă întotdeauna posibilităţii unei folosiri greşite. Dar simplul fapt că reprezintă un pericol potenţial nu este un motiv pentru a o interzice.

Din punctul meu de vedere, exorcismul este faţă de psihoterapia obişnuită ceea ce reprezintă chirurgia radicală faţă de scoaterea unui furuncul. Chirurgia radicală poate nu numai să vindece boli, dar poate salva viaţa şi, de fapt, poate fi singura cale de a vindeca anumite cazuri în care terapia clasică nu dă rezultate.

În relaţie cu folosirea puterii în exorcism, trebuie luată în considerare chestiunea spălării creierului. M-am luptat cu această problemă şi am ajuns la concluzia că, într-adevăr, exorcismul este o formă de spălare a creierului. O persoană la exorcizarea căreia am asistat avea sentimente profund ambivalente după încheierea procedurii — se simţea simultan eliberată, adânc recunoscătoare şi în acelaşi timp violată. De-a lungul anilor, sentimentele de recunoştinţă şi de eliberare au crescut, iar senzaţia de viol s-a şters, la fel ca trauma unei operaţii chirurgicale.

Ceea ce previne faptul ca exorcizarea să fie un adevărat viol este, la fel ca şi în cazul chirurgiei, consimţământul individual la această procedură. Paza împotriva folosirii greşite a puterii în exorcism constă în a ţine minte extrema importanţă a chestiunii consimţământului. Bănuiesc că unii exorcişti o tratează cu uşurinţă şi poate că unul dintre lucrurile cu care noi, cei ce practicăm medicina şi chirurgia tradiţională, putem contribui la exorcism este insistenţa asupra „consimţământului în cunoştinţă de cauză”. Înaintea unei operaţii, le citim pacienţilor în mod oficial şi legal drepturile — sau mai degrabă o listă de drepturi la care ei consimt să renunţe. În timpul şedinţei de exorcism pacienţii renunţă la foarte mult din libertatea lor. Cred cu fermitate că această renunţare trebuie făcută sub condiţiile legii şi condusă într-o manieră legală. Înaintea procedurii, pacienţii ar trebui să semneze forme de autorizare destul de elaborate. Ei trebuie să ştie exact ce o să li se întâmple. Iar dacă pacientul este incapabil să conştientizeze prin ce urmează să treacă, trebuie să fie numit un tutore care să ia o decizie rezonabilă pentru el.

Această poziţie se poate afla la limita idealismului şi poate fi impracticabilă. În cazuri specifice, disperate, probabil că aş trece peste ea. Avocaţii conservatori vor argumenta că nici un pacient care e posedat sau care are nevoie de exorcism nu este competent din punct de vedere mental să dea o astfel de autorizaţie. Iar tribunalele probabil că nu vor autoriza procedura exorcismului decât în cazul în care vor depune mărturie în acest sens psihiatrii tradiţionali, cei care nu cred în această metodă.

Vor fi necesare, de asemenea, şi alte măsuri de precauţie. Va trebui realizată o înregistrare obiectivă a procedurii, care poate fi făcută publică dacă pacientul sau tutorele o doresc. În sfârşit, această înregistrare trebuie să fie, de preferinţă, audio şi video.

Această măsură de protecţie nu are doar o utilitate morală şi legală; este un ajutor nepreţuit în procesul de vindecare. Echipa de exorcişti poate avea nevoie de înregistrare pentru a-şi confrunta amintirile despre evenimente, amintiri căpătate în focul bătăliei, cu dovezile lipsite de emoţii de pe casetă. Prevederea realizării casetelor îi poate fi extrem de folositoare şi pacientului, căruia deseori îi este dificil să creadă că „acest lucru s-a întâmplat cu adevărat", şi poate fi un instrument eficient în psihoterapia comună, care trebuie să urmeze invariabil după exorcism. În sfârşit, cu permisiunea pacientului, aceste înregistrări pot fi nepreţuite atât pentru cercetare, cât şi ca material didactic.

Trebuie să fie prezentă o rudă a pacientului, dacă se poate găsi o persoană potrivită, detaşată.

Dar cea mai importantă măsură de protecţie este iubirea. Doar prin iubire exorciştii pot să discearnă între intervenţiile corecte şi necesare şi cele care manipulează sau agresează cu adevărat. Doar prin iubire practicienii pot să se asigure că au în vedere tot timpul interesele pacienţilor şi să fie siguri că rezistă tendinţei omeneşti omniprezente de a-şi pierde scrupulele şi de a se lăsa fermecaţi de putere. Într-adevăr, în toate cazurile serioase, este nevoie de mai mult decât de cunoaştere şi capacitate; doar iubirea poate vindeca.

Exorcismul nu este o procedură magică — decât în măsura în care unii consideră că iubirea este magică. Ca şi în psihoterapie, se face uz de analiză, de un discernământ atent, de interpretare, de încurajare şi de o confruntare care are la bază iubirea. Exorcismul diferă de psihoterapia tradiţională doar în maniera în care o operaţie pe cord deschis diferă de o operaţie de amigdale. Exorcismul este psihoterapie printr-un asalt masiv.

La fel ca orice asalt masiv, este posibil să fie foarte periculos şi trebuie folosit doar în cazuri extrem de severe, în care celelalte forme de psihoterapie au eşuat lamentabil. Mai mult, exorcismul trebuie privit ca o procedură experimentală atâta vreme cât nu este investigat ştiinţific. În exorcism, ne confruntăm cu tensiuni foarte înalte.

Scopul deplin al exorcismului este de a descoperi şi a izola demonicul din pacient, astfel încât să poată fi apoi alungat. Demonicul poate deţine o energie extraordinară. Poate că există cazuri în care această energie este prea puternică atât pentru pacient, cât şi pentru echipă. Sau poate că pacientul nu vrea cu adevărat să fie eliberat. În astfel de cazuri, rezultatul unei exorcizări probabil că va lăsa pacientul într-o stare şi mai rea decât aceea în care fusese. Poate fi chiar fatal. În situaţii de acest gen, ar fi mai bine dacă „înalta tensiune” a energiei demonice nu ar fi deloc contactată sau dezvăluită. În ambele şedinţe de exorcizare la care am participat pacienţii au semnat acte de consimţământ, arătând că sunt conştienţi de faptul că exorcizarea ar putea eşua şi că ei şi-ar putea pierde chiar viaţa în urma procedurii. (Acest lucru ar trebui să-i dea cititorului o idee despre curajul şi disperarea lor.)

Apoi, sunt puşi în pericol exorciştii şi ceilalţi membri ai echipei. Din perspectiva experienţei mele limitate, cred că Martin a accentuat în mod exagerat pericolele de ordin fizic, însă pericolele de ordin psihologic sunt reale şi enorme. Amândouă exorcizările la care am fost martor au avut succes. Mă cutremur gândindu-mă ce efect ar fi avut un eventual eşec asupra exorcistului sau asupra celorlalţi membri ai echipei — dar şi asupra mea. Deşi toţi membrii echipei fuseseră aleşi cu grijă pentru forţa lor psihologică şi, de asemenea, pentru iubirea lor, procedurile sunt dure pentru oricine. Şi chiar dacă rezultatul a fost un succes, mulţi au avut reacţii emoţionale la înfruntarea care a avut loc în săptămânile care au urmat.

Trebuie să adaug că exorcismul nu este, aşa cum s-ar putea crede, o procedură „costisitoare”. În primul caz (iar acesta a fost mai uşor), a fost nevoie de o echipă formată din şapte profesionişti foarte bine instruiţi, care să lucreze (fără plată) timp de patru zile, douăsprezece-şaisprezece ore pe zi. În al doilea caz, a fost implicată o echipă similară, formată din nouă bărbaţi şi femei, care au lucrat între douăsprezece şi douăzeci de ore pe zi, timp de trei zile. Nu întotdeauna este necesară o astfel de acţiune masivă. Îi amintesc cititorului că ambele cazuri au fost, se pare, neobişnuite, deoarece a fost vorba de posedări satanice.

Deşi au fost dificile şi periculoase, exorcizările la care am fost martor au avut succes. Nu-mi pot imagina vreun alt fel în care cei doi pacienţi ar fi putut să fie vindecaţi. Astăzi sunt amândoi în viaţă şi se simt foarte bine. Am toate motivele să cred că, dacă nu ar fi fost supuşi exorcizării, fiecare ar fi fost mort până acum.
 

Aspecte de diagnostic şi tratament

În ce priveşte ambele cazuri, voi conchide că posedarea nu constituie un accident. Mă îndoiesc foarte tare că este posibil ca un om să meargă într-o zi pe stradă şi un demon să sară dintr-un tufiş şi să intre în el. Posedarea pare a fi un proces gradual, în care persoana posedată se vinde în mod repetat dintr-un motiv sau altul. Motivul principal pentru care aceşti pacienţi s-au vândut pe sine pare să fie singurătatea. Fiecare dintre ei era teribil de singur, fapt care a dus, destul de devreme în acest proces, la adoptarea demonicului ca pe un fel de companie imaginară. Dar există, de asemenea, motive secundare implicate — despre care bănuiesc că ar putea fi foarte importante în alte cazuri.

La unul dintre pacienţi, procesul pare să fi început odată cu implicarea în ocultism, la vârsta de douăzeci de ani. La celălalt pacient, procesul a început, aparent, la vârsta de cinci ani, cu ceva mult mai înspăimântător decât este considerat, în general, ocultismul.

În literatura despre posedare, apare clar faptul că majoritatea cazurilor au legătură cu implicarea în ocultism — cazuri cu o frecvenţă mult mai mare decât ne-am putea aştepta la nivelul populaţiei. E dificil a discerne care este începutul: implicarea în ocultism sau posedarea. Nu vreau să spun că majoritatea oamenilor implicaţi în ocultism vor deveni posedaţi. Dar astfel, ei par să-şi mărească şansele. Biserica tradiţională a vorbit despre pericolul ocultismului încă din primele scrieri ale sale.

De la început, Biserica tradiţională a recunoscut realitatea faptului că unele fiinţe omeneşti pot avea „puteri supranaturale", cum ar fi percepţiile extrasenzoriale şi unele capacităţi profetice. Ea a etichetat astfel de puteri ca fiind „haruri" sau daruri. Prin acest cuvânt, „dar", Biserica vrea să spună că aceste puteri ar trebui să le fie date fiinţelor omeneşti de către Dumnezeu într-un moment şi cu un scop care ţin doar de alegerea lui Dumnezeu. Când cineva se implică în ocultism, premeditat sau nu, el încearcă să obţină, să-şi menţină sau să-şi mărească astfel de puteri pentru propriile-i scopuri. Acest lucru este numit de Biserică magie. Practicanţii ocultismului caracterizează această activitate ca fiind magie, dar fac distincţie între magia albă şi magia neagră. Cei ce practică magia albă îi critică făţiş pe aceia care practică magia neagră, pentru că aceştia din urmă îşi desfăşoară arta având motive malefice, dar nu-i deranjează practica lor, deoarece sunt convinşi că au motive bazate pe iubire. Însă e foarte uşor să fii amăgit de motivele cuiva. Aşa că, pentru Biserică, magia este magie şi nu există decât magie neagră sau care poate să devină neagră.

În ambele cazuri, posedarea a părut să creeze ceea ce psihiatrii numesc o fixaţie la vârsta la care a început boala. În timpul exorcizării, unul dintre pacienţi, atunci când sinele sănătos a fost liber să vorbească, a dat cea mai pătrunzătoare expresie a fixaţiei pe care am auzit-o vreodată: „N-am învăţat nimic în ultimii douăzeci de ani. În realitate, sunt un băiat de doisprezece ani. Cum voi mai putea funcţiona după această exorcizare? Sunt prea tânăr pentru a fi căsătorit şi a avea copii. Cum să fac sex şi să fiu părinte când am doar doisprezece ani?” Celălalt pacient, după exorcizare, a trebuit să se confrunte în cadrul unei psihoterapii intensive cu toate temerile pe care le are un băiat de cinci ani, concepţiile greşite, problemele şi transferurile.

Amândoi pacienţii erau foarte predispuşi, din cauza posedării lor, la multiple presiuni înainte şi după instalarea posedării. Amândoi erau atât victime ale răului omenesc, cât şi ale răului demonic. În particular, deşi amândoi fuseseră sprijiniţi de Biserica tradiţională într-un oarecare fel, fiecare la rândul său fusese adânc şi grav rănit de oameni răi, aflaţi sub deghizarea sau auspiciile Bisericii.

Tot aşa cum posedarea este un proces, şi exorcizarea reprezintă tot un proces. De fapt, exorcizarea începe nu doar cu un timp înainte de „exorcizarea propriu-zisă”, ci chiar înainte ca pacientul să fie văzut de exorcist. Psihoterapeuţii trebuie să înţeleagă acest lucru. De obicei, cel mai mare pas în procesul de vindecare în cazurile obişnuite apare atunci când clientul se decide să vadă un psihoterapeut. În astfel de situaţii, oamenii deja s-au identificat pe sine ca bolnavi şi au luat decizia să lucreze împotriva bolii lor şi să caute un ajutor calificat în această muncă. La un anumit moment, ambii pacienţi pe care i-am văzut s-au decis să lupte împotriva posedării lor. Oricât de prietenos ar fi părut la început demonicul din ei, aceştia au ajuns, în cele din urmă, la concluzia că el nu lucrează în interesul lor. Şi aşa a început bătălia. Într-adevăr, probabil doar din cauza acestei bătălii a ieşit la lumină posedarea. Având în vedere lupta ce se poartă între sufletul omenesc intact şi energia demonică ce îl infestează, Martin face o menţiune foarte corectă: că în legătură cu toate cazurile pe care le numim posedare, trebuie să facem o precizare — dacă sunt „posedări parţiale” sau „posedări imperfecte”.

Nu este uşor să pui un diagnostic de posedare. Nici unul dintre cei doi pacienţi nu avea „ochii ieşiţi din orbite” şi nu demonstra în mod clar fenomene supranaturale înainte de a începe exorcizarea propriu-zisă. Ambii pacienţi manifestau multiple simptome de boală clasică, cum ar fi depresie, isterie sau pierderea capacităţii de a face asocieri. Specialiştii care întâlnesc astfel de cazuri întreabă deseori: „Pacientul este posedat sau este bolnav mintal?” Nu e o întrebare validă. Atât cât pot eu înţelege aceste chestiuni, trebuie să existe o problemă emoţională semnificativă pentru ca posedarea să apară. Apoi, posedarea va înrăutăţi acea problemă şi va crea altele noi. Întrebarea corectă este următoarea: „Pacientul este doar bolnav mintal sau este bolnav mintal şi posedat?”

Primul meu caz a fost al unui pacient care se dusese mai înainte la un alt psihiatru pentru a fi tratat, deoarece se plângea că este posedat. Psihiatrul — deosebit de capabil, cu mintea deschisă şi plin de grijă — nu a crezut această autodiagnosticare şi a încercat în mod repetat să trateze cazul prin medicamente şi psihoterapie, însă fară succes. (Trebuie să menţionăm că acest om înţelept i-a fost de mare ajutor pacientului mai târziu, înainte şi după exorcizare.) Chiar după ce am fost chemat să mă ocup de caz un an mai târziu, am petrecut patru ore cu pacientul înainte de a avea subtila intuiţie că se va întâmpla ceva care va depăşi psihopatologia standard.

În cel de-al doilea caz, este vorba de o psihoterapie analitică intensă cu o femeie neobişnuit de experimentată din punct de vedere spiritual, ce a durat un an şi jumătate, înainte ca terapeutul să suspecteze măcar că s-ar putea să fie vorba de posedare. În acest caz, psihoterapeutul este cel care a ridicat pentru prima oară problema posedării. Într-adevăr, terapeutul şi-a dat seama că tocmai datorită progreselor pe care le-a făcut pacientul în psihoterapie a putut fi revelată posedarea.

Timpul care s-a scurs de la începerea evaluării specifice a problemei posedării până la exorcizarea propriu-zisă a fost de şase luni în primul caz şi de nouă luni în al doilea. În fiecare dintre cazuri, diagnosticul nu a fost dat pe baza unei singure descoperiri, ci a unui întreg conglomerat şi tipar de multe descoperiri făcute de-a lungul timpului.

În ambele cazuri, distincţia majoră în alcătuirea diagnosticului a fost cea între posedare şi tulburarea de tip personalitate multiplă. În aceste cazuri au existat două trăsături distincte. În tulburarea de tipul personalităţii multiple, „personalitatea principală” nu este niciodată conştientă de existenţa personalităţilor secundare — cel puţin până la încheierea cu succes a unui tratament prelungit. Cu alte cuvinte, există o disociere reală. În cele două cazuri însă, ambii pacienţi au fost conştienţi de la început sau au conştientizat imediat nu doar partea autodistructivă din ei, ci, de asemenea, faptul că această parte are o personalitate distinctă şi străină. Acea personalitate secundară îi făcea să fie confuzi. Destul de repede a devenit clar că personalitatea secundară dorea să le provoace confuzie. În multe feluri, personalitatea secundară părea a fi un fel de opoziţie personificată. Cea de-a doua diferenţă era aceea că, deşi în tulburările de tip personalitate multiplă personalitatea secundară poate juca rolul de „târfă” sau de „ins agresiv” ori de „ins independent” sau pe cel al unui ins cu trăsături nerecunoscute, n-am auzit niciodată ca această personalitate să fie manifest rea. În ambele cazuri despre care am discutat anterior, înainte de exorcizare, personalitatea secundară a fost revelată ca fiind de un rău manifest.

O parte crucială în procesul de descoperire a diagnosticului a fost încercarea de eliberare. Eliberarea [n.n. - lb.engl. deliverance] este un fel de „mini-exorcism”, condus deseori în ultimele două decenii de creştini carismatici, care tratează oamenii suferinzi de „asuprire” (definită ca o stare aflată la jumătatea drumului dintre tentaţia demonică — despre care aceşti inşi carismatici ar spune că toţi avem parte de ea — şi posedarea efectivă).

Există o mare controversă în privinţa problemelor „asupririi" şi eliberării. Mulţi inşi carismatici practică eliberarea în cazuri în care eu nu am descoperit nici o dovadă de implicare demonică. Într-adevăr, ei încearcă să alunge lucruri precum „spiritul alcoolismului", „spiritul depresiei" sau „spiritul de răzbunare". Aceşti indivizi relatează multe cazuri de succes impresionant. Totuşi, unii dintre noi se întreabă cât de mult durează astfel de „vindecări", cât de multe cazuri au eşuat fară să existe relatări despre ele şi dacă nu cumva aceste intervenţii aproape întâmplătoare şi, în general, făcute în absenţa unei instruiri nu sunt deseori dăunătoare, de fapt. Nu avem vreo cale de a şti până când munca unor astfel de practicieni ai eliberării nu va fi evaluată ştiinţific. Pentru moment, acord ceva credit unuia dintre mentorii mei, care crede că „asuprirea" constituie o categorie falsă — că posedarea ori există, ori nu, şi în consecinţă este sau nu nevoie de exorcism. După cuvintele lui, „carismaticii nu se confruntă, în general, cu demoni reali, dar câteodată mai prind şi «câte un peşte real»."

Într-unul din cazuri, eliberarea însăşi a fost un eşec, dar ulterior, când pacientul a fost confruntat puternic cu o parte a echipei de eliberare (care la început număra patru oameni), a apărut pentru un timp la suprafaţă o personalitate absolut rea. Echipa de eliberare, formată din trei oameni în cel de-al doilea caz, după şase ore, a avut succes în identificarea unui spirit demonic mai mic, pe care aparent l-a alungat. Pacientul (care totuşi nu era o persoană isterică) a trăit o îmbunătăţire dramatică, extraordinară timp de şase săptămâni. Dar apoi situaţia s-a răsturnat. Peste noapte, pacientul a regresat la o formă de boală care-i ameninţa viaţa şi la scurtă vreme după aceea a început să audă „vocea lui Lucifer”. Nu pot decât să fac speculaţii în privinţa motivelor pentru care eliberarea a avut un succes temporar. În ultimă instanţă, a fost vorba de ceva misterios. Dar acest succes a avut rolul de a ne întări suspiciunea că demonicul juca un rol major în boala acestei persoane.

Este timpul să spun ceva de o importanţă majoră. Deşi amândoi pacienţii făceau dovada unor personalităţi secundare manifest rele, ei nu erau oameni răi. Niciodată nu am avut o experienţă în care să-i văd ca fiind răi. Spre deosebire de Charlene, ei nu mă făceau să simt ceva rău. Deşi am menţionat că Charlene putea fi o candidată pentru exorcism, este foarte probabil ca ea totuşi să nu fi fost. Chiar dacă aş fi putut să separ sinele ei sănătos de sinele ei bolnav, s-ar fi putut să descopăr că personalitatea ei secundară era cea sănătoasă, în timp ce personalitatea principală era cea rea. Nu sunt sigur că exorcizarea poate fi aplicată asupra unei astfel de configuraţii.

Dar în cazurile pe care le-am prezentat anterior, lucrurile stăteau diferit. Nu doar că personalitatea principală a fiecăruia dintre ei părea sănătoasă, ea părea neobişnuit de bună şi potenţial sfântă. De fapt, i-am admirat foarte mult pe aceşti oameni încă înainte de exorcizare. Aşa cum am indicat, ei s-au îndreptat spre exorcism pentru că luptaseră împotriva posedării timp de mai mulţi ani. Un psihiatru matur, membru al echipei, a spus, după una dintre exorcizări: „N-am văzut niciodată o persoană cu atâta curaj.” Într-adevăr, am motive să bănuiesc că sfinţenia potenţială a acestor doi oameni a fost unul dintre motivele posedării lor.

Martin a numit primul şi cel mai lung stadiu al exorcizării „Pretenţia” [n.n. - o traducere mai exactă este, în acest caz, "prefăcătoria"]. Experienţa mea a confirmat acest lucru. Ceea ce vrea el să spună prin Pretenţie este faptul că demonicul se ascunde în interiorul şi în spatele persoanei. Pentru a funcţiona exorcizarea, trebuie distrusă Pretenţia; demonicul trebuie să fie dezvăluit şi adus la lumină. Martin nu comentează însă natura procesului exorcizării. Întrebarea presantă în timpul lungii evaluări a fiecăruia dintre cei doi pacienţi a fost: „Este această persoană posedată cu adevărat?” Pentru a răspunde la această întrebare şi a începe exorcizarea propriu-zisă, trebuie penetrată cel puţin parţial Pretenţia. Aspectul crucial al perioadei de evaluare îl reprezintă tocmai penetrarea parţială.

Însă acesta nu este singurul aspect. În timpul evaluării, personalitatea principală trebuie să fie atât educată, cât şi încurajată. Încurajarea se dovedeşte necesară în special spre sfârşit, deoarece impresia mea în aceste două cazuri este că, pe măsură ce exorcizarea propriu-zisă se apropie, activitatea demonică „se înteţeşte”, iar pacientul trece printr-o tulburare considerabilă.

Unul dintre multele riscuri ale exorcizării este acela că nu se poate trece la exorcizarea propriu-zisă având un diagnostic de posedare absolut sigur. De fapt, nici nu este obligatoriu să se intre în exorcizare având o siguranţă totală. Pentru exorcizarea propriu-zisă, e nevoie de risipirea finală a Pretenţiei, astfel încât să se ajungă faţă-n faţă cu demonicul. N-aş vrea să văd că cineva practică acest lucru fară sprijinul unei echipe iubitoare şi bine pregătite sau fără să aibă la dispoziţie un timp suficient şi atent planificat. A fost nevoie ca unul dintre acei pacienţi să fie reţinut timp de două ore în timpul exorcizării propriu-zise. La celălalt acţiunea a durat continuu mai mult de o zi! Situaţia este analogă unei intervenţii chirurgicale pe creier pentru îndepărtarea unei presupuse tumori. Operaţia nu trebuie încercată până când nu suntem destul de siguri că tumora se află acolo. Dar nu putem fi absolut siguri de ceea ce vom găsi până când nu este îndepărtată calota craniană şi începută operaţia. Aşa că sfatul meu ar fi acela de a se proceda într-un mod similar cu acela al oamenilor din aceste două cazuri: ei au făcut o evaluare lentă şi minuţioasă, până în momentul în care diagnosticul de posedare a fost sigur în proporţie de nouăzeci şi cinci la sută, dar este indicat să nu încercăm să mergem dincolo de acest punct înainte de începerea exorcizării propriu-zise.

Odată ce acţiunea a început, cu rugăciunea şi ritualul cuvenite, în ambele cazuri prezentate tăcerea a părut să fie cel mai potrivit mijloc, dintre multe altele, pentru penetrarea finală a Pretenţiei. Echipa va vorbi fie cu personalitatea principală, sănătoasă, a pacientului, fie cu personalitatea demonului (demonilor), dar va refuza să stea de vorbă cu un amestec neclar al celor două. A fost nevoie de ceva timp înainte ca echipa fiecărui caz să devină aptă pentru acest lucru, deoarece demonul însuşi părea să aibă o abilitate accentuată de a atrage exorcistul sau echipa într-o conversaţie confuză, care nu ducea nicăieri. Dar pe măsură ce echipa a devenit mai perspicace şi a refuzat cu o mai mare promptitudine să fie atrasă, ambii pacienţi au început să oscileze între apariţia unei personalităţi principale din ce în ce mai sănătoase şi apariţia unei personalităţi secundare din ce în ce mai urâte, până când, brusc, personalitatea secundară a luat trăsături inumane, iar pretenţia a fost spartă.

Ca om de ştiinţă neinfluenţat de emoţii — ceea ce se presupune că sunt eu —, pot explica nouăzeci şi cinci la sută din ceea ce s-a întâmplat în aceste două cazuri prin dinamici psihiatrice tradiţionale. De exemplu, eficienţa mai sus-menţionatului „tratament prin tăcere” nu are nevoie de demoni pentru a fi explicată. Poate pentru că ei erau oameni singuri, însetaţi de relaţii, metoda a încurajat apariţia a două eu-ri separate (care puteau fi legate între ele) şi, prin urmare, necesitatea de a alege între cele două. În privinţa posedării, aş putea vorbi în termeni de „rupturi” şi „introiecţii psihice”. Iar în privinţa exorcizărilor, aş putea vorbi în termeni de spălare a creierului, programare, reprogramare, catarsis, terapie de grup-maraton şi identificare. Dar am rămas cu acele cinci procente critice, care nu pot fi explicate în acest mod. Am rămas cu ceea ce este supranatural — sau, mai bine-zis, subnatural. Am rămas cu ceea ce Martin numeşte Prezenţa.

Când în unul dintre cazuri demonicul a vorbit, în sfârşit, clar, pe faţa pacientului a apărut o expresie care nu poate fi descrisă decât ca satanică. Era un rictus dispreţuitor, de răutate ostilă absolută. Am petrecut multe ore în faţa oglinzii, încercând să îl imit, însă fară a avea vreun succes. Am văzut această expresie doar o singură altă dată în viaţa mea, pentru câteva momente trecătoare, pe faţa unui alt pacient, după mult timp petrecut în perioada de evaluare. Totuşi, când în sfârşit demonicul s-a relevat pe sine în exorcizarea celui de-al doilea pacient, expresia a fost încă şi mai înfiorătoare. Pacientul a început brusc să semene cu un şarpe zvârcolindu-se, având o mare putere şi încercând cu răutate să-i muşte pe membrii echipei. Mai înfricoşător decât corpul ce se zvârcolea a fost chipul lui. Ochii îi erau mijiţi într-o toropeală leneşă, de reptilă — exceptând momentul când reptila a ţâşnit să atace, iar ochii i s-au deschis larg, cu o ură arzătoare. În ciuda acestor frecvente momente de izbucnire, ceea ce m-a neliniştit cel mai tare a fost senzaţia extraordinară de greutate pe care mi-o dădea această fiinţă şerpuitoare, ca şi cum ar fi avut o vârstă de cincizeci de milioane de ani. Ea m-a făcut să-mi pierd speranţa în succesul exorcizării. Aproape toţi membrii echipei din cele două exorcizări au fost convinşi că în acele momente se găseau în prezenţa a ceva absolut străin şi inuman. Sfârşitul fiecărei şedinţe de exorcizare a fost semnalat de îndepărtarea acelei prezenţe din pacient şi din încăpere.

Momentul critic al exorcizării este cel pe care Martin îl numeşte „Expulzarea”. Această fază nu poate fi grăbită. În ambele exorcizări la care am fost martor, acest stadiu a fost iniţial încercat prematur. Nu pot explica pe de-a-ntregul ce se întâmplă în acest moment, dar pot spune că rolul exorcistului în momentul respectiv este mai puţin important. Rugăciunile disperate ale echipei sunt mult mai importante. Rugăciunile se adresează lui Dumnezeu sau lui Hristos pentru o intervenţie salvatoare şi, de fiecare dată, am avut senzaţia că Dumnezeu chiar a făcut acest lucru. Aşa cum am menţionat, Dumnezeu este cel care face exorcizarea.

Dar aş vrea să aduc o completare. Voinţa liberă a omului este fundamentul. Ea contează în vindecare. Nici chiar Dumnezeu nu poate vindeca o persoană care nu vrea să fie vindecată. În momentul expulzării, ambii pacienţi au luat în mod voluntar crucifixul, l-au ţinut pe piept şi s-au rugat să fie eliberaţi. Amândoi au ales acest moment pentru a-şi înălţa rugile spre Dumnezeu. În ultimă instanţă, pacientul însuşi este exorcistul.

Nu vreau să minimalizez rolul bărbatului care este desemnat ca exorcist (n-am auzit niciodată de o femeie-exorcist, dar nu am nici un motiv să cred că n-ar putea să existe una) — vreau doar să scot în evidenţă puterea lui. Cu adevărat, rolul exorcistului este unul eroic. Dar esenţa acestui rol nu constă în vreo putere magică în momentul expulzării. Având blândeţe, grijă, răbdare, discernământ şi voinţa de a suferi împreună cu pacientul, el conduce întregul proces al exorcizării de la început până la sfârşit. Doar pe umerii lui stă luarea deciziei finale, dacă pacientul este sau nu posedat cu adevărat şi dacă trebuie început masivul atac ce constă în exorcizarea propriu-zisă. El este cel care trebuie să adune echipa, dându-şi seama cine se potriveşte şi cine nu. El este cel care pregăteşte atât pacientul, cât şi echipa pentru a face tot ce pot, hrănindu-le încrederea şi înţelegerea. El este cel care ia deciziile cruciale în privinţa organizării timpului şi a direcţiei în care trebuie mers în cursul exorcizării propriu-zise. El este cel care trebuie să poarte întreaga durere a încleştării cu demonicul, tot aşa cum el este cel care poartă responsabilitatea eşuării exorcizării. Şi, în sfârşit, el trebuie să aşeze în ordine lucrurile după exorcizarea propriu-zisă, confruntându-se nu doar cu reacţiile emoţionale ale membrilor echipei, ci şi supraveghind pacientul în timpul perioadei extrem de critice, în care acesta este foarte vulnerabil şi are nevoie de o grijă intensă înainte de a fi în siguranţă. Ambii pacienţi despre care am vorbit au avut nevoie de cel puţin două ore de terapie pe zi, timp de mai multe săptămâni după exorcizarea propriu-zisă. Este vremea curăţeniei.

Satan nu se dă bătut cu uşurinţă. După expulzarea sa, pare că rămâne prin preajmă, încercând cu disperare să intre la loc. De fapt, în ambele cazuri, pentru o scurtă perioadă de timp, a părut că exorcizarea propriu-zisă a eşuat. Pacienţii s-au reîntors în bună măsură la condiţia lor de dinainte de exorcizare. Totuşi, în câteva ore, a fost posibil să discernem o schimbare subtilă, dar extraordinară. Toate vechile complexe îşi regăsiseră locul, dar era ca şi cum energia lor dispăruse. Schimbarea consta în aceea că pacienţii puteau asculta, iar ceea ce auzeau avea un efect. Într-unul din cazuri, psihoterapia a devenit posibilă pentru prima oară. În celălalt, s-a reuşit în cincizeci de ore de psihoterapie intensivă, după exorcizarea propriu-zisă, mai mult decât în cele cinci sute de ore dinainte. Aceşti pacienţi au avansat extraordinar de repede. Era ca şi cum ei ar fi prins din urmă toţi anii pierduţi. Dar poate tocmai din cauza avansării atât de rapide, a fost o terapie tumultuoasă, necesitând eforturi mari din partea terapeutului.

Mi se pare important să îi avertizez pe ceilalţi că experienţa mea cu Satan demonstrează că el nu se lasă gonit uşor. Satan nu numai că-i va spune pacientului că se află prin preajmă, dar într-unul din cazuri chiar a reuşit să-l înşele de mai multe ori pe pacient, facându-l să creadă că el este încă înăuntrul lui. În aceste cazuri, poate că cea mai mare şi cea mai diabolică dintre toate tentaţiile, atât pentru pacient, cât şi pentru exorcist, a fost aceea de a crede că exorcizarea propriu-zisă fusese un eşec, când, de fapt, fusese un succes.

S-ar părea că exorcizarea propriu-zisă a mutat pacienţii din poziţia de a fi posedaţi de demoni către ceea ce s-ar numi „atacul demonic”. Vocile tentante, ameninţătoare şi înfricoşătoare pe care fiecare dintre pacienţi le-a auzit erau cel puţin la fel de active după exorcizare ca şi înainte. Dar, aşa cum a spus unul dintre pacienţi, „Înainte era ca şi cum aş fi fost un mic embrion, complet înconjurat şi ascuns de demoni, aşa încât nu puteam să fiu eu însumi. Acum sunt eu însumi şi, deşi încă aud vocile, ele vin din afara mea.” Sau cum a declarat celălalt: „Înainte, vocile mă controlau, acum le controlez eu pe ele.

Vocile s-au diminuat treptat în cazul acestor pacienţi. Dar nu la fel de treptată a fost îmbunătăţirea de care au avut parte. Dată fiind severitatea psihopatologiei lor înainte de exorcizare, rapiditatea progresului şi a însănătoşirii lor nu sunt explicabile în termenii a ceea ce ştim despre procesul psihoterapeutic obişnuit.

Echipa de acţiune merită o menţiune suplimentară. Fiecare membru al celor două echipe nu a participat la procedura respectivă nici pe departe din curiozitate, ci din iubire. Fiecare individ care a luat parte la proces, inclusiv exorcistul, a fost acolo asumându-şi un considerabil risc şi sacrificiu personal. Să-i luăm, de exemplu, în considerare pe membrii celor două echipe care şi-au oferit casele pentru exorcizare. Dacă cineva începe să caute un loc pentru o exorcizare — altul decât casa pacientului, nepotrivită în ambele cazuri — începe să-şi dea seama pe deplin de sensul expresiei „îmi pare rău... toate locurile sunt ocupate”. Directorii spitalelor psihiatrice nu doresc, de obicei, ca în interiorul acestor instituţii să aibă loc exorcizări. La fel şi în ce priveşte schiturile sau mănăstirile [n.n. - În cele din România lucrurile stau altfel]. Aşa că, în aceste cazuri, a depins de doi oameni curajoşi să păşească în faţă nu doar cu trupurile lor, ci şi cu propriile lor case.

Am spus că prezenţa lui Dumnezeu se simţea aproape palpabil în încăpere. Nu cred că a fost vorba de un accident. Bănuiesc că oriunde se adună şapte sau zece oameni, pe propriul risc, motivaţi de iubire şi de dorinţa de a vindeca, Dumnezeu va fi acolo (aşa cum ne-a asigurat Fiul Său că va fi) şi vindecarea se va petrece.

Am menţionat faptul că motivul principal pentru care fiecare dintre cei doi pacienţi s-a vândut la început forţelor demonice a fost singurătatea. Ei erau nu numai oameni singuri, ci şi obişnuiţi să fie singuri, iar atunci când au ajuns la exorcism, fiecare era încă în mod fundamental un singuratic. Curajul lor de a se lăsa exorcizaţi ar fi putut fi doar o aparenţă, având în vedere că nici unul nu era o persoană de încredere. Unul dintre motivele principale pentru care echipa a avut o importanţă crucială în fiecare caz de exorcizare a fost acela că ea l-a făcut pe pacient să trăiască prima experienţă a unei comunităţi adevărate. Nu am nici o îndoială că această experienţă a constituit un factor esenţial pentru succesul celor două exorcizări.

În cadrul cercurilor creştine, se vorbeşte mult în aceste zile de „comunitatea creştină". Dar un grup de oameni care îşi spun „creştini" nu construieşte o comunitate creştină. Pe de altă parte, în ciuda faptului că unii membri ai echipei erau atei sau creştini ardenţi, în mintea mea nu există nici o îndoială că, la fiecare şedinţă de exorcizare, grupul format s-a constituit într-o adevărată „comunitate creştină".

Au fost necesare multe abilităţi în fiecare dintre acele bătălii cu demonicul: detaşare analitică, implicare plină de compasiune, folosirea intelectului, intuiţie, discernământ spiritual, o profundă înţelegere a teologiei, o cunoaştere bună a psihiatriei, o mare experienţă în rugăciune şi altele. Nici o persoană nu poate avea toate aceste abilităţi. Presupun că, în exorcizările uşoare, echipa nu trebuie să facă altceva decât să-l reţină pe pacient. Dar, în cele de care vorbesc eu, deşi exorcistul era conducătorul, a fost absolut necesară o abordare de echipă. Au fost folosite talentele tuturor membrilor echipei.

Am, de asemenea, senzaţia că, în ambele exorcizări, slăbiciunea şi greşelile omeneşti au fost, la rândul lor, folosite. Se spune că Hristos se poate folosi chiar şi de păcatele noastre. Am vorbit despre prezenţa lui Dumnezeu în acele încăperi. Poate suna mistic, dar atunci când am reflectat asupra fiecărui eveniment, am avut sentimentul că Dumnezeu sau Hristos au fost coregrafii întregii desfăşurări.

Cea mai comună reacţie a membrilor echipei, după terminarea exorcizării, a fost exprimată de o femeie atunci când a spus: „Nu aş vrea să mai trec vreodată prin aşa ceva, dar n-aş fi pierdut asta pentru nimic în lume.” Straniu, exorcizările au vindecat nu numai pacienţii, ci şi mai mulţi membri ai echipei. Un alt membru al echipei, un bărbat, a relatat la două săptămâni după aceea: „Nu v-am spus până în acest moment, dar am avut întotdeauna în inima mea un mic loc rece, dur. Acum a dispărut. Şi mi-am dat seama că am devenit un terapeut mai bun.” De fapt, chiar unii dintre oamenii care nu s-au aflat la şedinţele de exorcizare, dar s-au rugat pentru succesul acestora, au părut să aibă parte de o anumită vindecare. Tot din punct de vedere mistic, am o senzaţie incipientă că aceste exorcizări n-au fost evenimente izolate, ci, într-un fel, întâmplări aproape cosmice.

Totuşi, pacienţii sunt centrul şi punctul focal al acestor întâmplări. Îi felicit. Prin chinul şi curajul lor în bătălia cu Satan, ei au câştigat o mare victorie, nu doar pentru ei înşişi, ci şi pentru mulţi alţii.
 

Cercetare şi învăţare

Satan nu poate face răul decât printr-un corp omenesc. Deşi a ameninţat în mod repetat că îi va omorî pe cel posedat şi pe exorcist, ameninţările lui erau goale. Ameninţările lui Satan sunt întotdeauna goale. Toate sunt minciuni.

De fapt, singura putere pe care o are Satan stă în faptul că oamenii îi cred minciunile. Amândoi pacienţii au devenit posedaţi, deoarece au crezut în falsa promisiune seducătoare de „prietenie”. Iar apoi posedarea s-a menţinut, deoarece ei i-au crezut ameninţările, conform cărora vor muri în lipsa lui. Starea de posedare s-a sfârşit când amândoi au ales să nu mai creadă în minciunile lui, ci să-şi depăşească frica prin încrederea în Hristos înviat şi prin rugăciunea faţă de Dumnezeu Cel adevărat pentru a fi eliberaţi. În timpul fiecărei exorcizări au fost înfruntate minciunile lui Satan. Şi fiecare exorcizare s-a terminat cu succes printr-o conversie — o schimbare în credinţă şi în sistemul de valori. Acum ştiu ce a vrut Iisus să spună deseori, zicând „Prin credinţa voastră veţi fi vindecaţi.”

Aşa că ne întorcem la minciună. Orice relaţie ar putea avea cu „oamenii minciunii”, nu cunosc nici un epitet mai potrivit pentru Satan decât cel de „Tată al minciunilor”. De-a lungul celor două exorcizări, el a minţit continuu. Chiar şi atunci când s-a dezvăluit pe sine, a făcut-o doar pe jumătate. S-a dovedit a fi antihristul atunci când a spus: „Noi nu-L urâm pe Iisus, doar îl punem la încercare.” Dar, în realitate, el îl urăşte pe Iisus.

Lista minciunilor pe care le-a spus este nesfârşită — uneori, aproape o litanie plictisitoare. Una dintre ele, majoră, pe care mi-o amintesc era: Oamenii trebuie să se apere pe ei înşişi pentru a supravieţui şi nu se pot bizui pe nimic altceva decât pe ei în apărarea lor; totul este explicabil în termeni de energii negative şi pozitive (al căror echilibru ar trebui să fie zero) şi nu există nici un mister în lume; iubirea reprezintă un gând şi nu are realitate obiectivă; ştiinţa e orice lucru pe care omul alege să-l numească ştiinţă; moartea este sfârşitul absolut al vieţii — altceva nu mai există; toţi oamenii sunt motivaţi în primul rând de bani şi, dacă uneori se pare că nu este aşa, acest lucru se întâmplă doar pentru că oamenii sunt ipocriţi; a intra în competiţia pentru bani constituie, prin urmare, singurul mod inteligent de a trăi.

Satan se poate folosi de orice păcat sau slăbiciune omenească — lăcomia şi mândria, de exemplu. El va folosi orice tactică disponibilă: seducţie, linguşire, flatare, argumente intelectuale. Dar arma lui principală este frica. Iar în perioada de după exorcizare, după ce minciunile lui au fost demascate, el s-a limitat la a hăitui ambii pacienţi cu ameninţări repetate, obtuze: „Te vom ucide. Te vom lua. Te vom chinui. Te vom ucide.

Aşa cum putem spune despre Satan că e tatăl minciunii, în aceeaşi măsură se poate spune despre el că este şi un spirit al bolii mintale. În "Drumul către tine însuţi", am definit sănătatea mintală ca fiind „un proces neîntrerupt de devotament faţă de realitate, cu orice preţ.” Satan este devotat acţiunii care se opune acestui proces. De fapt, cea mai bună definiţie pe care o am pentru Satan e aceea că el este un spirit real al irealităţii. Realitatea paradoxală a acestui spirit trebuie recunoscută. Deşi este intangibil şi imaterial, el are o personalitate, este o fiinţă reală.

Nu trebuie să cădem în doctrina „privatio bonum” a Sfântului Augustin, o doctrină la care s-a renunţat în prezent, în care răul era definit ca absenţă a binelui. Personalitatea lui Satan nu poate fi caracterizată în mod simplu ca o absenţă, ca un gol. E adevărat că iubirea este absentă din personalitatea sa. E, de asemenea, adevărat că această personalitate este invadată de prezenţa activă a urii. Satan vrea să ne distrugă. Este important să înţelegem acest lucru. În zilele noastre, există sisteme de gândire destul de populare, precum ar fi Ştiinţa Creştină sau Cursul Miracolelor, care definesc răul ca fiind ireal. Este numai pe jumătate adevărat. Spiritul răului este un spirit al irealităţii, dar el în sine e real. E ceva ce există. A gândi altfel înseamnă a te înşela. Într-adevăr, aşa cum au comentat mai mulţi, poate că cea mai mare înşelăciune a lui Satan este succesul său universal de a-şi tăinui propria realitate de mintea omenească.

Deşi are o putere reală, Satan manifestă o slăbiciune evidentă. Aceeaşi slăbiciune care a făcut să fie alungat din Rai. Martin observă că exorcizările pot revela nu doar inteligenţa demonică extraordinară, ci şi prostia demonică extraordinară. Observaţiile mele confirmă acest lucru. Dacă nu ar avea o mândrie şi un narcisism ieşite din comun, Satan probabil că nu s-ar dezvălui deloc pe sine. Mândria îi depăşeşte inteligenţa, aşa că acest demon al amăgirii este, de asemenea, un fandosit. Dacă ar fi fost cu adevărat deştept, i-ar fi lăsat în pace pe cei doi pacienţi cu mult înainte de exorcizare. Dar el nu-şi permite să piardă. El vrea doar să câştige, aşa că în ambele cazuri a rămas acolo până la sfârşit, fapt ce a avut drept rezultat ca eu şi ceilalţi să ajungem să ne dăm seama astăzi de realitatea lui.

În acelaşi fel, inteligenţa lui Satan este afectată de alte două pete oarbe pe care le-am observat. Prima este aceea că, în virtutea extremului lui egoism, el nu are o înţelegere reală a fenomenului iubirii. El recunoaşte iubirea ca pe o realitate împotriva căreia trebuie să lupte şi pe care chiar să o imite, dar ea îi lipseşte cu desăvârşire şi el nu o înţelege nici un pic. Realitatea ei îi apare lui Satan ca fiind cea a unei glume proaste. Acţiunea de sacrificiu îi este total străină. Când fiinţele omeneşti angajate în exorcizare vorbesc limbajul iubirii, el nu înţelege ce spun ele. Iar când acestea se comportă cu iubire, Satan este complet ignorant în ce priveşte regulile de bază ale acesteia.

În mod interesant, în special având în vedere scopul acestei cărţi, Satan nu înţelege nici ştiinţa. Ştiinţa este un fenomen antinarcisist. Presupunând o profundă tendinţă omenească de autodezamăgire, ea foloseşte metode ştiinţifice de a o contracara şi a susţine că adevărul este mai important decât orice dorinţă personală. Amăgindu-se atât pe sine însuşi, ca şi pe alţii, Satan nu poate înţelege de ce alte fiinţe nu vor să se amăgească pe ele însele. Înamorat de propria-i voinţă şi urând lumina adevărului, pentru el ştiinţa omenească este în mod fundamental incomprehensibilă.

Slăbiciunile lui Satan nu trebuie să ne facă să-i trecem cu vederea puterea. El îşi expune minciunile cu o forţă extraordinară. Poate că această putere nu a fost prea evidentă din faptul că i-a posedat pe cei doi oameni pe care i-am descris, atunci când erau doar nişte copii singuratici. Dar în fiecare exorcizare am fost martor la incapacitatea temporară, cauzată de confuzie — într-unul din cazuri şi de disperare — în cel de-al doilea, a exorcistului — om puternic, matur şi plin de credinţă — ca rezultat al puterii minciunilor sale.

Cred că este necesar ca noi să-l urâm pe Satan şi, de asemenea, să ne temem de el. Totuşi, ca şi în cazul oamenilor răi, consider că, în ultimă instanţă, trebuie să ne fie milă. În eshatologia creştină (studiul sfârşitului lumii), există două scenarii în privinţa lui Satan. Într-unul, toate sufletele omeneşti fiind convertite la lumină şi iubire, resping spiritul urii şi al prieteniei false. Dându-şi seama, în final, că e total înfrânt, nemairămânându-i nici un trup omenesc pe care să-l posede, toate fiind imune la puterea lui, singurătatea absolută i se curmă, iar Satan acceptă oferta de prietenie, lăsându-se convertit. Acesta este scenariul pentru care mă rog eu. Dar, aşa cum am spus, liberul arbitru prevalează în faţa vindecării.

Într-un alt scenariu, refuzând vreodată să piardă, Satan respinge pentru totdeauna oferta „umilitoare” de prietenie şi îşi duce solitudinea glacială până la sfârşitul veacurilor. Un prieten care a participat la una dintre exorcizări împreună cu mine mi-a spus după aceea: „Ştii, Scotty, mi-ai povestit despre grozăvia răului şi mi-ai zis că el merită mai degrabă milă decât ură, dar eu nu te-am crezut. Totuşi, una dintre cele mai profunde impresii pe care le-am avut în legătură cu exorcizarea a fost cât de plictisitoare a fost acea nesfârşită serie de minciuni prosteşti. Şi, atunci când am văzut acea bestie zbătându-se într-o agonie stupidă pentru eternitate, am înţeles ce-ai vrut să afirmi.

De dragul clarităţii, am vorbit, probabil, despre Satan în termeni prea definitivi. Am descris cea mai mare parte a celor două exorcizări ca fiind un proces de separare. Totuşi, chiar în cele mai clare momente, a fost deseori imposibil să disting pe de-a-ntregul dacă vocea care se auzea era aceea a inconştientului pacientului sau aceea a demonului. Probabil că întotdeauna va fi imposibil de a discerne exact unde se termină Umbra omenească şi unde începe aceea a Prinţului întunericului. Se cuvine să tragem o concluzie, concentrându-ne pe misterul supranatural al lui Satan. Dovezile exorcizării mi-au fost suficiente pentru a începe să cred în existenţa lui şi nu pot nega realitatea vindecării survenite, dar am rămas cu mai multe întrebări decât înainte — prea multe pentru a le detalia.

Una dintre cele mai importante întrebări are în vedere existenţa demonilor mai mici. În ambele cazuri la care am fost martor a fost vorba de posedare satanică, deşi în literatură se menţionează aproape întotdeauna de una sau mai multe posedări minore. A fost experienţa mea una pur întâmplătoare ori s-a supus, într-un fel, unui plan misterios? De fapt, se pare că am avut de-a face şi cu demoni mai mici în ambele cazuri. Într-una din situaţii, echipa a trecut prin patru spirite succesive (fiecare reprezentând o anumită minciună) înainte să apară antihristul. În celălalt, pacientul a fost eliberat de un spirit mai mic, fapt soldat cu o vindecare aparent semnificativă, dar temporară, înainte ca „Lucifer” să-i ia locul în mod misterios. Ce s-a întâmplat? Erau acele entităţi spirituale individuale mai mici pe cont propriu? Sau erau simple reflecţii subsidiare ale lui Satan? Nu ştiu. Există totuşi unele dovezi care sugerează că există mai puţină libertate în lumea demonilor decât în lumea fiinţelor omeneşti — astfel încât, în virtutea laşităţii terorii şi credinţei în propriile minciuni, demonii mai mici acţionează într-o strictă supunere faţă de superiorii lor şi tind să fie lipsiţi de individualitate, în felul în care o gândim noi în mod obişnuit.

Aşa cum am spus, ambii oameni posedaţi pe care i-am văzut nu mi s-au părut răi; iar Martin are dreptate să afirme că rarele cazuri pe care le numim posedare ar trebui să fie considerate posedări „parţiale”, „incomplete” sau „imperfecte”. Martin sugerează ipoteza că este posibil să existe fiinţa omenească „perfect posedată” [n.n. - omul în care e încarnat din naştere un spirit demonic], chiar să abunde, dar el avansează această ipoteză doar ca pe una îndoielnică. S-ar putea oare ca oamenii perfect răi pe care i-am descris să fie cazuri de posedări perfecte? Nu ştiu. Probabil că e chiar o întrebare greşită. Deoarece e foarte puţin probabil ca ei să se supună unei psihoterapii, e şi mai puţin probabil ca adevăraţii oameni răi să treacă printr-o exorcizare în care demonicul ar fi pe de-a-ntregul descoperit. Dacă există un lucru precum posedarea perfectă, este extrem de probabil ca el să-şi preîntâmpine propria dezvăluire. »

< Sus >