<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


Universul oglindă

reflecţii de Răzvan-Alexandru Petre

Detaşare vs Iubire    Prima iubire nu se uită niciodată    Planeta schimbării fără timp   Cufundarea în simplitate    Iluzionismul demască iluzia   Regina Dawn Akers: "Lumea nu există"    Disonanţa cognitivă dintre practica spirituală şi nondualismul pur  Paradoxul revelează apropierea de Dumnezeu    Ateism, panteism, nondualism    Piramida inversă a religiei

Detaşare vs Iubire

Ego-ul tânjeşte mereu după ceva ce nu are, ceva ce crede că l-ar putea face fericit definitiv şi irevocabil. Dar singurul lucru care poate face asta este iluminarea, trăirea lui Dumnezeu. Problema este că Dumnezeu nu poate locui complet şi definitiv în om, care este iluminarea, decât dacă ego-ul se dă la o parte. Dar ego-ul nu poate şi nu vrea să facă asta. Ce dilemă!

Există două soluţii la această situaţie imposibilă: detaşarea sau iubirea.

Unele profesii necesită o desensibilizare la repulsii. De pildă, gunoierii trebuie să se obişnuiască cu mirosurile urâte. Sau chirurgii trebuie să nu se înfioare la vederea sângelui. Aceasta este un fel de detaşare de anumite repulsii naturale sau personale, cu un rol practic evident.

Detaşarea spirituală este altceva. Ea implică detaşarea de toate repulsiile, dar şi de toate atracţiile. Detaşarea este destul de des întâlnită în unele căi spirituale, mai ales în India. De pildă, aghorii excelează la aceste practici oribile: dorm pe cadavre în locurile de cremaţie ş.a.

Detaşarea amplifică orgoliul spiritual, care le dă respectivilor o anumită falsă euforie de superioritate. Dar niciunul nu este cu adevărat fericit. Detaşarea înseamnă ruperea de viaţă, fără a primi nimic în schimb decât falsa plăcere a orgoliului, şi aceea de scurtă durată. Detaşarea se obţine prin supra-ego, care este cealaltă faţetă “sofisticată” a ego-ului “primitiv”.

Rămâne ca validă cealaltă cale, calea iubirii. Ea include totul, iubirea este necondiţionată. Ea spune “da” vieţii în orice formă, spune “da” experienţelor de viaţă plăcute sau neplăcute. Este opusă detaşării. Iubirea iese din dualitate integrând ambii poli, pe când detaşarea încearcă, fără succes, să iasă din dualitate negând ambii poli.

< Sus >

Prima iubire nu se uită niciodată

Cei mai mulţi oameni au avut la vârsta adolescenţei sau tinereţii o primă iubire, care le-a rămas neştearsă în amintire. Chiar dacă au mai trăit ulterior şi alte iubiri, ea a rămas un etalon al iubirii. Şi de aceea se spune că prima iubire nu se uită niciodată.

Există o calitate reală a primei iubiri adolescentine: este pură, idealistă, aşa cum poate nu vor mai fi celelalte iubiri din viaţă. La acea vârstă, tânărul încă nu este copleşit de grijile existenţei şi poate trăi sentimentul iubirii pure, neamestecat cu alte interese omeneşti.

Acest etalon al iubirii se păstrează în subconştient, dar el nu trebuie confundat cu eventuala relaţie sentimentală cu persoana respectivă. De fapt, această iubire pură poate să rămână nemărturisită, neîmpărtăşită sau platonică. Iubirea pură este o emanaţie, o emisie, o dăruire, ea nu are nevoie de reciprocitate. Unii spun că îndrăgostirea este o boală, o tulburare mentală, când omul face tot felul de nebunii.

Pentru a rămâne în amintire, nu este nevoie neapărat să existe şi o relaţie sentimentală propriu-zisă. Dacă relaţia se înfiripă, aceasta este totuşi altceva faţă de sentimentul iubirii pure. Şi aici confundă oamenii.

De pildă, cei doi foşti îndrăgostiţi se întâlnesc după 20 de ani, şi sentimentul pur reapare din abisurile subconştientului. Dar asta nu înseamnă că cei doi sunt compatibili pentru o relaţie de lungă durată. Ci, pur şi simplu, ei proiectează sentimentul reînviat asupra celuilalt. Sentimentul există independent de persoane. Sau, alt exemplu, neputând uita prima iubire, persoana nu se mai apropie de nimeni altcineva. În general, oamenii nu trebuie să trăiască singuri, decât dacă au o soartă în acest sens. Ei pot trăi împreună armonios dacă au suficiente puncte comune, fără a fi neapărat "suflete gemene".

Sentimentul iubirii pure rămâne asociat în subconştient cu o anumită persoană. Acea persoană ne poate apare în vis atunci când trăim sentimentul iubirii pure. Dar asta nu înseamnă că persoana reală s-a gândit la noi sau că ar trebui să ne reîntâlnim cu ea, lucru deseori imposibil. Este doar un simbol oniric foarte puternic, ce însoţeşte sentimentul de iubire dintr-o experienţă nocturnă astrală. Acea iubire nu are nimic pasional în ea, ci provine din tărâmurile angelice. Dar mintea noastră o decodifică pe înţelesul ei, folosind simbolul din memorie.

Deci sentimentul iubirii pure este o graţie divină coborâtă asupra tânărului (se poate întâmpla şi la vârste înaintate!) pentru a-i exemplifica Iubirea Divină. Dar Iubirea pură poate apare şi între un maestru spiritual şi discipol. La fel de bine, omul s-ar putea îndrăgosti de un scaun. Dar este mult mai simplu şi natural să se îndrăgostească de un semen, nu-i aşa?! Ei bine, iluminaţii privesc cu acest sentiment pur tot ce le apare în faţa ochilor în fiecare clipă: obiecte, persoane, natura. Ei sunt îndrăgostiţi de viaţa în sine, cu tot ce le aduce ea.

Dar această stare pare a fi “supraomenească” şi inaccesibilă omului de rând. De aceea, el este iniţiat în Taina Iubirii divine printr-un sentiment de iubire aparent omenesc. Nu este omenesc, ci o graţie divină, care la un moment dat dispare, rămânând doar nostalgia ei. Prima iubire nu se uită niciodată. Efortul înţeleptului este să regăsească prima iubire şi s-o trăiască continuu, chiar amplificată, dar fără pasiune carnală şi fără să ţintească o persoană anume.

< Sus >

Planeta schimbării fără timp

Departe, departe în cosmos, există o planetă aflată într-o poziţie fixă faţă de soarele ei. Este lumină întotdeauna şi soarele are acelaşi loc pe cer. De aceea, planeta nu cunoaşte cicluri naturale – totul pare încremenit în timp. Există schimbare, dar nimeni nu poate măsura timpul acolo. Oamenii se nasc, îmbătrânesc şi mor, dar nimeni nu ştie ce vârstă au. Ei doar observă că se schimbă, dar nu-şi pot explica de ce. Pur şi simplu, în prezentul continuu în care ei trăiesc, ceva misterios aduce mici schimbări pe nesimţite.

Filosofii lor au născocit următoarea metaforă. Schimbarea este precum un râu care curge, iar tu stai pe mal cu picioarele scăldate mereu de apă proaspătă. Schimbarea vine peste tine, vrei, nu vrei. Nu trebuie s-o chemi, nu trebuie s-o provoci. Doar stai atent la ea, dacă vrei neapărat s-o percepi. Dacă nu, vezi-ţi de treburile care te fac fericit.

Oamenii sunt foarte harnici, au mereu activităţi şi de aceea au tot ce le trebuie fiecare. Când se plictisesc, se retrag pentru contemplare, nu somn. Contemplă ceea ce ei numesc Non-schimbarea. Aceasta este singura alternanţă pe care o cunosc. Nu le ţine nimeni socoteală cât timp stau în contemplare. Unii nu se opresc aproape niciodată. Ei se numesc filosofi. Altora le plac mai mult activităţile fizice. Ei devin în mod natural şefi de lucrări.

Muzica lor nu are ritmuri, doar melodii şi armonii. Nici nu cunosc noţiunea de ritm sau ciclu. Pentru ei totul este liniar, nimic nu se repetă identic. Ba chiar, repetiţiile identice sunt considerate ceva oribil şi sunt evitate în mod spontan de toţi.

Într-o zi, un savant de-al lor a inventat un ceas atomic care făcea „bip!” la fiecare minut. Era ceva foarte enervant şi neobişnuit. Nu ştiau la ce ar fi bun. Cineva a venit cu ideea să numere câte bipuri trec în timp ce contemplă. Şi au observat că la unii se adună mai multe bipuri decât la alţii. „Şi ce dacă? Oamenii sunt egali, nu-i aşa?!”, au fost cu toţii de acord. Iar ca să nu facă discriminări între ei, au distrus ceasul atomic, ca cel mai mare pericol pentru liniştea locuitorilor... De atunci, nimic nu le mai tulbură pacea minţii.

Timpul este o invenţie mentală pentru a măsura schimbarea. Dar schimbarea nu are nevoie să fie măsurată în unităţi de timp. Cine o face, va deveni nefericit. Va începe să împartă prezentul în trecut şi viitor, pe baza convenţiilor născocite de minte. Nu poţi controla schimbarea prin conceptul de timp. Ea vine peste tine în forma dorită de ea.

< Sus >

Cufundarea în simplitate

Herţi şi biţi

Ştiinţa ne spune că frecvenţele minţii conştiente înregistrate de electroencefalografe sunt cuprinse între 13 şi 30 Hz (unde beta), cu vârfuri de 40-45 Hz (unde gamma). Sub 12 Hz (undele afla, theta, delta) funcţionează mintea inconştientă. Pe de altă parte, s-a măsurat că fluxul informaţional al minţii conştiente nu depăşeşte 60 biţi pe secundă.

Am putea combina cele două unităţi de măsură, făcând o metaforă didactică astfel: atunci când fluxul de date este prea mic (sub 12 biţi/secundă), mintea conştientă devine incapabilă să funcţioneze. Acest lucru se cuplează cu ideea că nondualitatea, absolutul nu este accesibil minţii. Este prea simplu pentru minte, prea puţini biţi. Acesta ar fi motivul pentru care nu putem înţelege nondualitatea: este prea simplă pentru mintea noastră.

«Fii tăcut în minte, tăcut în simţuri, tăcut în trup. Apoi, când toate acestea rămân tăcute, nu mai face nimic. În starea aceea, adevărul ţi se va revela de la sine. Va apărea în faţa ta şi va spune: „Ce doreşti?”» Kabir

Fiinţa umană este minuţios programată de Marele Programator.

Din punctul de vedere al programării psihice, gândirea raţională este cea mai complexă, ea având mai multe niveluri, de la gândirea concretă la cea abstractă. Urmează instinctele şi schemele mentale şi comportamentale, care au parte de o programare ceva mai simplă decât gândirea. Iar cea mai rudimentară programare o au cele 5 simţuri.

De exemplu, vederea are o explicaţie relativ simplă: fotonii lovesc retina, unde îşi transferă energia celulelor nervoase numite conuri şi bastonaşe, care o transformă în semnale electrice transmise mai departe la cortexul vizual. Aici semnalele sunt decodificate într-o imagine. Dar este o programare inteligentă. S-a făcut următorul experiment: nişte voluntari şi-au pus pe nas nişte ochelari cu lentile care inversau imaginea. La început, creierul a fost bulversat – vă daţi seama, să vezi lumea cu susul în jos! Dar după câteva ore, creierul a reuşit să se reprogrameze şi să vadă imaginea în mod real.

Există însă un nivel şi mai simplu, elementar: extrasenzorialul. Aici, cele 5 simţuri sunt comasate într-unul singur, care le conţine pe toate. Mai mult, acest simţ conţine şi atenţia. Şi mai conţine şi iubirea divină necondiţionată. Totul este extrem de simplu şi concomitent. Aici se găseşte Spiritul sau Sinele divin.

Nu se poate atinge Sinele divin prin gândire, fiindcă el se află mai jos, ca simplitate. Nici măcar simţurile fizice nu sunt atât de simple precum Sinele divin. Prin urmare, ca să atingem Spiritul, trebuie să coborâm sub simţurile fizice, la cel mai elementar nivel, unde totul este unificat, sediul iubirii.

În mod obişnuit, poţi da atenţie senzaţiilor de la un simţ fizic, dar când prelungeşti mai mult această atenţie şi te cufunzi în extrasenzorial, atunci atenţia devine iubire şi percepi totul cu iubire, devii iubirea. Iubirea stă la baza creaţiei, la modul cel mai concret.

Poate cea mai complexă structură mentală este ego-ul, care dă aparenţa unei persoane. Senzaţia pe care ne-o dă că ar fi o persoană vine de la Spiritul ce coexistă cu el şi acţionează din când în când, imprevizibil şi greu de diferenţiat de ego. Putem spune că mintea umană este hibridă: jumătate Spirit, jumătate ego. Pentru a-i diferenţia mai uşor, este util să ştim că ego-ul este un robot cu inteligenţă artificială (A.I.), care are câţiva algoritmi ficşi, cum ar fi:

- Oricât de iraţională ar fi această idee, ego-ul se consideră a fi centrul universului şi separat de el. Este un algoritm fundamental, pe care se bazează iluzia omului că ar fi o persoană separată de univers, de care, deci, trebuie să se apere.

- Orice argument raţional că ego-ul nu este suficient de inteligent sau că ne putem lipsi de deciziile sale este imediat contracarat virulent. Face parte din strategia de supravieţuire a ego-ului. Nu acceptă nici măcar o discuţie despre dispariţia sa. În fond, universul se învârte în jurul său, deci cum ar putea să dispară?!

Acest mecanism este inspirat din instinctul de supravieţuire biologic. Am putea spune că acest instinct primitiv a fost preluat şi adaptat la lumea oamenilor de către ego. Mediul social diferă în multe aspecte de mediul natural. Instinctul de autoconservare este un program simplu, dar el a fost dus la niveluri foarte înalte de complexitate de ego. Totuşi, din perspectivă spirituală, ego-ul rămâne un program primitiv care trebuie depăşit de omenire.

Conştiinţa-de-sine, adică separarea, se constată şi la unele animale superioare, cum ar fi maimuţele. Probabil că la ele s-a introdus prototipul ego-ului, în faza de testare. Abia la om, ego-ul a devenit un program integral şi extrem de bine dezvoltat, o capodoperă de inteligenţă artificială. Este atât de bine conceput, încât pare inteligent, deşi este alcătuit doar din algoritmi. Este artificial, pentru că nu se compară cu Inteligenţa pură a Spiritului. Până la un punct, ego-ul este previzibil. Dar Programatorul i-a introdus nişte algoritmi care îl fac imprevizibil uneori. Tocmai surpriza a fost scopul inventării ego-ului. Programatorul vrea să fie surprins de „inteligenţa” ego-ului. Desigur, nefiind o inteligenţă pură, ego-ul este deseori iraţional şi produce suferinţă. Aceasta este cealaltă faţă a monedei.

< Sus >

Iluzionismul demască iluzia

Realitatea are 3 niveluri de adevăr:

(1) Realitatea supremă, divină.
(2) Realitatea creată, materială.
(3) Realitatea gândurilor.

Realitatea divină (1) este singura absolut reală, eternă şi neschimbată, dar fără forme, fără nimic din ceea ce suntem obişnuiţi.

Realitatea materială (2) este o iluzie divină, adică există şi nu există în acelaşi timp.

Realitatea gândurilor (3) este o dublă iluzie, un vis în iluzie, nu are absolut nicio concreteţe. Aproape nimeni nu scapă de sub tirania minţii.

Realitatea gândurilor (3) este cea mai iluzorie. Oricine îşi dă seama că „materialul” gândirii este total ireal. Trecutul şi viitorul sunt ficţiuni, dar le preferăm prezentului, fiindcă par mai interesante, pot fi înflorite după bunul plac. Gândirea pozează, se îmbracă sclipitor, ne fascinează, dar nu e mai reală decât o divă la televizor. Prin comparaţie, prezentul simţurilor (2) îi pare plictisitor minţii, fiindcă e obişnuită cu ecranul televizorului. Aproape nimeni nu poate rămâne în prezent mai mult de câteva secunde, ci este imediat captivat de vreun gând. Gândirea este compulsivă, obligatorie, tiranică.

Însă chiar şi realitatea materială (2) se poate dovedi tot o iluzie, una mult mai subtilă decât gândirea. Acest lucru devine ceva mai evident când asistăm la magia de spectacol. Atunci ni se prăbuşesc toate miturile despre soliditatea materiei, a realităţii convenţionale. Un truc magic reuşit are potenţialul să ne facă să spunem: „Dacă ce am văzut cu ochii mei este real, înseamnă că tot ceea ce credeam că-i real, de fapt, nu este.” Acesta e şi scopul divin al magiei de spectacol: să ne ridice semne de întrebare cu privire la realitatea simţurilor. Magicienii sunt încarnările unor spirite foarte elevate, venite pe Pământ să ne deschidă mintea către o altă viziune de viaţă.

Sintagma „truc magic” doar mângâie vanitatea ego-ului nostru, care se preface că a înţeles misterul la care tocmai a asistat. „A, e un truc, ştiu, iluzionism!”. De fapt, iluzorie este interpretarea minţii, care îşi dă cu părerea despre cum a fost pus la cale „trucul”: actori plătiţi, maşinării complicate, prelucrări pe computer, iluzii optice, trucaje cinematografice, materiale speciale etc. Dar toate acestea sunt păreri nefondate pe nimic, nişte iluzii care acoperă o mare necunoscută. Ego-ul nu suportă necunoscutul, fiindcă se teme să nu piardă controlul. Şi atunci, inventează explicaţii, oricât de ridicole, în care vrea să creadă.

Sesizaţi diferenţa de esenţă: Iluzionistul ne face să credem că o iluzie optică este reală. În schimb, magicianul ne face să credem că însăşi realitatea este o iluzie.

Iată-l pe magicianul Michael Carbonaro sucind mintea unor oameni luaţi pe nepregătite de nişte fenomene imposibile. Cum reacţionează mintea omului la asemenea şoc? Urmăriţi episoadele show-ului TV „The Carbonaro Effect”. Completare cu episoadele cu animăluţe.

< Sus >

Regina Dawn Akers: "Lumea nu există"

«Lumea nu există – e o afirmaţie spirituală nondualistă mai greu de admis. Dar am avut experienţe ce indică spre această posibilitate.

Am avut experienţa de a fi un măr. Stăteam pe canapea cu fetiţa mea. Ea mânca un măr, iar eu socoteam cheltuielile casei. Dintr-o dată, Sinele meu s-a mutat în măr şi am devenit mărul. Nu aveam creier, nu puteam avea gânduri că sunt un măr. Era o experienţă cu totul diferită. E interesant că încă puteam vedea. Vedeam chiar mai bine decât cu ochii. Puteam vedea în afară, înăuntrul meu, de jur împrejur, oriunde dorea Conştiinţa mea. [n.t. – vederea în lumea astrală]

Singurul lucru pe care l-am văzut era lumină. Dar erau două tipuri de lumină. Deci încă exista o percepţie a formei, nu dincolo de ea. Spaţiul avea o lumină clară. Apoi erau obiectele, orice fel de obiecte, care erau o lumină compactă, condensată. Ştiam că toată acea lumină, clară sau condensată, era Conştiinţă vie, ceea ce eram şi eu. Era la fel ca mine. Nu gândeam la aceste lucruri, pur şi simplu, le ştiam direct.

Şi când eram mărul, fata mea a muşcat din mine, iar dinţii ei erau la fel ca mine, tot o Conştiinţă vie, lumină compactă. Când dinţii ei au muşcat din mine a fost o experienţă de interacţiune a două lucruri identice. A fost o interacţiune plină de bucurie.

Apoi, am revenit ca fiinţă umană şi a venit şi înţelegerea. În acea iluminare sub forma de măr, puteai să spui că nu există nicio lume. Deci Conştiinţa vie care suntem nu percepe lumea la fel ca omul, cu mintea şi corpul său.»

Traducere de R.P.: Regina Dawn Akers - Buddha at the Gas Pump Interview

< Sus >

Disonanţa cognitivă dintre practica spirituală şi nondualismul pur

Ne lovim de o aparentă divergenţă când combinăm nondualismul pur cu practica spirituală. Ca practicant spiritual nondualist, sunt îndemnat să-i privesc pe ceilalţi oameni ca fiind însuşi Dumnezeu deghizat, prin care el îmi dă încercări, ca să-mi purifice ego-ul. Este o tehnică foarte puternică şi rapidă, cu o eficacitate dovedită. Totuşi, apare următoarea disonanţă cognitivă, un deranj de logică aparentă:

Dacă mă consider a fi o persoană ce poate alege să devină mai bună, proiectez automat aceeaşi calitate şi celorlalţi oameni. Voi avea pretenţia, cel puţin subconştientă, ca şi ei să facă nişte eforturi să devină mai buni. Chiar dacă mă forţez conştient să-i văd ca pe nişte îngeri de lumină veniţi să mă provoace, ca să-mi curăţ caracterul, totuşi, la nivel de subconştient voi pune mereu semnul egal între mine şi ei. Bine, accept că ei sunt trimişi de Dumnezeu să-mi producă suferinţă, ca să învăţ ceva util, dar oare faptele lor dureroase n-ar trebui să le aducă nişte pedepse?! Adică, dacă există o lege a karmei, ea ne va atinge pe toţi în mod egal. Prin urmare, mă aştept să-i văd suferind şi pe ei, chiar dacă n-am gânduri de răzbunare, dar am această expectanţă răutăcioasă.

Desigur, în cele de mai sus putem recunoaşte discursul ego-ului, care vede în ceilalţi oameni doar alte ego-uri, dar asta nu ne rezolvă dilema. Disonanţa este profundă, aparent logică, şi nu poate fi măturată sub preş.

Invers, din perspectiva opusă, dacă reuşesc să cred cu adevărat că ceilalţi fac Voia Divinităţii faţă de mine, atunci, în virtutea aceleiaşi egalităţi şi simetrii, înseamnă că şi eu fac întotdeauna Voia Divinităţii faţă de ei şi faţă de orice. Prin urmare, nu trebuie să mă forţez să fiu „mai altfel”, fiindcă în acest moment sunt exact aşa cum vrea Dumnezeu. Or, practica spirituală ar fi tocmai o asemenea sforţare către un presupus "mai bine", o ieşire din armonia universală.

Aici, evident, am căzut într-o capcană logică, un sofism. La fel păţesc acei adepţi ai teoriei nondualiste care sugerează, tacit sau explicit, inutilitatea oricărei practici spirituale.

Da, în acest moment, sunt cum vrea El, dar Dumnezeu nu-mi interzice ca, pe viitor, să fiu „mai altfel”. Am puterea, chiar obligaţia să decid cum mă voi comporta în viitor. Voia Divină nu este neapărat diferită de voia mea, adică Dumnezeu nu are neapărat altă variantă decât cea pe care o voi alege eu, sub imboldul inspiraţiei. Desigur, în lipsa inspiraţiei, voi alege cu ego-ul. Şi tot cu ego-ul aş putea alege să realizez o anumită practică spirituală, dar este cel mai mic rău pe care l-aş putea face. În principiu, practica este încurajată de toţi înţelepţii de pretutindeni, dar apar controverse când vine vorba de practicile "discutabile".

Deci împăcarea cu situaţia prezentă NU înseamnă să nu am iniţiative de viitor, să aştept pasiv. Până în clipa iluminării reale, am voie şi pot manifesta un anume voluntarism egotic, chiar cu riscul de a greşi.

< Sus >

Paradoxul revelează apropierea de Dumnezeu

Tot acest raţionament de mai sus se bazează pe logică binară, care, după cum îi arată şi numele, respectă Legea lui Doi. Or, unde sunt 2, există separare. Iar separarea este tărâmul ego-ului. Ego-ul este separarea, ego-ul se bazează pe logică. Logica nu va putea niciodată demonstra că ego-ul este o iluzie. E ca şi cum i-am cere logicii să demonstreze că ea nu are nicio noimă să existe.

În final, ne dăm seama că această disonanţă cognitivă, analizată mai sus, dispare singură abia în clipa iluminării. Atunci vedem direct că nu există decât o Fiinţă Unică, care se împarte în mai multe fragmente aparente pentru a experimenta multiplicitatea, bucuria şi suferinţa, cunoaşterea şi ignoranţa, binele şi răul. Nu există nicio dilemă, pentru că nu există dualitate decât în mod aparent. Aceasta este Legea lui Unu.

Secretul căutării spirituale senine este să accepţi că, atâta timp te afli în dualitate, vei avea întotdeauna dileme şi vei observa paradoxuri legate de Divinitate. Iar paradoxul primordial este acesta: 1 = 2. Creaţia şi Creatorul au calităţi total diferite şi, totuşi, formează un amestec indisolubil, Creaţia iese continuu din Creator. Dacă am încerca să facem un amestec omogen din apă şi ulei, nu am reuşi, fiindcă ele se separă mereu. Dar Dumnezeu poate chiar şi asta, ba încă la scara macrocosmosului. Din "ceva" unic naşte două "ceva-uri" complet diferite: Creaţia şi Creatorul.

De aici apar şi celelalte paradoxuri, mistere, incoerenţe haotice. Este chiar obligatoriu să dai peste paradoxuri când te apropii de Fiinţa Nonduală venind dinspre Dualitate. Aşa verifici că eşti pe drumul cel bun.

Logica ternară din 4D

Logica binară este singura pe care o cunoaşte ego-ul: da sau nu, adevărat sau fals, iar terţiul este exclus. Această logică este potrivită pentru planul 3D, al lumii terestre. Dar trebuie să ştim că planul 3D este doar o mică parte din Univers, că eternitatea ne aşteaptă să explorăm multe alte dimensiuni, tot mai înalte. Din acest motiv, trebuie să renunţăm treptat la ego şi la logica lui simplă: pentru a avea acces la logici superioare şi stări de conştiinţă elevate, pline de fericire.

Ne-am lămurit cu toţii că ego-ul îşi doreşte numai supravieţuire, stabilitate, siguranţă, dar nu e capabil să ne facă fericiţi, ci dimpotrivă, când avem un prilej de bucurie, imediat glasul i se ridică mustrător: „De ajuns cu fericirea, că îţi ia minţile şi nu mai poţi gândi lucid. Revino la grijile zilnice, că fericirea nu te scapă de ele!”.

O logică superioară logicii binare este logica ternară, care operează cu 3 valori: adevărat, fals şi necunoscut/incert. Ego-ul o respinge natural, vrea ca totul să fie în alb-negru, fiindcă are o inteligenţă redusă şi nu-i plac subtilităţile, nuanţele de gri, ambiguităţile, gândirea lui este elementar de simplă. Dar omul înţelept observă că viaţa reală nu este atât de simplă ca logica binară. Că trebuie să faci uneori compromisuri, piruete, reveniri şi răzgândiri, căci realitatea este foarte complexă. Omul cu ego nu suportă să nu aibă control (chiar dacă e doar iluzoriu) asupra situaţiei, să nu ştie ce urmează. Totul vine din dorinţa absolută a ego-ului de control. Ego-ul speră, deseori fără temei, că lucrurile se vor desfăşura aşa cum vrea el, iar acea nădejde devine o credinţă oarbă. Ego-ul nu-i lucid sau realist, cum îi place să creadă, ci este doar iluzionat de magia tărâmului 3D.

În schimb, omul iluminat suportă foarte bine imprevizibilitatea şi incertitudinea vieţii. El trăieşte neştiind ce va urma în secunda următoare. Prospeţimea vieţii sale constă tocmai în permanenta surpriză pe care i-o aduce clipa. E atât de fascinat de prezent, că nu-l interesează deloc să-şi imagineze trecutul sau viitorul. Iluminatul se lasă purtat de curentul vieţii şi are încredere în înţelepciunea ei desăvârşită, chiar şi atunci când îi produce suferinţă. Îşi aminteşte că mintea ego-ului nu doar că era obtuză, ignorantă, insensibilă, ci se opunea curgerii naturale a vieţii, ceea ce producea numeroase vârtejuri, blocaje, revărsări, inundaţii inutile. În ciuda oricărui efort omenesc, apa va aluneca pe traseul de minimă rezistenţă a reliefului, nu o va lua niciodată către amonte şi nici nu va putea fi oprită să curgă. Dar ego-ul nu acceptă asta, el crede că are datoria să schimbe chiar şi legile fizicii, dacă interesul personal o cere.

Am putea spune că omul trezit spiritual foloseşte în mod natural logica ternară, care este specifică dimensiunii 4D, imediat superioară planului 3D al ego-ului terestru.

1D, 2D, 3D

Dar îndreptându-ne atenţia în direcţie opusă, oare cum am putea descrie realitatea 2D sau 1D?

Fizica cuantică a demonstrat că la nivel cuantic, adică subatomic, funcţionează principiul de nedeterminare a lui Heisenberg. El spune că nu se poate măsura exact decât ori poziţia, ori viteza (impulsul) unei particule cuantice (de exemplu, un electron). E ca şi cum am spune că la acel nivel elementar al materiei nu există decât ori spaţiu, ori timp.

Noi, în 3D, ne aflăm într-un continuum spaţio-temporal, unde spaţiul şi timpul coexistă (s + t). Dar la nivelul cuantic, se pare că ele sunt complet separate (s – t). Acesta ar fi planul 2D. Fizicienii încearcă să măsoare "spaţiul-timp" din 2D şi se lovesc de un refuz total: li se oferă fie spaţiu, fie timp, dar niciodată cele două împreună, ca şi cum s-ar exclude reciproc. Realitatea cuantică 2D nu poate fi înţeleasă cu logica din 3D.

Am putea face următoarea comparaţie plastică. Realitatea 3D este ca proiecţia unui film în sala de cinematograf. Spectatorii văd pe un ecran nişte imagini fixe care se suced cu o viteză de 25 de cadre pe secundă, creându-le impresia de mişcare.

În 2D, spectatorii încă nu au intrat în sală. Sus, în camera de proiecţie, un tehnician are în mâini rola cu filmul de celuloid, pe care îl priveşte atent, fotogramă cu fotogramă. Un alt tehnician umblă la aparatul de proiecţie, care are un motor pe care urmează să se monteze rola. Treaba motorului este să se învârtă uniform. Doar privind rola şi motorul proiectorului, un copil nu poate înţelege cum va apare un film din chestiile astea simple şi repetitive. Sunt repetitive, căci atât rola are fotograme repetate aproximativ identic de la un cadru la altul, cât şi motorul are o mişcare repetitivă de rotaţie. Şi totuşi, din combinarea lor, va rezulta un film plin de suspans pentru spectatorii din 3D.

Tot aşa, combinând spaţiul şi timpul uniforme şi monotone din 2D, apare interesanta realitate 3D, cea în care trăim noi. În loc de fotograme, avem un spaţiul tridimensional. Fiecare fotogramă cosmică este emisă de Proiectorul cosmic. Spectatorii sunt conştiinţele divine ale tuturor fiinţelor. Universul 3D este un imens “stroboscop cuantic”, iar acest concept poartă, în shivaismul din Kashmir, numele de spanda.

Mai jos de 2D se află 1D. Acesta este un punct invizibil chiar şi din 2D. În 1D sau SURSA se află doar ideea de timp şi ideea de spaţiu. Le-am putea boteza altfel: ideea de scop şi ideea de mijloc. Spaţiul urmează să devină mijlocul prin care se va realiza scopul Creaţiei 3D de-a lungul timpului. Scopul Creaţiei este ca Sursa să se cunoască pe sine, manifestându-se în "exterior" (adică în spaţiu).

Spaţiul oferă oglindirea SURSEI, iar timpul permite autocunoaşterea SURSEI. SURSA se autocunoaşte privindu-şi forma oglindită şi astfel starea ei internă se îmbogăţeşte, ceea ce naşte nevoia de o nouă formă externă care să reflecte noua stare a SURSEI. Astfel, spaţiul şi timpul se îndeamnă reciproc să crească şi iar să crească, la infinit. Creaţia este infinită în spaţiu şi timp...

În analogia noastră, 1D este Savantul care a imaginat principiul cinematografiei, anume, mişcarea rapidă a aceleiaşi fotograme uşor modificate de la un cadru la următorul.

În 2D Inginerii realizează practic rola de celuloid şi proiectorul.

Iar în 3D s-a pus un ecran, s-a montat rola în proiector, s-au adus Spectatorii şi s-a stins lumina în sală. Motor! Să privim magia ecranului (iluzia cosmică sau Maya)...! 

< Sus >

Ateism, panteism, nondualism

Cel mai apropiat de nondualitate este curentul religios al panteismului. Religia creştină respinge ca primitiv panteismul. E normal s-o facă. Dar adevărul este că panteismul este aproape de realitate. Religiile teiste sunt cealaltă faţă a ateismului, o privire în oglindă. Panteismul este prima fază a spiritualităţii nondualiste. Ritualurile lui pregătesc mintea comună să accepte lucruri imposibile altfel.

Urmează faza a doua a nondualismului, prin învăţături ce spun că realitatea este o oglindă a propriei tale conştiinţe. Că tot ce nu-ţi place în exterior îţi revelează lipsurile din interior. Şi că trebuie să te schimbi lăuntric, iar atunci şi exteriorul va reflecta armonia interioară.

Ultima fază este iluminarea, sau pierderea iluziei că lumea n-ar fi într-o unitate. Dar nu oricine ajunge imediat la acest nivel, căci este lucrarea Graţiei.

Iată cum raţionează iluminatul: Nu-i nevoie să te ierte Dumnezeu. E suficient să-ţi conştientizezi greşeala şi eşti iertat. Nu-i nevoie să te rogi de Dumnezeu să-ţi dea una şi alta. Tot ce ai cu adevărat nevoie capeţi la momentul oportun. Nu-i nevoie să te rogi la Dumnezeu să te apere de rău. Tot El permite răul, ca să-ţi micşoreze ego-ul şi să te poţi întoarce Acasă. În viziunea lui Dumnezeu, nu există „rău”, totul curge natural. Poţi scăpa temporar de rău, dar el se va întoarce, dacă nu îndrepţi cauza din tine care-l atrage magnetic.

Concluzie: nu ai nevoie de Dumnezeu! Concluzia asta pare mai apropiată de ateism decât de religie. Dar explicaţia este simplă şi logică.

Tu eşti Dumnezeul acela la care te rogi să te ierte, te rogi să-ţi dea ceva, te rogi să te protejeze. Şi tot Dumnezeul acela e întreaga lume din jurul tău. Lipsurile care te fac să te rogi îţi apar ca atare pentru că eşti iluzionat că nu ai fi Dumnezeu. Cine te-a iluzionat? Însuşi Dumnezeu se fragmentează artificial şi se travesteşte ca lucruri şi persoane, iar pentru asta are nevoie de Iluzie, adică de o mare Minciună. Dacă vrei Adevărul, Tu nu trebuie să (te) minţi, dar lasă-L pe mincinosul de Dumnezeu să-şi vadă de minciunile Lui. Acel Dumnezeu este o minciună.

Lui Dumnezeu îi pasă de frumuseţea Jocului, dar nu-i pasă de frumuseţea (morală) a jucătorilor, adică îi iubeşte pe amândoi la fel de mult. Dumnezeu este indiferent când unul trişează, dar ţine foarte mult ca arbitrul să intervină, să sancţioneze şi să restabilească Jocul.

< Sus >

Piramida inversă a religiei

Religia creştină se află într-un mare impas. S-a învechit, iar încercările de revitalizare a ei se lovesc de un mare zid. Ea arată azi ca o piramidă inversată. Deasupra domnesc Dogmele, cărora li se supune Clerul, iar la bază, Enoriaşii sunt striviţi de greutatea tuturor acestora.

Dogmele sunt atât de pietrificate, încât nu mai pot fi schimbate, chiar dacă unii prelaţi mai deschişi la minte ar dori-o. Religia e formată din dogme şi instituţii clericale şi, prin acestea, religia este atotputernică. Deşi nu este o fiinţă reală, este mai puternică decât oricine. Omul e supus religiei, adică invers decât ar trebui.

Enoriaşii sunt total supuşi clerului, care îi tratează ca pe nişte oi proaste. Prostia este încurajată tocmai pentru că dogmele nu pot fi supuse discuţiei. Oamenii ar trebui încurajaţi să gândească intens şi liber, fără teama că vor răsturna dogmele. Dacă sunt mincinoase sau nepotrivite, să fie schimbate, de ce nu?! Credinciosul trebuie pus pe primul plan, nu dogmele şi nu comoditatea preoţilor. A fi credincios nu înseamnă să fii naiv, ci să Îl simţi pe Dumnezeu şi Legile sale atotputernice. (Desigur, curentul ideologic umanist este un fel de ateism, o religie fără Dumnezeu, care pune omul în centru universului, neavând niciun orizont metafizic. Nu poate fi un ideal, căci însăşi fiinţa umană actuală este imperfectă.)

Prin urmare, piramida actuală a credinţei spiritualiste trebuie inversată, aşa cum este normal. Deasupra să troneze interesul spiritual al omului, slujit de slujbaşii Domnului, care să se folosească de teoriile spirituale, ajustându-le după cum e nevoie, în acord cu Voinţa Divinităţii şi evoluţia societăţii.

Ce spun aici contravine părerii religioşilor, care se tem de bunul-plac al speculanţilor în ape tulburi. În Occident, astfel de experimente au avut deja loc, având ca urmare depopularea şi decredibilizarea bisericii. Aici, la marginea Orientului, unde ne aflăm noi, încă se mai speră că tradiţionalismul va păstra neatins fiorul credinţei mistice.

Dar una este misticismul, rezervat celor puţini, şi alta este credinţa pentru toţi. Dacă privim obiectiv, vedem că mai multe miracole se petrec astăzi în magia de spectacol decât la biserică. Centrul de greutate al societăţii s-a schimbat, iar lucrurile avansează. Tot mai mulţi oameni se declară, cu mândrie, “spirituali, dar nu religioşi”.

piramida inversata a religiei
Fig. Piramida inversată a religiei

< Sus >

Răzvan A. Petre
 15 decembrie 2020