<  Înapoi la Pagina Răzvan Petre


VIAŢA ŞI MOARTEA SUFLETULUI

de Răzvan-Alexandru Petre

Titluri:

NEVOIA OMULUI DE FERICIRE NAŞTE UN IDEAL

TRĂIM ÎN DUALITATE ŞI SUNTEM DUALITATE

SPIRITUL DIVIN DINLĂUNTRU - Q&A

De ce Spiritul omului e diferit de suflet? De ce sufletul nu percepe Spiritul? De ce ar fi Spiritul "divin"?

CE VOR SPIRITELE

 

SUBTILITĂȚI DESPRE TRUP-SUFLET-SPIRIT

SUFLETUL E ÎNGEMĂNAT CU SPIRITUL, NU CU TRUPUL

SUFLETUL OMULUI MOARE (!), DAR AMPRENTA RĂMÂNE

MĂREŢIA TRUPULUI ŞI A SUFLETULUI UMAN

Sufletul se teme de pierderea trupului

SPIRITUL ARE UN SUFLET AL SĂU

Cizelarea sufletului Spiritului

Când sufletul "se ridică din mormânt"

Spiritele cu sau fără suflet uman

 

MOARTEA ARE UN SENS, ASCENDENT

NATURA, SPIRITUL, DUMNEZEU – ENTITĂŢI INTEGRATOARE

FINALITATEA SPIRITULUI ESTE SĂ "MOARĂ" ÎN DUMNEZEU

Dumnezeu este o stare de concentrare imperturbabilă

Conştiinţa creează realitatea (la nivel cuantic)

Ierarhia de Dumnezei


 

NEVOIA OMULUI DE FERICIRE NAŞTE UN IDEAL

Oamenii au nevoie de o minimă argumentaţie logică pentru îndemnurile sănătoase de vieţuire. Religia le oferă un gen de motivaţii. Totuşi, logica omului modern poate găsi cu uşurinţă fisuri în teologie. De aceea, preoţii invocă atât de mult credinţa în dauna judecăţii. Dar, de multe ori, credinţa vine în contradicţie cu gândirea raţională şi, de aici, nenumărate dezamăgiri.

Să încercăm acum o altă abordare a nevoii de spiritualitate, în termeni şi pe baze psihologice.

Când suntem fericiţi, mulţumiţi, simţim că nu ne lipseşte nimic, cel puţin pe moment. Suntem liniştiţi şi nu simţim nevoia de un ajutor extern ca să "suportăm" fericirea. Nici de Dumnezeu, nici de altceva sau altcineva. Ne suntem suficienţi.

Dar viaţa omului este, în general, greu de dus. Nici măcar cei bogaţi nu cunosc fericirea fără pete.

Oamenii îşi caută mereu un IDEAL pentru care să trăiască. Clipele grele, urâte, care se ivesc în fiecare zi, pot fi mai uşor duse dacă ai un suport psihologic. Un astfel de IDEAL, oricare ar fi el, ne ajută să ne suportăm condiţia umană, fatalmente plină de insatisfacţii. Unii suportă mai uşor chiar şi durerile mari, dar alţii nu suportă nici micile neplăceri, simţind cum corpul li se răzvrăteşte şi orizontul li se îngustează. De fericire, nici vorbă! O clipă de bucurie este imediat dărâmată de griji şi stres cotidian.

Deci oamenii caută instinctiv un IDEAL, pentru care uneori se sacrifică cu bucurie, fiindcă le oferă susţinerea psihică în clipele grele şi tot restul vieţii:

– Unii îşi găsesc idealul în copilul lor, gândind că pentru el trăiesc. Suportă greutăţile vieţii numai cu gândul la copil, "ca să-i fie lui bine". Dar dacă copilul moare, părinţii mor şi ei sufleteşte, spun că nu mai au pentru ce trăi.

– Alţii se simt împliniţi în serviciul lor. Acolo îşi petrec mare parte din zi, acolo se simt importanţi şi băgaţi în seamă. Pentru ei, pierderea serviciului sau pensionarea sunt drame absolute.

– Sunt unii care se sacrifică pentru un ideal social. Revoluţiile au fost făcute de astfel de idealişti. Totuşi, ele sunt mereu deturnate şi acaparate de satane cu putere de manipulare, astfel că niciodată nu e linişte în societate.

– Pentru alţii, mâncarea, băutura, sexul şi alte atracţii ale simţurilor sunt idealul hedonic la care se gândesc continuu, ca suport psihologic. Doar că, în exces, aceste nevoi fiziologice nu mai oferă suficientă plăcere şi provoacă noi excese, într-un cerc vicios, până la boală şi moarte.

– Se găsesc şi idealişti ai frumosului, care găsesc în artă împlinirea şi refugiul. Ei par a fi la adăpost de furiile vieţii, dar nu este aşa. Artiştii depind de toanele şi bunăvoinţa unor potentaţi mofturoşi. Riscă oricând să se trezească în sărăcie. Fericirea lor este reală, dar atât de vulnerabilă.

– Mulţi consideră averea drept garanţia absolută a fericirii. Când întâmpină vreun eşec sau neplăcere, se gândesc imediat: "Ce contează? Averea mea îmi va permite să trăiesc orice plăcere vreau. Chiar şi boala cea mai grea va putea fi rezolvată cu bani suficienţi." Dar pentru această "garanţie" a viitorului, ei tremură zi de zi, obsedaţi să n-o piardă, suportând un mare stres. Se mai întâmplă uneori că viaţa le dă o lecţie de umanitate şi chiar îşi pierd averea, adică sufletul. Sufletul lor se lipise de averea materială şi se îngreunase. De aceea spunea Isus: "E mai uşor să treacă un fir de cămilă prin urechea acului decât să intre un om bogat în Împărăţia Cerului" (Matei 19:24). Lipsa averii excesive este un mod sigur de păstrare a acuităţii spirituale.

Cele de mai sus sunt idealuri pe care le găsim singuri.

Un ideal mai abstract este oferit de religii şi învăţăturile spirituale.

– Religiile ne oferă ceva mai bun. Divinitatea este un ideal absolut şi are toate avantajele: nu depinde de evenimente sau alte persoane, este valabil şi după moarte, este neperisabil, ne ajută la greu. Dar are un dezavantaj: mai-marii religiilor ne prezintă varianta lor de Dumnezeu, pe care ne obligă să ne-o însuşim, prin îndoctrinare, adică "spălare pe creier". Omul nu ar fi capabil să-L găsească singur pe Dumnezeu, ci numai cu sprijinul învăţăturilor complicate, adunate din moşi-strămoşi şi pervertite pe ici-colo. În numele unui ideal meritoriu, ne trezim cu o sumedenie de prostii băgate în cap de care nu mai putem scăpa, ca într-o închisoare a minţii.

Orice om îşi poate adăuga următorul IDEAL mângâietor.

Dumnezeu este supremul Ideal, care nu se poate compara cu nimic. Totuşi, nu oricine îl poate înţelege în mod corect. Aproape nimeni. Ce-i sigur, nimeni nu îl poate exprima în cuvinte. De aceea sunt atâtea păreri despre El, chiar opuse. Există însă un Dumnezeu mai mic cu care suntem familiarizaţi: Spiritul nostru divin, pe care îl avem cu toţii în psihicul nostru. Isus spunea "Împărăţia Cerurilor este înăuntrul vostru" (Luca 17:21). Nu ne poate descuia la minte nimeni mai bine decât noi înşine cu această "cheie a Împărăţiei". Spiritul acţionează întotdeauna pentru binele nostru, chiar dacă nu ne dăm seama. Orice om îşi poate găsi în Sine însuşi sprijinul în momentele grele. Dar acest Sine este altceva, superior ego-ului cotidian.

< Sus >

 

TRĂIM ÎN DUALITATE ŞI SUNTEM DUALITATE

Emile Durkheim a numit omul "Homo Duplex", fiindcă are atât o latură profană, cât şi una sacră. Ca o casă cu două etaje... E un model static.

În alt fel, putem spune că individul este ca o baliză plutind la suprafaţa apei, dar trasă continuu în cele două direcţii – fie în sus, fie în jos. E un model dinamic.

"De ce ființa umană este capabilă de cele mai bune și mai rele lucruri? Deoarece, prin conștiința sa, ea se situează la granița dintre lumea inferioară și lumea superioară. Dacă ea nu este vigilentă, dacă nu are conștiința trează, forțele obscure încep să preia controlul. Dimpotrivă, când ea se leagă de forțele lumii superioare, ea devine canalul unor curenți binefăcători." Omraam Michael Aivanhov

Eu aş spune că sufletul omului ţine de Pământ, iar Spiritul său, de Univers. Şi totuşi există o întrepătrundere, ca în simbolul Yin-Yang. În suflet se află o fărâmă de eternitate şi omniscienţă (Conştiinţa), iar personalitatea Spiritului se amplifică mereu prin experienţele trecătoare ale sufletului. De fapt, Pământul se află în Univers, nu? Tot aşa, profanul este inclus în sacru.

Mintea se poate orienta asupra materialităţii (cum face, întotdeauna, la toţi oamenii), după cum se poate primeni cu intuiţii şi inspiraţii divine, cosmice (cum ar putea face la toţi oamenii).

Este uimitor câţi iniţiaţi şi maeştri spirituali din "vremurile noi" (new-age) fac o confuzie între sufletul uman şi Spiritul încarnat în el (sau Sinele Suprem)! Ba, mai mult, chiar şi mesajele de la spirite ne produc aceeaşi confuzie. Spiritele par a se identifica cu omul în care au trăit, cel puţin în exprimare. De fapt, numai în exprimare. Dar ea aparţine mediumilor, care au în subconştient o anumită paradigmă de gândire. Deci VINA ESTE A PARADIGMEI care a guvernat atât concepţiile generale, cât şi inconştientul colectiv.

Dar probabil că sosise timpul ca lumea să îşi lărgească orizontul gândirii. Mediumul NINA PETRE a revelat cu claritate această diferenţă majoră între sufletul (mintea fizică conştientă, ego-ul) şi Spiritul omului. Revelaţia a venit de la Spiritele Superioare şi a fost verificată pe propriul psihic de Nina. După ce analizează un antecesor spiritual, îi spune clientului cam aşa: "Spiritul vostru comun poartă în memoria lui energetică fiecare clipă din viaţa antecesorului tău...". Nu e loc de niciun dubiu: Omul ARE un Spirit, dar NU ESTE Spiritul, prin urmare, NU ESTE nici încarnările anterioare...

Poate că şi alţi iniţiaţi fac ceva similar, cu alte teorii. Este o nouă treaptă spirituală, un nou avânt al cunoaşterii, care însă nu este uşor, cerând un efort de acceptare. Ca să ne apropiem de Adevăr, putem oare sacrifica micul nostru ego?!

Putem explica de ce această confuzie este, totuşi, cât se poate de naturală, precum apa de izvor. Imaginaţi-vă pe masă o picătură mare de apă. Cu un cuţit, o despicăm în două picături mai mici. Fiecare dintre ele are aceeaşi compoziţie cu picătura iniţială. După un timp, le reunim, refăcând vechea picătură. De fapt, este o picătură NOUĂ, pentru că deţine experienţele diferite ale celor două. Simplist vorbind, cam aşa se petrec lucrurile şi cu Conştiinţa. Fiecare "picătură" de Conştiinţă se crede a fi EU, acelaşi EU al picăturii iniţiale. După trecerea unui timp, când ele fuzionează într-o unică fiinţă, bagajul amintirilor se măreşte instantaneu şi nu mai interesează separarea celor două seturi de experienţe trăite. Ele sunt asumate integral de noua entitate.

Deci NUMAI CA IDENTITATE, în acest sens restrâns, putem spune că omul este Spiritul, iar Spiritul este Dumnezeu. Tot ce există este Dumnezeu. Diferă însă substanţial Cunoaşterea, Sensibilitatea, Voinţa, Puterea, Dorinţele şi toate celelalte atribute existenţiale, care fac diferenţa, imensa diferenţă.

< Sus >

 

SPIRITUL DIVIN DINLĂUNTRU - Q&A

De ce Spiritul omului e diferit de suflet? * De ce sufletul nu percepe Spiritul? * De ce ar fi Spiritul "divin"?

Omul este o fiinţă foarte complexă, dar îl putem simplifica, structurându-l psihic în două mari părţi distincte: suflet (temporar) şi Spirit (etern).

Diferenţierea între suflet şi Spirit în fiinţa umană poate să nu fie pe placul unora. Ei pot ridica nişte întrebări justificate:

Dacă eu, sufletul, sunt diferit de Spiritul nemuritor, înseamnă că eu nu voi supravieţui morţii, ci doar El? Atunci, ce rost mai are să respect normele religioase, căci oricum nu voi mai avea prilejul să culeg roadele moralităţii mele în Lumea de dincolo?!

De asemenea, de ce ar fi Spiritul pedepsit să îşi care karma de la o încarnare la alta, din moment ce nu el a greşit, ci sufletul omului păcătos?

E nevoie de explicaţii suplimentare, pe înţelesul tuturor, ceea ce nu este simplu. Dacă ar fi fost atât de simplu, ele ar fi fost deja date de mult timp. Chiar şi învăţătorii spirituali preferă să vorbească mai puţin şi îşi invită discipolii să mediteze singuri, până vor trăi experienţe directe ce le vor da toate răspunsurile. Şi, într-adevăr, ei obţin răspunsurile, dar sunt atât de greu de pus în cuvinte, încât renunţă la teoretizări şi adoptă metoda tăcerii înţelepte. Dumnezeu e tăcere, dar nu pentru că ar fi secretoman, ci pentru că inteligenţa Sa depăşeşte raţiunea umană pe toate direcţiile.

*

De ce acest Sine Spiritual ar fi altceva decât sufletul uman, cel analizat curent de psihologie?

Acordându-i atenţie mereu Sinelui Superior, interogându-l, băgându-l în seamă, ne perfecţionăm comunicarea cu El şi vom primi inspiraţii absolut neaşteptate. Acestea sunt semne că El există independent de voinţa sau părerea noastră. Nu este doar o fantezie a minţii, deşi trebuie să luăm aminte la capcanele acesteia... (Mintea este prima parte a sufletului, cealaltă parte fiind Conştiinţa.)

Cât timp Spiritul este încarnat, el simte realitatea exterioară prin percepţiile şi mintea omului, adică a sufletului. Spiritul şi sufletul sunt strâns conectaţi prin toate fibrele energetice.

Dar Spiritul mai are un mijloc de cunoaştere. Pe timpul somnului, o parte a sufletului se dedublează, ieşind din corp şi călătorind în alte dimensiuni astrale. Se întâmplă tuturor, în fiecare noapte. Totuşi, foarte puţini dintre noi ne amintim acest lucru, pentru că jumătatea de suflet ieşită din corp nu păstrează memoria aventurii astrale. De fapt, trăirile din timpul dedublării sunt destinate Spiritului nostru. El trage toate învăţăturile şi ţine minte totul.

În cazul bolilor psihice, sufletul este deconectat temporar sau permanent de la Spirit. Sufletul funcţionează aproape fără ajutorul Spiritului, într-un mod haotic, în dezavantajul reciproc. Nu doar că sufletul "bate câmpii", ci şi Spiritul este lipsit de percepţia vieţii reale. Dar chiar şi în aceste condiţii vitrege, Spiritul îşi păstrează luciditatea şi conştiinţa misiunii sale în trup de om. Este însă traumatizat de incapacitatea de a-şi impune voinţa asupra bietului om, ajuns o marionetă în mâinile altor forţe străine, exterioare.

*

De ce nu percepem clar această Entitate divină din interiorul psihicului nostru?

Noi, sufletele, simţim influenţe ale Spiritului, dar nu îl vedem sau auzim direct, el având o vibraţie superioară materiei sufleteşti şi de aceea este invizibil, impalpabil. Dar putem să-i punem în evidenţă realitatea indirect, prin experimentare zilnică. Spiritul nostru nu seamănă cu nimic altceva din afara noastră. Obiectivarea sa este pur subiectivă. Îl putem simţi într-un mod personal şi inefabil, dar nu arăta altcuiva.

Putem clasifica legătura energetică dintre suflet şi Spirit pe trei nivele: comunicare, comuniune, fuziune.

+ În cazul obişnuit, există o comunicare între suflet şi Spirit ca între două entităţi diferite. Uneori, comunicarea este mai deficitară (în boli psihice, în traume psihice, la oboseală marcată, în depresii, la beţie etc). Dar, în general, sufletul primeşte mereu direcţii de orientare sau imbolduri energetice de la Spirit, iar Spiritul receptează corect parametrii fizici.

+ În cazurile mai rare ale sfinţilor, iluminaţilor, experţilor în meditaţie etc, sufletul şi Spiritul se apropie până la comuniune. În această experienţă de vârf, identitatea dintre simţămintele şi ideile lor este deplină. Totuşi, la un moment dat, starea de graţie se întrerupe şi se revine la modul obişnuit de funcţionare.

+ După moartea omului, sufletul şi Spiritul fuzionează complet, rămânând o singură fiinţă, cu o singură voinţă şi gândire. Este comuniunea post-mortem din timpul Judecăţii sufletului. Spunem că "sufletul este judecat" pentru că sunt faptele sufletului cele analizate, dar, de fapt, Spiritul e judecătorul, căci el va moşteni karma.

Ştiaţi că ceea ce creştinii numesc „înfricoşata Judecată” este, de fapt, o mare onoare care ni se face? Că sufletele ce nu se căiesc de păcatele lor, nu sunt primite la Judecată? Înaltele Entităţi care o prezidează nu au timp de pierdut cu „micuţii” rebeli. Sunt lăsaţi să rătăcească între Cer şi Pământ, în starea intermediară de Bardo, când bântuie locurile şi persoanele cunoscute, încercând să se facă simţite şi recunoscute. Aşa apar fantomele şi deranjantele fenomene poltergeist. Asta chiar este înfricoşător, nu Dreapta Judecată!

*

Ştim noi sigur că Sinele nostru este "divin"?

Se vorbeşte despre "Spiritul divin" dinăuntrul nostru, într-adevăr, pentru că a fost creat de Dumnezeu, dar el este doar aproape divin. Spiritul încarnat este încă imperfect, altfel nu ar fi fost obligat la întrupări repetate. Caracteristica divină definitorie este dorinţa şi putinţa Spiritului de a se înălţa, de a semăna cu Îngerii, Maeştrii, Fiii de Dumnezeu, modelele sale supreme.

Spiritele pasive, neutre, inerte nu pot fi numite divine, deocamdată. Cu atât mai puţin spiritele inferioare, malefice. Dar în spiritualitate ne referim de obicei la majoritatea spiritelor încarnate, care sunt sănătoase, orientate spre progres şi elevare.

Minoritatea celor "bolnave spiritual" trebuie abordate altfel. Sunt un risc real pentru oamenii pe care îi animă. Omul care se deschide către spiritul său, dacă acesta este inferior, va deveni mai rău. Ştiaţi că Rasputin şi Stalin au fost în tinereţe călugări ortodocşi? Probabil că practica spirituală le-a facilitat accesul spre propriul spirit, care era unul luciferic. Traiectoria lor ulterioară justifică această bănuială.

Chestiunea este spinoasă şi ţine de marele conflict cosmic dintre Dumnezeu şi Satan. Rezolvarea teoretică este simplă: cu cât lumea va fi mai bună, cu atât spiritele inferioare se vor încarna mai greu. Şi cu cât demonii se vor rări pe Pământ, cu atât lumea va fi mai bună. Este un "cerc virtuos". Din păcate, realitatea se desfăşoară în faţa ochilor noştri mai mult invers, ca un "cerc vicios".

Religia creştină se luptă făţiş cu demonii invizibili, mai ales prin exorcizări înfiorătoare. Realitatea zilnică este însă şi mai dură. Cea mai mare problemă sunt demonii întrupaţi de la început ca oameni. Din fericire, nu toţi dintre ei sunt conştienţi de potenţialul malefic pe care îl au şi astfel sunt neutralizaţi de propria ignoranţă. Ei ar trebui descurajaţi să se preocupe de ocultism, misticism sau practici parapsihologice.

< Sus >

 

CE VOR SPIRITELE

Spiritul care trăieşte liber în planul său astral de vibraţie are o dorinţă intensă de a ajunge precum Marile Spirite pline de lumină cerească, ce pot face lucruri inaccesibile lui şi care sunt plini de fericire divină. Spiritul vrea să semene tot mai mult cu Tatăl Ceresc, urmând modelul Spiritelor Superioare, profesorii săi. Dumnezeu nu este accesibil direct decât Spiritelor aproape perfecte. Celelalte, marea majoritate, aflate în plină evoluţie, trebuie să creadă ce le spun Spiritele Superioare, care au cunoscut Divinitatea. Dacă le vor urma exemplul, vor ajunge şi ele la Dumnezeu cândva. Şi le cred pe cuvânt, pentru că în lumea spiritelor nu se poate minţi. Şi mai au destule alte dovezi directe.

Totuşi, nu este de ajuns dorinţa, ci ele trebuie să se supună dificultăţilor încarnării în trup de om. Pământul este şcoala primară destinată ridicării spiritelor în rang. Fiecare om are calităţi noi, care se vor adăuga Spiritului după moarte. Viaţa este plină de provocări ce dezvoltă capacităţi uman-spirituale de toate felurile. Materialul sufletesc – format din emoţii, gânduri, abilităţi etc. – este preluat integral de către spirit la moartea omului. El este apoi ajutat de Spiritele Înalte să elimine aspectele negative şi să le păstreze numai pe cele moral pozitive.

Încet, încet, după sute şi mii de întrupări în diverse fiinţe şi ipostaze, bagajul sufletesc este atât de bogat, încât îi permite Spiritului să ajungă aproape de Lumina Cerească a lui Dumnezeu. Aceasta este Prea-fericirea pe care Spiritul nostru şi-a dorit-o şi pentru care s-a supus eforturilor de vieţuire pe planeta noastră şi, ulterior, pe altele mai evoluate.

Până la stadiul de Dumnezeu este cale lungă. Primul pas este încarnarea în diverse forme de viaţă. Stadiul de om este unul avansat şi trebuie să fim mândri că l-am atins. Dar mai trebuie să şi profităm înţelept de această mare ocazie de evoluţie.

< Sus >


 

SUBTILITĂȚI DESPRE TRUP-SUFLET-SPIRIT

Motto: "Dar cum să spunem cu exactitate unde sfârșește omul și unde începe Divinitatea în el? Este imposibil! Natura umană și natura divină sunt atât de strâns legate, întrepătrunse, încât nu le putem delimita." OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV
 

Acceptând adevărul spuselor de mai sus ale marelui înţelept şi iniţiat Omraam Mikhael Aivanhov, totuşi vom încerca abordarea analitică – aproape imposibilă, dar atât de folositoare – a diferenţelor şi interferenţelor dintre partea divină şi partea umană a fiinţei noastre.

Spiritul şi sufletul nu sunt acelaşi lucru, deşi lucrează împreună tot timpul. De ce atunci sufletul (sau mintea omului) nu e conştient de existenţa Spiritului lăuntric?

Ca să înţelegem, am putea face o comparaţie cu un fenomen psihic misterios care ni se întâmplă în fiecare noapte, pe timpul somnului. Mă refer la dedublarea astrală. Ea constă în divizarea sufletului în două părţi. Una rămâne în corp, fiind cea de bază, cu care ne identificăm. Cealaltă pleacă în dimensiunea astrală, ca o copie integrală a sufletului, fiind o minte "de rezervă". Fiecare din cele două părţi crede că este "EU", ceea ce este la fel de adevărat. La întoarcerea copiei de rezervă din aventura astrală, ea se reuneşte cu mintea de bază, care însă nu reuşeşte (în 99,99% din cazuri) să-şi întipărească în memorie detaliile călătoriei. Foarte puţini oameni sunt conştienţi de viaţa lor spirituală de noapte.

Iată deci marele mister al Conştiinţei: ea se poate diviza, fiecare fragment păstrând identitatea aceluiaşi EU, dar ducând vieţi separate. Acest fapt nu poate fi înţeles cu raţiunea materialistă, căci ţine de fizica conştiinţei, care are cu totul alte legi.

Tot aşa, conştiinţa Spiritului s-a divizat în două părţi în momentul încarnării într-un embrion uman. Partea secundă a devenit conştiinţa sufletului omenesc, care acum se crede a fi "buricul Pământului". Dar partea principală a Conştiinţei, cea a Spiritului, se recunoaşte a fi adevăratul EU, "minunea universului". Sufletul îşi duce existenţa aparent rupt de Spirit, precum într-o dedublare de noapte, şi nu concepe ideea că mai există un EU superior – chiar mai real, fiindcă este etern.

 

Sufletul uman – o infimă parte din Sufletul Universal

«Sufletul omenesc este o parte infimă a Sufletului Universal, iar el se simte atât de limitat, atât de stingher în corpul său fizic, încât cea mai mare dorinţă a sa este să se desfăşoare în infinit pentru a se topi în el.

De asemenea, aşa cum se face în general, este o greşeală să se creadă că sufletul (n.n. – Spiritul) se află în totalitate în om. În realitate, numai o mică parte din sufletul său (n.n. – Spiritul) se găseşte în el; cea mai mare parte duce o viaţă independentă în oceanul cosmic.

Este important să avem nişte noţiuni corecte despre natura acestui principiu spiritual numit suflet şi despre activităţile sale. Nu numai că el nu rămâne închis în corpul fizic, dar el îl depășește cu mult, şi continuând să îl însufleţească, el călătoreşte, vizitând cele mai îndepărtate regiuni ale spaţiului şi entităţile ce le populează.

Așadar, spuneți-vă că sufletul vostru (n.n. – Spiritul) depăşeşte cu mult ce vă închipuiți despre el. Fiindcă el este o parte din Sufletul Universal, el caută să se desfășoare în spațiu, el tinde spre imensitate, spre infinit. »

OMRAAM MICHAEL AIVANHOV

NOTĂ: Maestrul Aivanhov nu intră în amănunte privind libertatea reală de mişcare a Spiritului încarnat. Oare este constrâns a sta în apropierea corpului dacă omul e treaz?! Când doarme, sufletul se poate dedubla şi pleca în lumea astrală, împreună cu Spiritul de care e legat. Dedublarea sufletului ar fi deci stratagema prin care Spiritul poate scăpa de înlănţuirea de lumea fizică?!

Pe timpul proiecţiei astrale, clona temporară a sufletului păstrează personalitatea omului şi este dirijată subtil de Spirit către zonele din lumea spiritelor care îl interesează pe acesta din urmă. Însă, la revenirea dublului în corp, de obicei, omul "reîntregit" nu îşi aminteşte aventura astrală. Nici nu e necesar. A fost treaba Spiritului ce s-a întâmplat acolo. Dar oare viaţa omului pe Pământ nu este tot treaba Spiritului?! Însă omul are impresia că nu trebuie să dea socoteală nimănui de faptele sale...

Se ştie că visarea în somn este "tehnica" prin care mintea îşi păstrează sănătatea psihică (în experimente de laborator s-a împiedicat visarea şi au intervenit probleme cerebrale). Iar dedublarea ar fi modalitatea prin care Spiritul poate depăşi plictisul legării de o minte inactivă pe timp de noapte, luând legătura cu vechii săi prieteni astrali.

 

SUFLETUL E ÎNGEMĂNAT CU SPIRITUL, NU CU TRUPUL

REGULĂ: În starea de veghe, Sufletul se află integral în trup, în jurul Conştiinţei. Conştiinţa este "emanaţia" Spiritului în trup. (vezi schema de mai jos, fig.1)

Spiritul îi conferă sufletului omului: 1) parte importantă din personalitate şi 2) memoria conştientă (Conştiinţa + memoria a ce conştientizează).

Despre natura CONŞTIINŢEI nu putem decât specula şi folosi termeni vagi. Conştiinţa stă la temelia vieţii universale, fiind mai subtilă decât însuşi gândul, deci inaccesibilă gândirii.

În cazul unei Entităţi dezîncarnate, Conştiinţa este unică, a Spiritului.

În cazul unui Spirit încarnat, Conştiinţa sufletului pare a diferi de cea a Spiritului (deşi provine din ea, păstrează o legătură enigmatică cu ea, iar la moarte se vor reuni din nou). Sufletul nu observă realitatea exact din punctul de vedere al Spiritului, ci din altă perspectivă, personală. EVOLUŢIA SPIRITUALĂ se poate defini în esenţă tocmai prin "apropierea punctului de vedere omenesc de cel al Spiritului".

 

EXCEPŢIE de la regula de mai sus:  Încorporarea mediumnică

Plecând de la cazul celebru al mediumului João de Deus (vezi şi articolul Mediumnitatea elevată), se observă două chestiuni psihologice relevante în momentele încorporării unui alt spirit:

+ păstrarea intactă a memoriei mediumului. Ea conţine amintiri, obiceiuri, aptitudini (precum cunoaşterea limbii, a scrisului, mersul, legatul şireturilor etc), în general, inteligenţa "cristalizată" (experienţa de viaţă).

+ modificarea, practic înlocuirea personalităţii mediumului. Personalitatea (conţinând inteligenţa "fluidică" - spontană, creativă), dar şi memoria vieţilor anterioare depind fundamental de Spirit, cu toate caracteristicile sale psiho-mentale şi fizico-bioenergetice.

Deci la încorporarea mediumnică, Conştiinţa iese integrală, lăsând, totuşi, ceva important în mintea-corp: o parte din sufletul său, care cuprinde memoria. Ea este folosită de Entitatea care se întrupează temporar. O copie a memoriei va însoţi Conştiinţa.

OBSERVAŢIE: Observăm că Entitatea temporar încorporată nu "depune" în memorie nimic nou, ci doar se foloseşte de ea. Ce interesant ar fi fost pentru medium să se trezească (după revenirea Spiritului originar în corp) că are abilităţi noi, specifice Entităţii străine (de exemplu, darul vindecărilor)! Nu am auzit de astfel de cazuri, dar merită de studiat...!

Deci spiritul încorporat se foloseşte de om, dar omul nu se poate folosi de acel spirit. Plecând de la această constatare, ca o paranteză filosofică, ne dăm seama că posibilităţile de acţiune ale spiritelor sunt inepuizabile şi nebănuite, incomparabile cu ale oamenilor. Lumea ar fi în haos total dacă spiritele imature nu ar fi oprite să-şi facă de cap de către Legile divine ale Creaţiei, care sunt stricte şi înţelepte. Chiar şi aşa, posedările demonice şi efectele magiei negre sunt doar două exemple de acţiuni ale spiritelor inferioare ce perturbă ordinea divină şi ne provoacă numai neplăceri...

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

În definiţia psihologilor români, personalitatea înglobează 5 laturi: temperamentul, caracterul, aptitudinile, inteligenţa şi creativitatea.

Cum vedem, în cazul încorporărilor, personalitatea se scindează: aptitudinile rămân în corp (pentru utilizarea de către Entitatea încorporată), iar temperamentul, caracterul (caracteristici esenţiale ale sufletului) părăsesc trupul.

Am putea spune, la prima vedere, că partea identitară, definitorie a sufletului iese (caracterul, temperamentul, inteligenţa "fluidică"), şi rămâne o parte utilitară (aptitudinile, inteligenţa "cristalizată"). (vezi schema de mai jos, fig.2)

Schema dispunerii Sufletului şi Spiritul său în:
1) stare de veghe,
2) încorporare mediumnică.

În concluzie, contrar opiniei comune, putem spune că SUFLETUL NU E ÎNGEMĂNAT CU TRUPUL, CI DOAR CU SPIRITUL. Pe de altă parte, am afirmat în multe alte ocazii că sufletul este o creaţie a Spiritului care s-a încorporat într-un trup. Sufletul nu poate apare fără un trup fizic. Dar el poate exista temporar fără trup, aşa cum s-a văzut mai sus.

Să reţinem deci şi că SUFLETUL SE CONSTRUIEŞTE NUMAI ÎNTR-UN TRUP VIU.

*

COMENTARIU FILOSOFIC DESPRE STĂRILE MODIFICATE DE CONŞTIINŢĂ

În ultimii ani a sporit interesul oamenilor de ştiinţă pentru stările modificate de conştiinţă (somn, vis, transă hipnotică, transă meditativă, dedublare astrală, mediumnitate etc.), care oferă un câmp de explorare virgin şi promiţător. În paralel, tot mai multe persoane îşi descoperă potenţialul paranormal.

În revers, se constată o tendinţă a unora de a supralicita experienţele psihedelice, meditative ori cele precum visul sau transa hipnotică, toate în dauna stării de veghe. Aceasta din urmă pare a rămâne un fel de "Cenuşăreasă", prezentându-ne o realitate ştearsă, banală, în contrast cu stările modificate de conştiinţă, care sunt deseori pline de bucurie pentru simţuri, inedit şi uimire. Unii se aruncă tot mai des în mrejele acestora, aproape ca o dependenţă psihică de ieşire din normalitate sau, poate, o aspiraţie către infinit.

Ce putem spune din perspectivă filosofică este că aceste stări "paranormale" sunt doar nişte COMPROMISURI CU IMPERFECŢIUNEA speciei umane. Starea dată omului de Dumnezeu sau Natură pentru a funcţiona optim este STAREA DE VEGHE, de trezie, pe ea ne bazăm viaţa şi trebuie să o valorizăm. Dacă ne gândim la speciile de extratereştri care ne vizitează, atunci ştim cât de puternici mental sunt ei, obţinând orice îi interesează direct din starea de veghe. Noi, ca oameni neputincioşi, ne putem, eventual, folosi de unele informaţii primite în stările modificate de conştiinţă, dar o facem tot în starea de veghe. Ea este importantă, aici alegem grâul de neghină. Căile spirituale autentice se bazează în principal pe autocunoaştere, autocontrol şi foarte puţin sau deloc pe beţia psihică. Câtă bază putem pune pe visurile colorate, sau pe transele induse hipnotic, sau pe călătoriile în astral, sau pe discuţiile cu diverşi spiriduşi, sau pe trăirile beatifice, sau pe alte miraje suprasenzoriale? E bine să le cunoaştem, dar unii exagerează utilitatea acestora pentru evoluţia spirituală. Recomandăm prudenţă şi rezervă intelectuală, căci mulţi au fost păcăliţi de ele! E nevoie de mult discernământ şi, vorba înţeleptului Isus Cristos, SĂ VEGHEM PERMANENT...

Putem urca trepte evolutive chiar în STAREA DE VEGHE. Iată care sunt CELE 5 STĂRI ALE MINŢII din starea de veghe, conform yoghinului Vyasa:

1. Kshipta (Vagabondajul gândurilor). Mintea rătăceşte necontenit, nu poate ajunge la o stare de repaos, atenţia fluctuează, concentrarea e dificilă. Mintea oscilează, lovită de gânduri precum o frunză în bătaia vântului.

2. Mudha (Somnolenţa). Mintea este amorţită, letargică, nu poate munci cu spor, fluxul energiei mentale este blocat. Poate apare tristeţea, depresia, plictiseala, lipsa de memorie.

În mod obişnuit, mintea oscilează între primele două stări, "hiperactivă" şi "pasivă". Tranziţia către mintea "stabilă şi alertă" se poate face prin câteva respiraţii profunde şi conştiente sau, pur şi simplu, o plimbare în aer liber.

3. Vikshipta (Mintea stabilă, dar uşor de distras). Deşi mintea continuă să fie distrasă de gânduri contradictorii, apar scurte momente de linişte şi concentrare naturală, când mintea este alertă, dar nu agitată. Aici poate începe şi practica meditativă.

4. Ekagra (Concentrarea). Gândurile sunt controlate natural, mintea este liniştită şi plină de energie. Eşti pe deplin prezent în fiecare moment, neafectat de factorii exteriori dacă nu o doreşti. Percepţia poate trece dincolo de cele 5 simţuri, iar cunoaşterea este nemediată, clarintuitivă. Cu cât mintea se poate concentra mai mult, cu atât devine mai puternică.

5. Niruddha (Starea finală). Intelectul este purificat, scos de sub controlul egoului. Forţa mentală este incredibilă.

< Sus >

 

SUFLETUL OMULUI MOARE (!), DAR AMPRENTA RĂMÂNE

Omul e trecător. Sună banal, dar şi dureros. Mai mult, chiar şi amintirea lui e trecătoare. E absurd să credem că, într-o lume cu totul efemeră, amintirea cuiva poate fi veşnică, cum scrie pe jerbele de flori!

 "Sufletul nu moare niciodată", vei spune, zâmbind calm. "Este un adevăr repetat de toate religiile." Oare aşa să fie?

Ce este sufletul?...

Sufletul este un agregat de elemente psihice, condus de Conştiinţă. Chiar şi el e trecător, se disipă în elementele constituente. Iar de reîncarnat, se reîncarnează acea Conştiinţă, nu personalitatea umană. Cam asta afirmă doctrina buddhistă şi suntem de acord cu aceasta. Conştiinţa se perpetuează în eternitate, deci nu vă speriaţi de moartea sufletului!

Şi, adăugăm noi, îndulcind medicamentul amar al adevărului, amintirea sufletului va dăinui totuşi veşnic în Spiritul nemuritor. Nu se pierde nimic esenţial. Folosind o parabolă de ocazie, cimitirul sufletelor se află în veşnicul Spirit, unde ele sunt preţuite şi onorate aşa cum merită. Fiecare suflet are acolo capela sa eternă. Tot ce este important despre tine se va păstra în patrimoniul spiritual.

Iar experienţele tale conferă, şi ele, unicitatea Spiritului. Tu chiar contribui cu ceva la înfăptuirea unui miracol: creşterea şi desăvârşirea unui Fiu de Dumnezeu... Spiritul nu moare, se purifică şi se îmbogăţeşte permanent.

Şi invers, tu te adapi uneori, fără să ştii, din imensul rezervor de cunoştinţe şi abilităţi creat de sufletele vieţilor anterioare. Uneori ţâşnesc din "subconştient" inspiraţii, puteri şi stări care nu-ţi aparţin, ci au fost create în trecut de oameni în care a fost întrupat Spiritul tău... Sufletul lor trăieşte prin tine.

Amintire, creştere, inspiraţie – amprenta sufletului rămâne.

*

Deci, la moarte, corpul rămâne fără suflet. Trupul se dezintegrează în moleculele elementare care l-au alcătuit, iar după o perioadă vor rămâne doar ţesuturile tari, scheletul, osatura. Asta ştie oricine.

Dar ce înseamnă că "sufletul moare"? Înseamnă că el rămâne fără o voinţă separată. Corpul în viaţă fiind, voinţa proprie îi este dată sufletului şi de învelişurile subtile adăugate, ca o haină, peste scânteia divină, Spiritul. Când aceste haine (care formează mintea sau ego-ul) sunt îndepărtate, interiorul va deveni totuna cu exteriorul.

În timpul vieţii, liberul nostru arbitru se opune de multe ori vrerii Spiritului. Ce altă semnificaţie au "mustrările de Conştiinţă"?! O contradicţie flagrantă apare în situaţia dramatică când Spiritul doreşte să părăsească definitiv planul terestru, căci i-a sosit sorocul de plecare Acasă sau a survenit o deteriorare ireversibilă fizică ori psiho-mintală. Atunci ego-ul/mintea/sufletul se opune morţii din răsputeri, în virtutea instinctului de supravieţuire. Omul se agaţă de viaţă cu disperare, iar acest instinct nu poate fi învins prea uşor nici măcar de yoghini, maeştri sau înţelepţi.

Notă importantă: Aici uzităm ecuaţia psihologică: Suflet = conştient (Conştiinţa) + inconştient (mintea sau ego-ul). Ingredientul viu al sufletului este Conştiinţa, care provine din Spirit. Sufletul uman este o colecţie de tendinţe, amintiri, senzaţii, emoţii, gânduri, preferinţe, abilităţi, trăsături etc. – "aproape" o personalitate. Însă ceea ce îi conferă statutul de "persoană" este Conştiinţa.

Când, după moarte, sufletul începe să-şi piardă elementele vitale din care era alcătuit (care se dizolvă în atmosfera subtilă), rămâne în final ce era mai important: "osatura sufletului" (nu în sensul densităţii, ci al esenţei vieţii omului). Continuând parabola de mai sus, spunem că această osatură este depusă în "capela sufletului" din "cimitirul Spiritului" (numit perispirit, învelişul energetic al nucleului Spiritului). Acum, sufletul fără voinţă individuală nu mai este o persoană, ci se reduce la acea colecţie de atomi subtili egotici: tendinţe, amintiri, sensibilităţi, dorinţe etc.

Continuând acest raţionament, ceea ce înţelegem de obicei prin ego (partea separatistă a sufletului) nu a fost niciodată "viu" în sensul de "sine-stătător". Era doar o mască, o serie de filtre, un văl care ascundea Viaţa în formă pură (Conştiinţa).

Căutătorii spiritualităţii non-duale încearcă să abolească puterea ego-ului sau chiar ego-ul în sine. Ei admit că, numai prin diminuarea lui, omul se poate perfecţiona. Pentru aceştia, moartea ego-ului separatist încă din timpul vieţii nu ar fi o nenorocire, ci o binecuvântare. După deces, este oricum inevitabilă, în mod natural, adăugăm noi...

Trupul fizic nu are viaţă în sine, ci îi este dată de sufletul care îl animă. Când sufletul se retrage, trupul rămâne înspăimântător de inert. Oricine resimte misterul morţii ca fiind lipsa a "ceva" esenţial. Ce lipseşte dintr-un om abia decedat, v-aţi întrebat? Prin ce diferă de omul care, pur şi simplu, doarme?

În lumea subtilă, la fel de cadaveric este aspectul unui suflet fără Conştiinţă. Da, există şi aşa ceva. Pare să aibă o formă umană, se mişcă, reacţionează, dar îi lipseşte esenţa. Majoritatea fantomelor sunt astfel de coji astrale, mişcate de inerţia tendinţelor vitale şi emoţionale ale fostului om: "cochilii" de suflet, încă nedezintegrate în componentele lor subtile de către forţele cosmice.

< Sus >

 

MĂREŢIA TRUPULUI ŞI A SUFLETULUI UMAN

Mai sus, am subliniat importanţa primordială a Spiritului. Trebuie să facem mai mult pentru a-L înţelege şi aprecia! Totuşi, nu ar fi corect să minimalizăm grandoarea acestor creaţii ale naturii care sunt trupul şi sufletul.

Despre organismul uman, biologia ne învaţă că este o capodoperă a naturii. Chiar şi cea mai umilă celulă vie este mai complexă decât o uzină modernă. Ce să mai spunem despre acest minunat vehicul care este corpul uman, cu nenumăratele sale sisteme şi reţele de energie?! Încă nici nu a fost explorat ştiinţific pe deplin şi nu-i cunoaştem toate posibilităţile...

Cât despre suflet, el se dezvoltă continuu începând cu prima zi după naştere (sau chiar din stadiul embrionar). Se adapă de la cele două izvoare principale: MOŞTENIREA (karmică şi genetică) şi MEDIUL (fizic, social, astral-subtil). Activitatea sufletului omului este corectată şi dirijată de însuşi Spiritul. Înainte de a se încarna, Spiritul şi-a făcut nişte planuri (destinul omului) despre ce fel de suflet va crea. Desigur, viaţa îi va modifica aceste intenţii, uneori dramatic, iar sufletul ar putea căpăta un psihism nedorit de Spirit. În general, însă, nota generală va fi cea impusă de Spirit, cu unele posibile abateri sau adaptări din mers.

 

Sufletul se teme de pierderea trupului

Sufletul şi trupul sunt legate ontogenetic. Când sufletul părăseşte trupul definitiv, cel din urmă moare. Sufletul eliberat din trup este încă atât de legat de acesta, încât îşi făureşte un trup astral închipuit, în mod automat. Acest fenomen a fost constatat atât la fenomenul de dedublare astrală, cât şi la cel de moarte. Va trece nişte timp până când sufletul va înţelege că are libertatea de a-şi schimba la voinţă forma corpului astral, ba chiar să renunţe la formă.

Complexitatea psihică a sufletului este comparabilă cu cea fizică a trupului. Putem folosi în loc de suflet cuvântul "minte" – conţinând senzaţiile, gândurile, emoţiile şi altele. Sufletul sau mintea umană manifestă o inteligenţă autoreflexivă, care îi permite să se autoanalizeze când şi cum funcţionează şi îi conferă chiar şi o voinţă proprie. Puterea de voinţă originează în mod ideal din Conştiinţă, nucleul sufletului.

Dar ceva anume nu poate accepta sufletul cu uşurinţă: propria sa moarte. "Continuitatea Conştiinţei" după moarte nu poate fi contestată, dar acest fenomen este altceva decât perpetuarea personalităţii umane. Iar sufletul intuieşte că, fără trupul său drag, viaţa lui se va schimba iremediabil, că va suferi modificări dramatice. Nu ştie încă detalii ("Nimeni nu s-a întors din moarte!" se spune, în mod evident fals), dar percepe pericolul transfigurării, adică al morţii vechiului om. În ciuda asigurărilor date de religii şi de mărturiile celor întorşi din moartea clinică sau din dedublări conştiente, sufletul simte că nu va putea rămâne acelaşi. Pe undeva, este firesc să se teamă...

*

Nu am dorit să demolez în cele de mai sus speranţa legitimă în nemurire, ci doar înţelegerea sa eronată, antropomorfizată. Dimpotrivă, spiritualitatea nici nu ar avea motive să existe ca domeniu practic şi teoretic dacă nu s-ar perpetua în veşnicie Conştiinţa.

În schimb, trebuie să acceptăm cu resemnare că nici trupul fizic, nici personalitatea umană nu reprezintă un reper etern şi, de aceea, trebuie să căutăm cu sârg ceea ce este cu adevărat nemuritor în noi: Spiritul divin, pe El să-L căutăm în liniştea minţii şi voinţei Lui să ne supunem.

Sufletul se poate apropia asimptotic de Spirit. Dar niciodată nu se vor identifica, fiecare având propria misiune. Abia după moarte se va reunifica voinţa celor doi, proces definitivat într-un timp mai lung sau mai scurt.

Desigur că sufletul oricărui om comunică intuitiv cu Spiritul său. La unele persoane îmbunătăţite, este mai mult decât o comunicare, devenind o comuniune. La alte persoane, constatăm însă o rupere inexplicabilă de Sursa vieţii lor, o dereglare a minţii, care nu mai acceptă inspiraţia spirituală. În general însă, la cei mai mulţi, fuziunea celor două voinţe are loc mai ales în situaţiile critice şi când omul îşi linişteşte mintea. Acest fapt este un indiciu şi chiar o garanţie că procesul de fuziune va spori după moarte, când sufletul se va elibera de haina materiei grele.

Ce urmări va avea unirea sufletului cu Spiritul?

< Sus >

 

SPIRITUL ARE UN SUFLET AL SĂU

Este obligatoriu să completăm tabloul de mai sus, spunând că şi Spiritul are suflet. Poate că asta va aduce puţină confuzie, după ce am tot argumentat că sufletul "moare". Nu este o disoluţie totală, ci o transformare a unui suflet (cu Conştiinţa separată de Spirit) în vitalitatea sufletească adăugată perispiritului unic. După moarte, Conştiinţa umană se uneşte spontan, pe nesimţite, cu Conştiinţa Spiritului. Ori poate că nu au fost niciodată cu adevărat separate, ci doar înregistrau experienţe mentale diferite...

Sufletul Spiritului este colecţia cu toate sufletele oamenilor în care Spiritul a fost încarnat de-a lungul timpului. După fiecare moarte fizică, Spiritul preia sufletul decedatului (mintea, inconştientul, memoria), fuzionează cu el, alăturându-l celorlalte "moaşte" de suflete din perispirit. Dar acesta este un secret intim, care nu va fi povestit nimănui...

Fiecare încarnare îmbogăţeşte Spiritul nu numai cu amintiri şi experienţe umane, ci şi cu o putere sufletească suplimentară, care întăreşte capacitatea de a simţi a Spiritului. Acceptăm, aşadar, că sufletul fiecărui om aduce o vitalitate proprie, o capacitate de simţire suplimentară, o înţelepciune adăugată la personalitatea Spiritului. Dacă sufletul era sursa dorinţei nestăvilite de a trăi a omului, atunci prin integrarea sa în Spirit, va mări dorinţa ultimului de a acţiona entuziast în Univers.

Un Spirit cu un suflet slab este deci unul inert, indiferent, inutil, probabil imatur, la început de evoluţie cosmică. Dimpotrivă, toate Marile Spirite au o imensă capacitate emoţională, pe lângă inteligenţa superioară, şi o dorinţă infinită de a se pune în slujba lui Dumnezeu şi a fiinţelor universului – au deci un suflet mare.

 

Cizelarea sufletului Spiritului

Tot ce este mai preţios în sufletul omului se eternizează în cadrul sufletului Spiritului. Este adevărat, personalitatea omului nu se perpetuează de sine stătătoare, ci se adaugă într-un melanj unic la personalitatea Spiritului, într-un mod imposibil de înţeles pentru noi, care gândim liniar. Se produce o întreţesere complexă a tuturor sufletelor adunate în perispirit, pentru a da un rezultat magnific: creşterea unui suflet de Spirit.

Gândiţi-vă, de exemplu, cum poate coexista curajul şi încrederea cu prudenţa şi rezerva! E nevoie de o echilibrare fină a tuturor calităţilor, care face obiectul muncii psihologice interioare a Spiritului. Din acelaşi motiv, la fiecare reîncarnare, Spiritul plănuieşte o completare a lipsurilor sufleteşti şi o şlefuire a calităţilor deja existente. E nevoie de o mulţime de reîncarnări pentru a atinge perfecţiunea caracterului...!

Se spune că maeştrii spirituali sunt imprevizibili, putând acţiona într-un mod cu totul neobişnuit pentru personalitatea pe care le-o cunoaştem. Şi asta deoarece ei sunt perfect receptivi la semnalele primite de la Spirit, acţiunea lor fiind o simplă aliniere spontană cu voinţa Spiritului. În limbaj oriental, se spune că şi-au dezvoltat Buddhi (inteligenţa spirituală sau discriminarea). Pentru detalii, citiţi articolul Antahkarana - filosofia despre eu...

Spiritul, având o personalitate universală, foarte complexă, poate induce în omul-maestru în care este încarnat: fie curajul nebun, într-o împrejurare, fie prudenţa vecină cu laşitatea, în altă circumstanţă, ambele duse la extrem. Dar acest om superior nu suferă de o tulburare psihică, nu are o personalitate dublă, ci poate exprima atitudini opuse cu aceeaşi forţă în momente diferite. Totuşi, personalitatea sa curentă este una perfect echilibrată, care alege de obicei calea de mijloc.

 

Când sufletul "se ridică din mormânt"

Spiritul are şi posibilitatea de a reactiva temporar un suflet, de a se modela ocazional, de a-şi pune masca unei personalităţi trecute, dacă doreşte să apară astfel într-o anumită împrejurare, de obicei interacţionând cu un om de pe Pământ sau cu o dublură astrală. Deşi apare cu o veche personalitate (nu chiar identică, nici măcar la aspectul fizic), e vorba acum de Spiritul liber care joacă un rol, nu de fostul suflet (cum apărea în cazul unei dedublări astrale pe când omul trăia).

Abia în această situaţie putem spune că se adevereşte exprimarea biblică metaforică "Şi morţii se vor ridica din morminte". Adică, sufletul este reactivat din "locul său de veci", perispiritul.

 

Spiritele cu sau fără suflet uman

Este logic să presupunem că Spiritele care nu s-au încarnat niciodată în planul fizic şi nici nu o vor face vreodată (există şi această categorie) sunt lipsite de sufletul generat exclusiv prin întrupări fizice. Ele au, cu siguranţă, alte misiuni astrale şi mecanisme evolutive. Noi, ca oameni, suntem însă profund legaţi şi empatizăm cu Spiritele care au fost supuse lanţului reîncarnărilor, pentru că ele au un suflet similar cu al nostru (cu atât mai bogat cu cât sunt mai evoluate).

Unul dintre cele mai cunoscute este Spiritul Înalt al lui Isus Cristos, care a cunoscut viaţa terestră nu numai în ultima Sa încarnare, acum două milenii, ci a evoluat asemenea oricărui Spirit, prin încarnări nenumărate, timp de miliarde de ani, până la stadiul actual de Perfecţiune Dumnezeiască.

Desigur, unii oameni îşi manifestă devoţiunea şi pentru unele Zeităţi cosmice nesupuse procesului de întrupare. Îi pot ajuta şi Ele, dar ne putem aştepta uneori la manifestări violente de dragoste din partea lor. De exemplu, Entitatea Kali vrea să ne ajute spre binele nostru superior, deseori prin dureri cauzate, neîndoielnic, de defectele noastre. Kali speră că, accelerându-ne pedepsele karmice, vom ajunge mai repede la înţelepciune şi puritate. Totuşi, acest proces este foarte dureros şi nu duce întotdeauna la succesul deplin.

De aceea, simpatia şi apropierea noastră mintală e mai mare pentru Sfinţii pe care omenirea i-a cunoscut sub manifestarea lor limitată, omenească. Şi reciproc, dorinţa sfinţilor de a ne ajuta este mai mare, proporţională cu sufletul Spiritului lor. Limitele le pun doar karma noastră şi legile cosmice.

< Sus >


MOARTEA ARE UN SENS, ASCENDENT

 

NATURA, SPIRITUL, DUMNEZEU – ENTITĂŢI INTEGRATOARE

(vezi şi articolul meu YANTRA CONŞTIINŢEI)

Dacă am considera că Natura este o Entitate (ceea ce o şi facem implicit, din moment ce am dat deja un nume acestei Diversităţi), atunci moartea trupului nu este o pierdere a atomilor (care rămân in Natură), ci doar o pierdere a unei structuri biologice, a unei matrici de organizare a materiei.

Spiritul fiind o Entitate unitară, moartea sufletului (asimilarea sa în perispirit) nu înseamnă o pierdere a atomilor sufleteşti (care rămân în Spirit, cea mai importantă parte a lor, restul mergând în Natură), ci doar o pierdere a unei structuri sufleteşti de sine-stătătoare, matricea de organizare a complexului uman simţire-emoţie-gândire. Orice om este unic, nu a existat şi nu va mai exista vreodată altul identic.

Dumnezeu este o Entitate (este unic). Atunci când un Spirit Înalt se desăvârşeşte pe deplin, s-a spus* că el intră definitiv în starea de Dumnezeire (dacă îşi doreşte această Nirvana). El va dispărea din univers ca Spirit individual (Spiritul moare!!! adică perispiritul său se descompune în atomi subtili, care merg în Natură – mai exact, ajută la constituirea perispiritelor unor spirite nou create), dar Esenţa conştientă reintră în Sursă (de unde a plecat la începutul timpului), cunoscătoare, puternică, pregătită să îmbogăţească Dumnezeirea cu experienţa şi simţirea sa. Acum Spiritul nu mai are o voinţă separată, ci s-a integrat într-o structură minunată, desăvârşită, care îl umple de preafericire şi pe care, la rândul său, o întăreşte.

Iată deci: cadavrul îmbogăţeşte Natura, iar sufletul decedatului întăreşte Spiritul. Analogia este perfect articulată.

De fapt, Natura, în sensul mai larg, este îmbogăţită şi de surplusul de atomi de la destrămarea unui suflet şi, de asemenea, a unui perispirit. Un atom din carbon, de exemplu, provenit de la un cadavru uman este mai preţios, mai evoluat decât acelaşi tip de atom provenit din plantă sau animal. Partea subtilă a atomilor evoluează odată cu structura în care sunt prinşi. Atomii subtili din care era alcătuit sufletul, eliberaţi în atmosferă şi disponibili pentru noi structuri (dacă nu sunt utili Spiritului), sunt mai preţioşi dacă provin de la sfinţi decât de la oameni comuni.

Iar când un Spirit este primit în Dumnezeire, el îşi leapădă perispiritul, atât de greu construit de-a lungul eonilor de timp, pentru a intra în Absolut doar cu Esenţa sa divină. Atomii perispiritului îmbogăţesc universul creat şi ferice de fiinţa care va atrage aceşti atomi perfecţi!

Vedeţi, oameni buni, cum "moartea" este, de fapt, un proces magnific de purificare, de înălţare! Conceptul de MOARTE este magnific în sens filosofic, însemnând DISPARIŢIA LIMITELOR, apropierea creaturii de Creator şi fertilizarea Creaţiei.

Nu vă temeţi de moarte! Chiar dacă ne temem, cel mai important este să reţinem că: moartea are un sens divin, iar sensul este mereu ascendent, înspre progres şi fericire...

< Sus >

 

FINALITATEA SPIRITULUI ESTE SĂ "MOARĂ" ÎN DUMNEZEU

*  De unde ştim că destinul final al unui Spirit este să "moară" în Dumnezeu?

Lăsând la o parte spusele unor înţelepţi, ei înşişi informaţi de la Sursă, putem ajunge la aceeaşi concluzie urmărind un şir de argumente la îndemână.

Fizica cuantică a ajuns la o concluzie frapantă şi contraintuitivă: Realitatea apare numai în momentul când este observată de o Conştiinţă.

Să luăm cunoscutul Experiment cu fanta dublă. În urma experimentului (repetat de mii de ori cu aceleaşi rezultate) putem concluziona că atunci când savanţii supraveghează fotonul de lumină, el se comportă aşa cum se aşteaptă de la el, ca o particulă. Dar când este lăsat nesupravegheat, fotonul se manifestă ca o undă probabilistică, adică nematerial.

Filosofic privind, savanţii joacă aici rolul de Dumnezeu. Dacă acest "Dumnezeu" se concentrează asupra minirealităţii fizice analizate, ea capătă consistenţă solidă. Dacă El nu-i acordă importanţă, realitatea rămâne într-o stare non-fizică, adică nu există "particula foton", ci doar şansa ca ea să apară.

 

Dumnezeu este o stare de concentrare imperturbabilă

Extrapolând la macrocosmos, putem presupune că există un Dumnezeu care se concentrează continuu şi fără efort asupra acestuia, astfel încât el să existe în forma actuală, cu legile fizice pe care le cunoaştem. Savanţii au descoperit că, dacă setul de constante fizice universale ar fi diferit cu doar 1%, cosmosul nu ar mai fi existat, ar fi colapsat instantaneu. Prin urmare, ele sunt rodul unei gândiri superioare pre-existente.

Dacă acest Dumnezeu şi-ar întrerupe o secundă concentrarea, realitatea fizică ar dispare în acel moment de "neatenţie divină". Universul fizic ar reveni la o stare non-fizică, subtilă, pur energetică. Atenţia acestui Dumnezeu este orientată asupra menţinerii legilor de funcţionare, nu neapărat asupra dirijării evenimentelor ce se petrec în univers. EL corespunde cu ideea vedică de Brahman, sau Creatorul Absolut, aflat în afara Creaţiei, care nu poate fi atins cu nimic de către creaturi, nici măcar cu gândul (gândul este tot materie, foarte rafinată).

 

Conştiinţa creează realitatea (la nivel cuantic)

În articolul "STĂPÂNUL INFINITURILOR" am ajuns la concluzia că planurile subtile (eteric, astral, mental) ar avea nişte dimensiuni sub-sub-sub-microscopice. În această paradigmă, mi se pare normal că realitatea subtilă respectă legea descoperită de fizica cuantică (ştiinţa care studiază microcosmosul) şi anume: Conştiinţa creează Realitatea. Astfel, călătorii în tărâmurile astrale au observat că forma corpului lor poate fi modificată doar cu puterea intenţiei. Mai mult, în unele locuri superioare, chiar mediul poate fi modificat mintal. Cu cât ne ridicăm conştiinţa spre medii mai rafinate, cu atât gândirea individuală este mai puternică.

Şi invers, cu cât coborâm ca frecvenţă de vibraţie (ceea ce echivalează cu mărirea de miliarde de miliarde de ori în dimensiune), cu atât puterea gândului individual de a manipula realitatea scade. La nivelul fizic la care ne aflăm, universul pare a fi extrem de rigid, de solid. Simplei intenţii a unui individ i se opun "legi" (logica spaţio-temporală, setul de reguli) care nu-i permit să modeleze realitatea exterioară aşa cum vrea el, decât dacă apelează la aceste legi ferme. De exemplu, dacă vrei să schimbi locul unui pix pe birou, nu e de ajuns să o doreşti foarte intens, ci trebuie să pui mâna pe el. În planurile subtile, puteai s-o faci instantaneu cu gândul; mai mult, puteai să faci să dispară şi pixul, şi biroul, tot cu puterea gândului.

Fenomenele paranormale sunt semnul că planurile subtile ale Creaţiei sunt suprapuse şi interconectate şi, în anumite condiţii speciale, legile fizice pot fi temporar surclasate de legile cuantice. Fizicienii au reuşit să verifice în laborator că legile cuantice pot funcţiona chiar la nivel molecular (asupra unei molecule complexe de Carbon 60) şi chiar mai sus. Se apropie momentul când ştiinţa oficială va efectua experimente paranormale?

 

Ierarhia de Dumnezei

Sistemul solar are un Dumnezeu al său, care menţine propriile legi şi planificări asupra acestui segment de cosmos. Dar Acesta acţionează într-un univers mai larg, condus de un Dumnezeu galactic. Galaxia se află într-un roi de galaxii, care face parte dintr-o reţea de materie ce se întinde în tot universul. Legile stabilite de Dumnezeul mai mare trebuie întotdeauna respectate şi de către Dumnezeul mai mic. Prin urmare, libertatea Dumnezeului nostru solar nu este absolută, ci se raportează la legile cosmice deja în vigoare la nivele superioare. În rest, are toată libertatea de a crea un sistem de planete în evoluţie, care poartă pe ele forme de viaţă conştientă (nu neapărat biologică).

Acest Dumnezeu nu conduce direct destinul lucrurilor şi fiinţelor, ci deleagă puterea Sa unor Spirite foarte înalte, care duc la îndeplinire planurile magnifice ale Marelui Gânditor. Spiritul lui Isus Cristos este guvernatorul sistemului solar, adică el are misiunea de a traduce în fapte planurile minunate ale lui Dumnezeu. Sarcinile sunt judicios împărţite în Împărăţia Divină, fără ca Dumnezeu să îşi piardă atotputernicia şi toate calităţile imaginabile. Orice dorinţă a Lui este îndeplinită instantaneu de nenumărate Spirite, care abia aşteaptă să se facă utile Stăpânului Universului.

Menţinând analogia, omul este şi el un mic dumnezeu, la nivelul său. Liberul nostru arbitru este însă subordonat legilor de funcţionare ale acestei lumi. Avem libertate, dar nu absolută. Ce ar însemna ca orice nebun să dispună de planetă după cum îi căşună lui?! Normal că există nişte limite impuse chiar de nivelul de conştiinţă general al Pământului. Când vom ajunge ca orice om să nu dorească decât binele semenilor, atunci vom vedea că puterea fiecărui om de a modifica mediul extern va fi mult mai mare.

 *

Şi ajungem la întrebarea de la care am plecat: destinul final al unui Spirit este să "moară" în Dumnezeu? Un Spirit înalt (o conştiinţă pură), ajuns în anticamera perfecţiunii, va putea părăsi Creaţia, ridicându-şi vibraţia la nivelul Suprem. Va deveni o părticică de Dumnezeu, contribuind cu Esenţa sa la munca de menţinere a Creaţiei.

Dumnezeul absolut este o stare de linişte totală, imperturbabilă de nimeni şi nimic, în care există o concentrare maximă asupra Creaţiei. Un moment de neatenţie ar fi de ajuns ca ea să dispară. De aceea, starea numită Dumnezeu este protejată, încă din planurile imediat subordonate, de către o armată de Spirite Superioare profund devotate, înţelegând tot ce El face şi dorind să ajungă şi ele, la un moment dat, la acel nivel suprem. Putem doar intui ce fericire domneşte în Absolut prin analogie cu stările de pace pe care le avem uneori în meditaţie sau rugăciune. Dumnezeirea nu se reduce la această linişte, ci în acea concentrare totală se urzesc nenumărate planuri, izvorâte dintr-o iubire inexprimabilă...

Răzvan A. Petre
24 mai 2017

< Sus >