<  Înapoi la Pagina de EDUCAŢIE PRIN PARANORMAL


ISTORIE ŞI PARANORMAL

Pitagora | Afacerea Dreyfus | Războiul opiului | Rusia kieveană | Tătarii din Crimeea | Brahmanii-sacerdoţi | Ofrande zeilor | Cazacii de pe Don | Semnul diavolului

Autor NINA PETRE

«Nu se ştie în detaliu prin ce mecanisme ale minţii ne atrage trecutul, dar fenomenul este incontestabil, chiar dacă unii dintre noi detestă (sau afirmă că detestă) acest lucru. O explicaţie generală există şi este arhicunoscută: istoria reprezintă viaţa oamenilor trăitori în trecut, iar viaţa este esenţa "trestiei gânditoare" numite om. Cum să nu fim atraşi de viaţă, adică de noi înşine, de soarta noastră? Apreciat sau nu, apelul la istorie se produce în cele mai variate împrejurări şi de către oameni cu pregătiri şi orientări diferite, ceea ce este chiar de admirat şi de încurajat.»

Academician IOAN-AUREL POP, în "Magazin Istoric", noiembrie 2015
 

PITAGORA (PYTHAGORAS)

Filosof şi matematician grec. A trăit între anii 580-500 înaintea erei noastre (î.Hr.) S-a născut pe insula Samos, teritoriu aflat în estul Mării Egee, în apropierea coastei Turciei. Învăţatul Anaximandru i-a fost profesor de matematică. PITAGORA a făcut lungi călătorii de studii în Iudeea, Persia, Fenicia, Egipt, Sparta, Creta. În anul 531 î.e.n. a emigrat la Crotona, în Italia, unde a fondat o comunitate religioasă şi politică, datorită căreia cetatea a obţinut supremaţia în regiune. Ordinul religios întemeiat de PITAGORA promova separarea prin voinţă a sufletului de corp, pentru a intra în contact cu Divinul (dedublarea astrală). Din cauza persecuţiei unor persoane invidioase, PITAGORA a fost nevoit să se exileze în Metapontum, unde a şi murit.

Marele învăţat nu a lăsat nimic scris, ştiinţa sa fiind transmisă oral. Lipsa unor scrieri autentice face dificilă separarea esenţei filosofiei pitagoreice de adăugirile discipolilor săi.

Ca prim gânditor care a denumit ştiinţa cu termenul de "filosofie", PITAGORA i-a acordat matematicii un loc important, considerând că ea permitea accesul spre Divinitate. El a făcut din matematică o ştiinţă demonstrativă. Considera că numerele reprezentau principiul, sursa şi rădăcina tuturor lucrurilor. A fost autorul teoremei care îi poartă numele, studiată şi astăzi de elevi din toată lumea. Folosind un sistem de numere-figuri, înţeleptul s-a concentrat asupra numărului 10, pe care l-a reprezentat sub forma unui triunghi ce conţine 10 puncte (1+2+3+4).

În cosmologia lui PITAGORA, numărul avea un rol esenţial, constituind partea raţională a Universului, graniţa dintre acesta şi infinit. Materia amorfă, haosul, avea forma unei sfere în al cărei centru se afla focul veşnic. Concepţia dualistă a lui PITAGORA făcea o trecere originală de la gândirea religioasă spre cea raţională.

Descoperind baza matematică a intervalelor muzicale, PITAGORA considera muzica drept unul dintre cele mai înalte fenomene din Univers. Prin muzică se contribuie la purificarea sufletului.

O parte din filosofia lui PITAGORA cuprindea interdicţii alimentare, morale şi comportamentale. Asupra figurii lui PITAGORA s-a păstrat o aură mitică, gândirea sa având o evidentă nuanţă religioasă.

Practica medicală din perioada Evului Mediu timpuriu folosea formule şi metode magice de vindecare. Dacă un bolnav dorea să ştie care va fi sfârşitul bolii sale, medicii foloseau figurile numite "cercurile lui Pitagora", "sferele lui Petosiris" sau tetragoane. Combinau ziua lunară cu data debutului bolii şi cu valoarea numerică a numelui pacientului. Obţineau astfel un număr care, confruntat cu cifrele figurii, indica finalul bun sau rău al bolii.

O biografie anonimă a lui PITAGORA îi atribuie înţeleptului meritul inventării termenilor de "microcosm" şi "macrocosm". Descoperiri recente ale unor cercetători pasionaţi de viaţa lui PITAGORA dezvăluie faptul că marele om de ştiinţă îşi cunoştea vieţile anterioare ale spiritului.

Nina Petre
12.05.2015

Fragmente din cartea
"Muzica lui Pitagoras" de Kitty Ferguson,
cap. IV: "Adevărata mea natură este cerească"

traduse de DORINA din Grecia

< Sus >

 

AFACEREA DREYFUS

Acest scandal politic, numit şi CAZUL DREYFUS, a zguduit Franţa la sfârşitul secolului 19. Alfred Dreyfus (1859-1935), ofiţer evreu alsacian aflat în serviciul Statului Major, a fost arestat pentru spionaj în favoarea Germaniei, motivându-se trimiterea unor informaţii referitoare la componenţa artileriei franceze. Condamnat pentru înaltă trădare, degradat şi deportat pe viaţă în Insula Diavolului, a ajuns în acel infern în decembrie 1894. Timp de 5 ani a îndurat torturi cumplite, asaltul insectelor purtătoare de maladii grave, agresivitatea reptilelor veninoase şi, mai ales, noapte de noapte, s-a luptat cu liliecii-vampiri care îi crestau pielea, pentru a-i suge sângele.

Forţele politice radicale şi socialiste franceze au redeschis cazul, invocând îndoieli cu privire la vinovăţia lui Dreyfus. S-a dus o campanie puternică împotriva partidelor naţionaliste, conservatoare, dar şi împotriva armatei, aceasta fiind acuzată de sectarism şi rasism. Dreyfus fusese singurul ofiţer evreu din Statul Major francez. În timp ce Ministerul de Război se opunea revizuirii procesului, populaţia Franţei s-a împărţit în două tabere:
- dreyfusarzii, intelectuali şi politicieni laici şi progresişti, aveau o puternică influenţă masonică;
- antidreyfusarzii, conservatori şi naţionalişti, apărau prestigiul armatei.

Au ieşit la iveală falsificări ale actelor de acuzare, iar în 1898 a demisionat ministrul de război francez. În 1899 Dreyfus a fost trimis în faţa Consiliului de Război. I s-a comutat pedeapsa la 10 ani de închisoare, iar mai târziu a primit graţierea, fiind reintegrat în armată în anul 1906. Calvarul lui Dreyfus a durat 12 ani, din cauză că fusese confundat cu un real spion pro-german, maiorul de infanterie Esterhazy.

Aşa cum îmi este obiceiul, cercetez diverse fapte ajunse în istoria omenirii pentru a înţelege mai bine şi a explica unele manifestări din realitatea zilelor noastre. În România se discută cu teamă despre spioni şi serviciile secrete. Fiecare cetăţean român, conştient de existenţa acestora pretutindeni pe teritoriul ţării, se străduieşte să îi supere cât mai puţin pe cei care ne supraveghează existenţa şi ne pot pedepsi pe nedrept dacă îi supărăm cu ceva.

Mult mediatizatul caz ELODIA, intrat şi el în istorie, cu o vechime de aproape 8 ani, a bulversat toate mediile societăţii româneşti. Femeia spioană a fugit din ţară, plătită şi împinsă de alţii, fiindcă devenise un "pericol pentru opinia publică", dar şi pentru anumite servicii secrete. S-au făcut eforturi imense pentru a i se camufla fuga peste hotare.

Şi la această oră, soţul Elodiei stă în puşcărie, cu o sentinţă bizară, concepută pe baza unor dovezi cât se poate de firave. Nu cumva este considerat şi Cioacă drept un "pericol pentru opinia publică"? Oare cei care îl ţin ascuns în puşcărie, refuzându-i rejudecarea procesului, chiar sunt siguri că fostul poliţist Cioacă i-ar putea pedepsi pe unii divulgând presei anumite detalii din "activităţile" multiple şi dubioase ale fostei lui soţii? Apariţia în mass-media a emailurilor codificate trimise de Elodia apropiaţilor ei şi răspunsurile acestora l-au transformat pe Cioacă într-o victimă a serviciilor secrete.

Ce ni se ascunde nouă, celor însetaţi de dreptate şi adevăr? Că Elodia o făcea pe avocata spionându-şi clienţii arabi? Păi, dacă aşa stau lucrurile, chiar că îşi punea în pericol şefii din serviciile secrete! Ce să ne mai mirăm că i-au făcut vânt peste graniţă!

Şi, pentru ca minciunile şi dezinformările să curgă mai departe, ca apa unui râu otrăvit cu cianură, nebuna de avocată din Braşov, unealta diversioniştilor, se vaită pe la televiziuni că se teme de răzbunarea lui Cioacă. Vezi, Doamne, dacă el ar fi pus în libertate, i-ar suci gâtul ăla ţipător cât ai bate din palme!

Încă o persoană ajunsă "pericol pentru opinia publică": avocata ELENA UDREA, ascunsă şi ea după gratii. De data aceasta, victima nu a mai fost alungată spre ţări exotice, ca fosta avocată Elodia. Pe Elena Udrea hainele prea luxoase au nenorocit-o. Nici nu vă imaginaţi ce sunt în stare să facă unele femei când devin invidioase pe ţoalele şi frumuseţea altora! Îndemnaţi de femeile din spatele lor, bărbaţii pot să recurgă la fapte iresponsabile, cu urmări grave, deseori de nereparat. Elena Udrea şi-a cumpărat haine de la Paris, ca şi defuncta Elodia. Ce-i cu pofta asta de lux exorbitant, măi, fetelor? Dacă aţi şti voi, prea-elegantele României, la ce pericole vă expuneţi când experţii recunosc firme străine şi bani prea mulţi în veşmintele voastre!

Cât de preţioase pot deveni flendurile de second-hand pentru menţinerea securităţii personale! De câte ori am fost în emisiuni televizate, hainele şi bijuteriile mele, alese cu multă grijă, le-au stârnit degeaba curiozitatea celor care mi le priveau cu ochi de cunoscători într-ale modei. Jubilam în interiorul meu: sunt ieftine, măi copii, degeaba vă holbaţi la ele!

Năzdrăvana Elena Udrea, cea ajunsă din vârful roţii norocului drept sub ea, mai are un motiv să stea acum la izolare: s-a luat de piept cu serviciile secrete! Aşa ceva nu se iartă nici în ruptul capului! Năpârstocul de Udrea a ajuns un "pericol pentru opinia publică". Oare câte cacealmale de felul acesta vom mai înghiţi până când ne va lua Cel de Sus în lumea Lui? Prea multe întrebări şi prea greu de răspuns la ele!

Nina Petre
16.02.2015

< Sus >

 

RĂZBOIUL OPIULUI

La sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19, capitaliştii englezi, în primul rând cei din Compania Indiilor de Răsărit, nu erau mulţumiţi de situaţia în care se afla comerţul anglo-chinez. Ei voiau o pătrundere neîngrădită pe piaţa chineză, încercând să distrugă industria manufacturieră a Chinei. Situaţia s-a schimbat când Compania Indiilor de Răsărit a decis să se ocupe de cultivarea pe scară largă a opiului în India şi de exportarea lui în China. Treptat, opiul a devenit marfa cea mai rentabilă în comerţul anglo-chinez, aducând Companiei Indiilor de Răsărit profituri uriaşe. Caracterul dăunător al comerţului cu opiu a condus spre epuizarea economiei chineze, dar nu numai atât. Opiul punea în pericol sănătatea populaţiei. Fumatul opiului devenise un factor de distrugere morală şi fizică a poporului chinez.

Un englez se încumetase chiar să afirme că negustoria cu sclavi era mult mai umană decât comerţul cu opiu şi că englezii nu-i ucideau pe negrii din Africa, fiind interesaţi de a-i menţine în viaţă. Nu le deformau natura omenească, nu le distrugeau mintea şi nu le omorau sufletul. Vânzătorul de opiu, însă, ucidea corpul după ce corupsese, înjosise şi pustiise fiiinţa morală a nefericiţilor păcătoşi.

Englezii nu erau singurii otrăvitori ai poporului chinez. Statele Unite ale Americii participau şi ele la comerţul cu opiu în China.

Opiul era un produs obţinut din mac, uşor de cultivat în India. Guvernul chinez, neliniştit de extinderea importului de opiu în ţara sa, l-a interzis începând cu anul 1800. Împăratul Daoguang (care a domnit între 1821 şi 1850) s-a încumetat să înfrunte direct problema contrabandei cu opiu. Numeroase lăzi cu drog au fost confiscate şi distruse, iar comerţul cu Marea Britanie, suspendat în mod oficial. A urmat Războiul Opiului, în 1840, pe care englezii l-au câştigat fără mare greutate.

Ajungând cu mintea în actualitate, observăm că plimbarea drogurilor de pe un continent pe altul şi dintr-o ţară în alta se face printr-o colaborare misterioasă, ascunsă de ochii şi urechile unor intruşi care vor să ştie prea multe. Mass-media românească abordează cu timiditate şi spaimă problema drogurilor în societatea noastră. Este clar că ziariştilor li se bagă pumnul în gură, invocându-se motivul punerii în pericol a vânătorii de dealeri si drogaţi. În România, despre droguri se vorbeşte mai mult în şoaptă, subiectul fiind aproape un tabu.

Oamenii de rând se întreabă speriaţi cum de pot circula drogurile nestingherite pe drumurile ţării, ajungând să fie consumate pe scară largă în localuri de alimentaţie publică, la petrecerile private, la colţuri de stradă sau chiar prin holurile unor blocuri. Oare cine să fie "zâna cea bună" a traficanţilor de droguri? Că nu le pasă de nimeni şi nimic! Pofta lor de bani este nesăţioasă!

Am aflat de la televizor că în Malaysia traficanţii de droguri sunt pedepsiţi cu moartea. Ne mai mirăm că avioanele malaysiene cad ca muştele pe unde se nimereşte?! Mai ales acela căutat aiurea prin oceane!

În unele ţări s-a legalizat consumul de stupefiante, pentru tâmpirea populaţiei, bineînţeles. Omenirea are nevoie de proşti, drogaţi mangă, nu de revoluţionari cu mintea ageră, dispuşi să contribuie la schimbarea actualei "ordini mondiale". În România, guvernanţii stau pe gânduri: îi lăsăm să se tâmpească în mod clandestin sau le dăm droguri pe reţetă, pentru buna selecţie naturală a românilor? Este clar că în vremurile de astăzi şi în cele viitoare vor ieşi învingători numai cei puternici din punct de vedere mental şi fizic.

Mai am de adăugat ceva: consumul de stupefiante şi, pe alocuri, de plante "exotice", cum este ayahuasca, nu poate să facă oamenii mai deştepţi. Dimpotrivă, modificările suferite de creierul uman într-o astfel de situaţie sunt ireversibile. S-ar putea spune că drogatul nu va mai fi niciodată cum l-a născut mama lui. Priviţi în jurul vostru şi veţi vedea că aşa este! Presupusele manifestări paranormale cu care se laudă drogaţii nu sunt altceva decât halucinaţii ale unor creiere îmbolnăvite cu forţa.

În ultimii ani, mi-au sosit emailuri în care se spunea cam aşa: consumaţi, fraţilor, ayahuasca şi alte plante miraculoase care vă vor ajuta să ajungeţi cu mintea în cele mai subtile straturi ale Universului! Nu le-am răspuns nimic celor care îşi făceau o astfel de publicitate gratuită, fiind interesaţi, probabil, să îşi vândă marfa ca pe vremea Chinei Imperiale.

În ceea ce mă priveşte, beau cafele pe săturate, mintea îmi este ascuţită ca briciul şi muncesc pe rupte, fiindcă aşa îmi place mie. Clarviziunea mea nu are nevoie de droguri.

Nina Petre
16.10.2014

< Sus >

 

RUSIA KIEVEANĂ

În secolele 6 şi 7, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Don existau populaţii slave sedentare, organizate în principate independente. Două secole mai târziu, în regiunea Novgorod au pătruns varegii (vikingii) conduşi de trei fraţi. Cel mai în vârstă dintre ei, legendarul navigator RURIK, s-a stabilit în Novgorod, punând bazele dinastiei princiare a Rurikizilor. Astfel, varegul RURIK a întemeiat cnezatul Novgorod şi primul stat rus. Urmaşul său, cneazul OLEG, a cucerit Kievul (in jurul anului 882), sprijinit de o armată compusă din varegi şi slavi, oraşul devenind capitala Ţării Rus'. Statul Kievean a reprezentat principalul centru al vechii Rusii. După moartea sa, OLEG a fost urmat în funcţia de Mare Cneaz de IGOR, acesta fiind considerat de unii istorici sovietici drept adevăratul întemeietor al liniei princiare ruseşti. În anul 945, cneazul IGOR şi-a pierdut viaţa într-o încăierare cu luptătorii tribului drevliani. Văduva lui IGOR, OLGA, s-a menţinut la putere timp de aproape 20 de ani, perioadă în care fiul lor, SVIATOSLAV, era minor. Cneaghina OLGA, convertită la creştinism, a fost mai târziu canonizată de Biserica Ortodoxă.

Cneazul SVIATOSLAV a domnit între anii 962 şi 972, rămânând credincios religiei păgâne a strămoşilor lui. Printre intenţiile sale de domnitor s-a aflat aceea de a muta capitala ţării de pe malurile Niprului pe cele ale Dunării. În acele vremuri, la Dunărea de Jos exista o zonă de convergenţă a marilor linii comerciale care treceau prin Europa Centrală, Răsăriteană şi Sud-estică. Viaţa în oraşe era intensă, iar activităţile economice, profitabile. Negustori din multe ţări aduceau la Dunăre mătăsuri, haine scumpe, obiecte din aur şi argint, blănuri preţioase, vin, fructe, ceară de albine, miere, sclavi din ţinuturile ruseşti, cai crescuţi în Boemia şi Ungaria. SVIATOSLAV s-a stabilit pe Dunăre, la Pereiaslaveţ (în Dobrogea). Împăratul bizantin IOAN TZIMISKES l-a obligat, în 971, să renunţe la pretenţiile de cucerire a Bulgariei şi Crimeii şi să revină la Kiev. Pe drumul de întoarcere spre Kiev, SVIATOSLAV a fost învins şi ucis de un trib turcic duşman din stepele sudului, pecenegii. Astfel, tatăl (Igor) şi Sviatoslav (fiul) au împărăşit acelaşi destin tragic.

La fel ca în secolul 10, astăzi dorinţa şefilor ruşi de a-şi întinde stăpânirea până la gurile Dunării sau chiar mai jos face mii de victime omeneşti. Înţeleptul de mai ieri, Preşedintele Putin, s-a transformat pe neaşteptate în Cneazul Putin, continuând cu orice fel de riscuri campania de cucerire a noi teritorii. Oamenii super-inteligenţi ca Vladimir Putin pot fi şi ei vulnerabili la atacurile psihotronice. Chiar dacă Preşedintele Rusiei este protejat energetic de o armată de Rasputini, alţii mai puternici telepatic l-au izolat de lumea exterioară, ecranându-i activitatea mentală. Atacurile psihotronice nu vin dinspre Occident sau Orient, ci din apropierea sa, de la "specialişti" plătiţi bine de rivalii care vor să îi ia locul la conducerea ţării. Din cauza acestor lupte pentru putere duse în interiorul Rusiei, ţările vecine la vest şi sud vor avea de suferit multă vreme. Nici noi, românii, nu suntem scutiţi de necazuri, fiind luaţi de vârtejul acestei tornade şi aruncaţi cine ştie pe unde.

Nina Petre
14.09.2014

< Sus >

 

TĂTARII DIN CRIMEEA

În ziua de 8 aprilie 1783, ţarina Ecaterina a II-a decidea alipirea Crimeii la Imperiul Rus. La 18 martie 2014, preşedintele Vladimir Putin a hotărât anexarea Crimeii la Federaţia Rusă.

Hanatul tătarilor crimeeni a fost un important stat din răsăritul Europei. Întemeietorul Hanatului din Crimeea, Hadji Ghiray (1440-1466) era un urmaş al lui Genghiz Han. Dinastia ghiraidă a domnit în Crimeea până în anul 1783. Domnia hanului Sahib Ghiray (1532-1551) s-a încadrat în perioada de înflorire a Imperiului Otoman, aflat sub conducerea sultanului Süleyman Magnificul (1520-1566). Ajuns pe tronul Crimeii cu ajutorul lui Süleyman, Sahib Ghiray şi-a condus statul după modelul otoman. Hanul organiza în fiecare săptămână un divan popular, ascultând cu atenţie necazurile oamenilor simpli. Tătarii din pătura de jos se simţeau protejaţi când se aflau în faţa judecătorului sau a hanului, neavând reţineri când îşi rosteau plângerile. Hanul lua hotărârile imediat. Tribunalele din Hanatul Crimeii nu prea aveau pe cine să judece. Tătarii nu obişnuiau să comită crime, nu încălcau legile, nu minţeau, nu se înşelau unii pe alţii, nu se calomniau şi nici nu aveau năravul intrigilor. Nimeni nu se temea de hoţi, deoarece hoţia nu făcea parte dintre obiceiurile lor.

De atunci au trecut sute de ani, timp în care s-au schimbat multe în Crimeea.

Gândindu-mă cât de cinstiţi şi corecţi erau tătarii crimeeni în secolul 16, simt că mă prăbuşesc într-o groapă mâloasă dacă încerc să fac o comparaţie cu românii de astăzi.

La noi, tribunalele abia fac faţă la nenumăratele procese, unele drepte, altele nedrepte. Puşcăriile adăpostesc cu generozitate vinovaţi şi nevinovaţi. La CEDO se face coadă, iar deciziile sosesc uneori după ce inculpaţii s-au dus pe lumea cealaltă. Unii dintre români fură de sting, dar sunt imuni la legile juridice. Alţii, nenorociţi şi săraci lipiţi pământului, stau ani de zile în puşcărie pentru că au rupt flori din parcuri sau le-a fost foame şi s-au ospătat cu salam sustras din magazine.

De cum începu anul acesta, nu e zi dată de la Dumnezeu în care să nu vedem pe micul ecran domni şi iar domni ajunşi în sălile tribunalelor, unii dintre ei chiar după gratii. Uneori îmi întreb bărbatul îngrozită: ce se întâmplă cu floarea politicienilor, a intelectualilor de înaltă ţinută, a şefilor pe care mai ieri îi admiram pentru buna lor imagine publică? Mi se pare ciudat ca oameni deosebiţi, cu studii peste hotare, cu doctorate şi nu ştiu câte facultăţi, să apară la TV cu cătuşe la mâini, iar apoi să ia calea puşcăriilor!

Ce să mai credem, noi aceştia, mărunţi şi modeşti, despre oamenii de succes, bogaţi şi răsfăţaţi ai destinului? Să fie chiar adevărat că în România nu se poate face avere decât prin escrocherii? Atunci la ce mai este bun mult-trâmbiţatul sistem capitalist, jinduit până la prostie de niscaiva români înainte de 1990? Ce se întâmplă cu personalitatea românului ajuns bogat şi puternic, în comparaţie cu cea a omului de rând, supravieţuitor nefericit al propriului destin? Grele întrebări! Ne-ar trebui o sută de ani ca să răspundem la ele cum se cuvine.

Când eram mică, mama obişnuia să îmi spună după ce făceam vreo poznă: Vezi că vine Han Tătar şi te pedepseşte! Fiind basarabeancă, mai ţinea minte câte ceva de la tătarii de prin partea locului. Oare umbra lui Han Tătar să fi poposit şi pe la noi?

Nina Petre
16.08.2014

< Sus >

 

BRAHMANII-SACERDOŢI

Instituţia socială caracteristică Indiei ariene, veche de 3000 de ani, este casta. Cuvântul casta a fost creat de portughezi, având la origine latinul castus, care se traduce prin pur, curat, neamestecat. Sensul de grup exclusiv a apărut la începutul secolului XVII. Regimul castelor se întâlneşte şi la alte popoare asiatice sau africane, dar nicăieri nu este atât de riguros ca în India, unde reprezintă fundamentul întregului organism social, politic şi religios.

Casta este o grupare închisă, formată din oameni care au aceeaşi origine, ocupaţii asemănătoare, un anumit tip de profesiuni, la care se adaugă drepturi şi îndatoriri specifice, tradiţii comune şi o ideologie bine determinată. Potrivit concepţiei religioase promovate de brahmanism, omul este de la naştere destinat sa aparţină unei anumite caste, în funcţie de faptele meritorii sau nedemne săvârşite în decursul existenţelor anterioare.

Organizarea societăţii indiene în caste a fost concepută de brahmani în jurul anului 1000 înaintea erei noastre. În fruntea societăţii se afla casta brahmanilor. Brahmanul (posesorul puterii sacre) era deţinătorul tradiţiei. El se dedica vieţii religioase şi intelectuale, îndeplinea sacrificii rituale, transmitea învăţăturile vedice. Cuvântul Brahman mai însemna şi principiul absolut, divin, pe care îl slujea prin funcţiile sale. Brahmanul a fost considerat întotdeauna un maestru (guru) şi un zeu printre oameni.

Treptat, brahmanii au ajuns să se bucure de un singur privilegiu religios şi anume că sacerdoţii (preoţii) erau aleşi numai din casta lor. Ceilalţi brahmani au primit dreptul să practice diverse profesii şi ocupaţii. Brahmanii-sacerdoţi (preoţii) aveau obligaţia cunoaşterii temeinice a Cărţilor Sacre şi a unei conduite morale ireproşabile. Erau întreţinuţi de Stat, nu plăteau taxe şi impozite, nu puteau fi torturaţi sau condamnaţi la moarte. Cea mai grea pedeapsă pentru ei era tăierea părului lung, purtat în formă de coc pe creştet sau pe o tâmplă. Această măsură implica excluderea din castă.

Sacerdoţii nu erau simpatizaţi de membrii celorlalte caste. Mulţi erau prea orgolioşi, ipocriţi, profitori, abuzând de poziţia lor socială. Unii se ocupau cu vrăjitoria sau ghicitul. Practica veche a vrăjitoriei era respinsă de cărţile sacre. La fel şi ghicitul. Totuşi, majoritatea sacerdoţilor erau demni de cel mai mare respect prin viaţa modestă şi pioasă pe care o duceau. Tuturor brahmanilor le era permis să se ocupe cu calcule astrologice şi astronomice. Aceste discipline au cunoscut în India o largă dezvoltare.

În vremurile noastre, Astronomia a devenit o ştiinţă de elită. Ea necesită studii îndelungate, pe care nu le poate face oricine. Astrologia însă, considerată o pseudo-ştiinţă, este accesibilă tuturor celor care ştiu să scrie, să citească, să socotească la nivelul claselor primare şi, mai ales, să aibă tupeul de a susţine sus şi tare că planetele ne guvernează viaţa, karma şi destinul. Eu nu m-aş duce cu mintea chiar atât de departe, în Univers, pentru a descoperi adevărul despre fiinţa umană. El este ascuns mult mai aproape, în aura energetică şi în memoria spiritului. Cei care au priceperea de a-l citi nu mai sunt dependenţi de ipoteticele suverane, planetele.

Nina Petre
13.08.2014

< Sus >

 

OFRANDE ZEILOR

AZTECII au reprezentat o populaţie amerindiană care a format un imperiu puternic în Mexicul central. Imperiul Aztec a fost distrus in secolul 16 de către conquistadorii spanioli. Războinicii de sorginte nahua proveniţi din Mexicul de nord au primit de la spanioli numele de azteci după ţara lor de origine Aztlan ("ţara bâtlanilor" sau a "soarelui"). În preajma anului 1325 şi-au întemeiat capitala, Tenochtitlan, pe locul actualului mare oraş Ciudad de Mexico.

Printre numeroşii zei veneraţi de azteci se afla şi cel al războiului, Huitzilopochtli. Conform credinţelor aztece, omul trăia datorită bunăvoinţei zeilor. Aceştia aveau nevoie, ca şi oamenii, să trăiască şi să fie puternici. Cea mai bună hrană pentru zei era inima omului. Zeii le ofereau aztecilor protecţia şi puterea lor, ajutându-i să prospere. Drept recunoştinţă, aztecii sacrificau inimi pentru a le păstra bunăvoinţa. Prosperitatea fiecărui trib se datora în primul rând succeselor militare. Zeului războiului îl plăceau inimile adversarilor. Acestea se obţineau foarte greu, fiindcă nu se puteau lua prizonieri fără victorii militare. Victoriile în războaie deveneau posibile numai prin îngăduinţa zeului Huitzilopochtli. Astfel, sacrificiul ducea la război, iar războiul, din nou la sacrificiu. Prizonierii de război constituiau jertfa cea mai de seamă. Cu cât erau mai viteji şi de rang mai înalt, cu atât jertfa era mai preţuită de zei. Aztecii considerau sacrificiile omeneşti drept un lucru natural. Pentru prosperitatea Templului Mare au fost sacrificaţi 20000 de oameni. Conquistadorii spanioli au găsit mii de cranii în gardurile de la Tenochtitlan.

Revenind cu gândurile în actualitate, mă întreb cărui zeu războinic i-au fost jertfite vieţile pasagerilor din avionul morţii doborât zilele trecute în Ucraina. Câteva zeci de cadavre nici măcar nu au fost culese de pe câmp. Vajnicii separatişti le-au lăsat să putrezească printre ierburi, la discreţia şobolanilor, insectelor şi păsărilor de pradă. Nu cumva inimile lor au fost smulse de corbi şi date ofrandă zeilor războinici ai Pământului?! Aşa, ca să fie cât mai multe războaie şi sacrificii umane! Istoria Lumii se repetă necontenit, iar noi nu avem puterea să ne împotrivim voinţei zeilor. Cât de neînsemnaţi suntem!

25.07.2014

< Sus >

 

CAZACII DE PE DON

Aseară, un individ se văicărea la televizor că nu ştie cine sunt cazacii şi ce naiba caută ei prin Ucraina. Îi răspund pe această cale, deşi sunt convinsă că nu îl interesează site-ul nostru.

Cuvântul qazaq în limba turcă înseamnă vagabond, hoinar. Începând cu secolul 15 au fost numiţi cazaci membrii triburilor seminomade din sudul Rusiei, stabiliţi în zona Donului şi a Niprului. Cazacii erau bine organizaţi din punct de vedere militar, fiind conduşi de căpetenii numite hatmani. În anul 1654, cazacii de pe Nipru s-au supus ţarului Rusiei Aleksei Mihailovici (membru al dinastiei Romanovilor). Spre deosebire de ei, cazacii de pe Don şi-au apărat autonomia, pornind mari răscoale conduse de Stenka Razin (în 1667), Mazepa (în 1709) şi Pugaciov (în 1774).

Emelian Ivanovici Pugaciov (1742-1775), fiu al unui şef al cazacilor de pe Don, şi-a urmat serviciul militar în armata rusă. În 1773, prefăcându-se a fi unul dintre slujitorii ţarului Petru III, a condus o puternică răscoală a cazacilor şi a ţăranilor împotriva ţarinei Ecaterina a II-a Alekseevna cea Mare. Capturat în august 1774, Pugaciov a fost dus la Moscova într-o cuşcă de fier, torturat şi executat în public. Amintirea faptelor sale pline de eroism a rămas vie în conştiinţa poporului rus.

În anul 1775, Ecaterina a II-a a dispus desfiinţarea triburilor de cazaci de pe Nipru şi Don, încadrându-le luptătorii în armata imperială, sub forma unor contingente de cavalerie, acestea devenind adevărate trupe de elită. Renumele de militari neînfricaţi le-a creat cazacilor o imagine excepţională. În regiunea Donului aveau o oarecare autonomie, răsplătindu-şi ţarul cu sprijin militar necondiţionat, de câte ori era necesar. Trupele de cazaci se echipau din banii proprii în privinţa uniformei şi a cailor folosiţi în lupte. Uniformele lor aveau culorile armatei imperiale. Iarna purtau renumitele căciuli din blană numite papaha. Armamentul cazacilor cuprindea o lance (suliţă) foarte lungă, o sabie fără gardă şi o carabină. Cazacii de pe Terek şi cei din Kuban aveau în plus pumnal şi pistol.

Cazacii din secolele 16-17 s-au închinat Moscovei, voind să scape de dominaţia polonezilor. Cei de astăzi se roagă cu faţa către Moscova, strigându-şi idealul de libertate: Nu mai vrem la Ucraina, vrem la mama-Rusia! Spre deosebire de ţarii din alte secole, ţarul Putin i-a încurajat să nesocotească ospitalitatea ucraineană, le-a dat rachete, să tragă cu ele după vrăbii, şi nişte uniforme ponosite, de mai mare batjocura. Unde sunteţi voi, mândrii cazaci ai vremurilor apuse? Urmaşii voştri trag aiurea în avioane, ucid sute de civili nevinovaţi, scormonesc prin ierburi în căutare de bani, bijuterii şi alte bunuri preţioase, iar de leşurile victimelor îi doare în cot!

Aflând despre numărul mare al cetăţenilor olandezi sfârtecaţi în explozia avionului doborât săptămâna trecută în Ucraina, m-am întrebat cu stupoare: De ce să li se întâmple tocmai olandezilor aşa ceva? Ei sunt oameni paşnici, nu vor cuceriri peste hotare, mulţumindu-se cu ţărişoara lor brăzdată de ape limpezi şi plină de verdeaţă. Cercetând an de an vieţile unor antecesori spirituali şi citind de zor crâmpeie din Istoria Omenirii, am înţeles că olandezii, în expansiunea lor colonială peste mări şi ţări, nu au fost mai duri şi mai necruţători decât cuceritorii spanioli, portughezi, francezi sau englezi. Atunci, cum să înţelegem acţiunea karmei asupra diferitelor popoare? Unele o duc minunat, sub aripa unei karme istorice dificile, iar altele, sărăcuţele, nu mai reuşesc să scape de nevoi şi războaie. Unii spun că ştie Dumnezeu ce face! Oare Dumnezeu să fie pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă? Neputând răspunde la o astfel de întrebare, conchidem resemnaţi: karma o fi de vină!

21.07.2014

< Sus >

 

SEMNUL DIAVOLULUI

În perioada Evului Mediu, obsesia pentru lucrările diavoleşti provoca deseori manifestări de criminalitate, întreţinute de instituţia religioasă numită Inchiziţie. Slujitorii sadici ai Inchiziţiei culegeau neobosiţi informaţii despre oamenii însemnaţi din naştere cu presupusele semne ale diavolului. Printre cele mai căutate astfel de semne se aflau petele de pe piele, de mărime şi formă diferită, semănând cu şopârle sau broaşte. Nefericiţii purtători ai unor astfel de semne ajungeau în beciurile inchizitorilor, unde erau torturaţi cumplit şi ucişi în chinuri groaznice.

Dar cum Istoria Omenirii este nemuritoare ca şi Cosmosul, faptele trecutului pot să revină oricând, îmbrăcând aspecte din ce în ce mai rafinate, aşa cum se întâmplă şi în lanţul reîncarnărilor.

Nu le dau dreptate inchizitorilor din Evul Mediu. Îmi amintesc totuşi de persoane însemnate pe cap şi pe frunte, capabile de fapte ieşite din comun, parţial luminoase, parţial întunecate. Un exemplu de mare răsunet îl reprezintă fenomenul Gorbaciov, sub influenţa căruia s-a întors pe dos toată Europa. Un alt însemnat apare deseori la televiziunile româneşti, cu ifose de mare psiholog, băgând groaza în adulţi şi copii cu privirea dură, vorba tăioasă, demnă de un inchizitor, şi cicatricea oribilă de pe frunte. Oare individul să-şi fi spart toate oglinzile din casă?!

17.07.2014

< Sus >