<  Înapoi la Pagina de EDUCATIE PRIN PARANORMAL


ISTORIE SI PARANORMAL

Pitagora | Afacerea Dreyfus | Războiul opiului | Rusia kieveană | Tătarii din Crimeea | Brahmanii-sacerdoti | Ofrande zeilor | Cazacii de pe Don | Semnul diavolului

Autor NINA PETRE

«Nu se stie în detaliu prin ce mecanisme ale mintii ne atrage trecutul, dar fenomenul este incontestabil, chiar dacă unii dintre noi detestă (sau afirmă că detestă) acest lucru. O explicatie generală există si este arhicunoscută: istoria reprezintă viata oamenilor trăitori în trecut, iar viata este esenta "trestiei gânditoare" numite om. Cum să nu fim atrasi de viată, adică de noi însine, de soarta noastră? Apreciat sau nu, apelul la istorie se produce în cele mai variate împrejurări si de către oameni cu pregătiri si orientări diferite, ceea ce este chiar de admirat si de încurajat.»

Academician IOAN-AUREL POP, în "Magazin Istoric", noiembrie 2015

 

PITAGORA (PYTHAGORAS)

Filosof si matematician grec. A trăit între anii 580-500 înaintea erei noastre (î.Hr.) S-a născut pe insula Samos, teritoriu aflat în estul Mării Egee, în apropierea coastei Turciei. Învătatul Anaximandru i-a fost profesor de matematică. PITAGORA a făcut lungi călătorii de studii în Iudeea, Persia, Fenicia, Egipt, Sparta, Creta. În anul 531 î.e.n. a emigrat la Crotona, în Italia, unde a fondat o comunitate religioasă si politică, datorită căreia cetatea a obtinut suprematia în regiune. Ordinul religios întemeiat de PITAGORA promova separarea prin vointă a sufletului de corp, pentru a intra în contact cu Divinul (dedublarea astrală). Din cauza persecutiei unor persoane invidioase, PITAGORA a fost nevoit să se exileze în Metapontum, unde a si murit.

Marele învătat nu a lăsat nimic scris, stiinta sa fiind transmisă oral. Lipsa unor scrieri autentice face dificilă separarea esentei filosofiei pitagoreice de adăugirile discipolilor săi.

Ca prim gânditor care a denumit stiinta cu termenul de "filosofie", PITAGORA i-a acordat matematicii un loc important, considerând că ea permitea accesul spre Divinitate. El a făcut din matematică o stiintă demonstrativă. Considera că numerele reprezentau principiul, sursa si rădăcina tuturor lucrurilor. A fost autorul teoremei care îi poartă numele, studiată si astăzi de elevi din toată lumea. Folosind un sistem de numere-figuri, înteleptul s-a concentrat asupra numărului 10, pe care l-a reprezentat sub forma unui triunghi ce contine 10 puncte (1+2+3+4).

În cosmologia lui PITAGORA, numărul avea un rol esential, constituind partea ratională a Universului, granita dintre acesta si infinit. Materia amorfă, haosul, avea forma unei sfere în al cărei centru se afla focul vesnic. Conceptia dualistă a lui PITAGORA făcea o trecere originală de la gândirea religioasă spre cea ratională.

Descoperind baza matematică a intervalelor muzicale, PITAGORA considera muzica drept unul dintre cele mai înalte fenomene din Univers. Prin muzică se contribuie la purificarea sufletului.

O parte din filosofia lui PITAGORA cuprindea interdictii alimentare, morale si comportamentale. Asupra figurii lui PITAGORA s-a păstrat o aură mitică, gândirea sa având o evidentă nuantă religioasă.

Practica medicală din perioada Evului Mediu timpuriu folosea formule si metode magice de vindecare. Dacă un bolnav dorea să stie care va fi sfârsitul bolii sale, medicii foloseau figurile numite "cercurile lui Pitagora", "sferele lui Petosiris" sau tetragoane. Combinau ziua lunară cu data debutului bolii si cu valoarea numerică a numelui pacientului. Obtineau astfel un număr care, confruntat cu cifrele figurii, indica finalul bun sau rău al bolii.

O biografie anonimă a lui PITAGORA îi atribuie înteleptului meritul inventării termenilor de "microcosm" si "macrocosm". Descoperiri recente ale unor cercetători pasionati de viata lui PITAGORA dezvăluie faptul că marele om de stiintă îsi cunostea vietile anterioare ale spiritului.

Nina Petre
12.05.2015

Fragmente din cartea
"Muzica lui Pitagoras" de Kitty Ferguson,
cap. IV: "Adevărata mea natură este cerească"

traduse de DORINA din Grecia

< Sus >

 

AFACEREA DREYFUS

Acest scandal politic, numit si CAZUL DREYFUS, a zguduit Franta la sfârsitul secolului 19. Alfred Dreyfus (1859-1935), ofiter evreu alsacian aflat în serviciul Statului Major, a fost arestat pentru spionaj în favoarea Germaniei, motivându-se trimiterea unor informatii referitoare la componenta artileriei franceze. Condamnat pentru înaltă trădare, degradat si deportat pe viată în Insula Diavolului, a ajuns în acel infern în decembrie 1894. Timp de 5 ani a îndurat torturi cumplite, asaltul insectelor purtătoare de maladii grave, agresivitatea reptilelor veninoase si, mai ales, noapte de noapte, s-a luptat cu liliecii-vampiri care îi crestau pielea, pentru a-i suge sângele.

Fortele politice radicale si socialiste franceze au redeschis cazul, invocând îndoieli cu privire la vinovătia lui Dreyfus. S-a dus o campanie puternică împotriva partidelor nationaliste, conservatoare, dar si împotriva armatei, aceasta fiind acuzată de sectarism si rasism. Dreyfus fusese singurul ofiter evreu din Statul Major francez. În timp ce Ministerul de Război se opunea revizuirii procesului, populatia Frantei s-a împărtit în două tabere:
- dreyfusarzii, intelectuali si politicieni laici si progresisti, aveau o puternică influentă masonică;
- antidreyfusarzii, conservatori si nationalisti, apărau prestigiul armatei.

Au iesit la iveală falsificări ale actelor de acuzare, iar în 1898 a demisionat ministrul de război francez. În 1899 Dreyfus a fost trimis în fata Consiliului de Război. I s-a comutat pedeapsa la 10 ani de închisoare, iar mai târziu a primit gratierea, fiind reintegrat în armată în anul 1906. Calvarul lui Dreyfus a durat 12 ani, din cauză că fusese confundat cu un real spion pro-german, maiorul de infanterie Esterhazy.

Asa cum îmi este obiceiul, cercetez diverse fapte ajunse în istoria omenirii pentru a întelege mai bine si a explica unele manifestări din realitatea zilelor noastre. În România se discută cu teamă despre spioni si serviciile secrete. Fiecare cetătean român, constient de existenta acestora pretutindeni pe teritoriul tării, se străduieste să îi supere cât mai putin pe cei care ne supraveghează existenta si ne pot pedepsi pe nedrept dacă îi supărăm cu ceva.

Mult mediatizatul caz ELODIA, intrat si el în istorie, cu o vechime de aproape 8 ani, a bulversat toate mediile societătii românesti. Femeia spioană a fugit din tară, plătită si împinsă de altii, fiindcă devenise un "pericol pentru opinia publică", dar si pentru anumite servicii secrete. S-au făcut eforturi imense pentru a i se camufla fuga peste hotare.

Si la această oră, sotul Elodiei stă în puscărie, cu o sentintă bizară, concepută pe baza unor dovezi cât se poate de firave. Nu cumva este considerat si Cioacă drept un "pericol pentru opinia publică"? Oare cei care îl tin ascuns în puscărie, refuzându-i rejudecarea procesului, chiar sunt siguri că fostul politist Cioacă i-ar putea pedepsi pe unii divulgând presei anumite detalii din "activitătile" multiple si dubioase ale fostei lui sotii? Aparitia în mass-media a emailurilor codificate trimise de Elodia apropiatilor ei si răspunsurile acestora l-au transformat pe Cioacă într-o victimă a serviciilor secrete.

Ce ni se ascunde nouă, celor însetati de dreptate si adevăr? Că Elodia o făcea pe avocata spionându-si clientii arabi? Păi, dacă asa stau lucrurile, chiar că îsi punea în pericol sefii din serviciile secrete! Ce să ne mai mirăm că i-au făcut vânt peste granită!

Si, pentru ca minciunile si dezinformările să curgă mai departe, ca apa unui râu otrăvit cu cianură, nebuna de avocată din Brasov, unealta diversionistilor, se vaită pe la televiziuni că se teme de răzbunarea lui Cioacă. Vezi, Doamne, dacă el ar fi pus în libertate, i-ar suci gâtul ăla tipător cât ai bate din palme!

Încă o persoană ajunsă "pericol pentru opinia publică": avocata ELENA UDREA, ascunsă si ea după gratii. De data aceasta, victima nu a mai fost alungată spre tări exotice, ca fosta avocată Elodia. Pe Elena Udrea hainele prea luxoase au nenorocit-o. Nici nu vă imaginati ce sunt în stare să facă unele femei când devin invidioase pe toalele si frumusetea altora! Îndemnati de femeile din spatele lor, bărbatii pot să recurgă la fapte iresponsabile, cu urmări grave, deseori de nereparat. Elena Udrea si-a cumpărat haine de la Paris, ca si defuncta Elodia. Ce-i cu pofta asta de lux exorbitant, măi, fetelor? Dacă ati sti voi, prea-elegantele României, la ce pericole vă expuneti când expertii recunosc firme străine si bani prea multi în vesmintele voastre!

Cât de pretioase pot deveni flendurile de second-hand pentru mentinerea securitătii personale! De câte ori am fost în emisiuni televizate, hainele si bijuteriile mele, alese cu multă grijă, le-au stârnit degeaba curiozitatea celor care mi le priveau cu ochi de cunoscători într-ale modei. Jubilam în interiorul meu: sunt ieftine, măi copii, degeaba vă holbati la ele!

Năzdrăvana Elena Udrea, cea ajunsă din vârful rotii norocului drept sub ea, mai are un motiv să stea acum la izolare: s-a luat de piept cu serviciile secrete! Asa ceva nu se iartă nici în ruptul capului! Năpârstocul de Udrea a ajuns un "pericol pentru opinia publică". Oare câte cacealmale de felul acesta vom mai înghiti până când ne va lua Cel de Sus în lumea Lui? Prea multe întrebări si prea greu de răspuns la ele!

Nina Petre
16.02.2015

< Sus >

 

RĂZBOIUL OPIULUI

La sfârsitul secolului 18 si începutul secolului 19, capitalistii englezi, în primul rând cei din Compania Indiilor de Răsărit, nu erau multumiti de situatia în care se afla comertul anglo-chinez. Ei voiau o pătrundere neîngrădită pe piata chineză, încercând să distrugă industria manufacturieră a Chinei. Situatia s-a schimbat când Compania Indiilor de Răsărit a decis să se ocupe de cultivarea pe scară largă a opiului în India si de exportarea lui în China. Treptat, opiul a devenit marfa cea mai rentabilă în comertul anglo-chinez, aducând Companiei Indiilor de Răsărit profituri uriase. Caracterul dăunător al comertului cu opiu a condus spre epuizarea economiei chineze, dar nu numai atât. Opiul punea în pericol sănătatea populatiei. Fumatul opiului devenise un factor de distrugere morală si fizică a poporului chinez.

Un englez se încumetase chiar să afirme că negustoria cu sclavi era mult mai umană decât comertul cu opiu si că englezii nu-i ucideau pe negrii din Africa, fiind interesati de a-i mentine în viată. Nu le deformau natura omenească, nu le distrugeau mintea si nu le omorau sufletul. Vânzătorul de opiu, însă, ucidea corpul după ce corupsese, înjosise si pustiise fiiinta morală a nefericitilor păcătosi.

Englezii nu erau singurii otrăvitori ai poporului chinez. Statele Unite ale Americii participau si ele la comertul cu opiu în China.

Opiul era un produs obtinut din mac, usor de cultivat în India. Guvernul chinez, nelinistit de extinderea importului de opiu în tara sa, l-a interzis începând cu anul 1800. Împăratul Daoguang (care a domnit între 1821 si 1850) s-a încumetat să înfrunte direct problema contrabandei cu opiu. Numeroase lăzi cu drog au fost confiscate si distruse, iar comertul cu Marea Britanie, suspendat în mod oficial. A urmat Războiul Opiului, în 1840, pe care englezii l-au câstigat fără mare greutate.

Ajungând cu mintea în actualitate, observăm că plimbarea drogurilor de pe un continent pe altul si dintr-o tară în alta se face printr-o colaborare misterioasă, ascunsă de ochii si urechile unor intrusi care vor să stie prea multe. Mass-media românească abordează cu timiditate si spaimă problema drogurilor în societatea noastră. Este clar că ziaristilor li se bagă pumnul în gură, invocându-se motivul punerii în pericol a vânătorii de dealeri si drogati. În România, despre droguri se vorbeste mai mult în soaptă, subiectul fiind aproape un tabu.

Oamenii de rând se întreabă speriati cum de pot circula drogurile nestingherite pe drumurile tării, ajungând să fie consumate pe scară largă în localuri de alimentatie publică, la petrecerile private, la colturi de stradă sau chiar prin holurile unor blocuri. Oare cine să fie "zâna cea bună" a traficantilor de droguri? Că nu le pasă de nimeni si nimic! Pofta lor de bani este nesătioasă!

Am aflat de la televizor că în Malaysia traficantii de droguri sunt pedepsiti cu moartea. Ne mai mirăm că avioanele malaysiene cad ca mustele pe unde se nimereste?! Mai ales acela căutat aiurea prin oceane!

În unele tări s-a legalizat consumul de stupefiante, pentru tâmpirea populatiei, bineînteles. Omenirea are nevoie de prosti, drogati mangă, nu de revolutionari cu mintea ageră, dispusi să contribuie la schimbarea actualei "ordini mondiale". În România, guvernantii stau pe gânduri: îi lăsăm să se tâmpească în mod clandestin sau le dăm droguri pe retetă, pentru buna selectie naturală a românilor? Este clar că în vremurile de astăzi si în cele viitoare vor iesi învingători numai cei puternici din punct de vedere mental si fizic.

Mai am de adăugat ceva: consumul de stupefiante si, pe alocuri, de plante "exotice", cum este ayahuasca, nu poate să facă oamenii mai destepti. Dimpotrivă, modificările suferite de creierul uman într-o astfel de situatie sunt ireversibile. S-ar putea spune că drogatul nu va mai fi niciodată cum l-a născut mama lui. Priviti în jurul vostru si veti vedea că asa este! Presupusele manifestări paranormale cu care se laudă drogatii nu sunt altceva decât halucinatii ale unor creiere îmbolnăvite cu forta.

În ultimii ani, mi-au sosit emailuri în care se spunea cam asa: consumati, fratilor, ayahuasca si alte plante miraculoase care vă vor ajuta să ajungeti cu mintea în cele mai subtile straturi ale Universului! Nu le-am răspuns nimic celor care îsi făceau o astfel de publicitate gratuită, fiind interesati, probabil, să îsi vândă marfa ca pe vremea Chinei Imperiale.

În ceea ce mă priveste, beau cafele pe săturate, mintea îmi este ascutită ca briciul si muncesc pe rupte, fiindcă asa îmi place mie. Clarviziunea mea nu are nevoie de droguri.

Nina Petre
16.10.2014

< Sus >

 

RUSIA KIEVEANĂ

În secolele 6 si 7, pe teritoriul dintre Carpati si Don existau populatii slave sedentare, organizate în principate independente. Două secole mai târziu, în regiunea Novgorod au pătruns varegii (vikingii) condusi de trei frati. Cel mai în vârstă dintre ei, legendarul navigator RURIK, s-a stabilit în Novgorod, punând bazele dinastiei princiare a Rurikizilor. Astfel, varegul RURIK a întemeiat cnezatul Novgorod si primul stat rus. Urmasul său, cneazul OLEG, a cucerit Kievul (in jurul anului 882), sprijinit de o armată compusă din varegi si slavi, orasul devenind capitala Tării Rus'. Statul Kievean a reprezentat principalul centru al vechii Rusii. După moartea sa, OLEG a fost urmat în functia de Mare Cneaz de IGOR, acesta fiind considerat de unii istorici sovietici drept adevăratul întemeietor al liniei princiare rusesti. În anul 945, cneazul IGOR si-a pierdut viata într-o încăierare cu luptătorii tribului drevliani. Văduva lui IGOR, OLGA, s-a mentinut la putere timp de aproape 20 de ani, perioadă în care fiul lor, SVIATOSLAV, era minor. Cneaghina OLGA, convertită la crestinism, a fost mai târziu canonizată de Biserica Ortodoxă.

Cneazul SVIATOSLAV a domnit între anii 962 si 972, rămânând credincios religiei păgâne a strămosilor lui. Printre intentiile sale de domnitor s-a aflat aceea de a muta capitala tării de pe malurile Niprului pe cele ale Dunării. În acele vremuri, la Dunărea de Jos exista o zonă de convergentă a marilor linii comerciale care treceau prin Europa Centrală, Răsăriteană si Sud-estică. Viata în orase era intensă, iar activitătile economice, profitabile. Negustori din multe tări aduceau la Dunăre mătăsuri, haine scumpe, obiecte din aur si argint, blănuri pretioase, vin, fructe, ceară de albine, miere, sclavi din tinuturile rusesti, cai crescuti în Boemia si Ungaria. SVIATOSLAV s-a stabilit pe Dunăre, la Pereiaslavet (în Dobrogea). Împăratul bizantin IOAN TZIMISKES l-a obligat, în 971, să renunte la pretentiile de cucerire a Bulgariei si Crimeii si să revină la Kiev. Pe drumul de întoarcere spre Kiev, SVIATOSLAV a fost învins si ucis de un trib turcic dusman din stepele sudului, pecenegii. Astfel, tatăl (Igor) si Sviatoslav (fiul) au împărăsit acelasi destin tragic.

La fel ca în secolul 10, astăzi dorinta sefilor rusi de a-si întinde stăpânirea până la gurile Dunării sau chiar mai jos face mii de victime omenesti. Înteleptul de mai ieri, Presedintele Putin, s-a transformat pe neasteptate în Cneazul Putin, continuând cu orice fel de riscuri campania de cucerire a noi teritorii. Oamenii super-inteligenti ca Vladimir Putin pot fi si ei vulnerabili la atacurile psihotronice. Chiar dacă Presedintele Rusiei este protejat energetic de o armată de Rasputini, altii mai puternici telepatic l-au izolat de lumea exterioară, ecranându-i activitatea mentală. Atacurile psihotronice nu vin dinspre Occident sau Orient, ci din apropierea sa, de la "specialisti" plătiti bine de rivalii care vor să îi ia locul la conducerea tării. Din cauza acestor lupte pentru putere duse în interiorul Rusiei, tările vecine la vest si sud vor avea de suferit multă vreme. Nici noi, românii, nu suntem scutiti de necazuri, fiind luati de vârtejul acestei tornade si aruncati cine stie pe unde.

Nina Petre
14.09.2014

< Sus >

 

TĂTARII DIN CRIMEEA

În ziua de 8 aprilie 1783, tarina Ecaterina a II-a decidea alipirea Crimeii la Imperiul Rus. La 18 martie 2014, presedintele Vladimir Putin a hotărât anexarea Crimeii la Federatia Rusă.

Hanatul tătarilor crimeeni a fost un important stat din răsăritul Europei. Întemeietorul Hanatului din Crimeea, Hadji Ghiray (1440-1466) era un urmas al lui Genghiz Han. Dinastia ghiraidă a domnit în Crimeea până în anul 1783. Domnia hanului Sahib Ghiray (1532-1551) s-a încadrat în perioada de înflorire a Imperiului Otoman, aflat sub conducerea sultanului Süleyman Magnificul (1520-1566). Ajuns pe tronul Crimeii cu ajutorul lui Süleyman, Sahib Ghiray si-a condus statul după modelul otoman. Hanul organiza în fiecare săptămână un divan popular, ascultând cu atentie necazurile oamenilor simpli. Tătarii din pătura de jos se simteau protejati când se aflau în fata judecătorului sau a hanului, neavând retineri când îsi rosteau plângerile. Hanul lua hotărârile imediat. Tribunalele din Hanatul Crimeii nu prea aveau pe cine să judece. Tătarii nu obisnuiau să comită crime, nu încălcau legile, nu minteau, nu se înselau unii pe altii, nu se calomniau si nici nu aveau năravul intrigilor. Nimeni nu se temea de hoti, deoarece hotia nu făcea parte dintre obiceiurile lor.

De atunci au trecut sute de ani, timp în care s-au schimbat multe în Crimeea.

Gândindu-mă cât de cinstiti si corecti erau tătarii crimeeni în secolul 16, simt că mă prăbusesc într-o groapă mâloasă dacă încerc să fac o comparatie cu românii de astăzi.

La noi, tribunalele abia fac fată la nenumăratele procese, unele drepte, altele nedrepte. Puscăriile adăpostesc cu generozitate vinovati si nevinovati. La CEDO se face coadă, iar deciziile sosesc uneori după ce inculpatii s-au dus pe lumea cealaltă. Unii dintre români fură de sting, dar sunt imuni la legile juridice. Altii, nenorociti si săraci lipiti pământului, stau ani de zile în puscărie pentru că au rupt flori din parcuri sau le-a fost foame si s-au ospătat cu salam sustras din magazine.

De cum începu anul acesta, nu e zi dată de la Dumnezeu în care să nu vedem pe micul ecran domni si iar domni ajunsi în sălile tribunalelor, unii dintre ei chiar după gratii. Uneori îmi întreb bărbatul îngrozită: ce se întâmplă cu floarea politicienilor, a intelectualilor de înaltă tinută, a sefilor pe care mai ieri îi admiram pentru buna lor imagine publică? Mi se pare ciudat ca oameni deosebiti, cu studii peste hotare, cu doctorate si nu stiu câte facultăti, să apară la TV cu cătuse la mâini, iar apoi să ia calea puscăriilor!

Ce să mai credem, noi acestia, mărunti si modesti, despre oamenii de succes, bogati si răsfătati ai destinului? Să fie chiar adevărat că în România nu se poate face avere decât prin escrocherii? Atunci la ce mai este bun mult-trâmbitatul sistem capitalist, jinduit până la prostie de niscaiva români înainte de 1990? Ce se întâmplă cu personalitatea românului ajuns bogat si puternic, în comparatie cu cea a omului de rând, supravietuitor nefericit al propriului destin? Grele întrebări! Ne-ar trebui o sută de ani ca să răspundem la ele cum se cuvine.

Când eram mică, mama obisnuia să îmi spună după ce făceam vreo poznă: Vezi că vine Han Tătar si te pedepseste! Fiind basarabeancă, mai tinea minte câte ceva de la tătarii de prin partea locului. Oare umbra lui Han Tătar să fi poposit si pe la noi?

Nina Petre
16.08.2014

< Sus >

 

BRAHMANII-SACERDOTI

Institutia socială caracteristică Indiei ariene, veche de 3000 de ani, este casta. Cuvântul casta a fost creat de portughezi, având la origine latinul castus, care se traduce prin pur, curat, neamestecat. Sensul de grup exclusiv a apărut la începutul secolului XVII. Regimul castelor se întâlneste si la alte popoare asiatice sau africane, dar nicăieri nu este atât de riguros ca în India, unde reprezintă fundamentul întregului organism social, politic si religios.

Casta este o grupare închisă, formată din oameni care au aceeasi origine, ocupatii asemănătoare, un anumit tip de profesiuni, la care se adaugă drepturi si îndatoriri specifice, traditii comune si o ideologie bine determinată. Potrivit conceptiei religioase promovate de brahmanism, omul este de la nastere destinat sa apartină unei anumite caste, în functie de faptele meritorii sau nedemne săvârsite în decursul existentelor anterioare.

Organizarea societătii indiene în caste a fost concepută de brahmani în jurul anului 1000 înaintea erei noastre. În fruntea societătii se afla casta brahmanilor. Brahmanul (posesorul puterii sacre) era detinătorul traditiei. El se dedica vietii religioase si intelectuale, îndeplinea sacrificii rituale, transmitea învătăturile vedice. Cuvântul Brahman mai însemna si principiul absolut, divin, pe care îl slujea prin functiile sale. Brahmanul a fost considerat întotdeauna un maestru (guru) si un zeu printre oameni.

Treptat, brahmanii au ajuns să se bucure de un singur privilegiu religios si anume că sacerdotii (preotii) erau alesi numai din casta lor. Ceilalti brahmani au primit dreptul să practice diverse profesii si ocupatii. Brahmanii-sacerdoti (preotii) aveau obligatia cunoasterii temeinice a Cărtilor Sacre si a unei conduite morale ireprosabile. Erau întretinuti de Stat, nu plăteau taxe si impozite, nu puteau fi torturati sau condamnati la moarte. Cea mai grea pedeapsă pentru ei era tăierea părului lung, purtat în formă de coc pe crestet sau pe o tâmplă. Această măsură implica excluderea din castă.

Sacerdotii nu erau simpatizati de membrii celorlalte caste. Multi erau prea orgoliosi, ipocriti, profitori, abuzând de pozitia lor socială. Unii se ocupau cu vrăjitoria sau ghicitul. Practica veche a vrăjitoriei era respinsă de cărtile sacre. La fel si ghicitul. Totusi, majoritatea sacerdotilor erau demni de cel mai mare respect prin viata modestă si pioasă pe care o duceau. Tuturor brahmanilor le era permis să se ocupe cu calcule astrologice si astronomice. Aceste discipline au cunoscut în India o largă dezvoltare.

În vremurile noastre, Astronomia a devenit o stiintă de elită. Ea necesită studii îndelungate, pe care nu le poate face oricine. Astrologia însă, considerată o pseudo-stiintă, este accesibilă tuturor celor care stiu să scrie, să citească, să socotească la nivelul claselor primare si, mai ales, să aibă tupeul de a sustine sus si tare că planetele ne guvernează viata, karma si destinul. Eu nu m-as duce cu mintea chiar atât de departe, în Univers, pentru a descoperi adevărul despre fiinta umană. El este ascuns mult mai aproape, în aura energetică si în memoria spiritului. Cei care au priceperea de a-l citi nu mai sunt dependenti de ipoteticele suverane, planetele.

Nina Petre
13.08.2014

< Sus >

 

OFRANDE ZEILOR

AZTECII au reprezentat o populatie amerindiană care a format un imperiu puternic în Mexicul central. Imperiul Aztec a fost distrus in secolul 16 de către conquistadorii spanioli. Războinicii de sorginte nahua proveniti din Mexicul de nord au primit de la spanioli numele de azteci după tara lor de origine Aztlan ("tara bâtlanilor" sau a "soarelui"). În preajma anului 1325 si-au întemeiat capitala, Tenochtitlan, pe locul actualului mare oras Ciudad de Mexico.

Printre numerosii zei venerati de azteci se afla si cel al războiului, Huitzilopochtli. Conform credintelor aztece, omul trăia datorită bunăvointei zeilor. Acestia aveau nevoie, ca si oamenii, să trăiască si să fie puternici. Cea mai bună hrană pentru zei era inima omului. Zeii le ofereau aztecilor protectia si puterea lor, ajutându-i să prospere. Drept recunostintă, aztecii sacrificau inimi pentru a le păstra bunăvointa. Prosperitatea fiecărui trib se datora în primul rând succeselor militare. Zeului războiului îl plăceau inimile adversarilor. Acestea se obtineau foarte greu, fiindcă nu se puteau lua prizonieri fără victorii militare. Victoriile în războaie deveneau posibile numai prin îngăduinta zeului Huitzilopochtli. Astfel, sacrificiul ducea la război, iar războiul, din nou la sacrificiu. Prizonierii de război constituiau jertfa cea mai de seamă. Cu cât erau mai viteji si de rang mai înalt, cu atât jertfa era mai pretuită de zei. Aztecii considerau sacrificiile omenesti drept un lucru natural. Pentru prosperitatea Templului Mare au fost sacrificati 20000 de oameni. Conquistadorii spanioli au găsit mii de cranii în gardurile de la Tenochtitlan.

Revenind cu gândurile în actualitate, mă întreb cărui zeu războinic i-au fost jertfite vietile pasagerilor din avionul mortii doborât zilele trecute în Ucraina. Câteva zeci de cadavre nici măcar nu au fost culese de pe câmp. Vajnicii separatisti le-au lăsat să putrezească printre ierburi, la discretia sobolanilor, insectelor si păsărilor de pradă. Nu cumva inimile lor au fost smulse de corbi si date ofrandă zeilor războinici ai Pământului?! Asa, ca să fie cât mai multe războaie si sacrificii umane! Istoria Lumii se repetă necontenit, iar noi nu avem puterea să ne împotrivim vointei zeilor. Cât de neînsemnati suntem!

25.07.2014

< Sus >

 

CAZACII DE PE DON

Aseară, un individ se văicărea la televizor că nu stie cine sunt cazacii si ce naiba caută ei prin Ucraina. Îi răspund pe această cale, desi sunt convinsă că nu îl interesează site-ul nostru.

Cuvântul qazaq în limba turcă înseamnă vagabond, hoinar. Începând cu secolul 15 au fost numiti cazaci membrii triburilor seminomade din sudul Rusiei, stabiliti în zona Donului si a Niprului. Cazacii erau bine organizati din punct de vedere militar, fiind condusi de căpetenii numite hatmani. În anul 1654, cazacii de pe Nipru s-au supus tarului Rusiei Aleksei Mihailovici (membru al dinastiei Romanovilor). Spre deosebire de ei, cazacii de pe Don si-au apărat autonomia, pornind mari răscoale conduse de Stenka Razin (în 1667), Mazepa (în 1709) si Pugaciov (în 1774).

Emelian Ivanovici Pugaciov (1742-1775), fiu al unui sef al cazacilor de pe Don, si-a urmat serviciul militar în armata rusă. În 1773, prefăcându-se a fi unul dintre slujitorii tarului Petru III, a condus o puternică răscoală a cazacilor si a tăranilor împotriva tarinei Ecaterina a II-a Alekseevna cea Mare. Capturat în august 1774, Pugaciov a fost dus la Moscova într-o cuscă de fier, torturat si executat în public. Amintirea faptelor sale pline de eroism a rămas vie în constiinta poporului rus.

În anul 1775, Ecaterina a II-a a dispus desfiintarea triburilor de cazaci de pe Nipru si Don, încadrându-le luptătorii în armata imperială, sub forma unor contingente de cavalerie, acestea devenind adevărate trupe de elită. Renumele de militari neînfricati le-a creat cazacilor o imagine exceptională. În regiunea Donului aveau o oarecare autonomie, răsplătindu-si tarul cu sprijin militar neconditionat, de câte ori era necesar. Trupele de cazaci se echipau din banii proprii în privinta uniformei si a cailor folositi în lupte. Uniformele lor aveau culorile armatei imperiale. Iarna purtau renumitele căciuli din blană numite papaha. Armamentul cazacilor cuprindea o lance (sulită) foarte lungă, o sabie fără gardă si o carabină. Cazacii de pe Terek si cei din Kuban aveau în plus pumnal si pistol.

Cazacii din secolele 16-17 s-au închinat Moscovei, voind să scape de dominatia polonezilor. Cei de astăzi se roagă cu fata către Moscova, strigându-si idealul de libertate: Nu mai vrem la Ucraina, vrem la mama-Rusia! Spre deosebire de tarii din alte secole, tarul Putin i-a încurajat să nesocotească ospitalitatea ucraineană, le-a dat rachete, să tragă cu ele după vrăbii, si niste uniforme ponosite, de mai mare batjocura. Unde sunteti voi, mândrii cazaci ai vremurilor apuse? Urmasii vostri trag aiurea în avioane, ucid sute de civili nevinovati, scormonesc prin ierburi în căutare de bani, bijuterii si alte bunuri pretioase, iar de lesurile victimelor îi doare în cot!

Aflând despre numărul mare al cetătenilor olandezi sfârtecati în explozia avionului doborât săptămâna trecută în Ucraina, m-am întrebat cu stupoare: De ce să li se întâmple tocmai olandezilor asa ceva? Ei sunt oameni pasnici, nu vor cuceriri peste hotare, multumindu-se cu tărisoara lor brăzdată de ape limpezi si plină de verdeată. Cercetând an de an vietile unor antecesori spirituali si citind de zor crâmpeie din Istoria Omenirii, am înteles că olandezii, în expansiunea lor colonială peste mări si tări, nu au fost mai duri si mai necrutători decât cuceritorii spanioli, portughezi, francezi sau englezi. Atunci, cum să întelegem actiunea karmei asupra diferitelor popoare? Unele o duc minunat, sub aripa unei karme istorice dificile, iar altele, sărăcutele, nu mai reusesc să scape de nevoi si războaie. Unii spun că stie Dumnezeu ce face! Oare Dumnezeu să fie pentru unii mumă si pentru altii ciumă? Neputând răspunde la o astfel de întrebare, conchidem resemnati: karma o fi de vină!

21.07.2014

< Sus >

 

SEMNUL DIAVOLULUI

În perioada Evului Mediu, obsesia pentru lucrările diavolesti provoca deseori manifestări de criminalitate, întretinute de institutia religioasă numită Inchizitie. Slujitorii sadici ai Inchizitiei culegeau neobositi informatii despre oamenii însemnati din nastere cu presupusele semne ale diavolului. Printre cele mai căutate astfel de semne se aflau petele de pe piele, de mărime si formă diferită, semănând cu sopârle sau broaste. Nefericitii purtători ai unor astfel de semne ajungeau în beciurile inchizitorilor, unde erau torturati cumplit si ucisi în chinuri groaznice.

Dar cum Istoria Omenirii este nemuritoare ca si Cosmosul, faptele trecutului pot să revină oricând, îmbrăcând aspecte din ce în ce mai rafinate, asa cum se întâmplă si în lantul reîncarnărilor.

Nu le dau dreptate inchizitorilor din Evul Mediu. Îmi amintesc totusi de persoane însemnate pe cap si pe frunte, capabile de fapte iesite din comun, partial luminoase, partial întunecate. Un exemplu de mare răsunet îl reprezintă fenomenul Gorbaciov, sub influenta căruia s-a întors pe dos toată Europa. Un alt însemnat apare deseori la televiziunile românesti, cu ifose de mare psiholog, băgând groaza în adulti si copii cu privirea dură, vorba tăioasă, demnă de un inchizitor, si cicatricea oribilă de pe frunte. Oare individul să-si fi spart toate oglinzile din casă?!

17.07.2014

< Sus >