Home

AM MURIT ŞI M-AM DESCOPERIT PE MINE ÎNSĂMI

Povestea unei experienţe în apropierea morţii, de Anita Moorjani

Din cartea sa Dying to Be Me. My Journey from Cancer to Near Death, to True Healing (2012)

 Anita Moorjani

În această autobiografie profund inspirată, Anita Moorjani povesteşte cum, după ce a suferit de cancer timp de patru ani, organele ei aproape că şi-au încetat activitatea, copleşite de celulele maligne care se răspândiseră în întregul ei corp. Odată intrată în comă, ea a trăit o experienţă în apropierea morţii în timpul căreia a înţeles măreţia spirituală a fiinţei sale, dar şi cauzele reale ale bolii sale. După ce şi-a revenit din comă, starea ei de sănătate s-a îmbunătăţit atât de rapid încât a fost externată din spital după numai câteva săptămâni, fără să mai aibă vreo urmă de cancer în corp.

În paginile acestei cărţi, Anita îşi povesteşte copilăria trăită la Hong Kong, conflictele prin care a trecut în timpul procesului de alegere a unei cariere şi de descoperire a sufletului ei pereche, dar şi boala care a făcut-o să ajungă în spital, unde a sfidat toate cunoştinţele medicale. Făcând parte dintr-o familie hindusă ce trăia în mijlocul unei comunităţi chineze şi britanice, Anita a crescut într-un mediu cultural conflictual, în care obiceiurile culturale şi religioase se băteau cap în cap.

În ultima parte, autoarea îşi arată talentul de adevărat mentor spiritual, opiniile sale elevate şi de bun-simţ fiind de mare valoare pentru oricine se apropie de spiritualitate.

Pentru a esenţializa materialul, am eliminat pasajele biografice şi medicale care nu erau necesare transmiterii mesajului spiritual şi psihologic. (R.P.)

 

Capitolele selectate din carte :

Partea a II-a: Călătoria mea către moarte… şi înapoi

7. Părăsirea acestei lumi

8. O realitate infinită, dar absolut fantastică

9. Realizarea miracolului (fragmente)

11. "Doamnă, oricum aş privi lucrurile, ar trebui să fii moartă!" (fragment)

12. Viaţa privită prin alţi ochi (fragmente)

13. Găsirea Căii mele

14. Vindecarea este doar începutul (fragment)
 

Partea a III-a: Ce am înţeles în urma acestei experienţe

15. De ce m-am îmbolnăvit… şi de ce m-am vindecat (fragment)

16. Sinele infinit şi energia universală

17. Permisiunea de a fi tu însuţi

18. Întrebări şi răspunsuri

Cuvânt de încheiere

 

Puteţi citi cartea integrală cumpărând-o din librării sau online: AICI

Editată în 2012

www.anitamoorjani.com 

Versiunea acestei pagini web în format .doc

 

Am murit şi m-am descoperit pe mine însămi

călătoria mea de la cancer la vindecarea profundă, trecând printr-o experienţă în apropierea morţii

 de ANITA MOORJANI

(fragmente)

 

Partea a II-a: Călătoria mea către moarte… şi înapoi

 

Capitolul 7

Părăsirea acestei lumi

În timp ce eram dusă de urgenţă la spital, lumea din jur a început să mi se pară onirică şi suprarealistă. Simţeam cum mă îndepărtez din ce în ce mai tare de conştiinţa mea obişnuită. Când am ajuns la spital mă aflam în comă, şi niciun medic nu mi-a mai dat vreo şansă de scăpare.

Când medicul oncolog (o femeie) m-a văzut, faţa sa a reflectat vizibil şocul pe care îl simţea.

– Chiar dacă inima soţiei dumneavoastră continuă să bată, i-a spus ea lui Danny, ea nu se mai află printre noi. Este prea târziu pentru a o mai putea salva.

Cine se crede, de vorbeşte aşa? m-am întrebat în sinea mea. Nu m-am simţit mai bine în întreaga mea viaţă! Şi de ce arată atât de speriaţi şi de îngrijoraţi mama şi Danny? Mamă, te rog, nu mai plânge. Ce nu este în regulă? Plângi cumva din cauza mea? Nu mai plânge, căci mă simt bine, sincer, dragă mamă, mă simt nemaipomenit de bine! Eram convinsă că rostesc aceste cuvinte cu voce tare, dar nu s-a auzit nimic. Nu mai aveam voce.

Mi-aş fi dorit să o îmbrăţişez pe mama, să o mângâi şi să îi spun că mă simt bine. Nu puteam înţelege de ce nu reuşesc să fac acest lucru. De ce nu mai coopera cu mine corpul meu? De ce zăceam acolo, complet rigidă, în condiţiile în care doream să îmi îmbrăţişez soţul preaiubit şi pe mama, asigurându-i că mă simt bine şi că nu mai am deloc dureri?

Din cauza gravităţii situaţiei, doctoriţa a chemat un alt medic oncolog. Deşi eram aproape moartă, eram mai plenar conştientă de ceea ce se petrecea în jurul meu decât în starea mea fizică obişnuită. Nu îmi mai puteam folosi cele cinci simţuri biologice, dar receptam toate informaţiile, cu o acuitate mult mai mare decât dacă mi-aş fi folosit organele fizice. Aveam acces la un alt tip de percepţie, care îmi permitea nu doar să percep ce se întâmpla, ci şi să îmbrăţişez cu conştiinţa mea totul, ca şi cum aş fi fuzionat cu realitatea din jurul meu.

Ştiam când primeam vizite, cine erau şi ce făceau vizitatorii mei. Deşi ochii mei fizici erau închişi, eram perfect conştientă de tot ce se petrecea în jurul meu, până la ultimele detalii. Percepţiile mele erau mai acute decât dacă aş fi fost trează şi dacă m-aş fi folosit de simţurile mele fizice. Eram conştientă nu doar de ceea ce se petrecea în jurul meu, dar şi de ceea ce simţeau oamenii. Le puteam simţi cu uşurinţă temerile, lipsa de speranţă şi resemnarea în faţa situaţiei mele.

Danny şi mama arată atât de trişti şi de speriaţi. Mi-aş dori să le pot spune că nu mai am dureri. Mamă, te rog, nu mai plânge! Mă simt bine! Sunt chiar aici, lângă tine!

Chiar dacă în jurul meu se întâmplau foarte multe lucruri, era suficient să îmi focalizez atenţia asupra lor pentru a le percepe până la cele mai mici detalii.

– Nu-i pot găsi venele, s-a agitat un asistent. Îi puteam simţi teama din voce. S-au retras complet. O, uitaţi-vă la braţele ei. Nu mai au deloc carne pe ele. Corpul ei nu a mai absorbit substanţele nutritive de ceva vreme.

Îmi amintesc clar că asistentul era bărbat.

Pare atât de lipsit de speranţă, m-am gândit. Cred că are de gând să renunţe, şi nu îl pot învinovăţi.

– Are plămânii plini de lichid. Se îneacă în propriile sale fluide. Va trebui să i-l scot din plămâni, ca să poată respira mai uşor.

De data aceasta, cel care vorbise era medicul oncolog. Mă uitam la medici şi la asistenţi cum lucrau asupra corpului meu nemişcat, care mi se părea prea nesemnificativ pentru a putea conţine conştiinţa mea, aşa cum o percepeam acum.

Deşi echipa medicală acţiona cu rapiditate, îmi dădeam seama că acceptaseră cu toţii că era inutil, întrucât nu îmi mai acordau nicio şansă. Chiar dacă nu mai puteam simţi nimic la nivel fizic, eram plenar conştientă de tot ce se întâmpla în jurul meu şi simţeam o stare de libertate pe care nu o mai simţisem niciodată până atunci.

Uau! E incredibil! Mă simt atât de uşoară şi de liberă! Ce se întâmplă? Nu m-am simţit niciodată atât de bine, în viaţa mea! Nu mai am nevoie de tuburi şi de scaunul cu rotile. Mă pot mişca liber, fără niciun ajutor! Iar respiraţia nu mă mai apasă. E uimitor!

Nu simţeam nici cel mai mic ataşament emoţional faţă de corpul meu aparent lipsit de viaţă care zăcea pe patul de spital. Parcă acesta nu mi-ar fi aparţinut niciodată. Mi se părea prea mărunt şi prea nesemnificativ pentru a găzdui toate senzaţiile pe care le experimentam. Mă simţeam liberă şi de o măreţie sublimă. Durerile, tristeţea şi suferinţele dispăruseră fără urmă! Eram complet în largul meu. Nu-mi aminteam să mă fi simţit vreodată atât de bine.

Parcă fusesem o prizonieră în propriul meu corp în ultimii patru ani în care cancerul mi-a măcinat forma fizică, iar acum eram în sfârşit eliberată. Mi se părea că gust pentru prima oară în viaţă adevărata senzaţie a libertăţii! Mă simţeam uşoară şi realizam că pot fi în mai multe locuri în acelaşi timp… fapt care nu mi se părea deloc neobişnuit. Dimpotrivă, mi se părea absolut normal, ca şi cum aceasta ar fi fost modalitatea firească de a percepe realitatea. Nu mi se părea ciudat nici măcar faptul că îl puteam auzi pe soţul meu discutând cu medicul pe un coridor, la vreo 15 metri de salonul în care mă aflam.

– Nu mai putem face nimic pentru soţia dumneavoastră, domnule Moorjani. Organele ei au încetat să mai funcţioneze. Are tumori de mărimea lămâilor în întregul sistem limfatic, de la baza craniului şi până mai jos de abdomen. Creierul ei este plin de fluide; la fel şi plămânii. Leziunile de pe piele îi puroiază. Nu va reuşi să treacă nici măcar de această noapte.

Nu îl mai văzusem niciodată pe acest medic.

Am văzut cum Danny se schimbă la faţă din cauza neliniştii şi mi-aş fi dorit să îi pot striga: „Sunt bine, iubitule, sunt bine! Nu-ţi mai face griji. Nu-l asculta pe medic. Ce spune nu este adevărat!“ Nu am putut însă. Nu s-a auzit niciun sunet. Danny nu mă putea auzi.

– Nu vreau să o pierd. Nu sunt pregătit pentru asta, a spus Danny.

Deşi nu mai eram deloc ataşată de corpul meu, mă impresiona drama creată în jurul lui. Cel mai mult îmi doream ca Danny să scape de disperarea profundă pe care o simţea la gândul că mă va pierde.

Iubitule, mă auzi? Te rog, ascultă-mă! Vreau să ştii că sunt bine!

De îndată ce m-am implicat emoţional în drama din jurul corpului meu, m-am trezit că sunt trasă departe de acesta, ca şi cum aş fi făcut parte integrantă dintr-un plan mai mare care se afla în plină desfăşurare. Simţeam cum ataşamentul meu se destramă şi am început să realizez că totul era perfect şi sedesfăşura conform planului.

În timp ce emoţiile mele se retrăgeau, nemaifiind acaparate de mediul înconjurător, am constatat o dilatare a conştiinţei mele, care a început să umple întregul spaţiu, până când nu am mai simţit nicio diferenţă între mine şi restul lumii. Am devenit astfel una cu realitatea, inclusiv cu fiinţele care o populau. Eram perfect conştientă de toate schimburile de cuvinte dintre familia mea şi medici, deşi corpul meu se afla la o anumită distanţă de aceştia (nu se aflau nici măcar în salonul meu). Am recunoscut expresia terorizată de pe faţa soţului meu şi i-am putut simţi teama. Eram una cu el.

Simultan, am devenit conştientă de prezenţa lui Anoop, fratele meu, care se afla într-un avion, la câteva mii de mile distanţă, venind să mă vadă. Privindu-i faţa îngrijorată, am simţit că mă implic din nou în drama emoţională aflată în plin proces de desfăşurare în lumea fizică.

O, uau! Uite-l pe Anoop! Este într-un avion. De ce pare atât de îngrijorat? S-ar zice că vine la Hong Kong să mă vadă!

Îmi amintesc clar că i-am simţit graba de a ajunge la mine. Am simţit instantaneu o emoţie puternică ce m-a atras către el.

O, bietul meu Anoop. Este atât de îngrijorat pentru mine şi doreşte să ajungă înainte să mor. Nu-ţi face griji, Anoop. Te voi aştepta. Nu trebuie să te simţi grăbit! Nu mă mai doare nimic, dragul meu frate!

Mi-aş fi dorit să îl pot îmbrăţişa şi să îl asigur că mă simt bine, şi nu puteam înţelege de ce nu mă aude.

Sunt aici, frate!

Mi-am dorit atunci ca trupul meu fizic să nu moară înainte de sosirea lui. Eram perfect conştientă cât de mult l-ar fi întristat acest lucru şi nu doream să treacă prin această durere.

La fel ca mai înainte, când afecţiunea pe care i-o purtam fratelui meu a început să mă tragă înapoi în această lume fizică, fiind copleşită la gândul durerii pe care i-o provoca moartea surioarei sale mai mici, am simţit că sunt trasă undeva departe. Ori de câte ori emoţiile mele legate de o situaţie terestră începeau să prevaleze, conştiinţa mea se dilata imediat, iar eu mă simţeam eliberată de orice ataşament. Realizam din nou că există un plan mai mare aflat în plină desfăşurare şi că totul este perfect în marea schemă a lucrurilor.

Cu cât mă dilatam mai mult, cu atât mai firească mi se părea această stare miraculoasă de conştiinţă. De fapt, ea nu mi se părea deloc neobişnuită. Dimpotrivă, mi se părea perfect naturală. Simultan, continuam să fiu plenar conştientă de procedurile pe care mi le administrau medicii, deşi toată lumea mă credea inconştientă din cauza comei.

Am continuat astfel să mă dilat din ce în ce mai departe, fiind din ce în ce mai puţin atrasă de mediul fizic. Timpul şi spaţiul nu mă mai limitau, iar conştiinţa mea devenea din ce în ce mai nelimitată. Nu mai simţisem niciodată libertatea pe care o simţeam acum. Senzaţia pe care o trăiam nu poate fi descrisă altfel în cuvinte decât ca o bucurie fără margini, dublată de o stare de exaltare şi de fericire. O parte din cauza acesteia era eliberarea de durerile şi de starea de rău a corpului meu muribund, şi de toate suferinţele pe care mi le provocase boala.

Pe măsură ce am continuat să îmi dilat conştiinţa în lumea de dincolo, devenind treptat una cu întreaga realitate, am simţit cum ataşamentele mele emoţionale faţă de persoanele dragi şi de lumea fizică încep să pălească. Am fost înconjurată de o iubire necondiţionată care depăşea orice imaginaţie. De fapt, termenul de iubire necondiţionată nu descrie foarte bine această stare, căci aceste cuvinte au fost folosite atât de des încât aproape că şi-au pierdut orice semnificaţie. Cert este că bătălia fizică pe care am purtat-o atâta vreme cu boala s-a sfârşit, iar eu trăiam o senzaţie sublimă de libertate.

Nu mă simţeam ca şi cum aş fi plecat fizic în altă parte. Senzaţia era mai degrabă de trezire. Era ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un vis urât. Sufletul meu îşi realiza în sfârşit măreţia sublimă, dilatându-se mult dincolo de corpul meu şi de întreaga lume fizică. Devenea din ce în ce mai mare, până când a ajuns să includă în sine întreaga existenţă fizică, după care a continuat să se dilate într-o altă lume, care transcendea timpul şi spaţiul, incluzându-le în acelaşi timp.

M-am simţit scăldată în iubire, bucurie, extaz şi minunare. Nu mi-aş fi putut imagina niciodată că iubirea poate fi atât de intensă. Mă simţeam mai liberă şi mai vie decât fusesem vreodată pe pământ. Ştiam tot ce se întâmpla în planul fizic, de pildă conversaţiile dintre familia mea şi medici, deşi acestea aveau loc departe de patul meu de spital.

Aceste senzaţii copleşitoare se derulau într-o lume a lor, pe care cuvintele umane nu o pot descrie. Iubirea necondiţionată, pură şi absolută, prevala mai presus de orice, depăşind cu mult tot ce experimentasem vreodată. Era o iubire care nu judeca şi nu critica, şi ştiam că nu trebuie să fac nimic special pentru a o merita sau pentru a mă dovedi demnă de ea.

Spre marea mea uimire, am devenit conştientă de prezenţa tatălui meu, care murise cu zece ani în urmă, iar această prezenţă m-a reconfortat mai mult decât aş fi crezut că este posibil.

Tată, eşti aici! Nu-mi vine să cred!

Nu rosteam propriu-zis aceste cuvinte. Mai degrabă le gândeam. De fapt, mai mult simţeam emoţiile din spatele cuvintelor, ca şi cum în acea lume principala modalitate de comunicare erau emoţiile.

Da, sunt aici, scumpa mea, şi am fost dintotdeauna aici, lângă tine şi lângă întreaga noastră familie! – mi-a transmis tata. Nici el nu s-a exprimat prin cuvinte, ci doar prin emoţii, dar le-am înţeles perfect.

Am recunoscut apoi esenţa bunei mele prietene, Soni, care murise de cancer cu trei ani înainte. Prezenţa celor doi m-a umplut de o stare pe care nu o pot descrie decât ca entuziasm. Era ca şi cum m-ar fi îmbrăţişat, şi m-am simţit extrem de reconfortată. Am ştiut atunci că au fost alături de mine cu mult timp înainte ca eu să devin conştientă de prezenţa lor, de-a lungul întregii mele boli.

Eram de asemenea conştientă de prezenţa altor fiinţe în jurul meu. Nu le recunoşteam, dar ştiam că mă iubesc foarte mult şi că încearcă să mă protejeze. Am înţeles că s-au aflat alături de mine tot timpul, înconjurându-mă cu o iubire infinită, chiar dacă eu nu am fost conştientă de ea.

M-a bucurat enorm reîntâlnirea cu esenţa lui Soni, căci îmi lipsise foarte mult de-a lungul anilor care s-au scurs după moartea ei. Nu mai simţeam nimic altceva decât o stare de iubire necondiţionată, atât pentru ea cât şi din partea ei. Şi atunci, esenţa mea a fuzionat cu cea a lui Soni, iar eu am devenit una cu ea. Cu această ocazie, am înţeles că ea putea exista simultan oriunde dorea, alături de toţi cei dragi ei.

Deşi nu îmi mai foloseam cele cinci simţuri fizice, aveam o percepţie nelimitată, ca şi cum aş fi avut acces la un simţ nou, cu mult mai acut decât cele cu care suntem noi obişnuiţi. Aveam o vedere periferică de 360 de grade şi puteam vedea întregul mediu din jurul meu. Deşi acest lucru pare uimitor pentru un pământean, atunci mi se părea perfect normal. Dintr-odată, corpul meu fizic mi s-a părut o închisoare.

Timpul în această dimensiune era extrem de diferit, căci puteam simţi toate momentele în simultaneitate. Îmi puteam percepe trecutul, prezentul şi viitorul în acelaşi timp. De fapt, am devenit conştientă de derularea simultană a mai multe vieţi. De pildă, într-una din aceste încarnări aveam un frăţior mai mic decât mine, faţă de care eram foarte protectoare. Şi totuşi, esenţa acestuia era aceeaşi cu a lui Anoop, doar că în această existenţă eu eram sora mai mare. Ne aflam amândoi într-un mediu rural subdezvoltat, într-o epocă şi într-un loc pe care nu am reuşit să le identific. Locuiam într-o colibă de chirpici aproape deloc mobilată, iar eu aveam grijă de Anoop în timp ce părinţii noştri lucrau la câmp.

În timp ce experimentam senzaţiile asociate cu o soră mai mare extrem de protectoare, având grijă ca frăţiorul meu să aibă ce mânca şi să nu păţească nimic, nu mi s-a părut deloc că aş trăi o viaţă anterioară. Deşi scena la care asistam avea într-adevăr conotaţii istorice, în acea dimensiune mi se părea că se petrece aici şi acum.

Cu alte cuvinte, timpul nu se derula liniar, la fel ca pe pământ. Mintea noastră terestră interpretează secvenţial ceea ce se întâmplă, dar atunci când nu ne  manifestăm printr-un corp fizic totul se petrece în simultaneitate.

Deşi în acea dimensiune percepţia simultană a trecutului, prezentului şi viitorului nu mă deranja deloc, ci dimpotrivă, părea să clarifice toate lucrurile, sunt conştientă că descrierea ei acum creează o stare de confuzie. Secvenţialitatea timpului nu pare evidentă în afara timpului liniar, dar în această dimensiune fizică acest lucru este greu de înţeles şi de acceptat.

Cele cinci simţuri fizice ne limitează, permiţându-ne să ne focalizăm doar asupra unui moment o dată, după care mintea noastră uneşte între ele aceste momente, creând iluzia timpului liniar. Aceleaşi simţuri ne împiedică să percepem în totalitate spaţiul înconjurător, limitându-ne doar la ceea ce putem percepe cu ajutorul ochilor, urechilor şi al celorlalte organe ale simţurilor. Cât timp nu m-am aflat sub incidenţa limitatoare a simţurilor, am putut percepe însă totul în simultaneitate.

Această modalitate nouă de percepţie era uluitoare, fiind imposibil de descris cu adevărat în cuvinte, în pofida eforturilor mele. Claritatea pe care mi-o transmitea ea era desăvârşită.

Universul chiar are o logică! – am realizat. În sfârşit înţeleg! Acum ştiu de ce a trebuit să mă îmbolnăvesc de cancer! În acel moment eram prea fascinată de ceea ce mi se întâmpla pentru a insista asupra cauzelor, dar aveam să fac acest lucru în scurt timp. Am înţeles de asemenea de ce am trăit această viaţă – care a fost scopul pe care mi l-am propus atunci când mi-am asumat-o.

Cum se face că înţeleg dintr-odată toate aceste lucruri? – am dorit să ştiu. Cine îmi oferă toate aceste informaţii? Dumnezeu? Krishna? Buddha? Iisus? Şi atunci, am fost copleşită de realizarea faptului că Dumnezeu nu este o fiinţă, ci o stare existenţială… iar eu mă aflam acum exact în această stare!

Mi-am văzut viaţa ca pe un fir într-o ţesătură infinită, extrem de complexă şi de colorată. Toate celelalte fire şi culori erau relaţiile mele, inclusiv fiecare viaţă pe care am influenţat-o într-un sens sau în altul. Astfel, existau fire care îi reprezentau pe mama, pe tata, pe fratele meu, pe soţul meu şi pe toate celelalte persoane cu care mi-am intersectat destinul, indiferent dacă într-un sens pozitiv sau negativ.

Uau, există chiar şi un fir care mă leagă de Billy, colegul meu de clasă care m-a abuzat în copilărie!

Toate aceste fire erau ţesute şi creau marea tapiserie a vieţii mele de până acum. Eu însămi reprezentam un singur fir, dar acesta era esenţial pentru crearea imaginii de ansamblu.

Cu această ocazie, am înţeles că am datoria (faţă de mine însămi, faţă de celelalte persoane din viaţa mea şi faţă de viaţă însăşi) să îmi manifest întotdeauna esenţa unică. Încercarea de a fi altcineva sau altceva nu mă făcea mai bună, ci doar mă îndepărta de sinele meu real! Simultan, îi împiedica pe ceilalţi să mă perceapă aşa cum sunt, iar pe mine să interacţionez în mod autentic cu ei. Această lipsă de autenticitate privează întregul Univers de mine, așa cum mi-am dorit eu să vin pe Pământ, și de ceea ce am venit eu să exprim.

Aflată în această stare de claritate, am înţeles că eu nu sunt cea care am crezut întotdeauna că sunt. Iată-mă! Nu mai am un corp, o rasă, o credinţă sau alte convingeri… dar continui să exist! Atunci, ce sunt? Cine sunt? Nu mă simt în niciun fel redusă sau diminuată. Dimpotrivă, nu m-am simţit niciodată atât de măreaţă, de puternică şi de omniprezentă. Hm, chiar că nu m-am simţit niciodată în acest fel!

Aşadar, nu mai aveam un corp şi trăsăturile mele fizice obişnuite, dar esenţa mea pură continua să existe, şi nu ca un element redus al sinelui meu integral. Dimpotrivă, mă simţeam infinit mai măreaţă şi mai intensă decât eul meu fizic, nelimitată şi eternă, ca şi cum aş fi existat dintotdeauna şi ca şi cum voi continua să exist de-a pururi. Cunoaşterea la care aveam acces îmi tăia literalmente respiraţia!

Cum de nu am observat niciodată până acum toate aceste trăsături ale mele? – m-am întrebat.

Privind marea tapiserie a vieţii mele de până acum, am putut identifica cu precizie ce anume m-a făcut să devin cea care eram în momentul de faţă.

Ce viaţă am mai avut şi eu! Oare de ce a trebuit să fiu întotdeauna atât de dură cu mine însămi? De ce m-am criticat tot timpul? De ce am simţit nevoia să mă autopedepsesc? De ce am fost incapabilă să îmi susţin punctele de vedere şi să îi arăt lumii splendoarea sufletului meu?

De ce a trebuit să îmi reprim inteligenţa şi creativitatea  naturală pentru a le face pe plac altora? Ori de câte ori am spus da în condiţiile în care doream să spun nu, m-am trădat pe mine însămi! De ce m-am călcat tot timpul în picioare doar pentru a obţine aprobarea celorlalţi oameni, în loc să fiu eu însămi? De ce nu mi-am urmat sufletul atât de frumos şi de ce nu mi-am susţinut propriile adevăruri?

De ce ne este atât de greu să înţelegem acest lucru atunci când ne aflăm în corpul nostru fizic? De ce nu am realizat niciodată că noi nu trebuie să ne criticăm şi să ne minimalizăm singuri?

În continuare, mă simţeam scăldată într-un ocean de iubire şi de acceptare necondiţionată. Mă vedeam cu alţi ochi pe mine însămi şi am realizat că sunt una din fiinţele minunate care există în Univers. Simplul fapt că existam îmi dădea dreptul la această perspectivă plină de gingăşie, excluzând orice critică. Nu trebuia să fac ceva anume pentru a avea dreptul să mă bucur de această iubire. Meritam să fiu iubită necondiţionat pentru simplul motiv că existam, nici mai mult, nici mai puţin.

Această realizare m-a luat prin surprindere, căci am crezut întotdeauna că trebuie să muncesc din greu ca să merit să fiu iubită, că trebuie să fiu demnă şi virtuoasă pentru a mă bucura de afecţiune. De aceea, mi se părea de necrezut că nu este cazul. Sunt o fiinţă iubită necondiţionat pentru simplul motiv că exist.

Înţelegerea faptului că această esenţă infinită, de o măreţie sublimă, sunt chiar eu, m-a transformat pentru totdeauna. Am înţeles cu această ocazie că acesta este adevărul fiinţei mele. Eram proiectată într-o nouă paradigmă a sinelui, devenind una cu lumina cristalină a propriei mele conştiinţe. Nimic nu putea împiedica frumuseţea glorioasă a acestui proces de transformare.

Am devenit conştientă că suntem cu toţii conectaţi. Nu era vorba de o unificare a tuturor oamenilor şi creaturilor vii, ci de o expansiune vie care includea tot ce există în Univers: toţi oamenii, animalele, plantele, insectele, munţii, mările, obiectele neanimate şi întregul cosmos. Am înţeles că întregul Univers este viu şi înzestrat cu o conştiinţă, incluzând întreaga viaţă şi întreaga natură. Tot ceea ce există aparţine Totalităţii infinite, iar eu eram indisolubil inserată în aceasta. Cu toţii suntem faţete ale aceleiaşi unităţi şi fiecare dintre noi influenţează Totalitatea colectivă.

Spre exemplu, am înţeles că viaţa şi menirea lui Danny erau strâns legate de ale mele şi că dacă voi muri, acesta mă va urma în scurt timp. Am realizat simultan că chiar dacă lucrurile s-ar petrece aşa, perfecţiunea imaginii de ansamblu nu s-ar diminua cu nimic.

Am înţeles de asemenea că boala mea nu era o pedeapsă pentru o greşeală pe care am comis-o, nici o karma negativă generată de acţiunile mele anterioare, aşa cum am crezut până atunci. Fiecare moment conţine în sine posibilităţi infinite, iar momentul temporal în care mă aflam reprezenta apogeul tuturor deciziilor, alegerilor şi  gândurilor din întreaga mea viaţă. Numeroasele mele temeri și puterea mea colosală s-au manifestat sub forma cancerului care m-a măcinat.

  Sus 

Capitolul 8

O realitate infinită, dar absolut fantastică

Deşi în aceste pagini încerc să îmi împărtăşesc experienţa în preajma morţii, în realitate nu există cuvinte capabile să descrie profunzimea acesteia şi cunoaşterea care s-a revărsat atunci asupra mea. Tot ce pot face este să apelez la metafore şi la analogii. Din fericire, acestea surprind o bună parte din esenţa experienţei pe care încerc să o descriu.

Spre exemplu, imaginează-ţi un depozit foarte mare şi întunecat, în care nu ai la dispoziţie decât o lanternă. Tot ceea ce cunoşti din spaţiul uriaş care te înconjoară este ce ai putut vedea la lumina slabă a lanternei tale. În cazul în care cauţi ceva, îl poţi eventual găsi, dar la fel de bine poţi să nu îl găseşti, ceea ce nu înseamnă că lucrul respectiv nu există. El se află acolo, dar raza lanternei tale nu l-a atins încă. Nici chiar obiectele luminate de lanternă nu sunt întotdeauna uşor de identificat. Îţi poţi face o anumită idee despre ele, dar rămân întotdeauna întrebări neelucidate. Singurele lucruri pe care le poţi vedea sunt cele pe care le atinge raza lanternei tale, iar de identificat nu reuşeşti să le identifici decât pe cele pe care le cunoşti deja.

Cam aşa se desfăşoară viaţa în planul fizic. Noi nu cunoaştem decât acele crâmpeie din realitate asupra cărora ne focalizăm cele cinci simţuri şi nu putem înţelege cu adevărat decât ceea ce ne este familiar.

În continuare, imaginează-ţi că cineva aprinde lumina în întregul depozit. Pentru prima dată poţi vedea acum tot ce se află în acesta, şi nimic nu este aşa cum ţi-ai imaginat tu. Luminile sunt orbitoare, iar nuanţele de roşu, galben, verde şi albastru se intersectează, alături de multe altele pe care nu le-ai văzut niciodată, într-un caleidoscop fabulos. În plus, în depozit se aude o muzică incredibilă, care te invadează din toate direcţiile, aşa cum nu ai mai auzit vreodată.

Neoanele strălucesc puternic într-un curcubeu de culori inedite, care îţi amintesc de cireşe, de lămâi, de corali, de struguri, de lavandă şi de aur. Jucării electrice aleargă pe şinele lor, şi pretutindeni există rafturi cu cutii frumos ambalate, hârtii, creioane, acuarele, cerneluri, alimente, prăjituri şi bomboane, cutii cu băuturi răcoritoare, ciocolate de toate varietăţile, şampanie şi vinuri din toate colţurile lumii. În atmosferă explodează subit artificii care creează jerbe şi cascade de culori, motive florale şi scântei multicolore.

Vastitatea, complexitatea, profunzimea şi dimensiunile depozitului te copleşesc şi ţi se par ameţitoare. Nu poţi vedea capătul acestuia, aşa că ştii că te aşteaptă şi alte minuni, dincolo de cele care îţi stimulează acum simţurile şi emoţiile. Îţi dai însă seama că faci parte integrantă dintr-o realitate vie, infinită şi absolut fantastică, dintr-o tapiserie uriaşă în plin proces de ţesere care transcende ceea ce vezi şi ceea ce auzi la ora actuală.

Înţelegi acum că ceea ce credeai până acum că este realitatea nu reprezenta decât un crâmpei infinitezimal din minunile care te înconjoară. Realizezi că toate aceste părţi diferite sunt interconectate şi depind unele de altele. Pe de altă parte, totul se află la locul potrivit. Observi câte lucruri pe care nu le-ai văzut niciodată există în depozit. Nu ţi-ai imaginat niciodată că pot exista atâtea culori, sunete şi texturi fabuloase, de o splendoare inefabilă; şi totuşi, acestea se află acum în faţa ta, alături de cele pe care le cunoşteai deja. Chiar şi obiectele pe care le cunoşti îţi apar însă într-un context diferit. De aceea, chiar şi ele ţi se par complet noi şi uimitor de suprarealiste.

Chiar dacă lumina se va stinge din nou în depozit, nimic nu-ţi va mai putea lua vreodată noua înţelegere şi noua claritate dobândite, imaginile de o frumuseţe ameţitoare la care ai asistat şi senzaţia fabuloasă a experienţei pe care tocmai ai trăit-o. Amintirea cunoaşterii lucrurilor care există în depozit nu se va mai şterge niciodată din memoria ta. Acum eşti mult mai conştient de ceea ce există în acesta, de maniera în care poţi avea acces la lucrurile dorite şi de posibilităţile infinite care se află în faţa ta, decât în perioada în care întreaga ta cunoaştere se limita la ceea ce puteai observa cu ajutorul lanternei. Peste toate, rămâi cu amintirea cutremurătoare a minunilor la care ai asistat în acele momente de luciditate extremă. Dintr-odată, viaţa capătă o semnificaţie nouă pentru tine, iar noile tale experienţe derivă din această perspectivă diferită.

Aşa am procedat şi eu: m-am minunat de noua mea capacitate de înţelegere în lumea de dincolo, savurând şi explorând această nouă stare de conştiinţă. Cu această ocazie, am înţeles că am de ales.

Am redevenit conştientă de prezenţa reconfortantă a tatălui meu alături de mine, aproape ca şi cum m-ar fi îmbrăţişat.

Tată, parcă aş fi ajuns acasă! Sunt atât de fericită că mă aflu aici. Viaţa pe pământ este atât de dureroasă! – i-am spus.

Bine, dar eşti întotdeauna acasă, scumpa mea, mi-a transmis el telepatic. Te afli întotdeauna aici şi nu îţi vei putea părăsi niciodată cu adevărat căminul celest. Aş vrea să îţi aminteşti acest lucru.

Chiar dacă în copilăria mea nu m-am simţit întotdeauna foarte apropiată de tatăl meu, acum tot ce puteam simţi era iubirea lui necondiţionată şi glorioasă pentru mine. În timpul vieţii mele fizice, m-am simţit adeseori frustrată de încercările lui repetate de a mă face să mă conformez normelor culturale indiene, cum ar fi măritişul de tânără, care m-au făcut să mă simt tot timpul o neadaptată, căci nu mă puteam integra în comunitatea mea. În lumea de dincolo am realizat însă că dincolo de restricţiile fizice şi de condiţionările şi aşteptările culturale, singurul lui sentiment real pentru mine era iubirea necondiţionată.

Presiunile culturale pe care le-a pus asupra mea în timpul vieţii au dispărut acum, căci făceau parte exclusiv din experienţa terestră. Nimic din aceste lucruri nu mai contează după moarte. Aceste valori nu sunt suficient de importante pentru a fi duse de conştiinţă în lumea de dincolo. Singura realitate care a rămas a fost conexiunea dintre noi şi iubirea necondiţionată pe care ne-o purtam unul altuia. De aceea, pentru prima dată în viaţa mea, m-am simţit preţuită şi în siguranţă în prezenţa tatălui meu. Mi se părea incredibil, întărind senzaţia că am ajuns în sfârşit acasă!

Comunicarea dintre noi nu era de tip verbal, ci mai degrabă un fel de înţelegere reciprocă. De fapt, nu numai că îl înţelegeam pe tatăl meu, dar chiar deveneam una cu el. Cu această ocazie, am înţeles că tata a rămas alături de familia sa în toţi anii care au urmat morţii sale, că a susţinut-o şi a protejat-o pe mama, şi că a fost alături de mine în timpul nunţii mele, dar şi în perioada anilor de boală.

Dintr-odată, am devenit conştientă de faptul că esenţa tatălui meu comunica mai direct cu mine:

Scumpa mea, aş vrea să ştii că nu a sosit încă timpul tău să te întorci acasă. Depinde însă numai de tine dacă doreşti să vii cu mine sau să te întorci în corpul tău.

Bine, dar corpul meu este bolnav, secătuit şi măcinat de cancer! – a fost primul gând care mi-a trecut prin minte. De ce m-aş întoarce în acel corp? Nu mi-a provocat decât suferinţă, şi nu doar mie, ci şi mamei şi lui Danny! Nu văd niciun rost să mă întorc în el.

Ce nu i-am spus atunci tatălui meu era că starea de iubire necondiţionată pe care o simţeam era atât de beatifică încât nu puteam suporta gândul de a o părăsi. Îmi doream să rămân de-a pururi în acea dimensiune.

Ceea ce s-a întâmplat ulterior este foarte greu de descris în cuvinte. Pe de o parte, indiferent asupra cărei realităţi îmi focalizam conştiinţa, aceasta apărea instantaneu în faţa mea. Pe de altă parte, timpul devenise complet irelevant. Pur şi simplu nu mai exista.

Înainte de acel moment, medicii îmi făcuseră analize şi constataseră că organele mele nu mai funcţionau, fapt pe care îl consemnaseră într-un raport medical. În acea lume rezultatele analizelor şi raportul depindeau însă de decizia mea: dacă doream să trăiesc sau să îmi continui călătoria în lumea de dincolo. În cazul în care alegeam a doua cale, rezultatele analizelor ar fi indicat încetarea completă a funcţionării organelor mele. În cazul în care optam însă pentru întoarcerea pe pământ, analizele ar fi arătat că organele mele au reînceput să funcţioneze.

În acel moment, m-am decis că nu doresc să mă întorc. Am devenit apoi conştientă de realitatea corpului meu fizic muribund şi i-am auzit pe medici spunându-le mamei şi lui Danny că acesta murise din cauza blocării organelor.

În acest moment, tata mi-a transmis:

Trebuie să te opreşti aici, scumpa mea. Dacă vei merge mai departe, nu te vei mai putea întoarce.

Într-adevăr, am devenit conştientă de existenţa unui hotar în faţa mea, deşi natura acestuia nu era una fizică. Era mai degrabă un prag invizibil ce delimita două nivele energetice fundamental diferite între ele. Ştiam că dacă voi depăşi acel hotar, nu mai exista cale de întoarcere. Toate legăturile mele cu lumea fizică ar fi fost întrerupte pentru totdeauna, iar medicii le-ar fi spus celor dragi că moartea mea a survenit ca urmare a încetării funcţionării organelor din cauza etapei finale a limfomului.

Iubirea şi acceptarea necondiţionată pe care le simţeam erau uluitoare, iar eu nu îmi doream nimic altceva decât să trec odată acel hotar, pentru a mă bucura pentru eternitate de ele. Devenisem una cu esenţa pură a tuturor fiinţelor şi creaturilor vii, dar fără să experimentez durerile, suferinţele, dramele şi egoul lor.

Mi-am focalizat atenţia asupra reacţiei familiei mele la auzul tulburătoarei veşti a morţii mele. L-am văzut pe Danny îngropându-şi capul în pieptul meu inert şi ţinându-mi mâna rigidă. Corpul i se zguduia de suspine. Mama stătea în picioare, mai albă la faţă ca hârtia. Fratele meu Anoop trăia la rândul lui un şoc, căci nu reuşise să ajungă la timp.

Înainte să fiu aspirată din nou în drama existenţei mele fizice şi a familiei mele, am simţit că sunt trasă din nou departe de aceste emoţii. Am trăit încă o dată sentimentul reconfortant că totul face parte integrantă dintr-un plan mai mare, de o armonie perfectă. Ştiam că chiar dacă aş fi optat pentru a nu mă întoarce, totul va rămâne exact aşa cum trebuie să fie în marea tapiserie a vieţii.

În clipa în care am luat decizia de a-mi continua călătoria în lumea de dincolo, am devenit conştientă de un nou nivel al adevărului.

Am descoperit că de vreme ce am înţeles cine sunt şi mi-am recunoscut măreţia sublimă a sinelui real, dacă aş fi optat pentru a mă întoarce în corpul meu, acesta s-ar fi vindecat rapid, nu în săptămâni sau în luni, ci în zile! Ştiam că medicii nu vor mai găsi nicio urmă de cancer dacă optam pentru a mă întoarce în corpul meu!

Cum este posibil aşa ceva? Eram şocată de această revelaţie şi doream să înţeleg de ce.

Am realizat atunci că trupul meu nu era decât o reflexie a stării mele de conştiinţă. Atât timp cât sinele meu este conştient de măreţia sa sublimă şi de conexiunea sa cu tot-ceea-ce-există, corpul nu poate decât să reflecte această realitate perfectă, vindecându-se rapid.

Deşi aveam în continuare de ales, mi-am dat seama că mai există un element de care ar trebui să ţin seama… S-ar părea că am o misiune de îndeplinit. Dar care anume? Cum o pot descoperi?

Am înţeles apoi că nu va trebui să o caut prea mult, căci menirea mea mi se va revela singură. Această misiune presupunea ajutarea a mii de oameni, poate zeci de mii, şi eventual transmiterea unui mesaj către aceştia. Nu trebuia să mă gândesc însă cum să realizez aceste lucruri. Trebuia doar să las lucrurile să evolueze de la sine.

Pentru a avea acces la această stare de deschidere interioară, tot ce trebuia să fac era să fiu eu însămi! Cu această ocazie, am înţeles că în toţi anii de dinainte, tot ce ar fi trebuit să fac vreodată a fost să fiu eu însămi, fără să mă judec şi fără să mă simt „defectă“. În acelaşi timp, am înţeles că în esenţa noastră, noi suntem alcătuiţi de iubirea cea mai pură. Noi suntem iubire pură – fiecare dintre noi. Şi cum ar putea fi altfel, de vreme ce ne-am născut din Totalitate şi ne întoarcem întotdeauna la ea? Am realizat de asemenea că acest lucru înseamnă că nu trebuie să ne temem niciodată de ceea ce suntem, căci iubirea şi sinele nostru real sunt unul şi acelaşi lucru!

Când am trăit această revelaţie supremă, am fost străfulgerată. Am înţeles astfel că mă pot vindeca pe mine şi îi pot vindeca pe ceilalţi oameni doar fiind iubirea care sunt. Până atunci nu înţelesesem niciodată acest lucru, dar acum mi se părea incredibil de evident. Dacă suntem cu toţii Una, faţete ale aceleiaşi Totalităţi, care nu este altceva decât iubire necondiţionată, înseamnă că esenţa noastră este iubirea! Acesta este unicul scop al vieţii: să fii tu însuţi, să îţi trăieşti adevărul interior şi să fii iubirea care eşti.

Ca pentru a-mi confirma marea revelaţie, tata şi Soni mi-au transmis: Acum că ai înţeles adevărul fiinţei tale, întoarce-te şi trăieşte-ţi viața fără teamă.

  Sus 

Capitolul 9

Realizarea miracolului

[...]

La numai două zile după ce am ieşit din comă, medicii mi-au spus că după ce organele mele au reînceput să funcţioneze în mod miraculos, nodulii cauzaţi de acumularea de toxine s-au redus considerabil.

Când celălalt medic oncolog şi-a făcut vizita de rutină, el nu şi-a putut ascunde surpriza.

– Tumorile tale au scăzut vizibil în doar trei zile! A exclamat el încă incredul. Iar umflăturile glandelor s-au redus la jumătate!

[...]

Dată fiind starea mea euforică, îmi doream să ascult cele mai frumoase melodii, deşi eram prea slăbită ca să mă dau jos din pat şi să dansez. În imaginaţia mea făceam însă acest lucru, iar muzica a contribuit şi mai mult la starea mea de spirit, deja extatică. La acea vreme nici măcar nu-mi dădeam seama de ce aveam o atitudine atât de pozitivă. Pur şi simplu intuiam că aflasem ceva important.

Mă simţeam exact ca un copil. Doream să mă bucur de muzică, de îngheţată şi de discuţiile cu familia mea, râdeam şi eram fericită. Nu mă puteam da jos din pat, dar totul mi se părea perfect într-o manieră pe care nu o mai experimentasem până atunci.

[...]

Încetul cu încetul (chiar foarte lent), am început să înţeleg ce mi s-a întâmplat de fapt. Când mintea mea s-a liniştit, am început să îmi aduc aminte toate detaliile experienţei prin care am trecut. Exuberanţa mea a început să alterneze cu tristeţea la gândul că am părăsit toată frumuseţea şi libertatea lumii de dincolo. Pe de altă parte, continuam să mă simt fericită şi recunoscătoare, căci mă simţeam din ce în ce mai bine şi eram din nou reunită cu familia mea. Plângeam mult, iar lacrimile mele reflectau în egală măsură regretul şi bucuria.

Peste toate, simţeam o conexiune cu oamenii pe care nu o mai simţisem până atunci, nu doar cu membrii familiei mele, ci şi cu medicii, cu asistentele şi cu ceilalţi membri ai personalului medical. Simţeam o iubire incredibilă pentru toţi oamenii care mă îngrijeau într-un fel sau altul sau care făceau ceva pentru mine. Nu eram familiarizată cu acest tip de afecţiune. Mă simţeam conectată cu aceşti oameni pe un nivel foarte profund şi înţelegeam cu uşurinţă ce simţeau şi ce gândeau, ca şi cum am fi împărtăşit aceeaşi minte.

[...]

Deşi imaginile din faţă îmi erau extrem de familiare, fiind absolut comune, mie mi se păreau inedite. Totul părea proaspăt şi frumos, ca şi cum m-aş fi uitat la aceste scene pentru prima oară în viaţă. Culorile mi se păreau mai strălucitoare decât mi le aminteam eu şi fiecare detaliu îmi sărea în ochi ca şi cum nu l-aş mai fi văzut niciodată până atunci. Am privit clădirile din faţa mea, inclusiv cea în care am crescut, parcul din faţa lor, în care mergeam atât de des când eram copil, tramvaiele care treceau trepidând pe şinele lor, maşinile de pe stradă, trecătorii care îşi plimbau câinii sau care făceau cumpărături. Totul mă fascina, căci îmi regăsisem privirea inocentă de copil. Scenele din faţa mea nu ar fi putut fi mai comune, dar mie mi se păreau tot ce am văzut vreodată mai frumos în viaţă!

  Sus 

Capitolul 11

"Doamnă, oricum aş privi lucrurile, ar trebui să fii moartă!"

[...]

Într-o zi, am primit un email de la Anoop, care mi-a trimis un link către un site despre experienţele în apropierea morţii. Căutase pe Internet să vadă dacă mai existau oameni care au trecut prin ce am trecut şi eu şi găsise site-ul Fundaţiei de Cercetare a Experienţelor În Apropierea morţii (NDERF): www.nderf.org . În mesajul său, mi-a scris că experienţa mea părea similară cu cele împărtăşite pe acest site, aşa că mă ruga să arunc o privire pe el.

La acea vreme nu ştiam prea multe despre experienţele în apropierea morţii. Desigur, auzisem de ele şi cred că văzusem un documentar sau două la televizor, dar nu cunoşteam nicio persoană care să fi trăit personal o astfel de experienţă, şi cu atât mai puţin mă aşteptam să o trăiesc eu!

Citind informaţiile de pe site-ul pe care mi l-a trimis fratele meu, am simţit cum mă trec fiori pe şira spinării, căci am găsit pe el poveşti care îmi aminteau de a mea. Niciuna nu conţinea elementele bolii mele (în stadiul ei final), dar o parte din experienţele trăite în lumea de dincolo erau oarecum similare cu ale mele. Unii oameni povesteau de faptul că s-au simţit dilataţi, că au trăit o stare de luciditate fără precedent şi senzaţia că suntem cu toţii conectaţi. Alţii povesteau că nu s-au simţit judecaţi, experimentând doar o iubire copleşitoare şi necondiţionată. Foarte mulţi spuneau că au întâlnit în lumea de dincolo rudele şi alte fiinţe dragi decedate şi că au trăit o stare de înţelegere şi de cunoaştere universală. Nu-mi venea să cred că şi alţii au experimentat acceptarea şi unitatea pe care le trăisem eu, şi faptul că suntem cu toţii iubiţi de către întregul Univers. O bună parte dintre respondenţii site-ului adăugau că după experienţa în preajma morţii au devenit conştienţi de faptul că aveau o misiune de îndeplinit în viaţă, şi exact acest lucru îl simţeam şi eu.

După ce am citit câteva relatări, am remarcat o rubrică în care scria: „Ai trăit vreodată o experienţă în apropierea morţii pe care doreşti să o împărtăşeşti? Dacă da, fă clic aici!“ Am apăsat imediat pe mouse. (Iată aici relatarea şi schimbul original de emailuri al Anitei: www.nderf.org/anita_m's_nde.htm )

 [...]

  Sus 

Capitolul 12

Viaţa privită prin alţi ochi

În primele luni după ce am părăsit spitalul am trăit o stare de euforie continuă, ca şi cum aş fi fost drogată. Totul mi se părea minunat de frumos şi chiar şi cel mai banal obiect sau eveniment mi se părea miraculos şi încărcat de magie; spre exemplu, mobila din sufrageria casei mele, pe care o aveam de foarte mulţi ani şi care nu mi s-a părut niciodată specială în vreun fel. Când m-am întors acasă, am sesizat imediat frumuseţea deosebită a mobilei şi am intuit cât de laborioasă a fost munca depusă pentru confecţionarea ei. În mod similar, m-am urcat plină de emoţie la volanul maşinii mele (pe care nu o mai putusem conduce în ultimele opt luni), minunându-mă încontinuu de capacitatea mea de a-mi coordona mâinile, ochii şi picioarele pentru a o conduce. Tot ce era legat de corpul uman şi de viaţă mă umplea de o încântare fără seamăn.

[...]

Simţeam că nu mă mai pot conecta cu cei din jurul meu, sau mai bine zis, că ceilalţi nu se mai puteau conecta cu mine. Ori de câte ori mă gândeam să mă întorc la lucru, nu ştiam ce anume îmi doream să fac. Nicio slujbă nu mi se mai părea potrivită. Într-un fel, nu mă mai simţeam integrată în rândul oamenilor de pe această planetă şi al valorilor lor. Priorităţile mele se schimbaseră şi nu mai eram interesată să lucrez într-un birou, să am un şef sau să câştig bani doar de dragul de a avea un venit. Nu-mi mai păsa nici de ideea de socializare, de ieşitul în oraş cu colegii de muncă, şi nu-mi doream să mă mai lupt cu traficul aglomerat de dimineaţa şi seara, ca să nu mai vorbesc de naveta într-un alt oraş. Pentru prima dată de la experienţa mea în preajma morţii, mă simţeam pierdută… şi singură.

Mi-a devenit din ce în ce mai greu să mă angajez în conversaţii banale. Mintea îmi fugea adesea şi mă trezeam că mă gândesc la altceva, inclusiv atunci când vorbeam cu prietenii. Mi-am pierdut interesul faţă de ceea ce se întâmpla în lumea politicii şi faţă de ştiri, ba chiar şi faţă de ceea ce făceau prietenii mei. În schimb, mă fascina mai mult ca oricând apusul soarelui în timp ce stăteam pe plajă şi savuram o îngheţată. Acesta mă făcea de fiecare dată să mă simt de parcă aş fi experimentat pentru prima oară în viaţă frumuseţea şi iubirea acestei lumi. Splendoarea nuanţelor portocalii ale luminii solare care se reflecta în apa oceanului în timp ce nisipul ud îmi mângâia picioarele mă umplea de fericire, într-o manieră pe care nu o mai experimentasem vreodată până atunci. Gustul cremos şi delicios al îngheţatei belgiene de ciocolată pe care o savuram mă făcea să mă simt de parcă era prima dată în viaţă când mâncam aşa ceva!

Îl vedeam pe Dumnezeu pretutindeni, în fiecare animal şi în fiecare insectă. Peste noapte, interesul meu faţă de lumea naturii a crescut ameţitor. Nu mai puteam ucide nici măcar ţânţarii care mă muşcau. Erau şi ei forme de viaţă, şi trebuiau să fie respectaţi ca atare. Aveau şi ei menirea lor în această lume. Nu ştiam care era aceasta, dar ştiam că există, la fel cum şi eu aveam o menire; în caz contrar, nu m-aş fi aflat în această lume.

În fiecare dimineaţă mă trezeam dorindu-mi să explorez din nou această lume. Fiecare zi reprezenta o aventură pentru mine. Îmi doream să mă plimb, să conduc, să explorez, să mă aşez pe o pajişte sau pe nisip şi să contemplu frumuseţea vieţii pe pământ! Eram interesată şi de mediul urban, care mi se părea veşnic inedit. Îmi petreceam timpul explorând pieţele, savurând imaginile oraşului aglomerat, zgârie-norii luminaţi de neoane care păreau să atingă cerul, admirând sistemul de transport public atât de eficient şi incredibilele poduri suspendate deasupra apei care făceau legătura între diferitele insule ale Hong Kongului. Toate aceste lucruri mă fascinau, de parcă le-aş fi văzut pentru prima dată. Pe scurt, priveam lumea prin ochii unui nou-născut. Mă simţeam de parcă m-aş fi născut ca adult şi am devenit pentru prima dată un copilaş pe data de 3 februarie 2006.

Pe de altă parte, îmi era greu să mă reconectez cu vechii mei prieteni, deşi mă întâlneam uneori cu ei la o cafea sau pentru a lua masa la restaurant. Majoritatea doreau să afle ce s-a întâmplat cu mine, dar niciunul nu părea să înţeleagă profunzimea schimbărilor pe care le-a produs în mine experienţa prin care am trecut. M-am trezit că devin agitată şi că îmi pierd cu uşurinţă răbdarea în timpul acestor evenimente sociale. Nu mai puteam sta liniştită perioade lungi de timp şi nu mă mai puteam angrena în conversaţii banale despre viaţa de zi cu zi.

Constatam că oamenii şi-au pierdut capacitatea de a vedea magia vieţii. Niciunul nu îmi împărtăşea fascinaţia în faţa naturii… şi a vieţii înseşi. Păreau foarte prinşi în rutinele lor şi erau focalizaţi exclusiv asupra următorului lucru pe care îl aveau de făcut. Exact aşa fusesem şi eu înainte de experienţa în apropierea morţii. Oamenii sunt atât de prinşi în ceea ce fac încât uită să trăiască momentul prezent.

Mai presus de orice, mă simţeam de parcă mă aflam în mijlocul unui proces minunat aflat în plină desfăşurare. Eram conştientă că nu mi-a fost dat să trec degeaba prin experienţa prin care am trecut. În pofida acestei stări interioare de entuziasm, nu consideram că trebuie să fac ceva anume. Era suficient să fiu eu însămi şi să nu îmi fie teamă să îmi manifest adevărata natură! Numai în acest fel puteam deveni un instrument al iubirii. În timpul experienţei mele în apropierea morţii am înţeles că acesta este cel mai bun lucru pe care îl poate face orice om, atât de dragul lui cât şi de dragul planetei pe care trăieşte.

Din acest punct de vedere, problemele nu mi se mai păreau atât de mari ca înainte. Dimpotrivă, mi se părea că oamenii îşi iau viaţa şi problemele mult prea în serios, atitudine pe care o aveam şi eu înainte. În trecut eram foarte prinsă în dramele celorlalţi oameni, ca să nu mai vorbim de propriile mele drame. După experienţa în apropierea morţii m-am simţit pur şi simplu binecuvântată că trăiesc şi că am o nouă ocazie de a mă exprima în această lume. De aceea, nu mai doream să risipesc nici măcar un moment din această mare aventură. Îmi doream să fiu eu însămi în toată plenitudinea mea şi să savurez la maxim fiecare moment în care sunt vie!

Nu mai suportam gândul de a mă lăsa trasă în jos de problemele minore lumeşti, cum ar fi grijile pentru viitor, cele provocate de bani, de lucru sau de casă şi familie. Toate aceste aspecte mi se păreau insignifiante, căci aveam o încredere oarbă în procesul cosmic al vieţii în care eram integrată.

Mi se părea mult mai important să râd şi să mă distrez. Mă simţeam uşoară şi regenerată, şi râdeam cu uşurinţă. De aceea, savuram compania oamenilor care nu păreau să ia foarte în serios viaţa.

Când mă implicam într-o conversaţie legată de boală, de politică sau de moarte, opiniile mele erau întotdeauna radical diferite de ale celorlalţi, tocmai din cauză că nu mă mai implicam în astfel de chestiuni. Peste noapte, capacitatea mea de a discerne şi de a evalua lucrurile devenise imparţială. Nu mai simţeam nevoia de a judeca şi de a critica pe cineva, căci nici eu nu fusesem judecată în vreun fel în timpul experienţei mele în apropierea morţii. În lumea de dincolo am fost întâmpinată cu o compasiune infinită şi cu o iubire necondiţionată. De aceea, am adoptat la rândul meu această atitudine faţă de ceilalţi oameni.

Aşa se face că am început să îi privesc cu aceeaşi compasiune pe criminali şi pe terorişti ca şi pe victimele lor. Am ajuns să înţeleg (aşa cum nu înţelesesem niciodată până atunci) că pentru a comite astfel de acte, aceştia trebuie să se afle într-o stare teribilă de confuzie, de frustrare, de durere interioară şi de ură de sine. Un om fericit şi conştient de sine nu ar comite niciodată astfel de fapte! Este o bucurie să te afli în preajma unui om care se iubeşte şi se preţuieşte pe el însuşi, căci el nu are altceva de oferit decât iubirea sa necondiţionată. Pentru a fi capabil de asemenea crime, un om trebuie să fie foarte bolnav din punct de vedere emoţional, stare deloc diferită de cancer.

Din păcate, societatea noastră îi tratează cu dispreţ pe aceşti oameni care suferă de un cancer „mental”, fără să îi ajute în vreun fel să se vindece de condiţia lor. Dimpotrivă, face tot ce îi stă în puteri pentru a le amplifica ura de sine. Din cauza acestei atitudini, acest „cancer” societal nu face decât să crească şi să se răspândească. Eram din ce în ce mai conştientă că oamenii nu au creat o societate care promovează sănătatea şi bunăstarea mentală şi fizică.

Din acest punct de vedere, nu mai puteam privi această lume din perspectiva lui „noi” versus „ei”, respectiv a victimelor şi a abuzatorilor. „Ei” nu există. Există numai „noi”. Suntem cu toţii Una, produse ale propriei noastre creaţii, ale gândurilor, acţiunilor şi convingerilor noastre. Chiar şi răufăcătorii sunt victime ale urii lor de sine şi ale durerii lor interioare.

Nu mai priveam nici moartea aşa cum o văd ceilalţi oameni, aşa că îmi era foarte greu să jelesc pe cineva. De bună seamă, dacă murea cineva care îmi era drag, mă întristam, căci îmi era dor de el, dar nu îl mai plângeam, căci eram conştientă că a ajuns în lumea de dincolo şi că era foarte fericit! Este imposibil să fii trist în acea lume. Mai mult, indiferent cum murise, ştiam că moartea sa a fost perfectă şi că la nivelul tapiseriei generale totul continuă să rămână desăvârşit.

Dată fiind această perspectivă extrem de diferită de cea a celorlalţi oameni, am devenit extrem de prudentă în a-mi exprima opiniile, căci nu îmi doream să fiu înţeleasă greşit. Ştiam că puţini sunt oamenii care ar înţelege că în lumea de dincolo nu ne aşteaptă nicio judecată, lucru valabil chiar şi pentru cei mai răi dintre terorişti. De aceea, eram plină de compasiune faţă de aceştia, înţelegând perfect de ce acţionează aşa cum o fac. Pe un nivel mai lumesc, ştiam că nu mă aşteaptă nicio judecată în lumea de dincolo dacă nu voi respecta dogmele religioase şi culturale care nu mi se păreau potrivite.

Aşa se face că am ajuns (încetul cu încetul) să îmi cultiv îndeosebi propria companie, cu excepţia lui Danny. În prezenţa lui mă simţeam într-o siguranţă deplină. Ştiam că el nu mă va judeca niciodată. Soţul meu fusese alături de mine de-a lungul întregii mele călătorii, fiind unul dintre puţinii oameni care mă înţelegeau cu adevărat. Mă asculta întotdeauna cu răbdare atunci când îi vorbeam despre ceea ce simt şi mă ajuta să îmi înţeleg mai bine noile emoţii.

Pe de altă parte, simţeam nevoia continuă de a vorbi despre experienţa mea, de a înţelege mai bine ce s-a întâmplat şi de a-mi împărtăşi această experienţă cu alţi oameni. De aceea, Danny m-a încurajat să scriu despre ea şi să îmi exprim astfel sentimentele. I-am ascultat sfatul şi am început să scriu. Am început prin a scrie pe bloguri şi pe forumuri de pe Internet, iar această activitate mi s-a părut extrem de terapeutică, ajutându-mă să mă integrez mai bine în noua mea lume.

  Sus 

Capitolul 13

Găsirea Căii mele

Am ajuns astfel la o viziune asupra vieţii pe care foarte puţini oameni din cercul meu social (dacă exista vreunul) o împărtăşeau. Între altele, nu mă mai temeam de nimic: de boală, de moarte, de bătrâneţe, de lipsa banilor etc. Când nu te mai temi de moarte este greu să mai găseşti vreun motiv de spaimă, căci marea majoritate a oamenilor consideră moartea cel mai odios scenariu. Iar dacă tot ce poate fi mai rău te lasă rece, ce altceva te-ar mai putea înspăimânta?

Pe de altă parte, aveam dificultăţi în a mă reintegra în această lume fizică, întrucât aceasta nu mi se mai părea reală. Lumea de dincolo mi se părea mult mai autentică. Aşa cum spuneam mai devreme, mă intriga faptul că oamenii îşi iau viaţa atât de în serios, de pildă problemele financiare, în condiţiile în care au atâtea alte motive să se bucure şi să fie recunoscători. În plus, nu puteam înţelege de ce ignoră oamenii cu atâta graţie iubirea, relaţiile, talentul, creativitatea, individualitatea şi alte asemenea valori pe care eu începusem să le preţuiesc foarte mult. Toată lumea era focalizată asupra banilor, pierzând foarte mult timp în slujbe pe care le detestau. Această perspectivă asupra vieţii mi se părea extrem de greşită. Priorităţile şi valorile oamenilor erau prost ierarhizate şi totul mi se părea cu susul în jos în această lume. Îmi dădeam seama că şi eu gândisem la fel înainte, dar nu-mi puteam imagina că m-aş mai putea întoarce vreodată la această perspectivă.

Nu-mi voi mai lua niciodată o slujbă care nu-mi face plăcere numai de dragul banilor, îmi spuneam adeseori. Criteriile mele s-au schimbat. Viaţa şi timpul pe care îl petrec pe această planetă mi se par mult mai valoroase acum.

Danny a descoperit la rândul lui că perspectiva sa asupra vieţii s-a schimbat după ce m-a văzut măcinată de cancer şi aproape moartă. Înainte de boala mea lucrase în vânzări şi în marketing pentru o organizaţie multinaţională, fiind responsabil pentru distribuţia produselor acesteia în ţările din Asia. După toate prin câte am trecut împreună, această slujbă i se părea acum monotonă şi neatrăgătoare. Ne maturizaserăm amândoi. Am învăţat împreună foarte multe lucruri, iar acestea ne-au transformat.

Visul lui Danny a fost întotdeauna acela de a-şi conducepropria afacere. De aceea, l-am încurajat să o facă. Înainte de experienţa în apropierea morţii, mi-ar fi fost frică să fac acestlucru, căci m-aş fi focalizat exclusiv asupra riscurilor. Cum ne-am mai fi putut susţine viaţa dacă ar fi dat greş?

Între timp, perspectiva mea asupra vieţii s-a schimbat, iar împlinirea visului lui mi se părea mult mai importantă, căci nimic nu merită în condiţiile în care laşi în urma ta numai regrete. De aceea, l-am încurajat să îşi înceapă afacerea la care visase întotdeauna: crearea şi asigurarea de instrumente de evaluare a carierei pentru studenţi şi pentru corporaţii.

Trecerea lui Danny de la o slujbă în serviciul unui angajator la o activitate independentă a fost mult uşurată de faptul că a fost concediat, întrucât lipsise prea mult de la serviciu în timpul bolii mele. În trecut acest lucru ne-ar fi deranjat pe amândoi. Acum ni se părea însă că universul ne iese în întâmpinare, ajutându-l pe soţul meu să îşi îndeplinească visul. Priveam concedierea lui ca pe o ocazie de a face altceva, care să îl umple de entuziasm!

De bună seamă, pentru a începe această nouă aventură a trebuit să ne restrângem dramatic cheltuielile. Ne-am mutat într-un apartament mai mic şi am tăiat foarte mult dincheltuielile noastre personale. Am ajuns astfel într-o zonă săracă şi departe de centrul Hong Kongului, într-un sătuc situat la graniţa cu China. Eram astfel izolaţi de comunitatea noastră, dar acest lucru ne-a permis să ne reevaluăm viaţa.Trăiam o viaţă foarte diferită de cea de dinainte, dar ni se părea amândurora că aveam şansa unui nou început.

În trecut aş fi privit concedierea lui Danny şi nevoia de a ne muta la periferia Hong Kongului şi de a ne reducecheltuielile ca pe un eveniment negativ sau dureros. Acesta mi-ar fi cauzat foarte multă teamă, căci mi-aş fi simţit pusă în pericol securitatea. Dat fiind însă că mai auzeam încă în minte cuvintele: „Du-te înapoi şi trăieşte-ţi fără teamă viaţa!“, ştiam că totul se va sfârşi cu bine. Printre multele mesaje pe care le primisem în timpul experienţei mele în apropierea morţii – cum ar fi acela că suntem cu toţii una, că esenţa noastră este iubirea cea mai pură sau că suntem nişte fiinţe măreţe şi sublime – acesta mi se părea cel mai impresionant, aşa că îl auzeam tot timpul în mintea mea. Dat fiind că mi-a fost transmis simultan de tata şi de Soni, ori de câte ori îl aud în sinea mea, îl aud fie cu vocea tatălui meu, fie cu cea a lui Soni, în funcţie de situaţie. În cazul de faţă, am privit evenimentele ca pe o aventură minunată la care participam şi ca pe un nou început.

În plus, experienţa în apropierea morţii mă făcuse să trec de la o perspectivă exterioară asupra vieţii pe care o integram apoi în interior la una interioară pe care o proiectam apoi în exterior. Cu alte cuvinte, înainte lumea exterioară mi se părea reală, silindu-mă să mă adaptez ei. Datorită acestei perspective, îmi ofeream puterea lumii exterioare, lăsând-o să îmi controleze comportamentul, stările de spirit şi modul de a gândi. În acea vreme nu îmi consideram reale reacţiile emoţionale şi sentimentele, căci acestea nu erau tangibile. La urma urmelor, erau simple reacţii subiective la evenimentele reale ale lumii exterioare. Datorită acestui tipar, mă simţeam o victimă a circumstanţelor exterioare, şi nu creatoarea propriei mele vieţi. Chiar şi boala de care am suferit mi se părea un eveniment exterior care s-a abătut pe neaşteptate asupra mea, fără nicio contribuţie personală.

După experienţa în apropierea morţii am început să mă consider parte integrantă dintr-o Totalitate mai mare decât mine, care include întregul Univers, nu doar cel din momentul de faţă, ci şi cel care a existat sau care va exista vreodată. Cu acea ocazie, am înţeles că toate lucrurile sunt interconectate şi că eu sunt centrul universului meu, care se adaptează la perspectiva mea interioară, aşa cum se întâmplă şi în cazul celorlalţi oameni. Cu toţii ne aflăm în centrul acestei reţele cosmice uriaşe.

De-a lungul timpului, am reuşit să îmi construiesc împreună cu Danny o viaţă nouă, fapt care mi-a confirmat această nouă perspectivă asupra lumii. Deşi întreaga creaţie există în interiorul acestei reţele interconectate, iar noi avem acces la întreaga reţea, lumea mea într-un anumit moment este o tapiserie ţesută din gândurile, sentimentele, experienţele, relaţiile, emoţiile şi evenimentele prin care am trecut până în acel moment. Niciun eveniment din viaţa mea nu poate exista dacă nu l-am ţesut eu însămi în propria mea tapiserie. De aceea, eu pot favoriza sau limita anumite evenimente prin includerea sau prin restricţionarea lor în conştiinţa mea. Cu alte cuvinte, eu dispun cu adevărat de un liber arbitru, care îmi permite să decid ce anume doresc să atrag în experienţa mea de viaţă prin focalizarea mea.

Ori de câte ori îmi focalizez atenţia asupra unui anumit aspect al vieţii, acesta devine parte integrantă din tapiseria mea. Ca să revin la analogia cu depozitul, asta înseamnă că îmi proiectez lumina lanternei asupra lui. În acest fel, respectivul aspect devine parte integrantă din sistemul convingerilor mele, adică adevărul meu interior.

Am înţeles astfel că scopul vieţii mele constă în lărgirea tapiseriei mele şi în atragerea unor experienţe mai sublime şi mai interesante în viaţa mea. Am ajuns să consider mult mai multe lucruri posibile în toate domeniile vieţii, renunţând la multe din limitările pe care le acceptasem până atunci. Am început să mă întreb ce adevăruri în care am crezut orbeşte până atunci erau simple condiţionări sociale. Mi-am reexaminat convingerile şi le-am pus la îndoială pe cele care mi se păruseră înainte negative sau imposibile.

De ce cred cutare lucru? – mă întrebam. Este această convingere o condiţionare culturală sau socială? A fost ea adevărată cândva pentru mine, fără să mai fie la ora actuală? Merită să continui să cred în multe din convingerile care mi-au fost inoculate în copilărie şi prin educaţie?

Am constatat că deşi îmi puteam păstra anumite convingeri mai vechi, la marea majoritate merita să renunţ.

Spre exemplu, am crescut de mică cu convingerea că femeile trebuie să fie supuse. Mediul meu cultural a exercitat dintotdeauna o mare presiune asupra femeilor care sunt prea independente sau care aspiră să facă ceva cu viaţa lor, considerând că principalul rol pe care trebuie să îl joace o femeie este acela de soţie şi mamă. Personal, nu m-am ridicat niciodată la înălţimea acestui standard.

Din această cauză, mi-am petrecut foarte mult timp din viaţă criticându-mă singură şi condamnându-mă pentru că nu mă ridicam la înălţimea acestor aşteptări. Din acest punct de vedere, m-am simţit întotdeauna inadecvată. După experienţa în apropierea morţii am înţeles că aceste convingeri nu erau decât un set greşit de standarde sociale.

În plus, în trecut credeam că nu sunt suficient de spirituală şi că trebuie să lucrez din greu în această privinţă. După experienţa în apropierea morţii am descoperit că suntem cu toţii fiinţe spirituale, indiferent de ceea ce facem sau de ceea ce credem. Noi nu putem fi altceva, pentru simplul motiv că asta suntem: fiinţe spirituale. Singura problemă este că nu realizăm acest lucru.

Cu această ocazie, am înţeles că nu voi putea găsi vreodată adevărata bucurie şi fericire decât iubindu-mă pe mine însămi, interiorizându-mă, urmându-mi inima şi făcând numai lucrurile care îmi plac cu adevărat. Am descoperit astfel că atunci când mi se pare că m-am rătăcit şi că nu îmi mai găsesc direcţia în viaţă (lucru care mi se întâmplă frecvent, inclusiv la ora actuală), adevărata semnificaţie a acestei stări este că am uitat de mine însămi, că nu mai sunt conectată la esenţa mea şi la menirea pe care am venit să o îndeplinesc în această lume. Acest lucru tinde să se întâmple ori de câte ori nu îmi mai ascult vocea interioară şi când îmi cedez puterea lumii exterioare, cum ar fi reclamele TV, ziarele, marile companii de medicamente, opiniile celorlalţi oameni, convingerile culturale şi sociale etc.

Înainte, atunci când mă simţeam pierdută, primul lucru pe care îl făceam era să caut răspunsuri în afara mea, în cărţi, la profesori sau la maeştri, în speranţa că aceştia îmi vor oferi pe tavă soluţia pe care eu nu reuşeam să o găsesc. De pildă, exact asta am făcut atunci când am fost diagnosticată cu cancer. În final, această atitudine nu făcea decât să mă golească şi mai tare de energie, căci îmi cedam puterea de fiecare dată.

Inversarea perspectivei m-a ajutat să capăt o încredere din ce în ce mai mare în călăuzirea pe care o primeam în interior. Am constatat astfel că ceea ce simt are un impact absolut asupra întregului meu univers. Fiind centrul reţelei mele cosmice, Totalitatea este afectată de mine. Astfel, din punctul meu de vedere, dacă eu sunt fericită, întregul Univers este fericit. Dacă eu mă iubesc pe mine însămi, toată lumea mă iubeşte la rândul ei. Dacă eu mă simt împăcată, întreaga creaţie se simte împăcată, şi aşa mai departe.

Dacă mă confruntam cu dificultăţi şi cu încercări, nu mai încercam să le modific la nivel fizic (aşa cum procedam înaintea experienţei mele în apropierea morţii), ci verificam ce se întâmplă în lumea mea interioară. Astfel, ori de câte ori mă simt stresată, anxioasă, nefericită sau ceva de genul acesta, mă interiorizez şi încerc să ies din această stare. Meditez, reflectez, mă plimb prin natură sau ascult muzică, până când încep să mă simt din nou centrată şi calmă. Într-un mod de necrezut, ori de câte ori fac acest lucru lumea exterioară se transformă la rândul ei şi multe din obstacolele cu care mă confruntam dispar de la sine, fără ca eu să fac ceva anume.

Atunci când afirm că devin „centrată”, mă refer la faptul că mă simt din nou în centrul reţelei mele cosmice, conştientă de această poziţie. În realitate, noi ne aflăm întotdeauna în centrul existenţei noastre, dar este foarte important să simţim acest lucru.

Când şi când, mi se întâmplă să uit de locul central pe care îl ocup în cosmosul meu. Mă las prinsă în dramele, contradicţiile, durerile şi suferinţele lumii exterioare, fără să mă mai consider fiinţa măreaţă şi sublimă care sunt în realitate.

Din fericire, în timp am ajuns să îmi dau seama că noi nu suntem deconectaţi niciodată cu adevărat de centrul nostru. Atunci când uităm însă de el, nu mai simţim pacea şi fericirea care derivă din el. Devenim implicaţi în iluzia separării şi nu ne mai dăm seama că fericirea şi tristeţea merg mână în mână în această lume, la fel ca lumina şi întunericul sau yin şi yang. Deconectarea face parte integrantă din iluzia dualităţii şi face imposibilă sesizarea unităţii creaţiei. Centrarea în sine înseamnă exact opusul: privirea lumii din perspectiva unităţii şi conştientizarea adevăratului nostru loc… în centrul acestei unităţi.

Pe un nivel foarte profund, continuam să fiu conştientă de faptul că noi suntem una cu universul. De aceea, chiar şi în această lume fizică, eu sunt în centrul marii reţele cosmice care alcătuieşte acest Univers, indiferent dacă sunt sau nu conştientă de acest lucru! Asta înseamnă să îţi realizezi propria măreţie şi conexiunea cu Infinitatea.

Pe măsură ce au trecut lunile şi anii, am început să pun din ce în ce mai mult în practică această nouă perspectivăasupra lumii. Au existat cazuri în care eram foarte ocupată şi în care toată lumea din jurul meu era foarte stresată, situație în care îmi luam câteva momente libere pentru a mă centra, fapt care îmi atrăgea acuzaţiile celorlalţi. Eu ştiam însă că încercarea de a rezolva lucrurile exclusiv la nivel fizic este fie sortită eşecului, fie mult mai lentă decât centrarea la nivel spiritual. Chiar şi astăzi, încercarea de a rezolva ceva exclusiv la nivel fizic mă face să simt că mă mişc cu încetinitorul, provocându-mi o mare frustrare şi amplificându-mi stresul.

Pe de altă parte, am descoperit că dacă îmi fac timp să mă centrez din nou în sine, indiferent de ceea ce cred cei din jurul meu, multe din obstacolele exterioare dispar de la sine, de îndată ce redevin conştientă de conexiunea mea cu Totalitatea şi de îndată ce încep să mă simt din nou fericită şi calmă. În timpul acestor şedinţe de centrare în sine devin foarte lucidă, descoperind soluţii infinit mai bune la problemele mele decât dacă încerc să le abordez doar din perspectiva exterioară. Această metodă este o consecinţă directă a experienţei mele în apropierea morţii şi derivă din înţelegerea faptului că fac parte integrantă din marea tapiserie cosmică şi că mă situez chiar în centrul acesteia, putând intra în contact cu întregul Univers prin simpla interiorizare.

De-a lungul anilor care au urmat experienţei mele în apropierea morţii am descoperit de asemenea că am o nevoie mult mai mare să fiu aproape de natură, îndeosebi de mare, dacă doresc să mă simt foarte bine. La fel ca în primele zile din spital, am descoperit că mă pot conecta instantaneu cu starea pe care am trăit-o în lumea de dincolo dacă privesc şi dacă ascult valurile oceanului.

O altă schimbare care m-a încântat literalmente a fost transformarea prietenilor cei mai apropiaţi şi a membrilor familiei mele. Poate părea paradoxal, dar după experienţa mea în preajma morţii mulţi oameni mi-au spus că simt o schimbare energetică atunci când se află în preajma mea. Nu vorbesc foarte des despre acest lucru în public, deoarece cred că această transformare se produce la nivelul sinelui. Este posibil ca starea mea de spirit să reflecte în aceşti oameni acele aspecte pozitive pe care sunt pregătiţi să le experimenteze.

Tot datorită experienţei pe care am trăit-o atunci, am ajuns să cred cu toată convingerea că avem cu toţii capacitatea de a ne vindeca şi de a-i vindeca pe cei din jurul nostru. Atunci când intrăm în contact cu acest aspect infinit al fiinţei noastre în care suntem una cu Totalitatea, boala pur şi simplu nu mai poate sălăşlui în trup, şi întrucât suntem cu toţii conectaţi, nu există niciun motiv pentru care bunăstarea unei persoane să nu îi influenţeze şi pe ceilalţi, ridicându-le nivelul de conştiinţă şi declanşând în ei propria lor vindecare. Prin vindecarea altor persoane, noi contribuim de asemenea şi la vindecarea de sine, ba chiar şi a planetei pe care trăim. Între noi, semenii noştri şi întreaga planetă nu există alte diferenţe decât cele din mintea noastră.

De-a lungul timpului, viaţa mea a avut multe suişuri şi coborâşuri, iar uneori îmi vine foarte greu să rămân centrată în sine. Există multe treburi lumeşti cărora trebuie să le fac faţă, cum ar fi cele casnice sau plata facturilor, iar după experienţa mea în preajma morții nu mai reuşesc să mă focalizez foarte bine asupra acestor detalii. În orice situaţie m-aş afla însă, nu mă situez niciodată prea departe de regăsirea locului meu central în Univers şi de mesajul pe care l-am adus cu mine din lumea de dincolo: „Du-te şi trăieşte-ţi fără teamă viaţa!“

Pe de altă parte, am descoperit că deşi mi-am făcut prieteni noi (printre care unul care m-a ajutat enorm să îmi înţeleg propria experienţă), am dificultăţi în a mă reconecta cu mulţi dintre prietenii mei vechi. Nu mai sunt la fel de sociabilă cum eram în trecut şi nu mai îmi plac aceleaşi lucruri. Înainte aveam foarte mulţi prieteni superficiali, dar acum nu mai las decât un grup foarte select de oameni aleşi sufleteşte să pătrundă în intimitatea mea. Pe mulţi dintre aceştia i-am cunoscut prin intermediul unui grup de persoane care au trăit experienţe în apropierea morţii la care am participat în anii din urmă. Câţiva dintre noi ne-am apropiat, mulţi dintre aceştia trăind experienţe similare cu ale mele.

Le sunt în continuare devotată membrilor familiei mele, îndeosebi soţului, mamei şi fratelui meu. Aceştia au fost alături de mine de-a lungul întregii crize existenţiale prin care am trecut, ajutându-mă din răsputeri, motiv pentru care le sunt extrem de recunoscătoare. Pe de altă parte, îmi este foarte greu să ating acest nivel de intimitate cu alte persoane.

Asta nu înseamnă că îmi propun să trăiesc în solitudine. Continui să am o viaţă socială, iar una din marile mele plăceri constă în a-i ajuta pe oameni să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi şi viaţa pe care o trăiesc. Realizez acest lucru în principal prin textele pe care le scriu şi prin activitatea mea actuală, de antrenor cultural. Aşa cum vei vedea în capitolul următor, această permisiune pe care mi-am acordat-o de a fi eu însămi a avut un impact uriaş asupra mea de-a lungul acestei noi aventuri extraordinare care a fost viaţa mea trăită după experienţa în apropierea morţii.

  Sus 

Capitolul 14

Vindecarea este doar începutul

[...]

Doresc să adaug că după experienţa morţii mele totul a devenit mai uşor în viaţa mea. Nu mi-a mai fost frică de moarte, de cancer, de accidente şi de miriadele de lucruri care mă îngrijorau înainte. Singura mea teamă în această perioadă a fost aceea de a-mi face cunoscut mesajul în lumea întreagă, pe care am depăşit-o în final, căci am învăţat să am încredere în înţelepciunea sinelui meu infinit. La ora actuală ştiu că eu sunt o forţă atotputernică şi sublimă a iubirii necondiţionate, pe care o emit şi de care mă bucur.

Această energie curge prin mine, mă înconjoară şi nu poate fi distinsă de mine. De fapt, este adevărata mea esenţă şi identitate. De aceea, având încredere în ea, eu îmi manifest practic încrederea în sine. Dacă doresc să mă las călăuzită, protejată şi condusă de ea către toate lucrurile de care am nevoie pentru a trăi o stare de fericire şi de bunăstare supremă, tot ce trebuie să fac este să fiu eu însămi, să las iubirea infinită care este esenţa mea să se manifeste prin mine şi să permit circumstanţelor exterioare să se deruleze de la sine, conştientă că acestea slujesc întotdeauna interesului meu pe termen lung.

De aceea, am renunţat să mă mai focalizez asupra unor rezultate predeterminate şi am învăţat să am încredere că totul este bine. Atât timp cât sunt eu însămi, eu permit totalităţii măreţiei mele unice să mă călăuzească în acele direcţii care sunt cele mai benefice pentru mine şi pentru ceilalţi oameni. Nu trebuie să fac nimic mai mult. Atât timp cât sunt eu însămi, toate lucrurile de care am nevoie vin cu uşurinţă la mine, în maniera cea mai magică şi mai neaşteptată, demonstrându-mi astfel în fiecare zi puterea iubirii care reprezintă esenţa mea.

  Sus 

Partea a III-a: Ce am înţeles în urma acestei experienţe

 

Capitolul 15

De ce m-am îmbolnăvit… şi de ce m-am vindecat

[...]

În timpul acelei stări de luciditate extremă pe care am trăit-o în lumea de dincolo, am înţeles intuitiv că muream din cauza temerilor mele. Nu mai reuşisem de foarte mult timp să îmi manifest sinele real, din cauza prea multelor griji acumulate. Cu această ocazie, am înţeles că boala mea nu era o pedeapsă sau ceva de genul acesta, ci propria mea energie care se manifesta sub forma cancerului pentru că temerile mele nu îmi îngăduiau să mă manifest ca o forţă sublimă şi infinită, deşi aceasta era esenţa mea.

În acea stare de dilatare a conştiinţei am înţeles cât de dur a fost tratamentul pe care mi l-am aplicat singură, prin judecăţile şi criticile pe care mi le-am adresat de-a lungul întregii mele vieţi. Cu această ocazie, am realizat că i-am iertat pe toţi ceilalţi, dar nu şi pe mine însămi. Eu eram singura care mă judecam şi mă pedepseam, căci nu mă iubeam suficient de mult. Boala nu avea nimic de-a face cu factorii exteriori. Am constatat atunci că sunt un copil minunat al universului şi că merit să mă bucur de o iubire necondiţionată pentru simplul motiv că exist. Nu trebuie să fac absolut nimic pentru a binemerita această iubire, nici să mă rog, nici să implor, nici nimic altceva. Am înţeles că nu m-am iubit niciodată, că nu m-am preţuit pe mine însămi şi că nu am înţeles măreţia şi frumuseţea sufletului meu. Din cauza educaţiei primite şi a condiţionărilor culturale, am uitat în timp de această măreţie şi frumuseţe necondiţionată.

Această revelaţie m-a ajutat să înţeleg că nu mai trebuie să mă tem de nimic. Am realizat atunci la ce putere am acces, la fel ca toţi ceilalţi oameni. De aceea, am făcut o alegere decisivă: aceea de a mă întoarce. Această decizie luată în acea stare de trezire spirituală a fost singura forţă care a permis întoarcerea mea în această lume. Când m-am trezit din nou în corpul meu, am ştiut că fiecare celulă a acestuia va reacţiona la decizia mea de a mă întoarce, aşa că mă voi vindeca.

Odată reintegrată în sinele meu fizic la spital, am ştiut că celelalte metode de tratament, analizele, biopsiile şi medicamentele care îmi erau administrate – aveau scopul de a-i satisface pe ceilalţi, nu pe mine. Multe dintre ele erau dureroase, dar eu ştiam că în final totul va fi bine. Sinele meu infinit şi sublim luase decizia de a se întoarce în această lume şi de a continua să se manifeste prin corpul fizic, aşa că nimeni şi nimic nu i se mai putea împotrivi.

Doresc să mai clarific un lucru: vindecarea mea nu s-a produs neapărat din cauza unei schimbări a stării mele de spirit sau a convingerilor mele, cât datorită faptului că i-am permis în sfârşit spiritului meu să strălucească şi să devină manifest. Mulţi oameni m-au întrebat dacă vindecarea mea s-a datorat unor factori de genul gândirii pozitive, iar răspunsul meu este de fiecare dată nu. Dimensiunea în care m-am aflat în timpul experienţei mele în apropierea morţii a transcens mintea, iar eu m-am vindecat tocmai pentru că aceasta nu s-a mai opus prin gândurile sale vindecării mele. În acea dimensiune nu m-am aflat într-o stare mentală pozitivă, ci într-o stare existenţială (de fiinţare). Eram conştiinţă pură, infinită, măreaţă şi sublimă. Această stare de Unitate transcende dualitatea. Am intrat astfel în contact cu adevărata mea esenţă, cu acea parte din mine care este eternă, infinită şi include totul în ea (ceea ce eu numesc Totalitatea). Aşadar, nu a fost în niciun caz o vindecare la nivel mental.

De aceea, eu nu cred neapărat că dacă ne cultivăm anumite „convingeri” noi putem elimina boala sau ne putem crea o viaţă ideală. Deşi poate da rezultate, această metodă mi se pare prea simplistă. Personal, prefer să mă focalizez mai degrabă asupra conştiinţei de sine, care este cu totul altceva. În această lume a dualităţii convingerile pozitive presupun inclusiv existenţa unor convingeri negative opuse. De aceea, ele ne menţin în dualitate şi într-o stare de spirit specifică judecăţii critice. Noi cultivăm gânduri pe care le considerăm „bune” sau „pozitive”, ceea ce înseamnă că gândurile opuse sunt negative.

Această atitudine ne face să luăm apărarea convingerilor noastre atunci când altcineva îşi manifestă neîncrederea în ele. Datorită energiei pe care o investim, mai târziu ne este greu să renunţăm la aceste idei, chiar dacă nu ne mai slujesc. În acest fel, convingerile noastre ajung să ne controleze.

Pe de altă parte, luciditatea (conştiinţa pură) înseamnă să fii conştient de ceea ce există şi de ceea ce este posibil, fără nicio judecată critică. Ea nu are nevoie să fie apărată, căci nu cunoaşte decât dilatarea, incluzând totul în sine şi apropiindu-ne astfel de starea de Unitate. Aceasta este dimensiunea în care se petrec miracolele. Spre deosebire de această stare, convingerile nu permit decât manifestarea lucrurilor în care credem, în detrimentul altor posibilităţi.

Pe scurt, eu nu cred că la baza vindecării mele a stat o schimbare a convingerilor sau a gândurilor mele. Experienţa în apropierea morţii mi-a permis să intru într-o stare de conştiinţă pură, care a presupus suspendarea completă a tuturor doctrinelor şi dogmelor în care am crezut până atunci. Această stare de conştiinţă i-a permis corpului meu să se „reseteze”. Cu alte cuvinte, vindecarea mea s-a produs tocmai datorită absenţei oricăror convingeri.

În clipa în care am renunţat complet la dorinţa de a rămâne în viaţă, am experimentat moartea, dar cu această ocazie am înţeles că nu îmi sunase încă ceasul să plec. De îndată ce am renunţat la micile mele dorinţe egotice, am primit comoara care îmi aparţinea deja, dar pe care o ignorasem până atunci. Acesta este darul suprem al universului pentru noi.

După experienţa în apropierea morţii am învăţat că ideologiile şi convingerile prea puternice nu slujesc adevăratelor mele interese. Orice convingere concretă îmi limitează experienţa de viaţă, căci mă menţine între hotarele cunoaşterii mele, care este limitată. Atât timp cât mă restricţionez singură la ceea ce îmi pot imagina, eu îmi limitez astfel potenţialul şi nu permit altor posibilităţi să pătrundă în viaţa mea. Pe de altă parte, dacă pornesc de la premisa că înţelegerea mea este incompletă şi dacă mă deschid în faţa necunoscutului, eu pătrund practic într-o lume a posibilităţilor infinite.

După experienţa în apropierea morţii, am descoperit că nu devin cu adevărat puternică decât atunci când mă detaşez, când îmi suspend în egală măsură convingerile pozitive şi cele negative, deschizându-mă în faţa tuturor posibilităţilor. Acestea sunt momentele în care experimentez cea mai înaltă luciditate şi cele mai miraculoase sincronicităţi. Am ajuns astfel la concluzia că însăşi nevoia de certitudine reprezintă un obstacol în calea experimentării unor nivele superioare de luciditate. Pe de altă parte, detaşarea şi renunţarea la toate ataşamentele faţă de diferite convingeri sau rezultate finale sunt profund eliberatoare şi vindecătoare. Ştiu că pare un paradox, dar aceasta este realitatea: pentru ca adevărata vindecare să se poată produce, noi trebuie să renunţăm la nevoia de a ne vindeca, să ne bucurăm şi să avem încredere în această călătorie minunată pe care o numim viaţă.

Unul din lucrurile cele mai importante pentru mine a fost să înţeleg că eu sunt mult mai mult decât suportul meu biologic, că sunt ceva infinit mai măreţ. Cu această ocazie, doresc să subliniez din nou că boala nu apare din vina noastră. Acest gând este extrem de frustrant pentru orice bolnav. Doresc să insist însă că aparatul nostru biologic răspunde la ceea ce există în conştiinţa noastră, la fel ca şi copiii mici, animalele sau mediul înconjurător. Conştiinţa noastră poate schimba condiţiile de viaţă de pe această planetă într-o manieră pe care nici măcar nu ne-o putem imagina la ora actuală. Nu voi obosi niciodată să repet că noi suntem cu toţii interconectaţi!

Din punctul meu de vedere, primul pas către conştiinţa pură este înţelegerea naturii în mijlocul căreia trăim. Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne înţelegem şi să respectăm esenţa corpului şi a mediului nostru, fără a încerca să le schimbăm. Altfel spus, trebuie să înţelegem măreţia inerentă în noi şi să nu mai simţim nevoia de a ne schimba. Nu mai trebuie să încercăm să ne ridicăm la înălţimea aşteptărilor celorlalţi legate de perfecţiune, iar apoi să ne simţim mizerabil pentru că nu reuşim.

Noi devenim atotputernici numai atunci când ne acordăm permisiunea de a fi ceea ce doreşte universul să fim. Aşa se explică de ce nu m-am vindecat decât atunci când am renunţat la orice acţiune conştientă şi i-am permis vieţii să preia controlul asupra mea. Cu alte cuvinte, noi devenim atotputernici numai atunci când cooperăm cu viaţa, nu atunci când ne împotrivim ei.

Sunt perfect conştientă că este uşor să vorbesc despre vindecare după ce am experimentat-o sau să îţi spun să ai încredere şi să te detaşezi, lăsând fluxul vieţii să preia controlul asupra ta. Ştiu foarte bine că atunci când te simţi la pământ este foarte greu să faci acest lucru, ba chiar şi să ştii de unde să începi. Totuşi, răspunsul este mai simplu decât pare şi este unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale epocii noastre: iubirea de sine. Poate că te încrunţi sau priveşti cu neîncredere acest răspuns, dar nu pot sublinia îndeajuns de mult importanţa cultivării unei iubiri cât mai profunde faţă de tine însuţi.

Personal, nu îmi amintesc să fi fost vreodată încurajată de cineva să mă iubesc pe mine însămi. Sinceră să fiu, până la experienţa în apropierea morţii nici nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva. De regulă, iubirea de sine este asociată cu egoismul. Şi totuşi, experienţa morţii mele m-a ajutat să înţeleg că acesta este marele secret al vindecării.

La nivelul tapiseriei vieţii noi suntem cu toţii interconectaţi. De aceea, fiecare dintre noi reprezintă un dar pentru ceilalţi. Noi nu putem ţese împreună această tapiserie şi nu ne putem ajuta cu adevărat unii pe ceilalţi decât fiind cei care suntem cu adevărat. Personal, am înţeles cu claritate acest lucru în timpul experienţei în apropierea morţii, când am realizat că a fi eu însămi înseamnă a fi iubire. Aceasta a fost marea lecţie care mi-a salvat viaţa.

Mulţi oameni cred că trebuie să muncească din greu pentru a merita să fie iubiţi sau chiar pentru a-şi oferi iubirea, dar această perspectivă aparţine dualităţii, întrucât presupune că există cineva care dăruieşte şi altcineva care primeşte iubirea. Înţelegerea faptului că noi suntem iubire transcende această perspectivă. Ea presupune înţelegerea faptului că nu există nicio diferenţă între noi, iar dacă realizăm că noi suntem iubire, înseamnă că şi ceilalţi sunt iubire la rândul lor. Dacă ne privim pe noi înşine cu iubire, nu putem să îi privim pe ceilalţi decât cu aceeaşi iubire!

În timpul experienţei mele în apropierea morţii am înţeles că universul este alcătuit din cea mai pură iubire necondiţionată, iar eu nu sunt altceva decât o expresie a acestei iubiri. Fiecare atom, fiecare moleculă, fiecare quarc – sunt alcătuite din iubire, deci noi înşine nu putem fi altceva, căci iubirea este însăşi esenţa noastră şi a întregului Univers. Chiar şi aspectele aparent negative fac parte integrantă din spectrul infinit al iubirii necondiţionate. De fapt, însăşi forţa universală a vieţii este iubire, iar noi suntem alcătuiţi din această energie! Înţelegerea acestui lucru m-a ajutat să realizez că nu trebuia să încerc să devin altcineva pentru a binemerita această iubire, căci sunt deja tot ceea ce aş putea deveni.

În mod similar, dacă înţelegem că noi suntem iubire, noi nu mai trebuie să facem ceva anume pentru a ne manifesta iubirea faţă de semenii noştri. Este suficient să fim noi înşine şi să devenim instrumentele acestei energii pline de gingăşie, care îi atinge pe toţi cei cu care intrăm în contact.

A fi iubire înseamnă printre altele a fi conştient de importanţa preţuirii sufletului nostru, a împlinirii nevoilor noastre, fără a ne mai pune întotdeauna pe ultimul loc. Această atitudine ne permite să fim autentici şi să ne tratăm întotdeauna cu respectul şi bunătatea pe care le merităm. Din această perspectivă, noi nu mai trebuie să ne judecăm singuri pentru aşa-zisele noastre greşeli sau imperfecţiuni, considerându-le simple oportunităţi de a experimenta şi de a învăţa iubirea necondiţionată.

Mulţi oameni mă întreabă dacă iubirea de sine nu poate deveni exagerată, iar dacă da, unde poate fi trasă linia între aceasta şi egoism. Din punctul meu de vedere, nu există o astfel de posibilitate. Egoismul nu se naşte din prea multă iubire de sine, ci din absenţa acesteia. Întreaga planetă suferă din cauza acestei absenţe, care conduce la insecuritate, judecată şi condiţionare. Pentru a putea iubi pe cineva necondiţionat, noi trebuie să începem prin a ne iubi în acest fel pe noi înşine, căci nu putem oferi altcuiva ceea ce nu avem. Este absurd să afirmi că preţuieşti pe altcineva mai mult decât pe tine însuţi.

Atunci când ne identificăm cu iubirea necondiţionată, noi nu mai depindem de alţi oameni pentru a ne simţi propria măreţie sublimă, deci nu mai putem fi secătuiţi energetic încercând să le facem pe plac. Atât timp cât ne manifestăm sinele real, ceilalţi beneficiază în mod automat de iubirea noastră, căci ea este esenţa sinelui nostru.

Din acest punct de vedere, am învăţat că este foarte important să nu mă critic niciodată singură atunci când mă confrunt cu dificultăţi sau cu provocări. De cele mai multe ori, adevărata problemă nu este conflictul aparent cu care mă confrunt, ci faptul că mă judec pe mine însămi cu duritate. Atunci când încetez să mai fiu propriul meu duşman şi reîncep să mă iubesc aşa cum sunt, fricţiunile dintre mine şi lumea înconjurătoare dispar de la sine. În acest fel, devin mai tolerantă şi învăţ marea lecţie a acceptării.

Cine devine conştient de propria sa măreţie sublimănu mai simte nevoia de a-i controla pe cei din jur, dar nici nu mai acceptă să fie controlat de aceştia. Când mi-a fost revelat sinele meu infinit, am rămas uimită să realizez cât de diferită ar fi fost viaţa mea dacă aş fi înţeles de la bun început că eu sunt iubire şi că nu am fost niciodată altceva, deci nu ar fi trebuit să încerc din răsputeri să merit iubirea altora. Înţelegerea acestui lucru înseamnă să cooperezi cu forţa vieţii, în timp ce orice încercare de a merita să fii iubit înseamnă să te opui ei.

Înţelegerea faptului că eu sunt iubire a fost cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o în această viaţă. Ea mi-a permis să mă eliberez de orice teamă, şi astfel să îmi salvez viaţa.

  Sus 

Capitolul 16

Sinele infinit şi energia universală

În timpul experienţei mele în apropierea morţii m-am simţit conectată cu întregul Univers şi cu tot ceea ce conţine acesta. Am înţeles atunci că întregul cosmos este viu, dinamic şi conştient. De aceea, fiecare gând, fiecare emoţie şi fiecare acţiune a mea cât timp mă manifest în corpul meu fizic influenţează această Totalitate. În acea lume a Unităţii, întregul Univers mi s-a părut a fi o simplă extensie a mea. Această realizare mi-a schimbat dramatic perspectiva asupra vieţii. Cu această ocazie, am înţeles că noi ne cocreăm lumea şi viaţa prin emoţiile, gândurile şi acţiunile noastre.

Limbajul uman nu este adecvat pentru a descrie o realitate care nu poate fi experimentată cu ajutorul celor cinci simţuri fizice. De aceea, îmi vine greu să găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a descrie tot ce am înţeles în timpul acelei experienţe. Voi încerca totuşi să fac acest lucru în cadrul capitolului de faţă, împărtăşindu-ţi cât de clar pot ce cred eu despre această lume, despre rolul nostru în ea şi despre cum poate fi schimbată ea în bine.

Mai întâi de toate, este important să înţelegi că experienţa mea în apropierea morţii nu poate fi comparată cu niciun alt eveniment pe care l-am trăit vreodată. Spre exemplu, ea nu a avut un început și un sfârşit ferm delimitate. A fost mai degrabă o uşă care odată deschisă, nu s-a mai închis niciodată, declanşând un proces continuu de dilatare a înţelegerii mele şi noi posibilităţi care nu se epuizează niciodată.

Aşa cum spuneam, cuvintele nu pot descrie corect această experienţă. De aceea, scopul capitolului de faţă este mai degrabă de a trezi în tine anumite emoţii. Chiar şi după ce voi termina de scris acest capitol, înţelegerea mea va continua să se amplifice şi să se dilate, conducându-mă spre noi profunzimi. De aceea, cuvintele mele nu trebuie luate la modul literal şi nu trebuie considerate un adevăr suprem, căci această atitudine nu conduce decât la stagnare şi la cramponarea de vechile ideologii. La ora actuală, eu ştiu că toate lucrurile de care am nevoie se află deja în interiorul meu, fiindu-mi complet accesibile atâta vreme cât mă deschid în faţa adevărului meu lăuntric. Acelaşi lucru este valabil şi pentru tine.

Înainte de experienţa în apropierea morţii credeam, probabil datorită culturii în care am crescut, că scopul suprem al vieţii este atingerea stării de nirvana, adică evoluţia spirituală până la ieşirea din ciclul renaşterii şi al morţii, astfel încât să nu mai fim nevoiţi să ne încarnăm în dimensiunea fizică. Probabil că dacă aş fi crescut în cultura occidentală, aş fi crezut că scopul suprem al vieţii este să ajung în rai. De altfel, acesta este un scop destul de comun în toate culturile: acela de a trăi în aşa fel încât să îţi asiguri o viaţă cât mai perfectă în lumea de dincolo.

După experienţa în apropierea morţii am început să văd diferit lucrurile. Deşi acum ştiu sigur că îmi voi continua viaţa într-un plan diferit şi nu mă mai tem de moartea fizică, mi-am pierdut orice dorinţă de a mă afla într-un alt loc decât cel în care mă aflu în momentul de faţă. În mod interesant, această atitudine m-a făcut să devin mai centrată şi mai focalizată asupra realizării perfecţiunii vieţii în momentul prezent decât asupra lumii de dincolo.

Unul din motivele pentru care în mine s-a produs această transformare a fost acela că experienţa în apropierea morţii nu mi-a confirmat viziunea asupra reîncarnării în forma sa convenţională, de progresie a unor vieţi liniare succesive. Am înţeles atunci că timpul nu evoluează într-o manieră liniară decât dacă îl privim prin filtrul corpului nostru fizic şi al minţii noastre terestre. Atunci când nu mai suntem limitaţi de simţurile noastre fizice, toate momentele ne apar în simultaneitate. De aceea, am ajuns la concluzia că ideea de reîncarnare nu este decât o interpretare dată de intelectul nostru pentru a putea înţelege aceste existenţe care se petrec simultan.

Noi gândim din perspectiva „trecerii timpului”, dar în timpul experienţei mele în apropierea morţii am simţit că timpul pur şi simplu există, iar noi ne deplasăm în interiorul lui. Cu alte cuvinte, nu numai că toate momentele temporale există în simultaneitate, dar în lumea de dincolo noi ne putem deplasa în timp mai rapid, mai lent sau chiar într-un sens invers.

În planul fizic, noi suntem limitaţi de organele noastre senzoriale. Ochii noştri nu pot vedea decât ceea ce se află în faţa lor în momentul de faţă. În mod similar, urechile noastre nu pot auzi decât sunetele din momentul prezent. Mintea însăşi nu poate exista decât într-un moment sau altul, unind apoi aceste momente într-un şirag liniar. Atunci când ieşim din corpul fizic, noi circumscriem întregul timp şi întregul spaţiu cu conştiinţa noastră, percepându-le direct cu aceasta, nu cu ajutorul văzului, auzului, mirosului, gustului sau atingerii. Cu alte cuvinte, devenim conştiinţă pură.

Aceasta a fost starea pe care am experimentat-o în timpul experienţei mele în apropierea morţii. Am fost conştientă atunci de prezenţa fratelui meu într-un avion aflat la mii de mile distanţă, dar şi de conversaţiile pe care le purtau membrii familiei mele cu medicii de-a lungul coridorului sau în alte saloane ale spitalului. Am înţeles numeroase aspecte ale vieţii mele viitoare, în cazul în care luam decizia de a mă întoarce pe pământ, dar şi ce s-ar fi întâmplat dacă nu luam această decizie. Aceste experienţe mi-au dovedit că timpul, spaţiul şi materia solidă nu există întotdeauna aşa cum le considerăm noi. În timpul experienţei mele în apropierea morţii am constatat că mă puteam focaliza asupra oricărui moment temporal pe care doream să îl accesez.

De aceea, am ajuns să cred că oamenii care au acces la crâmpeie din ceea ce consideră a fi „vieţile lor anterioare” au în realitate acces la alte existenţe ale lor, paralele sau simultane, căci întregul timp există în simultaneitate. În plus, datorită faptului că suntem cu toţii interconectaţi, este posibil să accedem la o stare de conştiinţă în care să putem sesiza inclusiv crâmpeie din realitatea altor oameni, pătrunzând cu conştiinţa noastră în aceasta ca şi cum am avea acces la nişte simple amintiri.

Această perspectivă nouă m-a făcut să mă întreb care este adevăratul scop al vieţii, dacă reîncarnarea şi timpul nu există aşa cum am fost educaţi să credem. Nu cumva celelalte obiective spirituale sunt interpretate la fel de greşit? Nu cumva raiul sau nirvana se află deja aici, în această expresie fizică, şi nu în lumea de dincolo?

Concluzia (intuitivă) la care am ajuns este că noi optăm pentru a ne încarna într-un corp fizic pentru a manifesta iubirea, pasiunea şi celelalte emoţii umane care nu ne sunt accesibile în forma lor separată în starea de conştiinţă pură şi de Unitate absolută. Poate că viaţa pe această planetă ne oferă marea şansă de a trăi o viaţă pe care ne-am dorit-o dintotdeauna…

Dintr-odată, întreaga perspectivă se schimbă. Poate că noi nu ne aflăm aici pentru a învăţa şi pentru a acumula experienţe de dragul vieţii de apoi. Sinceră să fiu, nu ştiu la ce ne-ar folosi aceste experienţe în acea lume de dincolo. De aceea, eu cred că ne aflăm aici pentru a experimenta direct acest Univers fizic şi pentru a-l ajuta să evolueze împreună cu propria noastră viaţă. Eu însămi am luat cu adevărat decizia de a mă întoarce în această lume numai atunci când am realizat că aceasta este cea mai dezirabilă stare pe care mi-o pot oferi în momentul de faţă. Nimeni nu trebuie să aştepte moartea pentru a experimenta nirvana. Adevărata noastră măreţie sublimă există aici şi acum!

Motivul pentru care oamenii se simt atât de vulnerabili şi de speriaţi de acest subiect este că îşi creează o imagine a lumii de dincolo şi a zeilor lor din perspectiva ideilor lor umane limitate. Ei atribuie acestor concepte proprietăţile fizice şi valorile efemere pe care le cunosc, de genul fricii, pedepsei, judecăţii şi karma-ei. În final, ei îşi proiectează întreaga putere colosală asupra propriilor lor creaţii.

Pe de altă parte, dacă este adevărat că întregul timp şi toate experienţele posibile există în momentul prezent, iar noi nu facem decât să ne deplasăm prin acesta cât timp ne aflăm în lumea fizică, înseamnă că nu avem de ce să ne temem. Este inutil să trăim în anxietatea provocată de ceea ce ar putea urma în viaţa noastră. Tot ce trebuie să facem este să recunoaştem energia din care facem deja parte integrantă şi să fim iubire în toate aspectele vieţii noastre.

Din păcate, noi căutăm răspunsurile oriunde în afara noastră: în religie, în medicină, în studiile ştiinţifice, în cărţi şi în alţi oameni. Suntem convinşi că adevărul se află undeva acolo şi că nu l-am găsit încă. În realitate, noi nu facem decât să ne rătăcim astfel din ce în ce mai mult de propria noastră esenţă, îndepărtându-ne astfel de ceea ce suntem cu adevărat. Întregul Univers există deja în interiorul nostru. Toate răspunsurile pe care le caut eu se află în interiorul meu, la fel cum toate răspunsurile pe care le cauţi tu se află în interiorul tău. Tot ceea ce se întâmplă în lumea exterioară are drept unic scop declanşarea acestui proces de dilatare a conştiinţei noastre, care să ne permită să ne redescoperim pe noi înşine.

În locul expresiilor sine superior, suflet sau spirit, eu prefer termenul de sine infinit, pe care îl definesc ca acea parte din mine care a rămas conştientă în timpul experienţei mele în apropierea morţii, când am încetat să mă mai identific cu corpul meu fizic şi care mi-a permis să mă simt una cu tot ceea ce există. Am fuzionat atunci cu conştiinţa pură ca o fiinţă de o măreţie infinită, care înţelegea perfect de ce se afla în acest corp şi în această viaţă, în acest moment anume din timp. Aceeaşi parte din fiinţa mea înţelegea că iluzia separării este creată de identificarea prea puternică cu lumea exterioară.

Eu cred că atunci când ne părăsim corpul fizic, sinele nostru infinit este conectat cu al celorlalţi oameni. În acea stare de conştiinţă pură, noi suntem cu toţii Una. Mulţi oameni au simţit această unitate în timpul unor experienţe spirituale intense sau în mijlocul naturii. Alţii o simt atunci când lucrează cu animalele (inclusiv dacă au ei înşişi un animal de casă). Sincronicităţile şi percepţiile extrasenzoriale se datorează faptului că suntem Una cu întreaga creaţie. Dacă mai mulţi oameni ar deveni conştienţi de acest lucru, aceste fenomene s-ar petrece mult mai frecvent.

Cu alte cuvinte, noi nu suntem una cu corpul, rasa şi convingerile noastre. Adevăratul nostru sine este infinit şi atotputernic, fiind o entitate completă şi desăvârşită care nu poate suferi vreodată. Eul nostru infinit conţine deja în sine toate resursele de care avem nevoie pentru a naviga prin această viaţă, căci noi suntem Una cu energia universală. De fapt, suntem chiar energia universală.

În timpul experienţei mele în apropierea morţii nu mai exista nimic exterior conştiinţei mele dilatate, căci eu eram una cu totalitatea energiei universale. Mă simţeam ca şi cum aş fi circumscris întreaga creaţie. În acea stare luciditatea mea era absolută şi totul mi-a devenit cunoscut. Am devenit una cu totul şi totul a devenit una cu mine.

Vindecarea mea a fost declanşată de capacitatea mea de a a-mi realiza propria măreţie şi unitatea cu universul. Am devenit conştientă de faptul că nu există nicio creaţie exterioară separată de mine, căci însuşi cuvântul exterioară presupune o stare de separaţie şi de dualitate. Această realizare îmi permite să continui să interacţionez inclusiv la ora actuală cu lumea fizică cu aceeaşi iubire, putere şi curaj.

Ca să explic acest lucru dintr-o perspectivă diferită, aş putea înlocui expresia energie universală cu prana, chi sau ki. Aceste cuvinte înseamnă „energia sau forţa vieţii” în dialectul mandarin, în cel hindus şi în limba japoneză. Acesta este chi-ul din Tai Chi şi din Chi Gong, sau ki-ul din Reiki. Pe scurt, este însăşi Sursa vieţii şi orice creatură vie îşi datorează existenţa acestei energii. De fapt, ea umple întregul Univers şi este inseparabilă de acesta.

Chi-ul nu judecă şi nu discriminează. El curge în egală măsură prin noi, indiferent dacă suntem un guru iluminat sau o creatură marină. Este util să reflectăm la acest lucru, căci dacă descriem această energie printr-un alt cuvânt – cum ar fi Sursă sau Dumnezeu – este dificil să nu ne identificăm cu preconcepţia noastră legată de aceste concepte. Aceşti termeni înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi, şi par să dea o formă finită infinităţii. Oamenii au aşteptări diferite legate de aceste etichete, care îi menţin blocaţi în dualitate, astfel încât ei ajung să privească această energie ca pe ceva diferit de ei înşişi. În realitate, energia universală este nelimitată şi lipsită de formă, la fel ca şi conştiinţa noastră pură, şi numai dacă o privim astfel putem deveni cu adevărat una cu ea, făcând astfel loc în viaţa noastră vindecării, magiei şi miracolelor.

În timpul experienţei mele în apropierea morţii am simţit dincolo de orice îndoială că noi suntem cu toţii conectaţi cu această energie universală, fiind Una cu ea. Cu alte cuvinte, această forţă magică şi sublimă a vieţii curge prin fiecare celulă a corpului nostru. Ea nu reprezintă o entitate exterioară nouă, ci o stare existenţială, un fenomen intern. Într-un fel, putem spune că ea se află în egală măsură în interiorul şi în exteriorul nostru, fără nicio diferenţiere. Nu contează cărei rase, cărei religii, cărei culturi şi cărui sistem de convingeri îi aparţinem. Noi suntem conectaţi cu ea pentru simplul motiv că existăm. De fapt, chiar suntem acest curent universal. De aceea, nu trebuie să facem, să devenim sau să dovedim ceva anume pentru a avea acces la el. Suntem cu toţii fiinţe măreţe şi atotputernice şi avem cu toţii acces la această energie universală, pentru simplul motiv că suntem una cu ea.

Singurul lucru care ne împiedică să devenim conştienţi de această energie este mintea noastră, respectiv gândurile noastre, şi îndeosebi convingerile noastre limitate legate de noi înşine. Eliberarea profundă pe care am simţit-o atunci când m-am abandonat în sfârşit şi care m-a condus la experienţa în preajma morţii nu a fost altceva decât o renunţare completă a intelectului meu de a mai deţine controlul asupra mea. Când acesta a dispărut, luând cu el inclusiv convingerile mele limitatoare legate de sine, energia universală a preluat controlul asupra mea. Când mintea mea s-a dat la o parte, toate zăgazurile s-au deschis. În loc să mai lupt cu natura universului pentru a mă vindeca, i-am permis fluxului de chi să curgă prin mine aşa cum doreşte.

La început este greu să faci diferenţa între factorii care ne motivează: mintea sau sufletul. Există însă un criteriu simplu: mintea este orientată mai mult către acţiune, iar sufletul către fiinţare. Sinele infinit este esenţa noastră, adevărata noastră identitate, aşa cum am explicat în capitolul anterior, atunci când am vorbit despre importanţa iubirii de sine. Intelectul nu este decât un instrument care ne ajută să navigăm prin viaţă. El se gândeşte cum să facă rost de suficienţi bani pentru a ne putea plăti facturile, în timp ce sufletul nostru nu doreşte decât să se exprime pe el însuşi.

Instinctele şi intuiţia noastră există la nivelul sinelui nostru infinit. Atunci când dorim să cumpărăm o casă, mintea noastră ne limitează opţiunile alegând o locaţie practică, fixând un buget şi aşa mai departe. Şi totuşi, noi putem lua decizia finală ţinând cont exclusiv de instinctul nostru. Ceva ne face să alegem o anumită casă, fără să putem explica logic de ce am ales-o. În astfel de cazuri, cel care a făcut alegerea a fost sinele nostru infinit.

Uneori, complexitatea vieţii ne face să uităm că suntem conectaţi cu energia universală şi că dispunem de aceste capacităţi naturale (intuiţia şi instinctele). De aceea, nu mai ascultăm vocea interioară a sinelui şi ne cedăm puterea unor surse exterioare cum ar fi şeful, un profesor sau un prieten. Această blocare a sentimentelor noastre interioare ne împiedică să mai fim conştienţi de măreţia noastră sublimă, căci emoţiile reprezintă întotdeauna poarta către suflet. Noi suntem însă fiinţe complexe, aşa că încercăm să controlăm ceea ce simţim.

Dacă prelungim prea mult controlul minţii asupra vieţii noastre, noi pierdem contactul cu sinele nostru infinit şi începem să ne simţim pierduţi. Acest lucru se întâmplă atunci când acţionăm tot timpul, uitând să mai şi existăm. Existenţa pură înseamnă să trăieşti pe nivelul sufletului şi să fii deschis în faţa vieţii orice ţi-ar oferi ea. Înseamnă să fii ceea ce eşti fără a te critica. De bună seamă, ea nu înseamnă să nu mai acţionezi niciodată, ci doar că acţiunile tale derivă din emoţiile pe care le simţi atunci când rămâi ancorat în momentul prezent. Pe de altă parte, acţiunea pură este focalizată întotdeauna asupra viitorului. Mintea creează diferite sarcini care ne conduc din momentul prezent către unul viitor cu scopul de a obţine un rezultat anume, fără să ţină seama de starea noastră emoţională curentă.

Atunci când simţim că ne-am rătăcit, noi credem că ceva nu este în regulă cu noi, că trebuie să facem sau să obţinem ceva pentru a ne simţi din nou bine. De aceea, începem să căutăm soluţia în exterior, îndeosebi la alte persoane. Pentru o vreme ne simţim mai bine, dar această stare nu durează de regulă, iar mai devreme sau mai târziu ajungem să ne simţim chiar mai rău decât înainte. Pe de altă parte, dacă ne racordăm la realitatea noastră interioară şi devenim ceea ce îşi doreşte viaţa să fim, noi ne conectăm automat cu întreaga măreţie sublimă a sufletului nostru. Dintr-odată, redevenim lucizi şi ne recâştigăm puterea colosală, şi toate lucrurile încep să se lege de la sine în viaţa noastră.

Atunci când abordăm viaţa din această perspectivă existenţială, noi putem opta inclusiv pentru a învăţa ceva dintr-o sursă exterioară, cum ar fi un guru, un maestru, o carte sau o filozofie spirituală. Toate acestea ne ajută să devenim şi mai conştienţi de măreţia noastră interioară şi ne îndepărtează de gândul că alţi oameni sunt puternici, iar noi nu. De fapt, atunci când ne realizăm măreţia interioară şi când ne trăim viaţa din perspectiva iubirii care reprezintă natura noastră, noi atragem automat şi sincron maestrul, cartea sau filozofia spirituală care ni se potrivesc cel mai bine.

Din păcate, incapacitatea de a ne conştientiza propria măreţie interioară poate avea şi alte efecte, nu doar sentimentul că ne-am rătăcit, deşi esenţa acestora este aceeaşi. În timpul experienţei în apropierea morţii mi s-a revelat că judecata critică, invidia, ura şi teama derivă din incapacitatea oamenilor de a-şi realiza propria măreţie interioară. Această incapacitate de a-şi realiza propria perfecţiune îi face să se simtă mici şi insignifianţi, iar această convingere blochează fluxul natural al forţei vieţii, care reprezintă adevărata lor esenţă. În acest fel, ei îşi taie singuri craca de sub picioare.

Aşa cum văd eu lucrurile, dacă am fi încurajaţi de mici să ne exprimăm adevărata esenţă, noi am fi cu toţii fiinţe pline de iubire care îşi manifestă unicitatea în această lume. Problemele şi conflictele derivă din incapacitatea oamenilor de a şti cine sunt şi de a-şi manifesta în exterior frumuseţea interioară. Noi am creat nenumărate clişee legate de „perfecţiune”, iar acestea ne fac să ne îndoim şi să ne simţim competitivi. Dat fiind că nu ne simţim suficient de buni, încercăm să „părem” astfel, fără să ne dăm seama cât suntem de jalnici. Dacă am deveni conştienţi de măreţia noastră reală şi dacă ne-am simţi bine în pielea noastră, singurul lucru care ne-ar mai rămâne de împărtăşit cu lumea exterioară ar fi natura noastră unică, exprimată într-o manieră plină de iubire, care ar reflecta preţuirea noastră de sine.

Rezultă că problemele pe care le vedem în această lume nu derivă din judecata sau din ura noastră faţă de alte persoane, ci faţă de noi înşine. Aşa cum secretul vindecării mele a fost iubirea necondiţionată de sine care a dus la eliminarea completă a fricii, secretul construirii unei lumi mai bune constă în iubirea de sine şi în realizarea propriei valori. Dacă am înceta să ne mai criticăm singuri, noi nu am mai simţi nevoia de a-i critica pe ceilalţi, ci am începe să le observăm propria perfecţiune. Universul există în interiorul nostru, iar ceea ce experimentăm noi în lumea exterioară nu este decât o reflexie a sa.

Eu cred cu toată convingerea că în esenţa sa niciun om nu este cu adevărat rău, că răul nu este decât rezultatul temerilor noastre, aşa cum a fost cazul cancerului meu. Privind din perspectiva conştiinţei pure, chiar şi cei mai mari criminali sunt victimele propriilor lor limitări, temeri şi dureri interioare. Dacă şi-ar fi conştientizat propria măreţie interioară, ei nu ar fi făcut niciodată vreun rău altora. Schimbarea convingerilor mentale, spre exemplu de la cele bazate pe teamă la o stare de încredere absolută, poate transforma chiar şi cea mai depravată persoană, la fel cum eu am reuşit să inversez cursul acestei boli teribile care este cancerul.

Dat fiind că oamenii nu trăiesc în luciditatea conştiinţei de sine, ei au nevoie de legi, de judecăţi, de pedepse şi de răsplate pentru nu-şi face rău unii altora. Dacă toată lumea ar deveni conştientă de propria sa măreţie interioară, nimeni nu ar mai fi mânat de teamă, deci umanitatea nu ar mai avea nevoie de reguli şi de închisori… sau spitale.

Într-adevăr, dacă toţi oamenii ar deveni în mod subit conştienţi de perfecţiunea şi de măreţia lor sublimă, de pildă în urma unei experienţe spirituale transformatoare, lumea manifestată pe care o cunoaştem s-ar schimba, reflectând noua lor stare de conştiinţă. Oamenii ar deveni mult mai conştienţi de puterea lor, şi implicit mult mai puţin speriaţi şi competitivi, tolerând într-o măsură mult mai mare diferenţele dintre ei. Criminalitatea ar scădea dramatic. Sistemul lor imunitar ar deveni mult mai puternic, căci stresul şi teama s-ar reduce proporţional; de aceea, bolile ar apărea mult mai rar. Priorităţile oamenilor s-ar schimba, căci ei nu ar mai fi conduşi de lăcomie, care nu este decât o altă faţetă a fricii. Copiii ar creşte ştiind că sunt iubire şi ar deveni astfel mai puternici şi mai sănătoşi, având o încredere mai mare în viaţă. Ei ar trăi pe o planetă care ar susţine în mod natural acest mod de viaţă, nu într-un mediu ostil.

În pofida acestei viziuni, eu nu simt nevoia să schimb pe nimeni, ca să nu mai vorbim de întreaga lume. Încercarea de a modifica lucrurile în exterior ar însemna că le consider greşite şi că doresc să le schimb după chipul şi asemănarea mea (în conformitate cu viziunea sau cu ideologia mea). Dimpotrivă, eu consider că lucrurile sunt exact aşa cum ar trebui să fie în momentul de faţă. Singura mea menire este să fiu eu însămi, o expresie a iubirii care reprezintă esenţa mea, şi să văd perfecţiunea în mine însămi, dar şi în ceilalţi, atât timp cât voi continua să trăiesc în planul fizic. Aceasta este adevărata menire a tuturor oamenilor.

La ora actuală înţeleg rolurile pe care le joacă membrii familiei mele şi ceilalţi oameni din cercul meu social în viaţa mea, inclusiv rolul meu în viaţa lor. Dacă nu mi-aş juca în mod autentic propriul meu rol, nici ceilalţi oameni din viaţa mea nu şi-ar putea juca în mod autentic propriul rol. Numai fiind una cu sinele meu unic le pot permite eu celorlalţi să interacţioneze cu mine pe nivelul sinelui lor infinit.

Atât timp cât rămân conştientă de acest lucru, eu sunt una cu energia universală care se manifestă prin întreaga viaţă şi am acces la miracolele şi la sincronicităţile ei. De aceea, mă simt tot timpul energizată, nu secătuită, elevată, nu trasă în jos de acţiunile mele, căci cooperez cu energia universală, nu mă opun ei. Dacă îmi pot menţine această stare de conştiinţă o perioadă mai îndelungată, viaţa mea capătă o calitate zen, iar realitatea pare să devină suprarealistă, vie şi conştientă de sine. Nu este întotdeauna uşor să îmi păstrez această stare, dar atunci când reuşesc viaţa mi se pare mult mai frumoasă şi mai distractivă! Ştiu că procesul nu s-a încheiat, dar în esenţă asta este tot ce am de făcut: să fiu iubirea care reprezintă esenţa mea sau să fiu eu însămi. Atât timp cât fac acest lucru, universul meu exterior se pune la unison cu mine şi întreaga lume devine o reflexie a iubirii.

Fiecare individ îşi creează propria viaţă prin gândurile şi emoţiile pe care le emite clipă de clipă. În mod similar, umanitatea în ansamblul ei decide la nivel colectiv ce anume este sau nu este posibil pentru ea. Oamenii cred că valorile lor morale (şi nu numai) sunt absolute, dar în realitate acestea nu sunt decât un set de gânduri şi de convingeri adoptate de-a lungul timpului şi pe care au ajuns să le considere adevărate. Ele sunt produse ale minţii şi ale culturii lor, similare celor legate de sexul feminin din cultura mea indiană, care mi-au modelat modul de a gândi în prima parte a vieţii mele. Fiind convinsă că aceste valori sunt sută la sută adevărate, ele mi-au influenţat în mod decisiv felul de a fi. În mod similar, realitatea pe care o creează oamenii la nivel colectiv reflectă inconştienţa lor. Dacă gândurile şi convingerile lor ar fi diferite, viaţa ar arăta cu totul altfel pe această planetă.

Din perspectiva mea, lumea în care trăim este rezultatul final al tuturor gândurilor şi convingerilor colective de până acum ale oamenilor. Umanitatea nu evoluează decât în măsura în care îşi schimbă gândurile şi convingerile, mai întâi la nivel individual, apoi la nivel colectiv. Spre exemplu, la ora actuală ea consideră că răufăcătorii sunt nişte criminali care trebuie pedepsiţi şi condamnaţi, nu doar în această viaţă, ci şi în vieţile lor viitoare! Ea nu îi consideră simple victime ale fricii, respectiv creaţii ale realităţii pe care am modelat-o cu toţii la nivel colectiv.

Rasa umană nu se va putea transforma în profunzime decât atunci când vom reuşi să privim în ochii celui mai crunt duşman al nostru regăsindu-ne pe noi înşine. Până atunci, fiecare dintre noi ne putem focaliza asupra creării realităţii pe care ne-o dorim prin proiectarea adevărurilor noastre personale asupra ei, şi nu prin adoptarea oarbă a gândurilor şi convingerilor colective. Prin dilatarea conştiinţei noastre individuale, noi putem influenţa conştiinţa colectivă a umanităţii.

Fiecare om este un fir într-o tapiserie uriaşă cu un model complex şi colorat. Deşi reprezentăm un singur fir din aceasta, tapiseria nu ar putea exista fără noi. De aceea, noi influenţăm viaţa semenilor noştri într-un fel sau în altul, în funcţie de alegerea noastră de a fi sau nu una cu sinele nostru real. Singura noastră obligaţie faţă de ceilalţi (menirea noastră în viaţă) constă în exprimarea unicităţii noastre, permiţându-le totodată celorlalţi să îşi manifeste propria unicitate.

Înţelegerea faptului că Lumina sau Energia Universală există înlăuntrul nostru, fiind una cu noi, ne transformă ca indivizi, iar în final transformă întreaga lume (încetul cu încetul). În capitolul următor voi dezvălui şi alte lucruri pe care le-am înţeles în legătură cu viaţa trăită în planul fizic.

  Sus 

Capitolul 17

Permisiunea de a fi tu însuţi

Ştiu că am mai spus acest lucru, dar simt nevoia să îl repet: la ora actuală îmi trăiesc viaţa pe un fundal al fericirii, nu al fricii. Aceasta este singura diferenţă între cea care am fost înainte de experienţa în apropierea morţii şi cea care am devenit în urma acesteia.

Înainte nu făceam altceva decât să evit durerea şi să le fac pe plac celorlalţi. Eram prinsă în capcana cercului vicios al acţiunii, căutării şi realizării, dar eu eram ultima persoană din lume de care ţineam cont. Viaţa mea era condusă de teamă – teama de a nu le displace celorlalţi, de a nu avea vreun eşec, de a nu fi egoistă şi de a nu fi suficient de bună. În mintea mea era convinsă că nu mă ridicam niciodată la înălţimea acestor aşteptări.

În urma experienţei mele în apropierea morţii nu mai consider că mă aflu aici pentru a realiza ceva, ci doar pentru a fi eu însămi. De aceea, tot ceea ce fac acum se naşte din iubire. Nu-mi mai fac griji legate de corectitudinea acţiunilor mele sau de respectarea regulilor şi doctrinelor în care cred ceilalţi oameni. Îmi urmez inima şi am convingerea că nu pot greşi atât timp cât fac acest lucru. În mod paradoxal, oamenii din jurul meu sunt mult mai încântaţi de mine decât în trecut, pentru simplul motiv că sunt mult mai fericită acum, iar fericirea este contagioasă!

Această stare de spirit are un impact copleşitor inclusiv asupra stării mele de sănătate. De vreme ce mă consider o fiinţă infinită, corpul meu are singur grijă de el însuşi, căci el nu este decât o reflexie a sufletului meu. Iubirea necondiţionată de sine îmi amplifică enorm energia, iar universul îmi răspunde cu bunătate.

Lumea exterioară oglindeşte întotdeauna ceea ce simţim faţă de noi înşine. Prin renunţarea la judecăţile critice faţă de sine, noi îi permitem lumii noastre exterioare să se transforme. Invers, văzând transformările produse în aceasta, căpătăm o încredere din ce în ce mai mare în acest proces. Cu cât încrederea noastră în sine se amplifică, cu atât mai pregătiţi ne simţim să renunţăm la încercarea de a controla rezultatul final. Nu mai aderăm în mod dogmatic la convingerile celorlalţi oameni şi renunţăm la propriile noastre convingeri care nu ne mai slujesc, lăsându-ne duşi de val (de fluxul energiei universale). În acest fel, reflectăm din ce în ce mai plenar esenţa noastră reală.

Până la experienţa în preajma morţii căutam întotdeauna direcţii în lumea exterioară. De pildă, îmi doream aprobarea şefilor sau a semenilor mei ori apelam la aceştia în căutarea diferitor răspunsuri. Ţineam cont de opiniile, sfaturile, învăţăturile şi legile lor, indiferent dacă acestea corespundeau sau nu aspiraţiilor mele lăuntrice. De multe ori, le aplicam pur şi simplu din teamă, căci nu ştiam dacă au dreptate sau nu şi dacă nu cumva deţin informaţii pe care eu nu le aveam.

În timpul experienţei în apropierea morţii mi s-a revelat că acest proces de ascultare continuă a vocilor exterioare m-a împiedicat să îmi ascult propria voce interioară şi astfel m-a determinat să mă rătăcesc. Atunci când acţionezi „pentru orice eventualitate”, înseamnă că acţionezi din teamă. De aceea, la ora actuală nu mai ţin cont de nicio metodologie, ordine, dogmă sau doctrină prestabilită de alţii. Una din principalele mele reguli de viaţă a devenit aceea de a nu urma alte reguli fixe! Prefer să fiu atentă la ceea ce mi se pare corect la nivel instinctual în momentul respectiv. Din punctul meu de vedere, viaţa reprezintă o experienţă spirituală, iar eul meu se schimbă şi evoluează tot timpul.

Dacă este adevărat că suntem fiinţe energetice inseparabile de forţa universală a vieţii, înseamnă că nu avem nevoie de un sistem exterior care să ia decizii în locul nostru sau care să ne spună cum poate fi ridicată sau redusă frecvenţa noastră energetică. Noi suntem unici, deci nimeni nu poate fixa legi absolute care să ni se potrivească tuturor. Din păcate, exact asta fac multe din religiile şi sistemele spirituale organizate. De îndată ce îşi stabilesc structurile, ele se aşteaptă că toată lumea să urmeze regulile lor. Cei care nu le urmează sunt judecaţi şi condamnaţi (cel puţin la nivel mental). În acest fel, religiile organizate contribuie la amplificarea diviziunii şi conflictelor societale, în loc să lupte pentru unitatea către care ar trebui să conducă regulile lor. Pe scurt, urmarea unei căi religioase nu ne scuteşte de teamă şi de victimizarea altor oameni. În schimb, urmarea unei căi spirituale personale înseamnă punerea în aplicare a aspiraţiilor noastre individuale şi ne ajută să ne conectăm la sinele nostru real, care este una cu sinele celorlalţi oameni.

Este suficient să facem o incursiune interculturală pentru a constata cât de efemere sunt sistemele organizate. De pildă, sistemul spiritual şi vindecător indian şi cel chinez se află într-o contradicţie absolută unul cu celălalt. Hinduşii resping la modul absolut consumul cărnii, în timp ce chinezii consideră că nu este sănătos să nu mănânci carne. În mod similar, indienii au un sistem numit vastu, care are acelaşi scop ca şi feng shui-ul, dar care contrazice flagrant regulile chineze. Cândva mă simţeam extrem de confuză ori de câte ori descopeream astfel de reguli care se contraziceau reciproc. Neştiind niciodată care erau mai bune, simţeam fără să vreau o mare teamă şi anxietate, căci nu doream să aplic o regulă greşită.

Din fericire, experienţa în preajma morţii m-a ajutat să mă recentrez. La ora actuală cred cu toată convingerea că noi ne aflăm în această lume pentru a ne descoperi şi pentru a ne onora propria cale individuală. Nu contează dacă ne retragem în vârf de munte şi medităm timp de 20 de ani sau creăm o companie multinaţională de un miliard de dolari care angajează mii de oameni, oferindu-le mijloacele de trai de care au nevoie, dacă ne ducem la biserică ori la templu sau dacă preferăm să stăm la plajă, să bem o margarita şi să ne bucurăm de apusul soarelui în compania unei fiinţe iubite, ori să ne plimbăm printr-un parc savurând o îngheţată. În ultimă instanţă, calea pe care o alegem este cea mai potrivită pentru noi, şi niciuna din aceste opţiuni nu este mai puţin spirituală decât celelalte.

Nu vreau să spun cu asta că sunt împotriva religiilor organizate, ci doar că sunt sceptică în privinţa oricărui mesaj care conduce la amplificarea diviziunii, a conflictelor şi chiar a crimelor petrecute în numele religiei, în condiţiile în care ştiu cu siguranţă că noi suntem cu toţii Una, faţete ale aceleiaşi Totalităţi. Oamenii sunt atât de diferiţi încât unora li se potrivesc mai bine religiile organizate şi căile spirituale, în timp ce altora nu li se potrivesc. Cel mai bun lucru pe care îl putem face în viaţă este să trăim o viaţă care să ne facă să ne simţim împliniţi şi să ne exprimăm propria creativitate, conştienţi de măreţia noastră interioară. Acceptarea unei singure doctrine sau opţiuni ca fiind singura cale autentică nu ar face decât să ne limiteze esenţa şi experienţa de viaţă.

Pentru a rămâne în contact cu măreţia noastră interioară noi nu trebuie să „depunem un efort”, de pildă să participăm la ritualuri sau la dogme specifice. De bună seamă, dacă dorim putem face astfel de lucruri, dar numai dacă acestea ne fac plăcere. Ce vreau să spun este că ele nu reprezintă cerinţe obligatorii. Noi nu putem găsi ceea ce ni se potriveşte cu adevărat (inclusiv metodele pe care le putem aplica) decât urmând călăuzirea noastră interioară. Singura certitudine pe care o putem avea că ne aflăm pe calea cea bună este centrarea în sinele nostru real, alcătuit dintr-o iubire necondiţionată, fără a ne mai condamna vreodată (nici pe noi, nici pe ceilalţi), şi recunoaşterea măreţiei noastre sublime care face parte integrantă din marea măreţie a Totalităţii.

Spre exemplu, rugăciunea le poate aduce multă mângâiere anumitor oameni în vremurile de restrişte şi îi poate ajuta să se descopere pe ei înşişi. Ea poate avea un efect pozitiv asupra bunăstării lor interioare, ajutându-i să se elibereze de anumite poveri. De aceea, oamenii care se roagă se simt de multe ori mai uşori şi mai elevaţi, fapt care contribuie nu numai la amplificarea bunăstării lor interioare, ci şi a oamenilor cu care sunt conectaţi. Aşa cum spuneam mai devreme, orice îmbunătăţire personală se reflectă la nivelul Totalităţii.

Pe de altă parte, eu nu cred că oamenii care se roagă sunt neapărat mai conectaţi cu Dumnezeu decât ceilalţi. Fiecare are propria sa manieră de a-şi recunoaşte spaţiul infinit din el însuşi, iar în cazul anumitor oameni aceasta ia forma rugăciunii. În cazul altora ea poate lua forma muzicii, a artei, a contactului cu natura sau chiar a descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice, pe scurt, a acelor activităţi care îi pasionează şi care le descătuşează creativitatea, dându-le un sens vieţii. Cu alte cuvinte, nu rugăciunea în sine ne permite să devenim mai conştienţi de măreţia noastră spirituală, ci exprimarea pasiunilor interioare care dau vieţii noastre semnificaţie şi care ne apropie de senzaţia de unitate. Asta înseamnă să îţi trăieşti viaţa în maniera zen.

Personal, nu simt nevoia să mă rog unui Dumnezeu exterior separat de mine, căci sunt conştientă că sunt întotdeauna Una cu universul. De aceea, consider că viaţa mea reprezintă o rugăciune în sine. Cei drept, consider meditaţia foarte utilă, căci mă ajută să îmi liniştesc mintea şi să mă focalizez asupra acelui aspect al conştiinţei mele care mă face să mă simt conectată cu întreaga creaţie. Este însă posibil ca meditaţia să nu creeze acelaşi sentiment înălţător şi în cazul altor oameni, lucru care nu mă deranjează. Fiecare ar trebui să facă doar lucrurile cu care rezonează la nivelul sinelui lor.

De aceea, dacă simţi că poţi urma un sistem spiritual fără niciun efort şi dacă te simţi bine făcând acest lucru, foarte bine! Dar dacă acesta presupune un efort prea mare sau dacă începe să îţi controleze gândurile şi emoţiile, cel mai probabil el nu ţi se potriveşte. Cele mai multe schimbări pozitive se petrec în starea de permisivitate pură. Fii tu însuţi, indiferent cine eşti, şi nu mai accepta decât acele lucruri care te fac să te simţi viu.

Deşi cred cu toată convingerea că cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru mine însămi şi pentru ceilalţi este să îmi menţin bunăstarea interioară şi să realizez numai acele lucruri care mă fac fericită, vei fi surprins să afli că nu sunt adepta „gândirii pozitive” ca un remediu universal. Ce-i drept, de vreme ce întreaga viaţă este interconectată, sunt conştientă că păstrarea unei stări elevate de spirit are un impact mai mare asupra celorlalţi oameni, şi chiar asupra Totalităţii.

Pe de altă parte, dacă observ că am uneori gânduri negative, prefer să le las să treacă cu detaşare şi fără a le judeca. Am constatat că ori de câte ori încerc să mi le reprim sau mă forţez să îmi schimb starea de spirit, cu cât resping mai mult aceste gânduri, cu atât mai multă putere le confer. De aceea, prefer să le las să treacă de la sine fără a le judeca, întrucât am observat că toate gândurile şi emoţiile sunt efemere. În acest fel, calea corectă pentru mine se derulează în faţa mea într-o manieră naturală, îngăduindu-mi să fiu în continuare cea care sunt cu adevărat.

Afirmaţiile de genul: „Gândurile negative atrag şi mai multă negativitate în viaţa omului” nu sunt neapărat adevărate şi îi pot face pe cei care trec printr-o perioadă dificilă să se simtă şi mai rău. Ele le pot crea o stare de teamă la gândul că pot atrage şi mai multă negativitate prin gândurile lor. Folosirea fără discriminare a acestei afirmaţii îi poate face pe oamenii care trec prin încercări dificile să creadă că sunt răi pentru că au atras astfel de situaţii în viaţa lor, lucru pe care eu una nu îl consider adevărat. Dacă pornim de la premisa că gândurile noastre negative sunt cele care atrag situaţiile indezirabile în viaţa noastră, riscăm să devenim paranoici. După părerea mea, aceste situaţii sunt atrase mai degrabă de emoţiile decât de gândurile noastre, îndeosebi de cele legate de sine.

Pe de altă parte, nu toate gândurile pozitive atrag automat situaţii pozitive. Nu pot sublinia îndeajuns faptul că cel mai important barometru al situaţiilor pe care le atragem în viaţa noastră sunt sentimentele noastre legate de noi înşine!

Spre exemplu, eu permit întotdeauna manifestarea sentimentelor mele negative legate de lucrurile care mă deranjează, căci consider că este mult mai sănătos să experimentez emoţii reale decât să le reprim. Ca de obicei, prefer să permit sentimentelor mele să se manifeste, nu să lupt împotriva lor. Această atitudine de acceptare şi chiar de bunătate pe care mi-o acord mie însămi mă ajută mult mai mult să îmi creez o viaţă fericită decât falsa pretenţie că sunt optimistă (în cazul în care nu sunt).

Se întâmplă de multe ori să vedem oameni optimişti, dinamici şi buni care se confruntă cu mari greutăţi. În astfel de situaţii, nu de puţine ori ne gândim: „Vezi? Chestia asta cu ‚pozitivitatea’ nu funcţionează.” Problema este că noi nu cunoaştem dialogul lor interior. Noi nu ştim ce îşi repetă ei în sinea lor zi şi noapte şi dacă fericirea lor aparentă este reală la nivel emoţional. Mai presus de toate, nu ştim dacă se iubesc şi dacă se preţuiesc pe ei înşişi!

Experienţa mea în preajma morţii m-a ajutat să înţeleg cât de important este să nu mă judec pe mine însămi şi să nu mai cultiv niciun fel de teamă. Ori de câte ori dialogul meu interior îmi spune că sunt în siguranţă, că sunt iubită şi acceptată necondiţionat, eu eman această energie în exterior şi îmi transform în mod corespunzător realitatea exterioară. Aşa cum spuneam, viaţa exterioară nu este decât o reflexie a celei interioare.

Nu contează prea mult dacă am o zi sau o săptămână proastă. Ceea ce contează este ce simt faţă de mine însămi atunci când mă confrunt cu astfel de zile şi de săptămâni. Personal, prefer să am încredere în procesul de ansamblu şi nu mi-e teamă să simt o stare de anxietate, de tristeţe sau chiar de spaimă, decât să le reprim. Cu alte cuvinte, principalul meu criteriu este acela de a-mi permite să fiu eu însămi, pornind de la premisa că natura mea (care este iubirea necondiţionată) va disipa mai devreme sau mai târziu aceste sentimente şi că ele se vor manifesta din ce în ce mai rar în viaţa mea.

Înainte de experienţa în apropierea morţii obişnuiam să îmi reprim foarte mult emoţiile supărătoare, convinsă că acestea vor atrage şi mai multă negativitate în viaţa mea. În plus, nu doream să îi împovărez pe cei din jur cu stările mele proaste. De aceea, încercam să îmi controlez gândurile şi mă forţam să fiu pozitivă. La ora actuală înţeleg că marele secret al fericirii este onorarea esenţei mele reale şi respectarea adevărului meu interior.

Fiecare moment temporal este unic şi nu se mai poate repeta în acest plan fizic. Unul din lucrurile pe care le-am învăţat în urma experienţei mele în apropierea morţii este să mă simt confortabil ştiind acest lucru şi să trăiesc clipa. Cu alte cuvinte, încerc pe cât posibil să nu duc cu mine povara emoţională a unei clipe în momentul următor. Dimpotrivă, încerc să privesc fiecare clipă ca pe un moment unic, care aduce cu sine noi posibilităţi. De aceea, fac întotdeauna ceea ce îmi oferă cea mai mare plăcere şi bucurie în momentul respectiv. Uneori, acest lucru înseamnă să meditez, dar alteori poate însemna să ies la cumpărături sau să mănânc o ciocolată, dar asta simt în momentul respectiv.

Viaţa trăită în armonie cu adevărata noastră esenţă nu înseamnă în niciun caz să ne forţăm să repetăm în permanenţă gânduri pozitive. Înseamnă să ne acceptăm aşa cum suntem şi să facem acele lucruri care ne fac cu adevărat fericiţi, care ne trezesc pasiunea şi care ne fac să dăm tot ce este mai bun în noi. Pe scurt, înseamnă să ne iubim necondiţionat. Ori de câte ori ne lăsăm duşi de val în acest fel şi ne simţim plini de energie şi într-o stare bună de spirit, înseamnă că suntem la unison cu măreţia noastră interioară. Acestea sunt momentele în care sincronicităţile încep să abunde în viaţa noastră şi lucrurile par să se mişte în direcţia pe care ne-o dorim.

În anii din urmă s-a vorbit foarte mult despre sincronicităţi şi despre legea atracţiei. Gândul că viaţa poate urma direcţia dorită de noi este foarte atrăgător, dar personal prefer să mă gândesc la această lege din perspectiva permisivităţii, nu a atracţiei.

Aşa cum spuneam, noi suntem una cu universul, iar menirea noastră este să ne manifestăm sinele real, care este magnific. Lumea exterioară nu este decât o reflexie a lumii noastre interioare. Marea încercare a vieţii mele a apărut din cauză că m-am focalizat prea tare asupra lumii exterioare, fapt care m-a condus la comparaţii şi la competitivitate. În acea vreme eram convinsă că ceea ce există nu este de ajuns pentru toată lumea, iar astfel de gânduri creează lăcomie şi concurenţă. Pe atunci îmi doream să îi conving pe ceilalţi oameni să gândească la fel ca mine şi să creadă în lucrurile în care credeam eu, în loc să îmi accept unicitatea şi diferenţele faţă de ceilalţi.

Această perspectivă se naşte din convingerea că universul este limitat şi plin de lipsuri. În realitate, el este abundenţă infinită, fiind capabil să se dilate şi să circumscrie tot ceea ce ne dorim. Depinde numai de noi în ce măsură permitem lucrurilor pe care le dorim să pătrundă în viaţa noastră, dar acest proces se derulează întotdeauna din interior către exterior, nu invers.

După ce am înţeles că în afara sinelui meu infinit nu mai există nimic, am început să mă consider o operă aflată într-un proces continuu de perfecţionare, dintr-o perspectivă dinamică, nu statică. La fel ca un caleidoscop care trece încontinuu de la o imagine superbă la alta, perfecţiunea se află tot timpul în mişcare. Din punctul meu de vedere, acest lucru înseamnă să văd frumuseţea călătoriei, nu doar a destinaţiei, şi să mă bucur chiar şi de greşelile mele aparente, căci acestea mă conduc pe un nivel superior de înţelegere. Scopul meu este să mă simt bine în pielea mea, să am încredere că voi obţine rezultatul dorit şi apoi să mă detaşez. De îndată ce am devenit capabilă să îmi observ propria perfecţiune, lumea exterioară a început să reflecte automat acest lucru. Am început astfel să atrag în viaţa mea tot ce este mai bun pentru mine, iar aceasta este cea mai pozitivă atitudine pe care o pot proiecta asupra universului.

Aşa cum am mai spus, eu nu sunt tentată să încerc să schimb în vreun fel lumea exterioară, căci această atitudine nu face decât să alimenteze şi mai mult spiritul critic, adică exact energia care cauzează problemele pe care încerc să le „rezolv” (gândul că ceva nu este în regulă şi că trebuie schimbat). Detaşarea de gândurile şi de convingerile preconcepute m-a ajutat să mă simt mult mai dilatată şi aproape transparentă, lăsând energia universală să curgă liber prin mine. Ori de câte ori mă aflu în această stare de permisivitate, coincidenţele pozitive încep să abunde în viaţa mea.

Noi atragem întotdeauna rezultatele perfecte pentru noi, căci principiile similare se atrag întotdeauna. De aceea, cu cât suntem mai buni cu noi înşine, cu atât mai mult reflectă acest lucru lumea exterioară. Invers, cu cât suntem mai critici şi mai duri cu noi înşine, cu atât mai mult vom atrage în viaţa noastră situaţii care ne vor face să fim şi mai duri. Universul ne dă întotdeauna dreptate!

Înainte eram convinsă că trebuie să acţionez, să obţin şi să realizez. Însuşi actul de a urmări un obiectiv material derivă însă din teama că nu avem ceea ce ne dorim. El ne menţine în dualitate, întrucât ne focalizează asupra separării dintre noi şi „prada” noastră. La ora actuală nu mai am această atitudine, ci îi permit fluxului universal al energiei să îmi ofere ceea ce doreşte.

Spre exemplu, atunci când simt o dorinţă extraordinar de intensă ca viaţa mea să o apuce într-o anumită direcţie, pornesc de la premisa că dacă aş urmări în mod agresiv obiectivul propus, m-aş opune energiei universale. Cu cât depun mai multe eforturi încercând să obţin ceea ce îmi doresc, cu atât mai clar îmi devine faptul că ceva nu este în regulă. Pe de altă parte, permisivitatea nu necesită niciun efort personal, ci este mai degrabă o eliberare. Privind lucrurile din această perspectivă, de vreme ce totul este Una, ceea ce doresc să obţin îmi aparţine deja.

Procesul permisivităţii se sprijină întotdeauna pe fundamentul credinţei, dar şi pe cel al autenticităţii. Atât timp cât am încredere în Viaţă şi cât mă manifest aşa cum sunt, nu pot atrage către mine decât lucrurile care îmi aparţin deja, într-un ritm care mă face să mă simt cel mai confortabil. Dacă mă focalizez în permanenţă asupra lucrurilor care îmi lipsesc sau care mă îngrijorează, viaţa mea nu va avansa către experienţele pe care doresc să le atrag, ci va rămâne aşa cum este acum, căci îmi concentrez întreaga energie asupra temerilor şi grijilor mele. În acest fel, nu pot atrage experienţele pe care mi le doresc în viaţa mea, căci nu am încredere în fluxul universal şi nu îi permit să se manifeste aşa cum doreşte, ci îl blochez prin insatisfacţia pe care o simt. De aceea, depinde numai de mine cât de repede sau de lent se vor materializa lucrurile pe care mi le doresc, în funcţie de capacitatea mea de a mă relaxa şi de a mă elibera de griji. Cu cât sunt mai ataşată de anumite tipare mentale sau de anumite rezultate pe care mi le doresc, cu atât mai speriată devin în faţa noilor aventuri şi cu atât mai lent devine procesul evoluţiei mele, întrucât nu sunt deschisă în faţa lui. Cu alte cuvinte, nu îi permit fluxului energiei universale să curgă în mod natural prin mine.

Acestea fiind spuse, nu doresc să las impresia că nu fac altceva decât să stau şi să cuget la toate posibilităţile sau alegerile pe care le am de făcut. Ceea ce fac este să trăiesc în mod conştient fiecare moment, proces care este întotdeauna interior, nu exterior. În lumea exterioară nu am nimic de urmărit sau de atras. De vreme ce întregul Univers se află în interiorul conştiinţei mele, toate experienţele mele interioare influenţează marea Totalitate.

Tapiseria cosmică este deja ţesută. De aceea, tot ceea ce îmi doresc să se petreacă în viaţa mea există deja într-un plan nefizic infinit. Singura mea sarcină este să îmi dilat suficient de mult conştiinţa terestră pentru a putea pătrunde în acest plan. De aceea, dacă îmi doresc ceva, nu mă agit în lumea exterioară să obţin lucrul respectiv, ci îmi dilat conştiinţa astfel încât să îi permit energiei universale să materializeze realitatea dinlăuntrul meu în această lume fizică.

Urmărirea împlinirii dorinţelor în planul material nu face decât să întărească şi mai mult ideea de separare, în timp ce permisivitatea porneşte de la premisa că suntem cu toţii Una şi că toate lucrurile sunt interconectate, ceea ce înseamnă că obiectul dorinţei noastre ne aparţine deja.

  Sus 

Capitolul 18

Întrebări şi răspunsuri

În lunile şi anii care au urmat experienţei mele în apropierea morţii, am avut numeroase ocazii de a vorbi în faţa unor grupuri din întreaga lume despre experienţa mea. În această secţiune a cărţii mi-am propus să prezint întrebările care mi-au fost puse cel mai frecvent şi răspunsurile pe care le-am dat.

Î: Cum defineşti „iubirea necondiţionată” pe care ai experimentat-o în lumea de dincolo şi în ce fel este diferită aceasta de iubirea pe care o cunoaştem noi în această realitate fizică?

R: Iubirea în lumea de dincolo este extrem de diferită, în sensul că este foarte pură şi necondiţionată. Ea nu are o agendă şi alte aşteptări, şi nu acţionează emoţional (adică nu depinde de celelalte emoţii ale persoanei). Această iubire este, pur şi simplu.

Î: În viziunea ta, poate fi replicată această iubire necondiţionată în lumea noastră fizică?

R: În esenţă, fiecare dintre noi este deja iubire necondiţionată. Atunci când ne manifestăm această iubire în planul fizic, noi o filtrăm însă prin mintea noastră, după care o exprimăm prin emoţiile umane specifice.

Cea mai bună metaforă la care mă pot gândi pentru a ilustra acest lucru este exemplul luminii alb-strălucitoare care trece printr-o prismă. Iubirea necondiţionată este similară luminii alb-strălucitoare. Când aceasta trece însă printr-o prismă, ea este separată în cele şapte culori ale curcubeului. Acestea simbolizează emoţiile noastre: bucuria, iubirea terestră, anxietatea, invidia, compasiunea, ura, empatia şi aşa mai departe.

Fiecare om este la fel ca o prismă care refractă lumina alb-strălucitoare (iubirea necondiţionată) în diferitele culori ale curcubeului. Toate nuanţele acestuia (emoţiile) sunt necesare pentru sinteza luminii alb-strălucitoare. Nimănui nu-i trece prin cap să critice o culoare a curcubeului. Nimeni nu spune: „Vai, culoarea aceea este rea” sau „păcătoasă”. Din păcate, noi procedăm în acest fel cu semenii noştri în ceea ce priveşte emoţiile lor, considerându-le pe unele bune şi pe altele rele.

Ori de câte ori ne criticăm propriile emoţii, considerându-le negative, şi mai ales încercând să le negăm, noi reprimăm un aspect al fiinţei noastre. În acest fel, creăm un blocaj în interiorul nostru, care ne împiedică să ne exprimăm plenar măreţia noastră sublimă. Este ca şi cum am încerca să extragem anumite culori din spectru pornind de la o judecată morală. În acest fel, nu vom putea obţine niciodată lumina alb-strălucitoare, pe care o vom trunchia şi o vom transforma în altceva.

Nu vreau să spun cu asta că trebuie să acţionăm pornind de la fiecare emoţie a noastră, ci doar că trebuie să ne acceptăm emoţiile ca parte integrantă a totalităţii noastre. Negarea lor echivalează cu interzicerea anumitor culori refractate de o prismă. Cu alte cuvinte, noi nu putem intra în contact cu esenţa pură a iubirii necondiţionate care rezidă în inima noastră decât prin acceptarea întregului spectru al emoţiilor noastre, fără a le judeca vreodată.

Î: După părerea ta, noi suntem deja fiinţe spirituale infinite plenar conştiente de esenţa lor înainte de a ne încarna în această lume fizică, şi dacă da, cum se face că în această viaţă uităm într-o asemenea măsură de măreţia sublimă a sinelui nostru infinit?

R: Am într-adevăr o părere bine definită în această privinţă, dar mă tem că ea nu va face decât să creeze şi mai multe întrebări! În timpul experienţei mele în apropierea morţii am rămas cu convingerea că noi nu venim în această lume cu scopul de a uita cine suntem şi că viaţa în planul fizic nu trebuie neapărat să fie grea. Noi suntem cei care o facem să pară astfel, prin ideile şi convingerile noastre greşite.

Înţelegerea spirituală la care am avut acces în timpul experienţei mele mi-a parvenit „în bloc”, dar dacă ar fi să o „traduc” în cuvinte, iată cum aş descrie-o: „O, deci viaţa nu trebuie să fie o luptă! Dimpotrivă, noi ar trebui să o savurăm şi să ne simţim în permanenţă bine! Ce păcat că nu mi-am dat seama de acest lucru până acum! O, deci corpul meu şi-a creat singur boala, din cauza gândurilor mele strâmbe, a criticilor pe care mi le-am adresat de-a lungul vremii şi a convingerilor care m-au limitat, pe scurt, a conflictelor mele interioare. Ce trist mi se pare faptul că nu am înţeles că noi venim în această lume pentru a ne simţi bine în pielea noastră şi pentru a ne desfăta cu viaţa pe care ne-am ales-o, respectiv pentru a ne manifesta în planul fizic esenţa plină de iubire!”

A urmat un fel de „dialog” ceva mai greu de explicat, pe care l-aş putea interpreta astfel: „Cum se face că incapacitatea mea de a-mi realiza propria măreţie spirituală a condus la un deznodământ atât de dureros: manifestarea unei boli terminale atât de teribile cum este cancerul?”

Mi s-a „răspuns” astfel (sub forma propriilor mele gânduri): „O, înţeleg! Cancerul nu mi s-a întâmplat mie, căci în lumina adevărului meu interior eu nu sunt niciodată o victimă. El nu a fost decât consecinţa propriei mele puteri şi energii rămase neexprimate, care s-a întors împotriva corpului meu, în loc să se manifeste în lumea exterioară!

Am înţeles atunci cu claritate că boala mea nu a fost o pedeapsă sau ceva de genul acesta, ci propria mea forţă a vieţii care s-a manifestat sub forma cancerului pentru că nu i-am permis să se manifeste ca măreţie interioară. Am ştiut că am de ales: să mă întorc în corpul meu sau să îmi continui călătoria în lumea de dincolo. Dacă m-aş fi întors în corpul fizic, cancerul ar fi dispărut, căci energia mea nu s-ar mai fi manifestat în acea manieră, ci sub forma sinelui meu infinit care tocmai mi-a fost revelat.

M-am întors aşadar pe pământ, ştiind însă că raiul este o stare de spirit, nu un loc, iar beatitudinea pe care am simţit-o în lumea de dincolo m-a urmat în această lume. Ştiu că sună bizar, dar am rămas cu convingerea că până şi „căminul nostru real” este o stare de spirit, nu un loc. De pildă, în clipa de faţă eu mă simt „acasă” şi nu mai am nicio dorinţă de a fi altundeva. Din punctul meu de vedere, nu-mi mai pasă deloc dacă mă aflu în această lume sau în cea de dincolo. Cele două lumi nu sunt decât aspecte diferite ale experienţei pe care o trăieşte sinele nostru infinit, dilatat, măreţ şi sublim. Adevăratul nostru cămin se află în interiorul nostru şi ne urmează oriunde ne-am duce.

Î: De vreme ce eu nu am trăit o experienţă în apropierea morţii, există vreo posibilitate să îmi trezesc şi să îmi amplific încrederea în incredibila forţă a vieţii de care vorbeşti?

R: Cu siguranţă. Nimeni nu trebuie să trăiască o experienţă în apropierea morţii pentru a-şi realiza propria măreţie interioară.

Experienţa m-a învăţat că cea mai sigură cale de cultivare a încrederii şi a conexiunii cu forţa universală a vieţii porneşte întotdeauna de la sine. Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne iubim şi să avem încredere în noi înşine. Cu cât reuşim mai mult acest lucru, cu atât mai centraţi ne simţim în tapiseria cosmică. Cu cât ajungem să ne simţim mai conectaţi unii cu ceilalţi, cu atât mai capabili devenim să îi influenţăm pe cei din jur, permiţându-le să simtă acelaşi lucru.

Î: Ce rol au jucat în procesul vindecării tale credinţa şi sistemul convingerilor tale, şi cum s-au transformat convingerile tale în urma experienţei în apropierea morţii?

R: Vindecarea mea nu a avut absolut nimic de-a face cu credinţa şi cu convingerile mele. Dimpotrivă, ea a fost generată de suspendarea totală a acestora. În cazul meu, catalizatorul a fost experienţa morţii iminente.

Din punctul meu de vedere, boala însăşi a fost generată de convingerile mele prea puternice, şi din păcate conflictuale. Orice convingere concretă limitează viaţa, întrucât ne menţine blocaţi în ceea ce cunoaştem deja, iar cunoaşterea noastră în această lume este limitată de simţurile noastre fizice. Pe de altă parte, deschiderea în faţa incertitudinii ne permite să ne deschidem în faţa tuturor posibilităţilor. Ambiguitatea este poarta către potenţialul nostru infinit.

Nevoia de siguranţă ne blochează acest potenţial. Dimpotrivă, conştientizarea faptului că: „Nu ştiu” sau gândul: „Haide să vedem ce se întâmplă” îi permite sinelui nostru infinit să ne ofere răspunsuri şi soluţii care pot fi absolut inedite pentru noi, şi care se pot manifesta în modalităţi sincrone, la limita miraculosului. Ori de câte ori ne deschidem în faţa ambiguităţii, puterea noastră interioară devine maximă. Detaşarea de convingerile (pozitive şi negative în egală măsură), dogmele şi doctrinele în care am crezut până acum face ca universul însuşi să se pună la dispoziţia noastră, oferindu-ne cele mai bune soluţii posibile pentru viaţa pe care o trăim. Acestea sunt momentele în care luciditatea noastră ajunge la apogeu şi în care viaţa devine magică.

Renunţarea la vechile ataşamente echivalează cu acceptarea libertăţii şi a încrederii în propria noastră divinitate şi măreţie interioară. Ea reprezintă o formă de vindecare în sine. Ori de câte ori renunţăm la nevoia de a ne vindeca la nivel fizic, viaţa noastră devine mai liberă, mai desăvârşită şi mai savuroasă.

Î: A fost credinţa ta în Sursă unul din factorii care te-au vindecat?

R: În cazul meu, eu am devenit una cu Sursa şi am atins o stare de claritate desăvârşită. Conştiinţa mea s-a dilatat atât de mult încât a circumscris întreaga totalitate. Luciditatea devine absolută în această stare şi totul devine cunoscut. În timpul experienţei mele mi s-a părut că sunt una cu tot ce există şi că totul există în mine. Cu alte cuvinte, am devenit eternă şi infinită.

De îndată ce această claritate s-a trezit în mine, am înţeles. Am ştiut atunci că dacă optez pentru a mă întoarce în lumea fizică, corpul meu se va vindeca.

În urma experienţei mele am rămas cu convingerea că în esenţa noastră noi suntem cu toţii Una. Încarnarea pe pământ este o desprindere aparentă din marea Unitate, iar moartea reprezintă o întoarcere în aceasta. Experienţa mea în preajma morţii mi-a oferit un crâmpei din această Unitate. I-aş putea spune la fel de bine Dumnezeu, dar am convingerea că oamenii au idei diferite despre acest concept. Eu nu percep Divinul ca pe o entitate diferită de mine sau de altcineva, ci ca pe o stare existenţială care transcende dualitatea. Din acest punct de vedere, eu şi ea suntem indivizibili, ceea ce înseamnă că sunt în permanenţă unită cu ea în interiorul meu. Expresia mea fizică nu este decât o faţetă a acestei Totalităţi.

Î: Există vreo posibilitate ca voinţa noastră personală să se conecteze cu voinţa Totalităţii, astfel încât să ne putem vindeca liber şi să avem acces la întreaga noastră putere?

R: Îmi place să cred că da. Orice om este capabil să îşi acceseze liber puterea vindecătoare a sinelui său. Eu cred că sigurul lucru care ne împiedică să facem acest lucru sunt miturile noastre colective, toate acele poveşti pe care ni le spunem de generaţii întregi. Acestea ne-au condus la sentimentul deconectării şi la toată discordia pe care o putem vedea în această lume, inclusiv la conflictele din propriul nostru corp.

Aceste convingeri invizibile ne menţin deconectaţi de propriul nostru adevăr lăuntric, făcându-ne să credem că suntem separaţi de energia universală. Cu alte cuvinte, ele ne menţin în dualitate, separaţi de centrul nostru creator. Aceste mituri sunt create însă de noi înşine. Pe măsură ce poveştile pe care ni le spunem se schimbă, realitatea fizică reflectă aceste schimbări.

Pentru ca astfel de vindecări spirituale să se petreacă mai frecvent pe pământ, ar trebui să ne schimbăm mitologiile şi convingerile, astfel încât acestea să reflecte faptul că suntem Una cu energia universală a vieţii. Numai în acest fel vom putea ajunge să ne simţim conectaţi cu centrul nostru creator, manifestând în acelaşi timp mai multă energie pozitivă în această lume fizică.

Procesul de vindecare se petrece atunci când intenţia noastră creatoare converge cu energia universală a vieţii şi constată că este Una cu ea.

Î: În ce fel percepi libertatea în urma experienţei tale în apropierea morţii?

R: Într-adevăr, mă simt eliberată, nu doar de vechile mele ideologii, convingeri şi concepte, ci şi de nevoia de a căuta altele noi.

După părerea mea, noi adoptăm şi ne cramponăm de astfel de doctrine doar pentru a ne simţi în siguranţă în momentele noastre de incertitudine. Din păcate, noi avem tendinţa de a deveni dependenţi de ele, simţind nevoia ca ele să fie adevărate pentru a ne simţi întotdeauna în siguranţă.Cu cât ajungem să ne cantonăm mai tare în convingerile noastre legate de natura limitată a realităţii, cu atât mai multă putere proiectăm asupra acestora. În acest fel, ele ajung să ne modeleze realitatea după chipul şi asemănarea lor.

Experienţa mi-a oferit un crâmpei dintr-o stare de conştiinţă eliberată de nevoia de siguranţă (în egală măsură fizică şi psihologică). Cu alte cuvinte, am devenit conştientă că adevărata perfecţiune există chiar în mijlocul ambiguităţii. Din punctul meu de vedere, adevărata libertate constă în menţinerea acestei eliberări mentale interioare.

 

Î: Crezi că ai mai fi ales să te întorci în această lume fizică dacă ai fi ştiut că starea ta de sănătate nu s-ar fi ameliorat?

R: Dată fiind starea de claritate în care mă aflam, bănuiesc că m-aş fi întors, căci aş fi înţeles de ce este necesar să mă manifest în continuare printr-un corp bolnav. Această cunoaştere ar fi eliminat sau ar fi redus probabil suferinţa mea fizică, chiar dacă nu ar fi fost capabilă să îmi elimine complet boala. Aş fi continuat astfel să trăiesc în corpul fizic bolnav, ştiind însă de ce este necesar acest lucru. După părerea mea, orice om are o misiune precisă pe care şi-a asumat-o pentru această viaţă, indiferent de starea sănătăţii sale.

Î: Mesajul tău este foarte clar: noi trebuie să ne manifestăm autenticitatea, să fim cei care suntem cu adevărat! În acest caz, ce putem spune despre criminali şi despre răufăcători? Trebuie să fie şi ei cei care sunt? În plus, ai afirmat că în lumea de dincolo nu există nicio judecată. Asta înseamnă că orice om poate face fărădelegi fără a fi pedepsit!?

R: Într-adevăr, în lumea de dincolo nu există niciun fel de condamnare, căci nu există nimic de condamnat. Acolo, totul este conştiinţă pură.

Mulţi oameni refuză să creadă că nimeni nu este judecat după moarte. Gândul că răufăcătorii vor fi judecaţi pentru fărădelegile lor îi reconfortează. În realitate, pedepsele, răsplăţile, judecata şi condamnarea sunt aspecte terestre, nu spirituale. Ele sunt valabile doar în lumea noastră, a dualităţii. De aceea avem atâtea reguli, legi şi sisteme.

În lumea de dincolo fiecare spirit ştie cu o claritateperfectă cine este şi de ce a făcut ce a făcut cât timp s-a aflat pe pământ, indiferent cât de lipsite de etică au fost acţiunile sale. După părerea mea, cei care le fac rău semenilor lor procedează astfel exclusiv din cauza durerii pe care o simt în interior datorită propriilor limitări şi separării pe care o percep. Oamenii care violează şi ucid nu au nici cea mai mică idee despre măreţia lor interioară. Ei simt o mare nefericire interioară, de vreme ce sunt capabili de astfel de acte. De aceea, ei au nevoie de cea mai mare compasiune – în niciun caz de judecată şi de continuarea suferinţei în lumea de dincolo.

Eu nu cred că răufăcătorii şi criminalii sunt „ceea ce par a fi”. Dimpotrivă, am convingerea că nu se orientează către distrugere decât după ce s-au rătăcit complet, uitând cu desăvârşire de adevărul lor interior. Orice criminal şi-a pierdut contactul cu centrul său spiritual, iar acţiunile sale malefice sunt o simplă reflectare a ceea ce simte el în interiorul său. Noi ne gândim la abuzatori şi la victime din perspectiva dualistă a lui „ei” şi „noi”. În realitate nu există „ei”. Există numai „noi”!

Un ucigaş în serie este un om bolnav, la fel ca un om care suferă de cancer. Cu cât într-o societate există mai mulţi ucigaşi, cu atât mai bolnavă este comunitatea în ansamblul ei. Închiderea răufăcătorilor are efecte pozitive pe termen scurt, la fel ca şi tratarea simptomelor exterioare ale cancerului, dar atât timp cât nu sunt abordate cauzele societale care generează astfel de simptome, ele nu vor face decât să se amplifice, silindu-i pe guvernanţi să construiască din ce în ce mai multe închisori şi să înăsprească în permanenţă pedepsele. Răufăcătorii nu sunt doar nişte victime ale circumstanţelor lor exterioare, ci sunt chiar simptomele fizice ale unei boli colective.

Nu vreau să spun cu asta că sunt de acord cu acţiunile lor, ci doar că aşa cum cunoaşterea măreţiei mele interioare m-a vindecat şi m-a transformat pe mine, acelaşi lucru s-ar putea întâmpla şi cu aceşti oameni. Un om fericit care se simte iubit şi inseparabil de marea Unitate ştie perfect că a-i face rău unei alte persoane înseamnă a-şi face rău lui însuşi.

Î: Vrei să spui că un răufăcător – de pildă un criminal – ajunge în acelaşi loc în planul spiritual ca şi un sfânt, nesimţindu-se judecat în niciun fel?

R: Da, asta vreau să spun.

Odată ajunşi în lumea de dincolo, noi înţelegem că orice am făcut – indiferent cât de malefice ar fi fost faptele noastre – a derivat din teamă, din durere şi din limitarea perspectivelor noastre. O mare parte din faptele şi sentimentele noastre se datorează faptului că nu cunoaştem nicio altă cale. În lumea de dincolo limitările fizice ne devin clare, aşa că înţelegem imediat de ce am făcut ce am făcut şi nu mai simţim decât compasiune.

Aşa-zişii „răufăcători” sunt victimele propriilor lor limitări, dureri şi temeri. Cine realizează acest lucru se simte conectat cu tot ceea ce există, deci şi cu ei. Atât timp cât m-am aflat în lumea de dincolo, am înţeles că noi suntem cu toţii Una, deci suntem la fel.

Dacă toţi oamenii ar deveni conştienţi de acest lucru, nimeni nu ar mai avea nevoie de legi şi de închisori. Din păcate, atât timp cât ne aflăm în acest plan fizic noi nu înţelegem acest lucru, aşa că gândim în termenii „noi şi ei” şi acţionăm mânaţi de teamă. Aşa se explică judecăţile noastre, legile, închisorile şi pedepsele. În această lume şi în această epocă noi avem nevoie de aceste lucruri pentru a ne simţi protejaţi. În lumea de dincolo nu există însă pedepse, căci cei ajunşi acolo realizează că sunt conectaţi cu tot ceea ce există.

Î: De vreme ce noi ne creăm propria realitate, crezi că oamenii vor fi pedepsiţi pentru karma lor negativă?

R: În viziunea mea, karma este mai degrabă un concept care ţine de echilibru decât de legea cauzei şi efectului. Spre exemplu, eu nu folosesc niciodată expresia karma negativă, căci nu cred în aşa ceva. Cred pur şi simplu că toate aspectele vieţii sunt necesare pentru a crea totalitatea.

Nu cred nici că noi ne trăim viaţa secvenţial, în timpul liniar, fără de care ideea convenţională de karma nu poate fi înţeleasă. Eu însămi am fost educată de mică să cred în acest concept.

În timpul experienţei mele în apropierea morţii am înţeles însă că toate momentele din viaţa noastră – trecut, prezent şi viitor, cunoscut, necunoscut şi incognoscibil – există în simultaneitate, într-o altă dimensiune decât cea pe care noi o numim timp liniar. Am realizat atunci că eu sunt deja tot ceea ce îmi doresc să devin şi că acest lucru este valabil pentru toată lumea. Lucrurile pe care noi le percepem ca fiind bune, rele, pozitive sau negative, sunt simple părţi componente ale unei Totalităţi echilibrate şi perfecte.

Î: Am auzit mulţi oameni vorbind despre importanţa iertării. În timpul experienţei tale în apropierea morţii ai constatat că trebuie să ierţi foarte mult?

R: În lumea de dincolo starea de claritate este atât de acută încât iertarea capătă un cu totul alt înţeles. Cu această ocazie, am înţeles că singura persoană pe care nu o iertasem cu adevărat pe pământ am fost eu însămi, nu ceilalţi oameni. Pe de altă parte, nu am simţit nicio judecată negativă pentru aşa-zisele mele greşeli, ci doar o înţelegere deplină referitoare la acţiunile mele.

Am realizat de asemenea că în acea lume infinită nu există practic nevoia de a ierta pe cineva, căci suntem cu toţii copiii perfecţi şi desăvârşiţi ai universului, a căror esenţă este iubirea necondiţionată. Aceasta este dreptul nostru prin naştere, nu judecata şi condamnarea. De aceea, nu trebuie să facem ceva anume pentru a o binemerita. Iubirea este pur şi simplu realitatea noastră.

Nevoia de a ierta se naşte din perspectiva dualistă care împarte realitatea în bună şi rea. Într-o dimensiune în care nu există nicio judecată nu poate exista nici iertarea. La nivelul tapiseriei cosmice pe care o creăm, toate gândurile, cuvintele şi acţiunile noastre sunt necesare pentru ţeserea Totalităţii infinite. Aceasta este măreaţă şi sublimă, dar numai în ansamblul ei, incluzând în egală măsură în sine aspectele aşa-zis pozitive şi negative. Ca să revin la exemplul cu spectrul luminii alb-strălucitoare, toate culorile sunt necesare pentru a permite manifestarea vieţii, oferind contrastele necesare acesteia. În aceste condiţii, ce mai rămâne de iertat?

Personal, am înlocuit iertarea cu empatia, iubirea necondiţionată şi compasiunea – deopotrivă faţă de mine însămi şi faţă de ceilalţi oameni. Prefer să nu mai judec pe nimeni, aşa că nu mai simt nevoia de a ierta pe cineva, şi îmi manifest respectul şi admiraţia pentru toate rolurile pe care le joacă oamenii în marea Totalitate a creaţiei.

Î: Nu crezi că o iubire de sine prea mare îi poate face pe oameni să devină egoişti?

R: Cine înţelege că se află chiar în centrul universului realizează automat valoarea iubirii de sine (adică a sinelui său). Pe de altă parte, nimeni nu poate oferi altcuiva ceea ce nu are.

În cultura mea, am fost învăţată de mică să îi pun întotdeauna pe ceilalţi pe primul loc şi să nu mă gândesc deloc la mine. În mod paradoxal, tocmai de aceea am avut foarte puţine lucruri bune de oferit celorlalţi oameni. Numai cine îşi umple propria cupă are ceva de oferit. Cu alte cuvinte, numai cine se iubeşte şi se acceptă necondiţionat pe sine, considerându-se o creatură sublimă şi tratându-se cu cel mai mare respect şi cu cea mai mare consideraţie, îi poate trata cu acelaşi respect şi cu aceeaşi consideraţie şi pe ceilalţi oameni. Preţuirea de sine se află întotdeauna pe primul loc, iar consecinţa ei este afecţiunea pentru ceilalţi oameni.

Egoismul se naşte dintr-o iubire prea mică, nu prea mare de sine, căci oamenii cărora le lipseşte iubirea de sine simt nevoia să îşi compenseze această lipsă. De aceea, eu nu consider că poate exista o iubire de sine prea mare, la fel cum nu poate exista o iubire prea mare faţă de semeni. Lumea în care trăim suferă tocmai din cauza lipsei iubirii de sine, care este compensată prin judecăţi critice, insecuritate, teamă şi neîncredere. Dacă ne-ar păsa mai mult de noi înşine, majoritatea acestor flageluri ar dispărea.

Cuvintele „te iubesc” cărora le lipseşte un echivalent interior nu sunt decât un gest teatral. Ele nu au nici cea mai mică realitate. Iubirea de sine şi iubirea faţă de semeni sunt unul şi acelaşi lucru. Noi suntem cu toţii Una; suntem interconectaţi. Numai conştientizarea propriei divinităţi ne poate ajuta să vedem divinitatea şi măreţia sublimă în ceilalţi oameni. Cine înţelege acest lucru îşi oferă mult mai uşor iubirea celorlalţi oameni.

Î: Majoritatea oamenilor aflaţi pe o cale spirituală cred că egoul împiedică evoluţia şi creşterea, şi implicit că trebuie transcens. Tu de ce nu recomanzi acest lucru?

R: După părerea mea, cine îşi neagă propriul ego se leagă şi mai strâns de acesta, căci orice respingere a lui generează o forţă egală de sens contrar. Cu cât respingi mai abitir un aspect, cu atât mai mult se luptă acesta pentru supravieţuirea lui. În schimb, cine îşi acceptă şi îşi iubeşte necondiţionat egoul ca modalitate a exprimării de sine în această lume fizică nu mai are nicio problemă cu el. Pentru un astfel de om, egoul nu mai reprezintă o frână în calea dezvoltării sale spirituale, ci dimpotrivă, un factor de accelerare a acesteia.

Orice om se naşte cu un ego. Acesta face în mod natural parte integrantă din ceea ce suntem pe acest pământ. Singura transcendere a egoului este posibilă exclusiv în lumea de dincolo. De aceea, reprimarea egoului în această viaţă nu poate conduce decât la un conflict interior şi la o judecată de sine. Pe de altă parte, noi nu vom ajunge să acceptăm niciodată necondiţionat egourile altor persoane decât iubindu-ne şi acceptându-ne necondiţionat propriul ego. Numai în acest caz încetează acesta să mai fie o problemă, permiţând strălucirea liberă a smereniei şi a măreţiei interioare a sinelui.

Î: Ce crezi despre serviciu şi despre slujirea semenilor noştri?

R: Atunci când se naşte din centrul fiinţei noastre, serviciul este forma cea mai înaltă a iubirii de sine. În astfel de cazuri, el generează întotdeauna o stare de fericire intensă, iar omul se simte uşor şi liber. În astfel de cazuri, fericirea sa devine contagioasă, iar beneficiarul serviciului ajunge să o simtă la rândul lui, amplificându-şi preţuirea de sine.

Cine realizează însă un serviciu dintr-un simţ al obligaţiei sau al datoriei se simte împovărat şi secătuit de energie. Serviciul său nu îl ajută nici pe el, nici pe beneficiar să se simtă mai bine, îndeosebi dacă acesta din urmă intuieşte că primul acţionează din obligaţie. În acest caz, el se poate simţi mărunt şi lipsit de valoare.

În plus, o acţiune care derivă din centrul fiinţei nu mai este o simplă acţiune, ci devina una cu ceea ce este omul în esenţa lui. Acesta nu se gândeşte la ceea ce face, ci devine un instrument în slujba unei puteri mai mari decât el, care se manifestă sub forma serviciului în această lume fizică. Aceasta este diferenţa între a fi de folos şi a face un serviciu.

Pe nivelul spiritual omul înţelege că nu există nicio separare între sinele său şi Univers. El ştie că tot ceea ce face pentru Totalitate face de fapt pentru sine, şi viceversa, iar această înţelegere îl umple de încântare.

Î: Privind în jur, îmi dau seama că cei care insistă că punctul lor de vedere este singurul corect generează inevitabil ranchiună, certuri şi ostilitate. Cei care trăiesc experienţe în apropierea morţii afirmă însă că realitatea fizică nu este altceva decât un fel de vis. Rezultă că oamenii se ceartă între ei susţinându-şi validitatea propriilor iluzii. Poţi dezvolta acest subiect?

R: Eu nu mă pot raporta decât la experienţa mea. Într-adevăr, atunci când am „murit” m-am simţit ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un vis. Nu m-am simţit de parcă m-aş fi dus altundeva, ci ca şi cum m-aş fi trezit la o realitate mai amplă, pe care o percepeam cu ajutorul unui simţ omnivizual, adică la 360 de grade şi dintr-o perspectivă simultană a tuturor simţurilor (numită sinestezie). Pe scurt, puteam vedea, auzi, simţi şi cunoaşte tot ceea ce făcea parte din universul meu! Trăiam simultan în trecut, prezent şi viitor. Ştiam ce se întâmplă dincolo de pereţii salonului în care mă aflam, dar şi de spaţiul fizic, atât timp cât respectivele evenimente aveau vreo legătură cu mine. Aşa se explică de ce am perceput conversaţiile medicilor cu familia mea, călătoria fratelui meu cu avionul etc.

Metaforic vorbind, m-am simţit ca un orb care devine capabil să vadă pentru prima oară. El rămâne acelaşi, dar percepe lumea cu o claritate uluitoare, pe care nu a mai avut-o până acum. De altfel, aceasta nici nu arată aşa cum şi-a imaginat-o el până recent. De pildă, el înţelege pentru prima oară concepte precum culorile şi umbrele, pe care înainte nu avea cum să le înţeleagă la nivel conceptual.

În mod similar, eu am înţeles pentru prima oară că suntem cu toţii interconectaţi şi că tot ceea ce simt eu influenţează întregul Univers, căci Totalitatea există în interiorul meu. Astfel, din punctul meu de vedere, dacă eu sunt fericită, întregul Univers devine fericit. Dacă eu mă iubesc pe mine însămi, toţi ceilalţi mă vor iubi şi aşa mai departe.

După ce am revenit la conştiinţa terestră, deşi o parte din simţurile dilatate pe care le-am avut în timpul experienţei în apropierea morţii au dispărut, înţelegerea, claritatea şi sentimentul iubirii necondiţionate nu m-au mai părăsit. Am unit deja punctele între ele, aşa că nu m-am mai putut întoarce la modul meu de a gândi de dinainte. Să revenim la exemplul cu orbul care a început să vadă pentru prima oară în viaţa sa. Chiar dacă orbeşte din nou, acum el ştie cum arată realitatea, chiar dacă nu o mai poate vedea. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu mine.

Cât despre faptul că acest plan fizic este iluzoriu, eu cred că fiecare dintre noi şi-a creat realitatea personală pornind de la convingerile sale legate de lume. În starea de trezire spirituală pe care am simţit-o în timpul experienţei mele în apropierea morţii eu am simţit că această lume tridimensională reprezintă manifestarea absolută a gândurilor mele. Când am ajuns în lumea de dincolo, m-am trezit într-o dimensiune mai reală decât aceasta… cam la fel ca atunci când ne trezim din vis în realitatea noastră de zi cu zi!

Î: Ce crezi despre religie? Am constatat că nu pomeneşti decât foarte rar sau deloc despre acest subiect atunci când vorbeşti despre experienţa ta.

R: Aşa este. Personal, consider că moartea transcende religia, care nu este decât o instituţie creată de om pentru a înţelege ce se întâmplă după moarte. După ce am experimentat lumea de dincolo, orice încercare de a o adapta pentru a se potrivi unei religii sau alta nu face decât să diminueze această experienţă.

Un alt motiv pentru care nu-mi place să vorbesc despre religii este acela că acestea se bat cap în cap, creând astfel noi diviziuni în mintea oamenilor, iar aceasta nu este intenţia mea. Eu am experimentat deja Unitatea tuturor oamenilor şi ştiu că atunci când mor, aceştia ajung în acelaşi loc, indiferent dacă pe pământ i s-au închinat lui Iisus, lui Buddha, lui Shiva, lui Allah, sau au fost atei. Singurul lucru care contează nu este cărei divinităţi i te închini, ci ce simţi în legătură cu tine aici şi acum. De asta depinde felul în care îţi trăieşti viaţa acum, iar în afara momentului prezent nu mai există niciun alt timp. De aceea, este foarte important să fii tu însuţi şi să trăieşti la unison cu adevărul tău interior. Spre exemplu, un om de ştiinţă care trăieşte la unison cu pasiunea sa este la fel de valoros pentru umanitate ca şi Maica Tereza.

Î: Una dintre afirmaţiile cele mai uimitoare pe care le-ai făcut ca urmare a înţelegerii la care ai ajuns în urma experienţei tale are implicaţii profunde şi cu bătaie foarte lungă. Mă refer la afirmaţia că noi ne putem modifica efectiv trecutul prin alegerile noastre prezente, pe măsură ce viaţa noastră avansează către viitor. Am înţeles corect această afirmaţie?

R: Ai interpretat foarte corect ceea ce doresc să spun. Eu cred că momentul prezent este singurul punct temporal în care ne putem crea realitatea. Te rog să observi că eu nu spun (în mod intenţionat) „prin care ne putem crea viitorul”. În timpul experienţei mele trecutul şi viitorul mi s-au părut fluide, nu fixe. De aceea am putut modifica rezultatele testelor medicale în funcţie de decizia mea de a mă întoarce sau nu în planul fizic.

Eu cred că această afirmaţie este importantă, datorită implicaţiilor sale. În cazul meu, decizia pe care am luat-o atunci continuă să îmi influenţeze conştiinţa şi experienţa de viaţă, care au devenit mai mari decât experienţa în sine în preajma morţii.

Î: Atunci când ne-ai povestit despre experienţa în preajma morţii pe care ai trăit-o, ai spus: „Orice boală începe mai întâi de toate la nivel energetic, şi abia apoi se manifestă la nivel corporal.” Ştii cumva cum se petrece acest proces şi ce anume determină apariţia bolii?

R: În timpul experienţei mele în apropierea morţii m-am simţit ca şi cum corpul meu în forma sa solidă nu exista deloc. Practic, eram energie pură. Poate că la acest lucru se referă oamenii care vorbesc despre suflet sau despre spirit. Acea energie cu care mă identificam era infinit mai mare decât corpul meu, motiv pentru care folosesc atât de frecvent cuvântul măreţie, pentru că exact asta am simţit în timpul acelei experienţe. Gândul că aveam inclusiv un corp fizic părea iluzoriu, adevăratul meu eu fiind această masă infinită de energie. Dintr-o altă perspectivă, corpul meu nu era decât un barometru care indica în ce măsură am manifestat această forţă a vieţii cât timp am trăit pe pământ. În acea stare de conştiinţă, lumea tridimensională mi se părea a fi „lumea de dincolo”, iar adevăratul meu eu părea a fi acea masă de energie pură.

Din acest punct de vedere, bănuiesc că nivelul elevat de evoluţie spirituală sau de conştiinţă poate fi tradus prin capacitatea de a manifesta un procent mai mare din forţa vieţii, fapt care conduce la o valoare mai mare indicată de „barometru”! Aşa se explică puterea energiei pozitive şi a prezenţei fizice a maeştrilor. În lumea spirituală nimeni nu mi s-a părut însă mai puternic sau mai slab decât ceilalţi. Toate spiritele erau la fel de măreţe. În ceea ce priveşte procentul din această energie infinită pe care îl manifestăm în planul fizic, aceasta pare să fie alegerea noastră.

Î: Vrei să spui că puterea care te-a vindecat a venit din interiorul tău, nu de undeva din exterior?

R: Nu a venit nici din interior, nici din exterior, sau dacă preferi, a venit şi din interior şi din exterior. Cât timp m-am aflat în starea de conştiinţă care transcendea dualitatea, am înţeles că nu există nicio separaţie între interior şi exterior. Practic, în acea stare eram una cu Sursa întregii realităţi. Dacă cel care a pus întrebarea se referă la faptul că m-am vindecat datorită egoului sau eului meu fizic, atunci răspunsul este negativ. Procesul de vindecare s-a datorat exprimării mele prin intermediul sinelui meu infinit şi înţelegerii faptului că eu nu sunt separată de Sursă sau de creaţia sa.

Î: Ce crezi despre diferitele sisteme vindecătoare din Orient şi din Occident?

R: Sunt de părere că multe metode de tratament pe care le aplică acestea sunt cu adevărat utile. Aşa cum am mai spus, eu nu consider că este necesar să trăieşti o experienţă în apropierea morţii pentru a te vindeca.

Înainte de trăirea acestei experienţe, la baza tuturor acţiunilor mele stătea frica. Acesta a fost principalul motiv care a stat inclusiv la baza acţiunilor pe care le-am întreprins pentru a mă vindeca. Structura mea psihologică era de aşa natură că nu aplicam aceste metode decât pentru că mă temeam de ceea ce s-ar întâmpla dacă nu le-aş aplica.

Când frica dispare şi o metodă terapeutică este aplicată din perspectiva încrederii, şansele ei de a genera efecte pozitive sunt mult mai mari. În timpul scurtei mele vizite în India starea mea de sănătate s-a îmbunătăţit pentru simplul motiv că eram departe de atmosfera de teamă în care trăiam în Hong Kong. Cultura indiană susţine o abordare complet diferită asupra cancerului, infinit mai pozitivă decât cea occidentală. În Hong Kongul occidentalizat, marea majoritate a oamenilor cu care aveam de-a face se temeau îngrozitor de cancer şi îmi transmiteau această teamă. În India am avut acces la o perspectivă diferită, care mi-a redat speranţa. Efectele acestei stări de spirit pozitive asupra sănătăţii mele s-au văzut destul de rapid.

Î: Spuneai că boala ta a părut să se vindece când te-ai dus în India şi ai primit un tratament ayurvedic, dar ea a recidivat când te-a întors la Hong Kong. Ai înţeles de ce a dispărut cancerul în India şi de ce a recidivat el în Hong Kong?

R: Convingerea mea este că ayurveda a funcţionat în cazul meu în India pentru că nu mi-a creat nicio stare de conflict interior. Toţi oamenii din jurul meu credeau în principiile ei, iar metodele pe care le aplicam li se păreau tuturor normale. De aceea, nu mai simţeam nicio stare de confuzie. Pentru prima dată în viaţa mea, mi se părea că sunt pe calea cea bună. În plus, primeam foarte mult sprijin din partea comunităţii, căci în India există numeroşi medici, ashram-uri etc., care susţin la unison această modalitate terapeutică.

În Hong Kong există o atmosferă multiculturală, care susţine posibilităţi nesfârşite. Din păcate, toate aceste modalităţi terapeutice intră în conflict unele cu altele! Prima mea alegere nu a fost nicio clipă medicina occidentală, dar dacă nu aş fi avut o înclinaţie personală către celelalte metode, aş fi ales-o fără ezitare. În ceea ce mă priveşte, această metodă de tratament era ultimul lucru din lume pe care doream să îl aplic.

Sunt convinsă că dacă aş fi crescut în centrul Chinei, medicina tradiţională chineză ar fi dat rezultate la fel de bune în cazul meu. De fapt, cel mai probabil nu m-aş fi îmbolnăvit deloc de cancer! De altfel, în această cultură cancerul este numit „boala occidentalilor”, căci incidenţa acestei boli este mult mai redusă decât în ţările vestice (la fel ca şi în Japonia şi în India).

Unii oameni cred că absenţa cancerului în aceste culturi se datorează dietei, dar eu una consider că aceasta este doar una din cauze. Un factor mult mai important mi se par a fi convingerile mentale. Occidentalii se tem infinit mai mult de cancer, fiind sensibilizaţi inclusiv de nesfârşitele campanii de „conştientizare” a factorilor de risc! Medicina convenţională occidentală este focalizată asupra detectării cancerului, cea mai mare parte a tehnologiilor sale fiind orientate către diagnosticare, nu către promovarea bunăstării şi echilibrului fizic.

Î: Ce diferenţe ai experimentat între abordarea terapeutică orientală şi cea occidentală?

R: Oscilaţia continuă între cele două abordări a făcut ca starea mea emoţională să alterneze între teamă şi speranţă.

Medicii occidentali erau focalizaţi exclusiv asupra cancerului, făcându-mă să mă simt ca şi cum ceva din exterior mi-ar fi atacat corpul fizic, aşa că trebuia să scap de duşman. Această perspectivă creează inevitabil o stare de teamă.

În schimb, medicii orientali (atât cei ayurvedici cât şi cei specializaţi în medicina tradiţională chineză) erau focalizaţi mai degrabă asupra bunăstării mele la nivel holistic. Ei considerau boala o încercare a corpului meu de a-şi vindeca dezechilibrele fizice, emoţionale şi mentale. Din această perspectivă, cancerul devine un aliat, nu un duşman. De aceea, metodele lor m-au reconfortat într-o măsură mult mai mare şi mi-au redat speranţa.

Privind lucrurile din perspectiva experienţei mele în apropierea morţii, îmi dau seama că adevărata mea boală nu a fost cancerul. Acesta nu a fost decât un simptom care încerca să îmi transmită un mesaj, a fost maniera corpului meu de a mă vindeca de adevărata boală de care sufeream. De aceea, privirea lui ca pe un duşman pe care trebuia să îl anihilez nu m-a ajutat cu nimic să elimin adevărata sa cauză. În timpul experienţei în apropierea morţii vindecarea s-a produs pe un nivel mult mai profund, determinând apoi dispariţia rapidă a celulelor canceroase.

Î: Din câte se pare, diferitele abordări terapeutice au baze culturale şi niciuna nu este superioară în sine celorlalte, cel puţin în ceea ce priveşte cancerul. Este corect?

R: Da. Exact asta doresc să spun, ţinând cont de experienţa pe care am trăit-o. Din perspectiva mea, marea majoritate a bolilor moderne sunt dezechilibre mentale sau spirituale care se manifestă în corpul fizic. De aceea, tratamentele care se adresează minţii şi spiritului au şanse mult mai bune de a produce efecte benefice decât cele care se adresează exclusiv corpului fizic. Pe de altă parte, orice tratament care este susţinut de cultura ţării respective este mult mai eficient decât unul care nu este susţinut de această cultură, mai ales dacă acesta din urmă pune la grea încercare sistemul de valori mentale şi spirituale al pacientului.

Î: Ce crezi despre cancer şi despre medicină în urma experienţei pe care ai trăit-o? Crezi că umanitatea se apropie de găsirea unui remediu pentru această boală?

R: În ceea ce mă priveşte, consider că anumite cazuri specifice precum al meu reprezintă boli ale minţii şi sufletului, nu ale corpului. Simptomele fizice nu reprezintă decât efecte ale unor cauze mult mai profunde. De aceea, eu nu cred că remediile pentru aceste cazuri au ceva de-a face cu medicina, căci oamenii de ştiinţă nu ştiu unde să caute. Ei studiază exclusiv simptomele, nu şi cauzele, după care creează medicamente cu care maschează aceste simptome. Chiar dacă reuşesc uneori să ţină sub control simptomele, eu nu cred că această abordare va reuşi vreodată să conducă la un „remediu” pentru cancer.

În urma cercetărilor făcute, am înţeles că există foarte multe studii legate de această boală. Din păcate, toate sunt focalizate exclusiv asupra medicamentelor, nu asupra cauzelor reale ale cancerului. Am ajuns să mă întreb chiar dacă nu este mai uşor să faci bani vânzând medicamente decât să îi ajuţi pe oameni să creadă în măreţia lor divină!

Personal, cred că boala mea a fost o criză de identitate, fiind maniera corpului meu de a-mi spune că sufletul meu suferă din cauza pierderii identităţii sale reale. Dacă mi-aş fi recunoscut de la bun început adevărul interior, nu m-aş fi îmbolnăvit niciodată de cancer!

Î: Ce crezi despre bani din perspectiva lumii de dincolo? Mulţi oameni cred că banii reprezintă cauza tuturor problemelor şi relelor din această lume. Tu ce crezi?

R: În sine, banii nu au decât puterea pe care le-o acordăm noi, la fel ca orice alt aspect din această dimensiune. Orice lucru poate fi folosit pentru a face bine sau pentru a face rău, dar în sine este absolut neutru. Noi suntem cei care îi conferim putere, prin judecăţile noastre, deopotrivă pozitive sau negative. Aşa procedăm cu banii, cu religia, cu rasa etc. Ne creăm anumite convingeri în legătură cu aceste concepte, le încărcăm emoţional şi astfel fie devenim mai puternici, fie intrăm în conflict cu semenii noştri care au alte convingeri.

Nu vreau să spun cu asta că acest mecanism este ceva rău. Poate că el este absolut necesar pentru a putea trăi în această lume fizică. Vrem, nu vrem, noi trăim într-o lume a dualităţii aparente, în care trebuie să decidem ce anume este bun şi ce nu, ce este negativ şi ce este pozitiv. Noi ne investim emoţiile în convingeri, inclusiv în cele legate de bani. Dacă am investi aceeaşi energie în altceva, lucrul respectiv ar căpăta aceeaşi putere pe care o au la ora actuală banii.

Moartea transcende însă dualitatea. De aceea, ea transcende religia, rasa, cultura şi toate valorile şi convingerile noastre. Noi nu suntem una cu aceste lucruri, ci doar ne exprimăm prin intermediul lor în etapa noastră actuală de viaţă. În sine, noi suntem însă fiinţe infinit mai măreţe.

Î: Mulţi oameni bolnavi care îşi doresc să se vindece ar vrea să afle cum pot „avea încredere în propria vindecare”, cum s-ar putea „detaşa, permiţând procesului de vindecare să se producă de la sine” şi cum şi-ar putea „accesa centrul care realizează orice vindecare”. Aceste expresii par simple platitudini imposibil de pus în practică de un om obişnuit. Lor ar trebui să li se dea o metodă precisă, care poate fi pusă cu uşurinţă în practică.

R: Personal, nu doresc să recomand o metodologie precisă, cu instrucţiuni şi reguli exacte, căci în acest fel nu aş face decât să creez o nouă dogmă, iar ceea ce recomand eu este tocmai eliberarea de dogme. Le-aş sugera totuşi acestor oameni să nu îşi privească boala sau simptomele ca pe un duşman „de care trebuie să scape”. Această reacţie are la bază teama. Din punctul meu de vedere, apariţia simptomelor de care am suferit a fost maniera corpului meu de a mă vindeca. Cine încearcă să elimine boala prin cultivarea unei atitudini conflictuale faţă de aceasta nu face decât să amplifice conflictul, şi implicit să favorizeze boala.

Nu vreau să spun cu asta că nimeni nu ar mai trebui să se ducă la doctor. Mă refer doar la atitudinea personală faţă de boală. Scopul este ca bolnavul să nu îşi facă o obsesie din ea, încercând din răsputeri să scape de ea. Consider mult mai productivă cultivarea unei atitudini pozitive, prin care bolnavul îşi distrage atenţia de la boală şi face diferite lucruri care îi plac şi care îl stimulează într-o manieră creativă.

Personal, la ora actuală aş aborda situaţia încercând să mă eliberez de dependenţa faţă de sănătate pentru a fi fericită şi aş continua să mă bucur de momentul prezent, ca şi cum aş fi deja sănătoasă. Viaţa trăită în momentul prezent înseamnă să nu iei cu tine bagajul tău emoţional de la un moment la altul. Fiecare moment este unic şi nu mai poate fi replicat. Atât timp cât ne transferăm temerile de la un moment la altul, noi rămânem blocaţi în boală.

Bolnavul nu trebuie să apeleze neapărat la un guru spiritual în acest scop. Important este să îşi trăiască plenar viaţa clipă de clipă şi să realizeze acele lucruri care îl fac fericit, indiferent dacă mai are de trăit o lună sau 100 de ani.

Î: Sună interesant în teorie, dar cum pot fi puse în practică aceste cuvinte? Cum te poţi simţi sănătos în momentul prezent? Ce alimente trebuie să consumi sau să eviţi?

R: Într-adevăr, dieta mea s-a schimbat după ce am trăit experienţa în apropierea morţii, dar mă tem că nu în sensul pe care îl bănuieşti! Înainte eram de-a dreptul paranoică în privinţa mâncării. Nu consumam decât alimente organice, macrobiotice, suplimente cu vitamine şi suc de orz verde – şi asta înainte de a mă îmbolnăvi!! Eram convinsă că aproape orice poate cauza cancer, de la microunde la conservanţii alimentari. Pe scurt, mâncam foarte sănătos, dar numai din teamă.

La ora actuală mănânc numai alimentele de care mă simt cu adevărat atrasă. De pildă, consum câteodată ciocolată şi un pahar de vin bun sau de şampanie. Principalul meu scop este să mă bucur de viaţă, inclusiv prin ceea ce mănânc! Consider că fericirea este mai importantă decât orice altceva.

Personal, nu sunt avocata unui consum exclusiv de alimente sănătoase atât timp cât te simţi mizerabil din cauză că îţi refuzi alimentele preferate. Anxietatea generează în sine foarte multe probleme. Corpul nostru este mult mai rezistent decât credem noi, îndeosebi dacă ne simţim fericiţi şi eliberaţi de stres.

Chiar dacă optez pentru alimente sănătoase, eu fac acest lucru numai din iubire, nu din teamă. De altfel, aceasta este metoda pe care o aplic în toate domeniile vieţii şi este unicul sfat pe care îl pot acorda cuiva.

Î: Dacă ar fi să transmiţi un mesaj sau o lecţie în urma experienţei tale în apropierea morţii pe care orice om să o poată înţelege cu uşurinţă, care ar fi aceasta? Care este principalul lucru pe care l-ai înţeles în timpul experienţei tale?

R: Principalul meu mesaj este că fiecare parte a fiinţei tale este măreaţă: egoul, intelectul, corpul şi spiritul tău. Toate acestea fac parte integrantă din tine, iar tu eşti copilul sublim al universului. De aceea, fiecare aspect al tău este desăvârşit. Nu trebuie să renunţi la niciunul din aspectele tale. Nu ai nimic de iertat sau de realizat. Aşa cum eşti, tu eşti deja tot ceea ce poţi deveni. Ştiu că pare complicat, dar nu este.

Dacă religia te face să te simţi inferior divinităţii pe care o promovează, înseamnă fie că ai interpretat greşit mesajul ei, fie că preoţii ei nu înţeleg adevărul pe care îl propovăduiesc. Dacă un guru, un maestru sau un învăţător te face să crezi că nu eşti „încă” iluminat şi că mai ai multe de „învăţat” sau de „realizat” pentru a ajunge la acest nivel, înseamnă că nu face o treabă bună şi că nu reuşeşte să îţi spună cine eşti cu adevărat, sau că tu nu înţelegi mesajul lui.

Reaminteşte-le tuturor celor din jurul tău să fie ei înşişi şi spune-le că îi iubeşti aşa cum sunt! La fel ca tine, şi ei sunt perfecţi. De aceea, nu ai niciun motiv să nu îi iubeşti. Cele mai multe suferinţe derivă din complexele de inferioritate. În realitate, nimeni nu este inferior altcuiva, oricine ar fi el! Fiecare om este desăvârşit aşa cum este.

Singurul lucru pe care trebuie să îl înveţi este faptul că tu eşti deja ceea ce îţi propui să devii. De aceea, exprimă-ţi unicitatea fără teamă, într-o stare de abandon! Acesta este singurul motiv pentru care te afli în această lume fizică în această formă şi în această ipostază, oricare ar fi acestea.

  Sus 

Cuvânt de încheiere

Înainte de a încheia această carte, doresc să îţi mai spun câteva cuvinte de final. Aminteşte-ţi întotdeauna să nu îţi abandonezi puterea. Cultivă contactul permanent cu măreţia ta sublimă. Fiecare om are o cale diferită. Personal, nu cunosc decât o singură soluţie universală, şi anume iubirea necondiţionată de sine şi viaţa trăită fără teamă! Aceasta este cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o în urma experienţei mele în apropierea morţii şi am convingerea absolută că dacă aş fi cunoscut-o de la bun început, nu m-aş fi îmbolnăvit niciodată de cancer.

Cine îşi trăieşte în mod autentic adevărul interior devine un instrument al adevărului pe această planetă. Fiind cu toţii conectaţi, noi influenţăm vieţile tuturor celor din jurul nostru, care îi influenţează la rândul lor pe ceilalţi. De aceea, singura noastră obligaţie este să fim cei care suntem şi să acceptăm numai soluţiile care ne parvin din interiorul nostru.

În sfârşit, nu pot sublinia îndeajuns de mult cât de important este să te bucuri de tine însuţi şi să nu te iei niciodată prea în serios. Una din marile greşeli pe care le fac sistemele spirituale tradiţionale este perspectiva sumbră pe care le-o oferă oamenilor. Deşi am repetat de multe ori că resping orice doctrină, dacă ar fi să creez eu însămi un set de principii care trebuie aplicate pe calea spirituală a vindecării, primul pe lista mea ar fi râsul. Nu ar trebui să laşi să treacă nicio zi fără să râzi cât de des posibil, inclusiv de tine însuţi. Această terapie depăşeşte orice rugăciune, orice meditaţie, orice recitare de mantra-e şi orice dietă. Problemele de zi cu zi nu mai par atât de impresionante atunci când sunt privite prin filtrul umorului şi al iubirii.

În această epocă a tehnologiei informaţiei suntem bombardaţi clipă de clipă cu ştiri. Din păcate, acestea ne creează o stare de stres şi de teamă, iar în încercarea de a ne proteja de factorii de risc „exteriori” noi uităm să ne bucurăm de noi înşine şi să manifestăm comorile interioare pe care le avem.

Adevărata noastră rugăciune este viaţa pe care o trăim. Acesta este darul pe care îl oferim noi universului, iar moştenirea pe care o lăsăm celor dragi atunci când părăsim această lume sunt amintirile cu care rămân în legătură cu noi. De aceea, noi avem datoria faţă de noi înşine de a fi fericiţi şi de a răspândi bucuria pretutindeni în jurul nostru.

Atât timp cât ne trăim viaţa cu umor, înţelegând că esenţa noastră este iubirea, putem spune că trăim în armonie. Dacă adăugăm la această formulă şi o cutie de ciocolată, putem spune că am găsit reţeta fericirii!

Îţi doresc să te bucuri de măreţia ta sublimă şi să te manifeşti fără teamă în această lume.

 

Namaste!

Anita Moorjani

 

  Sus