Prefaţă   

<<

 >> 

Capitolul 10

Discipolii

 

BalayogiTrebuie aici să facem o anumită distincţie între cei 14 discipoli aleşi personal de Balayogi, având fiecare un rol distinct de îndeplinit, şi ceilalţi discipoli care urmează aceeaşi cale a ascezei. A trăi detaşat de hrană şi de băutură, de somn şi de lumina zilei, este ceva rarisim chiar şi în India!... Eu nu cunosc decât doi asemenea adepţi, aflaţi amândoi în samadhi...

 

Chinna Balayogi

Fratele lui Balayogi, cu zece ani mai mic ca el, a intrat în samadhi la vârsta de opt ani. El a rămas în această stare în acelaşi templu cu Balayogi, dar într-o altă clădire a acestuia. Nu avea aceleaşi puteri ca şi Balayogi, iar corpul său a rămas subţire (nu a sporit în greutate), cu părul mai puţin lung. A rămas şi el în această stare de absorbţie întreaga viaţă. În timpul ultimilor ani, a avut probleme de sănătate şi a început să slăbească, după care şi-a părăsit corpul fizic în noiembrie 1991, la şase ani după Balayogi.

Am avut şansa să-l văd chiar înainte de a muri. Era pe timpul unei celebrări de aniversare a intrării în Mahasamadhi a lui Balayogi, căruia i se înălţase o statuie în templu, chiar la indicaţia lui telepatică, statuie despre care se crede că ar conţine energia (Shakti) lui subtilă şi că poate acorda în continuare darshan-ul lui. Curtea templului era plină cu muzicieni itineranţi, care umpleau cu sunetele ascuţite ale shehnai-urilor lor (un fel de flaute negre scurte, ale căror sunete seamănă cu cele ale cornului care sunt folosite la ceremonii religioase şi la nunţi) umpleau întregul spaţiu. Norii de fum emanaţi de cărbunele aprins şi de tămâie, alături de parfumul ghirlandelor de flori amplificau atmosfera deja foarte încărcată de devoţiune şi entuziasm a credincioşilor adunaţi. În mijlocul unui torent de rugăciuni şi de ofrande, mi-am regăsit familia indiană, pe care nu o mai revăzusem de la Mahashivaratri din 1985.

Ne-am revăzut în plină desfăşurare a ceremoniei, în chiar locul în care ne despărţisem cu şase ani înainte. Dintr-o dată, un om a venit la mine, tremurând de tulburare, şi mi-a spus: “Vino repede, uşa lui Chinna Balayogi tocmai s-a deschis, poţi să intri!” Am alergat imediat, şi o clipă mai târziu, l-am văzut acolo, în faţa mea. Era extrem de puternic şi extrem de impresionant. Slăbise, dar strălucea totuşi de focul divin. După un timp destul de scurt, el s-a sprijinit de mâini şi şi-a deplasat puţin corpul care era aşezat. Era semnul că trebuie să ieşim. Câteva clipe mai târziu, porţile Timpului s-au închis din nou asupra lui şi a operei sale misterioase. Trei luni mai târziu, el părăsea această lume...

 

Nagendra Swami

Practic necunoscut de lume, trăind într-un cătun ignorat de toţi, într-un templu aflat în ruină, se află o altă nestemată a umanităţii, instalată pe pielea sa de capră, în obscuritate. În timpul vizitei pe care i-am făcut-o, Bhimayya mi-a încredinţat cheia de la camera lui, lăsându-mi onoarea de a o deschide personal. Dar care nu mi-a fost surpriza să nu pot deschide uşa, din cauza vegetaţiei care crescuse printre dale... atâta timp trecuse de când nu mai fusese deschisă! După ce am forţat-o, am pătruns într-un mic culoar de un metru pe doi, în care se afla o micuţă statuetă a lui Shiva, care era acoperită de praf. Fiica mea, Delphine, şi traducătorul, m-au urmat... Am avansat cu precauţie, către o nouă uşă, în spatele căreia se afla această comoară ascunsă în obscuritate.

Am întredeschis atunci uşa şi am văzut yoghinul aşezat, luminând cu propria lui lumină acest loc întunecat, în care el sălăşluieşte începând din anul 1949, fără să mănânce şi să bea nimic! Cititorul occidental îşi poate cu greu imagina o asemenea viaţă, şi totuşi este suficient să meargă acolo pentru a vedea... Desigur, mai este absolut necesar ca marele yoghin să-şi dea acordul şi ca vizitatorul să aibă o motivaţie spirituală extrem de puternică pentru a ajunge în acest loc uitat de lume, în care un singur puţ asigură apa pentru toţi locuitorii. În afara carului cu boi, nu există nici un mijloc de transport cu care să poţi ajunge acolo.

Intrăm aşadar, dar câmpul său energetic este atât de puternic, încât fac instinctiv un pas înapoi, cuprinsă de surpriză şi de un profund respect... În mod vizibil, se pare că yoghinul o aştepta pe fiica mea, Aurore, pe care o primeşte cu un surâs larg şi o invită să se aşeze lângă el, pe pielea sa de capră. Locul este îngust; de-abia încăpem să ne aşezăm toţi trei.

Traducătorul nostru începe:

- Nagendra Swami spune că vă aştepta... Apoi, maestrul continuă:

- Ea a venit aici prin forţa spiritului meu, fiindcă ea a auzit apelul meu, căci are ea însăşi suficientă forţă spirituală...

- Pentru cei mulţi şi ignoranţi este mai uşor să faci rău decât bine...

- Nu este neapărat necesar să te duci la locurile de cult; meditaţia este înainte de toate o stare de spirit care ar trebui să fie mereu constantă, oriunde te-ai afla şi orice ai face. Pentru a medita, te poţi aşeza oriunde doreşti (nu neapărat într-un loc de cult)...

- Fiţi totdeauna generoşi, dăruiţi...

La vremea respectivă, Aurore avea opt ani şi jumătate. Ca urmare a întâlnirii cu Maestrul, conştiinţa ei a trecut “dincolo” (în samadhi). Experienţa a fost extrem de profundă pentru ea.

Din când în când, acest yoghin ne spunea câteva cuvinte, dar cel mai important era faptul că ne aflam acolo, lângă el. Nu depinde decât de vizitator să-şi deschidă inima (esenţa fiinţei) pentru a-l primi, cu toată iubirea şi simplitatea lui extremă, care este emanată din detaşarea lui absolută. Ne-a mărturisit o serie de secrete; ne-a spus, de pildă, că legătura dintre maestru şi discipoli este ţesută dintr-o fibră nemuritoare, de care noi putem beneficia în permanenţă, lăsându-ne protejaţi de ea. Firul nu se rupe niciodată: Balayogi şi-a părăsit corpul fizic, după şase ani l-a urmat şi fratele său, dar acum Nagendra păstrează firul. Maestrul aflat în viaţă este foarte important: el este precum sărutul sacru al Mamei Lumii depus pe fruntea noastră temătoare, care ne consolează, dar ne invită totodată la o autonomie deplină.

Suntem invitaţi să intrăm în inima meditaţiei, acolo unde fuzionează maestrul exterior, maestrul interior şi maestrul secret. Din această unitate se va naşte eliberarea spirituală, acea zonă în care timpul şi spaţiul sunt abolite.

 

Bhimayya

“Pentru prima oară, l-am întâlnit pe Swamiji în anul 1962. Nu aveam nici un fel de credinţă particulară, eram poliţist. Într-o bună zi, am fost pur şi simplu împins în faţa lui, şi atunci am început să plâng..., şi am tot plâns, fără să mă pot opri; mă simţeam ca în mijlocul unui curent tainic transformator. Am devenit foarte apropiat de Gangayya, tatăl lui Swamiji, iar atunci când acesta a murit, m-am ocupat de incinerarea lui. Swamiji mi-a spus: ‘Tu şi cu mine împărtăşim o legătură particulară’”.

Astfel, Balayogi l-a desemnat printre cei 14 membri ai comitetului, înlocuindu-l chiar pe tatăl său. Ceilalţi membri l-au acceptat însă cu dificultate, căci era un om simplu, care spunea lucrurilor pe nume, fără prea multe amabilităţi.

Bhimayya a fost primul dintre discipoli pe care Balayogi l-a adus în drumul meu. După cum am mai spus, este un om impulsiv, simplu, generos şi drept, de condiţie modestă, făcând destul de greu faţă dificultăţilor de a-şi întreţine marea sa familie care era formată din 11 copii. La vremea când l-am cunoscut eu, era încă poliţist în poliţia marină, astăzi a ieşit la pensie. Dar omul acesta nu a purtat niciodată un revolver sub vestă. Într-o zi, pe când se întorcea de la slujbă, şi-a ridicat vesta, şi sub torace, am putut vedea un superb mala - un colier de mătănii - acoperite cu pulbere sacră... El este cel pe care Swamiji l-a ales drept mesager între el şi mine. El a stabilit primul meu contact direct cu Swamiji. Esenţa informaţiilor, indicaţiilor şi răspunsurilor lui Swamiji mi-a fost întotdeauna transmisă prin intermediul acestui om. Fără să ştie nimic despre mine, el ştia o serie de date precise referitoare la viaţa mea, primite fără îndoială de la Swamiji. Acest lucru nu mi-a fost revelat decât în cursul ultimului darshan. Personal, nu mi-aş fi imaginat niciodată că eu aş putea stabili vreodată o legătură personală cu maestrul. Bhimayya şi cu mine am corespondat multă vreme, aspect care s-a constituit într-un ajutor preţios pentru mine, într-o anumită perioadă din viaţa mea. Astfel se face că am aflat istoria următoare...

Iată ce mi-a scris: “Swamiji mi-a dat instrucţiuni să fac puja-e şi să postesc pentru tine în această zi de 3 octombrie”. Am primit scrisoarea câteva zile mai târziu, cu lacrimi în ochi. Într-adevăr, era ziua mea, împlineam 40 de ani şi eram însărcinată cu fiica mea în cinci luni. Viaţa mea lua o turnură nouă.

În întreaga mea viaţă, niciodată nu am simţit o legătură atât de intimă şi de profundă cu altcineva decât cu Bhimayya, era o legătură a cărei esenţă se petrecea undeva deasupra noastră. Soţia lui se numeşte Kantamma, adică “Mama strălucitoare”; are şi ea o devoţiune profundă pentru Swamiji. Nu ştie să citească literele, nici măcar ora unui ceas, dar şi-a petrecut întreaga viaţă servindu-şi fără să se plângă vreodată familia. Este la fel de pură şi de transparentă ca şi un cristal. Am avut împreună cu ea o experienţă tulburătoare. Ne-am ţinut îndelung de mână pentru a face schimb de energie. Am simţit atunci exact ceea ce simţisem împreună cu Drukchen Rinpoche, ghidul meu tibetan, când acesta a făcut un gest asemănător. Cum pot oare două fiinţe atât de diferite să aibă aceeaşi transparenţă a egoului?... Un mare maestru tibetan şi o mamă indiană simplă mi-au comunicat aceeaşi energie sublimă.

Bhimayya a avut în permanenţă grijă de mine, aşa cum îi ceruse Balayogi. Uşile închise mi se deschideau cu ajutorul său, micile dificultăţi materiale de la faţa locului se rezolvau, obstacolele cădeau precum nişte castele din cărţi de joc. Ultima dată când ne-am despărţit, am citit în ochii acestui cuplu Iubirea lui Swamiji în persoană. Lacrimi de emoţie mi-au curs atunci pe obraji.

După ce Balayogi şi-a părăsit corpul, Bhimayya a luat ghearele de la pielea de tigru pe care a meditat maestrul şi le-a păstrat cu sfinţenie pentru a le face cadou anumitor aspiranţi bine precizaţi, între care fiica mea, Aurore.

El a adăugat: “Swamiji este şi va rămâne întotdeauna alături de tine, de mine, şi de toţi cei care îl iubesc”. Iar apoi el a adăugat cu umorul său obişnuit: “Swamiji ne spunea adeseori: ‘Voi sunteţi precum o turmă de vaci care se împrăştie în toate direcţiile atunci când sunt lipsite de un păstor, iar eu trebuie tocmai de aceea să vă readuc la centru, fără încetare!...’”.

 

Sri Murthy

În iulie 1994 am vizitat din nou Andra Pradesh, cu ocazia celebrării instalării statuii lui Balayogi (terminată conform indicaţiilor acestuia şi care a fost introdusă în templu). Doream de asemenea să îi cunosc şi pe ceilalţi discipoli aleşi de Balayogi, care erau încă în viaţă şi accesibili, pentru a obţine informaţii mai complete despre el. La Hyderabad, l-am întâlnit pe Sri Murthy, preşedintele Comitetului Ashram-ului lui Balayogi, fost ambasador al Indiei în diverse ţări din Asia, acum la pensie, dar la fel de activ în viaţa politică. Am descoperit că este un om blând, bun, cultivat, alături de care am simţit imediat o mare simpatie reciproc împărtăşită. Sri Murthy este un discipol ardent al lui Balayogi, la fel cum a fost şi soţia lui, acum defunctă, pe care el a considerat-o drept guru-ul său.

 

Un dialog semnificativ cu Sri Murthy

Murthy: Eu nu eram foarte atras de chestiunile spirituale, dar soţia mea avea o fire profund mistică şi simţea o imensă devoţiune pentru Balayogi; am mers aşadar la templu pentru a o însoţi. Pe vremea când eram student, nu credeam în Dumnezeu; mă întrebam mereu: “Dacă Dumnezeu există într-adevăr, de ce există atâta sărăcie, boli, suferinţă?”

Poumi: Dar care a fost prima dumneavoastră motivaţie pentru a merge acolo?

M: Suntem din aceeaşi provincie. Eu m-am născut în apropierea templului, şi auzeam adeseori vorbindu-se de Swamiji. Toată lumea spunea că trebuie să merg să-l văd pentru că este o fiinţă extraordinară, dar nu am reuşit niciodată să merg să-l văd în timpul copilăriei mele.

P: Şi doar locuiaţi atât de aproape!

M: Foarte aproape! La numai patru ore cu autobuzul. La întoarcerea mea de la Londra, sora soţiei mele s-a căsătorit cu un ministru, preşedintele Congresului Indiei. Ambele femei mi-au cerut să mă duc cu ele, iar eu am acceptat. Aşadar, nu am decis pentru mine însumi, dar Dumnezeu a aranjat într-o manieră subtilă lucrurile, cu modul Său misterios de a opera, ajutându-mă astfel să mă îndrept - fără să-mi dau seama - către cel care avea să-mi transforme întreaga viaţă.

Soţia mea murea lent datorită unui cancer teribil pe care îl avea de patru ani, dar în casă la noi nu exista o atmosferă de agonie; graţie marii sale forţe spirituale, ea rămânea mereu senină. Balayogi dorea ca Anasuya (acesta era numele soţiei mele) să creeze o fundaţie în locul său de naştere, o casă în spatele templului, ceea ce ea a şi făcut.

Atunci când am fost pentru prima oară la Mahashivaratri împreună cu soţia mea şi cu sora ei, eram un simplu pelerin printre alţii, şi am văzut cum oamenii se împing, strigă, etc. Sincer să fiu, vederea acestor oameni care trăiesc fără nici un fel de confort, fără să aibă nici măcar apă la dispoziţie, m-a impresionat mai mult chiar decât Swamiji însuşi; îmi spuneam că trebuie să fac ceva pentru această populaţie. De aceea, în anul următor, mi-am asumat sarcina să aduc o serie de ameliorări în zonă. Fără să simt încă nici o motivaţie spirituală, timp de doi ani am luat o serie de decizii de ordin material, cum ar fi introducerea apei în sat, construirea unui mic drum, săparea unei rampe de evacuare etc.

Într-o bună zi, Balayogi m-a numit printre ceilalţi membri ai comitetului. M-a primit la el, cu ochii deschişi, şi am rămas uimit în faţa splendorii lui. Explica lucrurile prin semne, iar dacă nu-l înţelegeai, o lua de la început. Era ceva fenomenal, incredibil, să te afli acolo, în faţa lui. Eram fascinat de privirea lui, în care ardea focul divin. Iubirea lui m-a cucerit, iar în curând m-am topit complet în ea. Mi-am pierdut apoi parcă cunoştinţa, iar când mi-am revenit, camera era umplută cu un miros sublim de santal. Swamiji mi-a spus: “Este multă vreme de când te aştept, şi în sfârşit ai venit, iar de data aceasta îţi vei asuma grija templului, care îţi revine de drept”. Apoi m-a investit cu sarcina de preşedinte al comitetului ashram-ului, urmând să mă ocup de chestiunile organizatorice, îndeosebi de cele materiale.

P: Aceasta înseamnă adevărata devoţiune faţă de umanitate, un serviciu care este adus fără o motivaţie egoistă la bază (complet dezinteresat).

M: Tocmai de aceea îmi era atât de recunoscător Swamiji pentru ceea ce făcusem. Chiar înainte de darshan, am vorbit împreună de la miezul nopţii şi până la 4.00 dimineaţa.

Experienţa mea personală a fost marcată de acel parfum ciudat, care producea efecte beatifice. Oamenii obişnuiţi nu mă credeau, dar cei cu adevărat spirituali spuneau că a fost un semn de recunoştinţă, o graţie pe care mi-a acordat-o Swamiji. Nu am trăit această experienţă decât o singură dată. I-am întrebat pe aspiranţii apropiaţi lui Swamiji dacă au simţit acest parfum; mi-au răspuns că nu. Se pare că această binecuvântare mi-a fost adresată în particular. Acea primă întâlnire m-a transformat în totalitate, regăsindu-mă plin de strălucire după darshan, deşi nu dormisem toată noaptea.

P: Ce alte experienţe particulare aţi mai avut alături de Swamiji?

M: Eu unul nu am asistat niciodată la miracole, sau poate nu le-am recunoscut ca atare, dar credeţi-mă, deşi drumul până la Amallapuram (10 kilometri) trebuia parcurs cu autobuzul, iar oamenii stăteau înghesuiţi de nu se puteau mişca, nu a existat niciodată vreun furt sau vreo epidemie. Şi totuşi, aceşti oameni beau apă poluată, toaleta lor era câmpul, făceau baie împreună cu animalele. În timpul sărbătorii lui Balayogi, poliţia nu a avut niciodată nimic de făcut, deşi veneau oameni cu milioanele. După ce mulţimea pleca, spaţiul care trebuia curăţat era imens, şi nu am înţeles niciodată cum făceau cei de la templu pentru ca a doua zi dimineaţă totul să fie perfect curat.

P: Cum era organizată toată această mulţime?

M: Am introdus un echipaj de poliţie pentru pacea pelerinilor, pentru ordine şi linişte publică, pentru a canaliza imensa mulţime. I-am cerut atunci lui Swamiji să-i primească pe poliţişti şi să le acorde darshan-ul, dar el a refuzat, spunând că aceştia nu se aflau acolo pentru el, ci pentru că eu le cerusem să facă această muncă.

Într-o zi, primul ministru al regiunii Andra Pradesh a venit la templu şi a cerut un darshan special în camera lui Balayogi. Maestrul a refuzat, spunându-i că trebuie să stea la coadă la fel ca şi ceilalţi. Nu aveau drept la un tratament particular decât aspiranţii adevăraţi, Bhakta-şii.

Swamiji nu dorea în comitetul său decât aspiranţi adevăraţi. Am vrut să aduc BBC-ul, camerele de televiziune, “căci lumea trebuie să ştie că existaţi”, dar Swamiji a refuzat, spunând că nu doreşte nici o publicitate. “Nu doresc aşa ceva, doresc doar să mă pot ruga pentru voi, pentru pacea lumii, aceasta este munca mea, trebuie să mă lăsaţi să fac această muncă în linişte, să nu mă deranjaţi”. Iubirea lui era infinită...

Balayogi era cel care dădea toate instrucţiunile, referitoare la statui, unde trebuie amplasate şi cum... Era născut printre intangibili, cei mai săraci dintre săraci, şi nu dorea să aibă nici un fel de schimb cu VIP-urile, motiv pentru care niciodată nu a existat vreun ajutor guvernamental pentru întreţinerea templului. El aparţinea unei comunităţi cu care nu vorbeşte nimeni. Refuza aşadar la rândul său orice intervenţie guvernamentală. Acum, că nu mai este printre noi, voi avea grijă să schimb câteva lucruri. La ora actuală, tocmai construiesc o clădire cu 40 de camere. Personal, îl consider pe Swamiji drept o manifestare directă a lui Dumnezeu, iar pentru ca mesajul lui să rămână, doresc să creez anumite comodităţi pentru pelerini şi sper că am binecuvântarea sa pentru această sarcină pe care mi-am asumat-o.

Între cei 14 discipoli aleşi de Balayogi, singurii care mai sunt în viaţă sunt Dl. Janaka Ramaya (unul dintre cei mai iubiţi adepţi de către Balayogi), Preşedinte de Onoare, apoi Serveshwararao, Bhimayya, Sri Ramu din Kakinada şi discipolul din Madras.

În ceea ce-l priveşte pe Bhimayya, acesta este un aspirant foarte sincer; Swamiji îl iubea mult şi l-a ales să fie intermediarul lui între el şi tine. Bhimayya ne-a spus deseori că Balayogi avea o afecţiune deosebită pentru tine, căci i-a dat numeroase informaţii în ceea ce te priveşte şi a dispus să fii ajutată în mod special.

P: Cum vă explicaţi că asemenea yoghini extraordinari s-au putut naşte într-o familie atât de obişnuită?

M: Potrivit teoriei karma-ei din filosofia hindusă, fiinţele umane se reîncarnează în funcţie de consecinţele acţiunilor lor din vieţile lor anterioare. Prin urmare, în aceeaşi familie se pot încarna un sfânt şi un criminal. Cel de-al doilea are în acest caz posibilitatea de a se îndrepta şi de a primi mântuirea (iertarea) prin intermediul fratelui său, care este un sfânt.

În familia lui Swamiji, fraţii săi sunt fiinţe obişnuite. Dar chiar dacă nu mergem atât de departe, vedem în fiecare zi în jurul nostru familii în care coexistă fiinţe excepţionale, şi printre acestea, câte un alcoolic care nu se gândeşte decât cum să se distrugă mai rapid.

P: Bine, dar un alcoolic poate fi uneori interesant. Oare nu a fost Girish Gose simultan un regizor genial şi un mare alcoolic, înainte de a deveni unul din discipolii cei mai apropiaţi ai lui Ramakrishna? El s-a transformat complet ca urmare a contactului cu maestrul său!

M: În fiecare dintre noi există un aspect divin, dar depinde de fiecare dintre noi dacă aceasta se va manifesta şi cum anume; de pildă, eu ştiu că tu manifeşti divinul mai mult decât mine.

P: Ba nu! (Râsete)

M: Sunt cât se poate de sincer cu tine! După toate conversaţiile noastre, îmi dau seama că ai “digerat” filosofia noastră prin experienţa ta, şi nu printr-o cunoaştere livrească. Tocmai de aceea, doresc să-ţi spun că devoţiunea ta autentică pentru Balayogi te ajută să beneficiezi de binecuvântările lui. Eu unul nu cunosc prea mulţi oameni în India care să aibă o asemenea credinţă, nu glumesc. Nu găsesc o asemenea credinţă nici chiar în mine.

P: Cum s-a transformat viaţa dumneavoastră după întâlnirea cu Balayogi?

M: Am devenit conştient de spiritualitatea mea. Înainte, acest aspect nu mă preocupa deloc.

P: Bine, dar soţia dumneavoastră era o fiinţă foarte spirituală!

M: Ea îşi făcea în fiecare zi rugăciunile; avea o mare credinţă. Iar eu nici măcar nu credeam în Dumnezeu. Soţia mea era cu cinci ani mai tânără decât mine, dar era în realitate mult mai matură; ea este cea care m-a atras pe calea către Swamiji, care mi-a transformat viaţa în sensul că mi-a revelat natura mea spirituală. Căile lui Dumnezeu sunt extrem de ciudate pentru noi, iar cel care reuşeşte să se integreze pe una din ele este o fiinţă fericită.

Îi simt Prezenţa chiar acum, în timp ce discutăm, El este cel care ne ghidează, care ne ascultă.

Swamiji a fost un maestru al tăcerii şi un simbol al protecţiei absolute pentru aspiranţii săi. În fond, din ce alt motiv s-ar fi deplasat asemenea mulţimi de oameni pentru a vedea un yoghin care nici măcar nu deschidea ochii, care nu se mişca niciodată? De ce ar fi venit milioanele de oameni dacă nu ar fi existat acea emanaţie misterioasă cu totul extraordinară de energie din partea lui?

Adeseori, Balayogi a fost nevoit să îşi asume o altă formă pentru a-şi ghida aspiranţii; mulţi au avut această experienţă: un tânăr, un bătrân, un grup de copii, etc.

Dumnezeu este precum un ocean şi toate râurile conduc către acelaşi ocean...

 

Sri Ramu

I-am făcut odată o vizită lui Sri Ramu, singurul discipol budist pe care l-a ales Balayogi, ceilalţi fiind cu toţii hinduşi. Acesta trăieşte la Kakinada. Am stat puţin în locuinţa lui, iar el ne-a povestit istoria lui Balayogi din punct de vedere budist. A insistat asupra dimensiunii democratice a lui Balayogi, asupra poziţiei sale referitoare la aspectele sociale, insistând îndeosebi asupra Iubirii sale pentru cei defavorizaţi, cei excluşi, cei dispreţuiţi de toate celelalte caste. Sri Ramu este cel care ne-a povestit istoria celor care veneau cu pretenţii speciale la Swamiji, dar erau trimişi la coadă, în timp ce cei umili sau cei care veneau cu inima pură şi nu cereau nimic erau gratificaţi cu cele mai minunate daruri spirituale. Aceasta mi-a amintit de cuvintele lui Cristos: “Cei de pe urmă vor fi cei dintâi”, sau “Bateţi şi vi se va deschide” - la poarta inimii.

Balayogi obişnuia să declare: “Dacă un yoghin vă spune: ‘Eu sunt un mare yoghin; lăsaţi-mă să intru’, nu-i deschideţi căci, dacă el este cu adevărat un mare yoghin, atunci el nu are nevoie de voi pentru a intra!” Toţi cei care veneau aici cu un mare ego şi cu multă aroganţă, erau imediat trimişi la locul lor.

Sri Ramu ne-a mai povestit de asemenea cum Swamiji, care era născut printre cei intangibili, a bulversat opinia publică, pe sociologi şi pe ceilalţi intelectuali, personalităţile politice şi cele mai diferite straturi ale societăţii indiene. Toţi se întrebau cum de este posibil ca o fiinţă complet pură şi divină, posedând cunoaşterea ultimă, să fi avut parte de o asemenea ascendenţă. Opţiunea de a te naşte într-o asemenea familie este o activitate “politică”, la nivel divin. Pentru a beneficia de binecuvântările Marelui Swami, cei din castele superioare au fost nevoiţi să se “descalţe” la nivel interior (în inimă). În budism, toată lumea este egală. În creştinismul pur, cei din urmă sunt cei dintâi. La hinduşi există un anumit simţ al ierarhiei, ceea ce conduce uneori la anumite excese, uneori ridicole. Asemenea atitudini nu au fost posibile în preajma lui Balayogi. Desigur însă, nu toţi brahmanii cad pradă unor asemenea excese!

Sri Ramu era de-a dreptul extaziat de această acţiune socială a lui Balayogi, repetând mereu: “A fost un mare democrat”. Egalitatea faţă de orice fiinţă vie, compasiunea şi devoţiunea formează baza filosofiei budiste, dar şi esenţa atmosferei din jurul lui Balayogi.

 

Serveshwararao

Am părăsit Kovvur pentru a merge în satul unde locuieşte Serveshwararao, un om pasional şi exaltat în legătură cu tot ceea ce îl privea pe Balayogi.

A fost ales pentru a interpreta semnele prin care se exprima Swamiji, şi a fost singurul capabil să îndeplinească această misterioasă sarcină. Călătoria până la satul său a fost o adevărată aventură; de altfel, satul nu poate fi găsit pe nici o hartă, oricât de detaliată ar fi ea. Am ajuns cu un taxi (alte mijloace de transport nu existau) şi ne-am oprit drept în faţa casei lui Serveshwararao, unde ne aştepta un discipol (deşi în sat nu exista nici un telefon, iar discipolul lui Balayogi “ignora” venirea noastră, mai ales la această oră precisă!).

Casa era plină de farmec, iar conversaţia s-a declanşat imediat, sub privirile fascinate ale tuturor copiilor din sat, ale căror capete înghesuite puteau fi văzute prin poarta rămasă deschisă. Efectul venirii noastre într-un sat în care nu fuseseră niciodată văzuţi oameni albi echivala cu cel al unei bombe.

Deşi extrem de diferit faţă de Bhimayya, am întâlnit aceeaşi flacără la Serveshwararao, aceeaşi pasiune, istoriile sale fiind pline de viaţă şi de umor... El i-a servit lui Swamiji începând din anul 1954, când s-a dus la darshan-ul lui Balayogi, fiind întâmpinat de un membru numit Madhavaya, care i-a transmis următorul mesaj din partea lui Swamiji: “Există aici un om care se numeşte Serveshwararao; trebuie să-l găseşti şi să-i spui că a fost ales drept membru al comitetului; el va trebui să se ocupe de construirea templului şi este desemnat să interpreteze semnele prin care mă exprim”. Madhavaya l-a căutat aşadar pe Serveshwararao prin mulţime şi l-a găsit. Începând din acel moment, el nu s-a mai despărţit de Swamiji.

Serveshwararao este un vizionar (în înţelesul propriu al cuvântului). Avea obiceiul să doarmă în incinta templului, aşa cum îi recomandase de altfel Balayogi, şi ne-a povestit că, pe la orele 4.00 dimineaţa, unii sfinţi din alte epoci veneau în plan (corp) subtil pentru a-l vizita pe Balayogi. Printre aceştia, ni i-a citat pe Swami Veerabrahmindra, marele sfânt care a trăit în secolul al XVI-lea, precum şi pe Guru Nanak, cel care a fondat sikkhismul în sec. XVI. Într-o zi, pe vremea când trăia Swamiji, Serveshwararao şi alţi câţiva membri s-au aşezat în meditaţie în faţa templului, iar Maestrul le-a spus: “Veniţi cu mine pentru a verifica... Am văzut atunci un elefant alb magnific decorat, cu faţa către est, care se afla în interiorul templului”.

Sri Murthy a crezut că are o halucinaţie, dar şi ceilalţi membri au avut simultan aceeaşi viziune. Dincolo de poartă se afla El, care le-a spus: “Toţi cei călăuziţi de un asemenea sentiment trebuie să meargă în locul unde curge izvorul divin, trebuie să se spele puţin câte puţin de ataşamente, şi să îndeplinească acţiuni virtuoase”.