Prefaţă   

<<

 >> 

Capitolul 8

Testamentul lui Balayogi

 

BalayogiBalayogi şi-a părăsit corpul cu capul pe două cărţi: Bhagavad Gita şi cartea lui Swami Veerabrahmindra, indicând astfel ce învăţătură era esenţială pentru el. El urmărea astfel să arate oamenilor calea care conduce către eliberarea de suferinţă, către ananda: bucuria supremă, sau beatitudinea.

 

Bhagavad Gita

Iată un scurt rezumat al esenţei acestor cărţi, care descriu cu exactitate calea lui Balayogi, cel care era considerat ca fiind o emanaţie a lui Sri Krishna.

Bhagavad Gita este un poem epic care este alcătuit din 18 cânturi ce sunt formate din 700 de versuri, care a fost scris în Antichitatea indiană. Cele trei aspecte fundamentale ale acestei învăţături sunt:

Aceste trei aspecte sunt indisociabile unul de celălalt, fiind de fapt nişte aspecte ale aceluiaşi Adevăr. Aceleaşi elemente sunt regăsite identic şi în budismul tibetan şi în alte tradiţii, chiar dacă ele sunt transmise într-o formă aparent diferită.

Bhagavad Gita este una din operele filosofice de referinţă, rămasă vie de-a lungul secolelor nu doar pentru înţelepţi şi erudiţi, ci şi pentru întregul popor indian. În ultimele două secole, ea a început chiar să se răspândească în întreaga lume - cel puţin în anumite cercuri – ca fiind o cale către înţelepciunea unei dimensiuni divine universale.

Merită să mai remarcăm că Balayogi îi cunoştea conţinutul fără să fi învăţat vreodată să citească...

Sri Krishna apare la începutul povestirii ca un om, dar foarte curând, el îmbracă aspectul Absolutului personificat - la fel ca Balayogi. El a fost învăţătorul lui Arjuna, discipolul său uman pe calea înţelepciunii.

Acest poem epic conţine două aspecte, unul exoteric şi altul esoteric: strategia de război între două familii duşmane şi strategia interioară pentru a ajunge la capătul tuturor suferinţelor, prima fiind doar o manifestare exterioară a celei de-a doua... Este vorba aşadar acolo de două familii umane: Kaurava-şii şi Pandava-şii, aflate în relaţii de rudenie sau de amiciţie, relaţii care sunt trădate însă de dorinţa de posesiune, de aviditate şi lăcomie. Datorită puterii sale divine, Sri Krishna este invincibil şi deţine forţa de a-şi extermina toţi duşmanii, deopotrivă interiori şi exteriori. El îl învaţă pe Arjuna cum să facă la fel. Aflat pe câmpul de bătaie, acesta din urmă este disperat că trebuie să se lupte cu propria sa familie şi cu prietenii săi, în pofida trădării şi violenţei lor. Pentru a-şi împlini adevărata sa misiune, destinul său, el trebuie să se detaşeze complet de acţiunile sale şi de consecinţele acestora. Astfel, dacă nu se va lăsa cuprins de slăbiciune şi de otrava îndoielilor, cu o devoţiune absolută, el îşi va putea servi Stăpânul Suprem fără ezitări şi cu demnitatea unui erou adevărat. Krishna îi cere să aibă curajul de a discerne şi de a-şi transcende complet consideraţiile personale, folosindu-se mai ales de inteligenţa superioară (aflată la unison cu Inteligenţa Divină).

Detaşarea completă nu este însă sinonimă cu indiferenţa sau cu inerţia (cu Tamas guna), căci înţelepciunea constă în a vedea acţiunea în non-acţiune şi non-acţiunea în acţiune, în a examina cu o atenţie egală toate lucrurile şi toate fiinţele, de a avea o atitudine perfect echilibrată faţă de fericire şi nefericire, faţă de durere şi plăcere. O astfel de centrare interioară ridică gradat voalul care este ţesut de tumulturile emoţionale şi care acoperă imensitatea tăcută a Cunoaşterii-Beatitudinii. Aceasta este calea eliberării supreme de ciclul existenţelor, pentru a pătrunde în Eternitate (vezi şi stanţa 4 a lui Balayogi).

Sri Krishna îi cere lui Arjuna să nu îşi plângă de milă datorită unor aspecte ineluctabile precum viaţa şi moartea, căci ceea ce există în interiorul fiinţei şi al corpului este ATMAN, cel etern, indestructibil şi nelimitat.

* * *

Un alt aspect fundamental constă în controlul perfect al simţurilor, şi implicit al minţii, care devine posibil prin practica perseverentă a unei concentrări intense. Acest control perfect conduce gradat la potolirea focului insaţiabil al dorinţei, mâniei şi dezordinii interioare, care ne aruncă în vâlvătaia pasiunilor şi în prăpastia suferinţei. Prin puterea concentrării, mentalul se degajă şi se ridică într-un spaţiu mai senin; în acest fel, perspectiva sa asupra lumii exterioare se modifică extraordinar de mult la rândul ei...

* * *

Cel de-al treilea aspect şi cel mai important este Bhakti: yoga (calea) din Bhagavad Gita, care nu este considerată o tehnică, ci o atitudine lăuntrică ce este constantă.

Calea Iubirii necondiţionate faţă de Dumnezeu reprezintă finalitatea în yoga. Este vorba de o iubire divină atât de arzătoare încât ea conduce în cele din urmă la starea de absorbţie contemplativă, de fuziune totală a adoratorului cu Cel adorat. Aceasta este starea de samadhi, în care Balayogi a rămas timp de 40 de ani, numită şi “Marea Perfecţiune” în budismul tibetan.

Aşa cum indică îndeosebi Bhagavad-Gita, bunăvoinţa şi dragostea Divinului este atât de mare, încât orice efort care este făcut de discipol este răsplătit mai devreme sau mai târziu. Echilibrul dăruire-primire între adorator şi Cel adorat se stabileşte printr-o ploaie de beneficii şi de protecţie din partea Celui adorat, ca răspuns la sacrificiile adoratorului Său (vezi stanţa 14 a lui Balayogi).

Iubirea necondiţionată faţă de Dumnezeu este cheia care deschide poarta iluminării spirituale, ce nu poate fi atinsă prin simpla înţelepciune speculativă, prin acţiuni eroice sau prin austerităţile sterile cele mai dure (care conduc mai degrabă către frustrare decât către eliberare).

* * *

Aşadar, războinicul din Bhagavad-Gita trebuie să se lase cuprins de o dragoste plină de o dăruire de nezdruncinat, şi să realizeze acţiuni virtuoase într-o manieră detaşată şi să îşi controleze perfect simţurile şi mintea. Desigur însă, toate acestea sunt idealul final, aşa că, până atunci, Bhagavad-Gita ne propune să medităm constant asupra... noastră înşine.

“Fiecare fiinţă umană este intim şi profund legată de propria sa natură, şi mai ales în ea însăşi (în universul său interior) trebuie ea să îşi caute propria perfecţiune divină”.

 

Swami Veerabrahmindra

Cealaltă lucrare testament este cartea lui Swami Veerabrahmindra. Balayogi le-a explicat discipolilor săi importanţa de a se duce la locul templului lui Swami Veerabrahmindra. Acesta a fost un foarte mare yoghin, care a trăit cu patru secole în urmă într-o regiune care astăzi a devenit un deşert inospitalier. Se pare că Sfântul a venit deseori pentru a-i face vizite lui Balayogi în plan subtil.

Serveshwararao ne-a explicat că într-o dimineaţă, pe la orele 4.00, el l-a văzut apărând în timp ce dormea în ashram. Swami Veerabrahmindra şi-a încheiat şi el viaţa în starea de samadhi, şi există diferite surse care afirmă că a pus să fie zidit de viu în această stare. La fel ca şi Balayogi, a atins şi el nivelul de omniprezenţă şi omniscienţă, şi ca o particularitate, se spune că deţinea secretul umanităţii. În faimoasa carte care se găsea sub capul lui Balayogi atunci când acesta şi-a părăsit corpul fizic, sfântul povesteşte întreaga istorie a umanităţii de la origini şi până la sfârşit, cu alte cuvinte întregul ciclu uman (învăţătura shivaistă ancestrală afirmă că ne aflăm în cel de-al şaptelea ciclu uman). Swami Veerabrahmindra şi Balayogi au o legătură de spirit cu totul particulară, la un nivel pe care noi nu-l putem înţelege. Natura acestei legături este cea care explică prezenţa a numeroase statuete ale lui Swami Veerabrahmindra în templul lui Balayogi, şi îndeosebi deasupra clădirii în care medita Chinna Swamiji.

Ne-am dus aşadar în pelerinaj în aceste locuri în care a trăit sfântul, într-o zonă izolată, aflată “la capătul lumii”. Astăzi acolo domneşte o atmosferă ciudată de decadenţă, dar se mai simte încă urma ce a fost lăsată de acest sfânt. Acesta avea o ştiinţă şi un nivel de realizare invers proporţionale dezastrului care acoperă regiunea astăzi, şi pe care îl anunţase de altfel, ca o consecinţă a ignoranţei şi actelor incorecte ale contemporanilor săi. Drumul care ajunge aici este parcă interminabil, câmpurile pe care le traversează sunt acoperite de pietre şi de praf, fiind complet neroditoare, şi totul dă iluzia unui crater lunar care este vizitat dintr-un vehicul selenar.

Templul este extrem de vechi, iar atunci când intri în el la ora puja-ei, sute de clopote de toate mărimile sunt agitate simultan de către credincioşi. Sunetul este asurzitor, iar atmosfera incendiară. Este singurul templu din întreaga Indie în care am văzut un asemenea ritual. Preoţii-brahmani îşi celebrează aici ceremonia de trei ori pe zi, cu torsul gol, îmbrăcaţi în dhoti-uri albe, conform obiceiului. Punctul central din interiorul templului este altarul, aflat în faţa unei cămăruţe în care se află zidit yoghinul, în spatele unor plăci de marmură înnegrite de vreme... şi de fumul ofrandelor de foc aduse aici începând din anul 1500, sau chiar mai devreme...

Atunci când pătrunzi în acest loc, ai impresia că te afli într-o maşină a timpului, care te-a dus în trecut, iar atmosfera aceea îţi lasă un gust ciudat. Ai zice că timpul s-a oprit în loc în interiorul templului şi că satul din împrejurimi a uitat să mai evolueze, trăind în permanenţă “în prezent”.

Am întâlnit un descendent îndepărtat al lui Swami, care îşi are locuinţa într-una din clădirile acestui templu. Părea un rege dezamăgit şi indolent. Am insistat să obţinem cartea Maestrului, care conţine un mesaj atât de important; i-am spus că am venit de departe pentru ea, dar a rămas indiferent la cererea noastră, ca de altfel la orice altceva ce i-am fi spus. Ne-a spus că faimoasa carte era închisă în camera de alături, a cărei cheie nu o avea, iar intendentul la care era cheia lipsea, Dumnezeu ştie unde!

Nu putem aşadar să rezumăm aici conţinutul acestei lucrări, dar continuăm să sperăm că vom reuşi să punem mâna pe această misterioasă lucrare. Iată totuşi un rezumat al istoriei lui Swami Veerabrahmindra, după o lucrare micuţă pe care am găsit-o totuşi la faţa locului:

Swami Veerabrahmindra a trăit circa 175 de ani în satul Banagapalli, la sud de Andra Pradesh. El a călătorit fără încetare de-a lungul şi de-a latul Indiei, pentru a transmite înţelepciunea şi pentru a dărui Trezirea spirituală celor care doreau acest lucru şi care se apropiau de el. Atitudinea sa era adeseori intenţionat provocatoare; nu de puţine ori, i s-a întâmplat să fie luat drept nebun, pentru a face apoi un miracol... Folosindu-se astfel de şocul spontaneităţii şi al surprizei, el reuşea să-i trezească pe oameni, îndeosebi pe cei aroganţi, care rămâneau apoi zguduiţi şi îi cereau cu umilinţă iertare, aruncându-se la picioarele sale, recunoscând implicit puterea şi bunătatea lui.

La fel ca şi toţi marii sfinţi ai Indiei, a contestat şi el existenţa castelor, considerând că toate fiinţele umane se află pe acelaşi plan: “Toţi sunt născuţi din carnea şi sângele părinţilor lor”, şi nu puţini au fost brahmanii pretenţioşi pe care i-a pus la punct. “Dincolo de caste se află Cunoaşterea Supremă; de aceea, consideraţi-l pe fiecare ca fiind unul de-ai voştri”. Era extrem de venerat pentru că a reuşit să reveleze Divinul în cele mai diverse situaţii. Astfel, el s-a luptat o viaţă întreagă împotriva ignoranţei şi pentru realizarea de sine a sufletelor, şi a vindecat multe fiinţe de boli, adeseori mortale. Uneori, a readus chiar viaţa în corpurile celor decedaţi.

A rămas o enigmă pentru toţi, dar el vedea prin fiecare om. Era o fiinţă de origine divină, nu umană, care a venit să-i salveze pe oameni într-o perioadă de tulburări, aşa cum s-a întâmplat şi în atâtea alte tradiţii.

A intrat în samadhi în anul 1594 şi a pus să fie zidit în această stare. Nimeni nu ştie ce s-a mai întâmplat dincolo de aceste plăci de marmură...

Faimoasa sa carte, pe care a scris-o pe frunze de palmier, se numeşte Kalajnana - “Cartea Cunoaşterii”. Cartea a fost îngropată, iar peste ea a crescut un copac ale cărui fructe - negre în interior - nu erau comestibile, şi ale cărui ramuri sângerau... Mai târziu, cartea a fost dezgropată şi editată...

Această lucrare conţine învăţături iniţiatice preţioase, care sunt prezentate alături de revelaţii ce sunt legate de originea universului şi de evenimentele viitoare prin care va trece această lume. El a anunţat declinul umanităţii “în 808 ani”, număr evident simbolic... A enumerat calamităţile pe care le cunoaştem deja, dar mesajul său a rămas întotdeauna pozitiv: ne-a transmis totodată şi instrumentele necesare pentru a ne transforma şi a ne trezi, precum şi cele care ne sunt necesare pentru protecţie.

Iată prezicerile sale:

“Marile valori spirituale vor decădea. Fiinţe ignorante şi malefice vor deţine puterea de decizie, în timp ce fiinţele pure vor fi dezonorate, agresate; femeile vor fi adeseori violate şi vor exista câte şapte femei pentru un singur bărbat... Numărul fiinţelor pervertite va creşte. Oamenii se vor exploata reciproc. Brahmanii vor degenera, pacea va fi frecvent încălcată, gelozia şi mânia vor fi dominante. Oraşul Benares va fi distrus în 40 de zile şi va ploua cu sânge din cer. Falşi maeştri vor abuza de cei naivi şi ignoranţi. Catastrofe naturale, cum ar fi cutremurele şi uraganele, vor distruge regiuni întregi. Foametea şi epidemiile de boli mortale vor creşte. Echilibrul climatic se va modifica în mod violent. Satele vor deveni oraşe. Orbitele planetelor se vor modifica, pe pământ vor cădea meteoriţi. Totuşi, cei care se vor pune în serviciul umanităţii într-un mod total dezinteresat, renunţând la egoism, fiind cu adevărat generoşi, abandonând aroganţa şi ignoranţa, vor fi protejaţi deopotrivă în această lume şi în cea de dincolo”.

El a atras de asemeni atenţia să nu ne risipim viaţa în excese şi în ataşamente faţă de corp, căci procedând astfel, vom pierde atunci şansa de a ne elibera de ciclul fără de sfârşit al naşterilor şi al morţilor - samsara.

Se spune că a fost trimis de Brahma pentru a aduce pe pământ un suflu de înţelepciune, de dreptate, de iubire, de bunătate, precum şi mijloacele prin care orice om poate ajunge acolo. Celor care doreau cu adevărat să fie eliberaţi de oceanul suferinţelor, el le-a indicat o manieră de a fi, de a acţiona, de a practica disciplina spirituală, anumite mantra-e precum “Om Namah Narayanaya”, un imn către Krishna, “Om Namah Shivaya”, o invocare a energiei lui Shiva. Puse în mod perseverent în practică, învăţăturile din Kalajnana distrug consecinţele tuturor acţiunilor nefaste şi pun capăt tuturor tulburărilor.

El i-a cerut, spre exemplu, unui tânăr căruia i-a redat vederea să ducă o viaţă pură şi să le fie de folos celor aflaţi în suferinţă: aceasta a fost moneda sa de schimb.

Discipolul său cel mai apropiat şi cel mai realizat spiritual era un musulman. Acesta a părăsit Islamul şi comunitatea sa pentru a-l urma pe Swami cu o devoţiune totală şi absolută, în schimbul căreia maestrul său i-a transmis puterile sale. Discipolul avea să-i elibereze la rândul său pe mulţi alţii.

Maestrul a descris apoi care ar trebui să fie natura adevărată a discipolului. Acesta trebuie să aibă o dăruire constantă faţă de maestru, să manifeste nobilele calităţi ale răbdării, credinţei, non-violenţei, iubirii, bunătăţii, să nu comită niciodată acţiuni rele şi să fie complet detaşat de fructele actelor sale. El trebuie să îşi controleze egoul şi posesivitatea, emoţiile, lăcomia, energia sexuală, să supravegheze hrana şi ataşamentul faţă de corpul fizic, şi să facă totul ca să merite graţia maestrului său.

Apoi, el a explicat care ar trebui să fie adevărata natură a maestrului. Acesta trebuie să fie întotdeauna drept, lipsit de mândrie şi de aroganţă; bunătatea sa trebuie să fie absolută, independent de legăturile familiale. El trebuie să aibă o atitudine echidistantă în faţa omagiilor şi denigrărilor, şi să fie în permanenţă în serviciul umanităţii.