Home  

   

 

ILIE CIOARĂ - mistic iluminat român


Ilie Cioară

Scurtă cronologie spirituală

- La 29 de ani are prima decorporalizare spontană.

- La 32 de ani începe călătoriile astrale dirijate.

- La 41 de ani începe exersarea "Rugăciunii inimii".

- La 52 de ani renunţă la practica formulelor repetitive în favoarea meditaţiei tăcute.

- La 55 de ani suferă o transformare iluminatorie, care îi conferă un nou tip de minte.

- La 88 de ani părăseşte definitiv cochilia corporală, pentru a se reintegra în lumea infinită a lui Dumnezeu.

audio Ascultaţi vocea înţeleptului, paranormalului, iluminatului Ilie Cioară

DIN CAUZA ACESTUI EGO, CARE ESTE DIAVOLUL DIN OM, NOI SUNTEM SUB ANIMALITATE. ESTE PLĂCEREA GÂNDITĂ, NU NECESITATEA.

Minutul 16:30

Nu lăsam gândirea să plece. Vedeam cum se frământă oamenii. Şi atunci mi-am pus în gând să nu las mintea să plece din închisoare, după aia să nu plece din cameră. Oare de ce să mai plece şi din capul meu?! Când vedeam că mintea o zbugheşte, doar o vedeam, o demascam. Venea înapoi.

- Acolo v-a venit aşa...

- Sigur, a venit fără să ştiu. Şi foarte atent pe gândul care a plecat realizam această integritate a fiinţei, adică: corp, minte şi spirit - UNA. Ei bine, domnule, această unitate a fiinţei îmi dădea stări de beatitudine într-o închisoare unde nu poţi să-i spui cuiva că eşti fericit. Lucru pe care îl fac acuma fără să mai plec în astral. Starea aceasta de integritate este un lucru extraordinar.

Minutul 22:30

 LUPTÂND CU MINE NU AM REALIZAT SĂ TREC DINCOLO DE MINE. Când e omul în corpul ăsta, în corpul ăsta fizic, îşi imaginează că asta este omul: corpul şi mintea. ATÂT, OMUL REDUCE TOTUL CĂ EXISTENŢA LUI ESTE UN CORP ÎN CARE ARE O MINTE. Şi eu nu eram mulţumit de ce realiza corpul şi mintea. Şi atunci am zis: stai domnule, dacă activitatea minţii nu m-a dus dincolo, cu toate eforturile, SĂ ÎNCEP CU INACTIVITATEA MINŢII. Şi atunci ce am făcut?

OBSERVAREA FIECĂRUI GÂND. Că aveam gânduri care veneau şi mă șicanau. Şi atunci, ce făceam domne: cu rugăciunea inimii, doar ziceam "Doamne". Gândul nu ieşea, deci eu nu conduceam vasul conştiinţei, făceam refulări, se ducea în profunzime şi când nu eram atent izbucnea cu mai multă forţă. Ia stai domne, să observ numai gândul. Şi ce am făcut? ATENT PE GÂNDUL CARE PLECA - GÂND, IMAGINE, DORINŢĂ. Simplu, conştientizat. FĂRĂ SĂ URMĂRESC ABSOLUT NIMIC, nici dispariţia, nici continuitatea. Şi am mers aşa doi ani de zile, observând şi atât. Şi am observat din prima clipă, CĂ OBSERVÂND UN GÂND CARE ÎMI VENEA, DOAR OBSERVÂNDU-L, AM VĂZUT CĂ ÎŞI PIERDE ENERGIA. O dată, de două ori, de trei ori. Venea de mai multe ori altul, care avea energie în mine. Şi la un moment dat am observat că gândurile alea care mă șicanau veneau din ce în ce mai rar până nu au mai venit.

Şi într-o dimineaţă, asta a fost surpriză, fenomenul al doilea. Acum un alt fenomen surpriză. M-am sculat dimineaţa şi nu mai funcţionam ca ieri. În ce sens? Mă sculam dimineaţa şi, sigur, mă gândeam ce lucrări am azi la birou... Nu mai pleca deloc gândul. După ce m-am îmbrăcat, am băgat cheia în uşă... Pe stradă, doar priveam şi atât, nu îmi pleca mintea nici înainte, nici înapoi. Extraordinar, aveam o energie nemaipomenită. M-am urcat în tramvai. Îmi venea să îmbrăţişez pe toată lumea. Şi am ajuns la serviciu. Nu îmi venea, nu puteam să definesc fenomenul, deşi citisem destulă literatură de iluminare, eliberare, spargerea egoului, de la Krishnamurti. UNA ESTE SĂ CITEŞTI ŞI ALTA ESTE SĂ TRĂIEŞTI.

Şi în momentul când vorbeam la telefon, odată îmi "cade fisa": nu o fi asta eliberarea? Din clipa aceea s-a desprins religia de mine, pentru care făcusem o pasiune. S-au desprins dedublările de mine, ieşeam de 6-7 ori pe noapte, numai să mă plimb în astral. Am început să scriu despre cunoaşterea de sine.

- Vreau să ne vorbiţi despre starea de conştiinţă pură.

- Starea de conştiinţă pură. Da, domnule, păi v-am şi spus despre ea. În clipa când apare acum este şi mai mult. Am scris mult şi NU AM SCRIS CEVA DECÂT TRĂIND. Poezii şi proză. Poezia te adună, patru versuri te obligă să trăieşti. Şi am mers aşa cu trăitul, pus pe hârtie, curgea de la sine. Nu a existat cineva să-mi găsească o contradicţie. Păi, nu găseşti domne, pentru că este trăire. Şi adevărul n-are decât o faţă - o întâlneşti sau nu.

Ce este domne, cum apare acest CEVA? Toate metodele din lume pe care eu le-am practicat, urmărit şi pus în practică, şi am văzut că nu duc la un rezultat - toate se bazează pe ce? PE ACTIVITATEA MINŢII. Ori activitatea minţii nu te duce dincolo de minte. Numai îţi pune mască, oamenii trăiesc sub măşti.

Atunci ce este în cunoaşterea asta de sine? ÎN CUNOAŞTEREA DE SINE PORNEŞTI DIN TĂCERE. Adică eu iau contact cu ce? Cu gândul care a venit sau cu imaginea sau cu zgomotul. Un zgomot din afară ce reacţie dă? EU VĂD REACŢIA ŞI REACŢIA DINTR-ODATĂ DISPARE. Şi atunci e tăcerea. CU ACEASTĂ TĂCERE ESTE STAREA DE A FI sau conştiinţa pură. Dintr-odată nu mai eşti tu. Treci din dimensiunea finitului şi eşti infinitul. Eşti una cu Întregul.

- În viaţa cotidiană cum te manifeşti după această...

- Nu ai nicio problemă, iei lucrurile cum vin. Adică nu îţi faci probleme din nimic. Au venit oameni şi mi-au pus întrebări... Sigur că este grea simplitatea. Că şi pentru mine a fost grea. Da', eu nu am întâlnit, domnule, un om care să-mi spună: "Mă, nu mai alerga, mă. Porneşte, mă, cu asta." Cu ce? "Ce este aproape de tine? Ce e real în tine?" Ce să fie? E linişte în cap? EŞTI TOT? PĂI STAI CU TOT. Dacă a plecat un gând, observă-l. Şi dacă eşti atent... Nu ai decât un singur instrument: atenţia globală lucidă şi fără scop. Doar vezi că a plecat. Adică este o conştientizare. Vezi cum este atenţia asta lucidă? Atenţia este ca o rază de lumină. Aşa cum este întuneric într-o cameră, deschizi oblonul. A intrat soarele. Unde s-a dus întunericul? A dispărut. Deci nu faci nimic. Cam aşa este cu raza asta de lumină. Şi această atenţie lucidă şi globală şi dezinteresată e chiar sacrul din noi...

Şi atunci se realizează pe o fracţiune din timp, dacă realizezi asta, asta înseamnă LOVITURI LA TEMELIA EGOULUI. Pentru că acest ego sau sine personal el nu trăieşte decât pendulând între trecut şi viitor. Amintirile şi viitorul. Altceva nu mai e. El nu poate să stea în prezent. Se plictiseşte, îşi pierde energia. El nu poate să stea cu A FI. Dar tu realizând A FI, energia aceea care ţi-a venit ca reacţie, aia dispare. Asta înseamnă că îşi pierde el din autoritate. Şi într-o bună zi, când se sparge nu ştii. Şi nu poţi să-i spui nimănui. Mi-au pus întrebări: "Mai e vreunul?" Nu am mai găsit pe niciunul.

Nu ştii când apare acest fenomen. Depinde de reziduurile care le ai în memorie, din conştiinţa şi din vieţile anterioare şi din viaţa asta. Greşelile şi păcatele. De volumul reziduurilor şi de râvna ta. Dacă eşti interesat mereu, oriunde ai fi: sunt aici tot? Ce greu este în asta, domnule, să vă întrebaţi: sunt tot aici? Şi pe loc, fără să faceţi ceva, fără niciun efort. Că aici nu mai este vorba de efort. Dar am văzut că oamenii fac teorii din ce spun eu. Nu domne, nu faceţi teorii! Eu spun numai până la punctul când poţi să te întâlneşti cu dumneata. Că nimeni în lumea asta nu-ţi dă adevărul. ADEVĂRUL TREBUIE SĂ-L REALIZEZI SINGUR. Pentru că toţi oameni, absolut toţi - eu şi dumneata şi miliarde - toţi avem aceeaşi particulă divină în noi.

- Este ca ritualul acela de Paşti, lumină din lumină...

- Poţi să-i zici cum vrei, dar este în fiecare om la fel. Şi nu degeaba Isus Cristos a spus "Ce vă miraţi?", după ce le-a spus: "căutaţi Împărăţia cerurilor" [...]

"[Adevărul] şi El vă va elibera". El ce era? E cunoaşterea de sine. Sau "Fiți ca aceşti copii". Ce-i? INOCENŢA COPILULUI, ADICĂ MINTEA SĂ TACĂ. Vedeţi dumneavoastră: nu o forţez să tacă, trebuie să-şi dea seama ea că este mărginită şi ea nu poate să cuprindă necuprinsul. Şi când o vezi, o luminezi, ea tace. Şi în tăcerea asta se produce acel mister de o secundă. Pe urmă, când s-o sparge, sigur că poţi să stai oricât în starea asta de a fi. Vine un gând, pleacă, nu-i mai dai nicio importanţă. Nu te mai afectează cu nimic, ceva în viaţă. Şi dacă ai o problemă, ea se rezolvă pe loc. Nu este problemă de viaţă care să dureze. Asta este spargerea egoului. Şi nu se mai închide niciodată.

Orice metodă ai pune în practică, metoda este bazată pe minte şi pe intelect. Ego. Nu există metodă care să te ducă la Dumnezeu. Eşti eliberat din prima clipă, cum am spus eu, pentru că văd ce? Văd că nu sunt întreg. O parte din mine a plecat nu ştiu unde. O văd. Vin. Şi când încep eu să vorbesc de ea, nu mai e, he-he! Eu am coborât din infinit, în finit. Când încep să explic fenomenul, nu mai e. Dar cu o clipă înainte l-am întâlnit.

Minutul 34:00

A STA LOCULUI PENTRU ÎNTĂRIRE SPIRITUALĂ.

Când va pleacă mintea, ce, nu realizaţi că a plecat?! O vedeţi şi atât. În clipa următoare sunteţi tot. Ei, acest întreg vine una cu Întregul, cu Tatăl, cum zice Iisus Hristos. "Eu şi Tatăl, una". Asta realiza Iisus Hristos. Cunoaşterea de sine. "Eu şi Tatăl una suntem". "Eu în voi şi voi în Mine."

La dimensiunea asta care este realitatea, natura noastră divină. DIVINITATEA E PERFECŢIUNE, NOI NU AVEM CE PERFECŢIONA.

Spune editorul ăsta: "Trebuie să mai cunoşti nişte oameni mai deosebiţi". Vezi-ţi de treabă! Discipolul şi maestrul sunt în noi, fiecare.

Şi atunci îi spun: SACRUL DIN NOI E MAESTRUL NOSTRU. El mereu ne îndeamnă să facem numai bine. Şi discipolul cine este? Această minte, domnule. Care aleargă ca o nebună şi căreia îi trec prin cap toate năzdrăvăniile. Dar de ce îţi trec prin cap toate năzdrăvăniile? Pentru că în vieţile anterioare ai făcut una, alta. Tot ce am făcut noi se găseşte nu în capul ăsta, ci în creierul astral. Şi de acolo ne vin toate gândurile cu energia respectivă. Ai ucis. Şi eu am ucis...

De ce ai ucis? Violenţa. Şi ai venit... Cândva trebuie să ispăşeşti asta. Dar violenţa aia îţi vine în decursul vieţii. E în noi.

E saltul ăsta al evoluţiei. M-a întrebat cineva, în derâdere, tot un editor. "Cum, dom Cioară, am fost şi ţânţar?" N-ai fost ţânţar, ai început cu piatra. Întâi am fost piatră, domne. După aceea ai fost amibă, după aceea ai fost ţânţar, după aceea ai fost fir de iarbă. Am trecut prin toate regnurile şi am ajuns om. DAR OMUL ĂSTA ESTE MAI DEGRADAT DECÂT ANIMALELE. Vedeţi dv., ANIMALELE NU SE AGITĂ, decât când instinctul le spune că este un cutremur sau ceva. Omul şi-a pierdut instinctul, dar are în schimb intuiţia. Dar DIN CAUZA ACESTUI EGO, CARE ESTE DIAVOLUL DIN OM. Adică sacrul din noi sau maestrul este scânteia divină. Și discipolul este mintea. Sau dacă vrei, principiul binelui şi principiul răului. Nu există diavolul, că oamenii evoluează şi atât. [...]

- Şi preoţii cum au răspuns la afirmaţia dv.?

- Îmi spune un preot: Am fost la o şedinţă de spiritism şi mediumul descria diavolul, care e la noi, în biserică, exact aşa.

- Părinte, aia era condiţionată de viaţa ei religioasă. Dar diavolul care e la dv. în biserică era înainte de creştinism. Era zeul Pan.

Asta am vorbit cu el. Cu rugăciunea inimii, la fel, mi-a spus şi el că mecanizează mintea.

Am stat de vorbă cu un episcop. "Dar biserica noastră nu admite." Cum, dacă nu admite, nu e?! Cum se naşte ăsta cu un talent, ăla cu altul, ăla fără? "Păi, ăsta-i harul lui Dumnezeu". Eh, dar ce fel de Dumnezeu e ăsta? Ăstuia îi dă o însuşire, ăluia, nu? "Dumnezeu e perfecţiunea". Nu părinte: vieţile anterioare. Asta e explicaţia, e logică, ştiinţifică, eu o susţin cu toată tăria pentru că cunosc viaţa de dincolo, sunt 42 de ani de colindări între lumea asta şi cealaltă. Am certitudinea, nu vorbesc de teorii, de ce am auzit. Pământul e plin de cărţi scrise de ştiutori, nu de trăitori. Când se găseşte câte o carte scrisă de un trăitor, e altceva şi e un lucru foarte rar.

Cam asta am discutat cu oamenii. Şi ce rămâne? Rămâne asta ca învăţătura şi ca semn. Nu am cum să ofer eu adevărul. Ştii, că nu se oferă. Eu numai atâta, te duc până aici. Trebuie să faci experienţa sinelui. ÎNTÂLNIREA ASTA CU TINE ÎNSUŢI TE DUCE DINCOLO DE TINE. Atenţie însă la minte. MINTEA TREBUIE SĂ TACĂ. Nu forţa să tacă. Vedeţi? Numai atât, o luminezi şi ea, prin lumină, e demascată. Mintea care gândeşte, care imaginează, vrea una sau vrea alta, se teme de unul sau altul.

Îi spuneam cuiva, vedeţi dumneavoastră? NOI SUNTEM SUB ANIMALITATE. Şi atunci i-am spus: domne, vedeţi, animalele au regula lor. Dar când a ajuns la om, omul a deformat: NECESITATEA A TRANSFORMAT-O ÎN PLĂCERE. FAPTUL de a te gândi mereu. I-am spus cuiva: Ai mâncat sarmale, te-ai săturat, te mai gândeşti la sarmale? Nu. Dar când ai relaţia asta, tot te gândeşti? Şi nu se mai poate, să zic aşa. Dar de fapt, GÂNDIREA ÎŢI ADUCE PLĂCEREA. Şi aici este toată tragedia. PLĂCEREA LASĂ ÎN URMĂ DURERE. Plăcerea şi durerea. Ele merg împreună. Este plăcere şi, după aceea, ESTE PLĂCEREA GÂNDITĂ. NU NECESITATEA. Necesitatea e una. E clar. Dar O NECESITATE PE CARE AI TRANSFORMAT-O ÎN PLĂCERE ŞI O GÂNDEŞTI MEREU.

- Totuşi, omul obişnuit, e destul de greu ceea ce spuneţi pentru un om care are de exemplu o viaţă familială, nişte copii de întreţinut. El cum ar putea să fie deschis spre asta?

- Foarte simplu. Ai o familie. Ai un serviciu. Îţi faci datoria perfect acolo. Dacă eşti întreg, consumi foarte puţină energie. Dar este la serviciu şi el se gândeşte fără rost acasă.

Eşti acasă, dacă eşti liniştit înăuntru, om complet, atunci ai să ştii şi cum să vorbeşti cu copilul şi cum să vorbeşti cu soţia, cu toţi, şi ce trebuie să faci. Dar intervine această minte: "eu ştiu, eu cunosc", şi atunci omul intră întâi în conflict cu el şi apoi, în conflict cu restul familiei.

- Relaţia timp - spaţiu cum este percepută?

- Aia dispare. Vezi dumneata, când vezi această gândire - că noi gândim în timp şi spaţiu; tot ce iese din minte este în timp şi spaţiu. Şi când luminezi apariţia aia, care nu are rost... (Eu nu vorbesc de o gândire: vreau să fac ceva - atunci îţi pui mintea la contribuţie şi faci. Asta-i una.) DAR TU VREI SĂ FACI O TREABĂ ŞI MINTEA TA PLEACĂ ÎN TRECUT. ĂSTA ESTE EGOUL. Şi pierzi energia, faci şi treaba prost, şi oboseşti.

Familia. Păi, dacă este ordine înăuntru, este un lucru extraordinar şi ordinea o capeţi cum? Te duci la bucătărie şi ţipă copilul: "Mamă, apă!" Atent la ţipătul copilului. Şi atunci liniştea dinăuntru... Dar intervine egoul: "Dă-i tu apă, nu mă duc eu!" Nu, liniştea dinăuntru te îndeamnă ce să faci în clipa respectivă. Şi nu creezi probleme.

- De fapt ce se întâmplă? Cine acţionează?

- Sacrul dinăuntru, care te îndeamnă ce să faci, perfect.

Vine un inginer la mine. "Toată ziua cicăleală, tot ce fac eu e prost. Înnebunesc, dom' Cioară." Dumneatale zici ceva? "Nu, că dacă zic un cuvânt e şi mai rău." Ele te cicălesc, dar înăuntru? "Ehe, ce le zic eu înăuntru!" Ăsta este conflictul, domne. Energia lor pleacă vizibil, audibil. Şi energia din dumneata negativă pleacă pe tăcute şi se întâlnesc la mijloc, şi o să vă traumatizaţi unii pe alţii toată viaţa.

- De aceea spune Isus să întoarcem şi celălalt obraz?

- Şi eu îi spun aşa: Fii foarte atent pe reacţia dumitale. Şi dintr-o dată vezi că ele nu mai zic nimic. Că nu au cu cine se certa.

- În concluzie care este cauza principală a acestei uitări de sine?

- Ignoranţa. Ignoranţa e păcat. Cunoaşterea e virtute. De aici pornim. Când te cunoşti pe tine cum funcţionezi, de fapt treci dincolo de minte. Atent pe ce? Pe ce mişcă în clipa asta. Că asta e: clipa. Ce este domne? Viaţa curge ca un râu. Şi curge cu vadul plin. Ea este întreagă, e nouă, proaspătă din clipă în clipă. Şi eu, individul, cu ce-i ies în cale? Cu ieri sau cu mâine? Nu. Sau jumătate? Nu, trebuie să fiu întreg şi ca să fiu întreg, sunt foarte atent pe reacţia minţii. Fiind atent pe reacţia minţii, mintea dispare şi eu sunt un întreg, un întreg cu viaţa. Că viaţa ce-i? E Dumnezeu care curge. Şi atunci trăiesc cu adevărat viaţa. Şi e bucuria de a fi. Ţi-o dă viaţa.

Dar noi, nu. Astăzi plouă. Aş fi vrut să fie frumos! E frumos. Aş fi vrut să plouă! Omul niciodată nu este mulţumit. Mintea asta creează probleme din fleacuri şi atunci se întreabă şi nu ştie cum să le rezolve. Deşi tot mintea lui le face.

- Mai sunt situaţii când experienţa sacrului este pierdută. Cum aţi fost dv. - aţi avut acea experienţă, dar aţi revenit în corp şi aţi analizat după aceea.

- Atunci nu se spărsese egoul, eram un om obişnuit. Am trăit pentru o clipă, mi s-a arătat, dar după aia eram un om obişnuit. Tot cu mintea asta. În '71, când s-a sparg egoul, de atunci s-a desprins religia de mine şi atunci am început să scriu. Nu mă gândisem niciodată, că n-am fost niciodată poet. Şi nici acum nu susţin că sunt poet. Eu transmit un mesaj în vers.

- Ce rol are memoria în cursul existenţei?

- Domne, CA SĂ ÎNTÂLNEŞTI ACEST SACRU, MEMORIA TREBUIE SĂ TACĂ. Şi atunci intervine intuiţia. Te conduce intuiţia, şi intuiţia nu greşeşte niciodată. Eu nu ştiam pe vremea aceea, citisem despre intuiţie, dar... Ieşeam de la serviciu, înainte de a se sparge egoul. Şi atunci îmi căpătasem această obişnuinţă să întreb - eu nemâncând carne, atunci se găsea greu caşcaval, brânză. Şi ieşeam pe la ora 4 de la serviciu. şi făceam aşa: "Unde să mă duc Doamne?" şi tăceam. Şi aşa, ca o sabie: "Acolo". Şi apoi venea un gând, "Eh, du-te dincolo"... ca să-mi dau seama ce e intuiţia şi ce e mintea. Şi mă duceam şi colo, şi colo.

Adică intuiţia vine ca un fulger. Şi după aceea intervine gândirea, care este relativă întotdeauna. Am avut multe momente din astea în viaţă, de intuiţie. Era de multe ori o intuiţie împotriva logicii. Mai târziu îţi dai seama: uite-mă, dacă făceam eu. Femeile au mult mai multă intuiţie. Bărbaţii sunt mai raţionali. Merg pe raţiune. Şi raţiunea ce este? raţiunea este memoria, în fond ce este? "Am eu cunoştinţele mele, mă sprijin pe ele". Vezi de treabă, că viaţa este nouă, proaspătă. Şi ce a fost ieri nu mai este astăzi. Sigur că, pe planul ăsta fizic, folosim memoria, folosim cât mai multe cunoştinţe. Astăzi ne cere ştiinţa cât mai multe cunoştinţe. Să le punem în practică. Dar în planul spiritual nu este aşa, când e vorba de probleme de viaţă. Dar în probleme ştiinţifice sigur. Şi în problemele ştiinţifice nu rămâi în rutină. Şi acolo... Ce face savantul, descoperitorul? Merge cu cunoştinţele în laborator, să zicem, merge cu cunoştinţele pe care le cunoaşte lumea. Până la un moment. Până aici merge. Atâta ştie omenirea la ora asta. Şi deodată, mintea tace. În tăcerea asta, noi celule cerebrale intră în funcţiune şi cade Noul, pe care mintea îl prinde şi îl face cunoscut. Şi atunci când savantul ăsta vine şi spune ce a descoperit, ceilalţi îl fac nebun, "asta e imposibil", pentru că mintea lor e închisă într-o carapace. Şi mintea lor atâta ştie, nu poate concepe că poate să fie şi altceva decât ştie el.

Și acuma în viaţă, vedeţi că şi pe plan ştiinţific trebuie celule noi cerebrale să intre în funcţie, şi pe plan spiritual asta ţi se cere. Că viaţa fiind nouă, tu trebuie să fii nou, proaspăt, că nu consumăm mai mult de 10% din capacitatea neurocerebrală, nu mai mult de 10 - savanţii ăia care au preocupări mari. Că viaţa ne cere să fim noi, proaspeţi în fiecare zi. Dar omul, ce zice? "Cunosc eu, experienţa mea de viaţă". Şi ieri nu se mai potriveşte. Sau ce se întâmplă domne? Spre exemplu m-am întâlnit astăzi cu dumneavoastră şi mi-aţi zis o vorbă şi m-aţi insultat, m-aţi lovit. Eu, pentru că sunt mai slab, nu am ripostat. Dar v-am înregistrat conflictul şi după aceea încep să vă prelucrez înăuntru. Şi mâine când vă întâlnesc, nu vă întâlnesc, dumneavoastră sunteţi altul mâine, dar eu mă întâlnesc cu conflictul de ieri. Şi atunci, ura împotriva dumneavoastră. Şi eu niciodată nu condamn pe acela care scoate cuţitul şi îl bagă în celălalt. Nu îl condamn. Ce s-a întâmplat? A fost, să zicem, un conflict între oameni, şi ăla a gândit, a gândit, a gândit la răul care i l-a făcut. Şi această gândire pune stăpânire, că vine cu energie cu interesul care îl dai. Şi la un moment dat, îi blochează mintea şi îl întâlneşte şi pe ăla, are şi cuţitul... adică automat îi înfige cuţitul, poate nici nu s-a gândit să-l omoare, dar din cauză că are mintea pregătită pentru a face răul.

- Se poate spune că iubirea este cea mai rapid cale de evoluţie.

- He-he, domne, Iubirea... nu să vorbim de iubire, că oamenii vorbesc de iubire şi fac acte în numele iubirii, dar SĂ FII IUBIRE. Să o descoperi, în primul rând. Isus zicea că "Dumnezeu este Iubire", dar când ai descoperit în tine iubirea, nu mai întrebi ce este aia. Că eşti. [...]

Nu există o metodă sfântă să te ducă dincolo de tine şi de asta spun: prin orice metodă, tu, de fapt, îţi întăreşti egoul. Pentru că dai importanţă, mergi cu voinţa, cu efortul, cu statul aşa, gânditul la o idee - am făcut şi eu chestii din astea. Domne, am făcut şi eu chestii din astea. Şi mi-am dat seama: stai domne puţin, stau aici liniştit - numai atâta cât stau aicea? Forţez mintea să fie liniştită (doar) acuma? [...]

FERIŢI-VĂ ŞI ÎN VIAŢA ASTA, FERIŢI-VĂ DE ATAŞAMENTE DE CEVA. Şi vă dau un caz pe care îl scriu acuma. [...]

Minutul 55:00

 Şi în faţa mea cine? Sfântul Calinic, un bărbat scund cu ochi albaştri. Şi ce îmi vine mie: părinte, v-am mai întâlnit eu odată, dar eraţi ocupat, LUCRAŢI PE O MIRIŞTE FĂRĂ ROST. Deodată a sărit în sus: "Cum lucram fără rost?" Era exact o lecţie stil Antal. El niciodată nu zicea să faci aia sau faci asta. Zicea: Să descoperi singur.

Când am intrat în camera asta, dintr-o dată am avut viziunea: monahul care în viaţa asta s-a rugat şi s-a legat de o celulă, de o închisoare, de o chilie, a trecut dincolo şi continuă viaţa. E groaznic, domnule. E groaznic. Adică ataşamentul, tu ai crezut aici în viaţă că, făcând rugăciunea inimii, ducând viaţa asta de monah într-o chilie, asta este mântuirea! Nu domne, a făcut ataşament, de ce? De chilie. ŞI A PLECAT CU ATAŞAMENTUL DINCOLO. DOVADĂ CĂ N-A REALIZAT NIMICA, S-A ÎNFURIAT CĂ I-AM ZIS EU CĂ L-AM ÎNTÂLNIT PE O MIRIŞTE. Şi-l întâlnisem p eo mirişe, scrie în carte acolo. LUCRA FĂRĂ ROST PE O MIRIŞTE. Dar acum s a revoltat. Şi după atâţia ani de zile, nu ştiu, cred că sunt 100 de ani de când a murit sfântul Calinic, DINCOLO, LEGAT DE CEEA CE FĂCUT AICI. ATAŞAMENTUL.

Citisem undeva în vieţile sfinţilor. Şi mi-a rămas în cap un sfânt oarecare. Un părinte, un monah. Zice: taică, dacă la bătrâneţe te legi de băţul ăla de care îți rezemi bătrâneţea, taică, eu zic să-l arunci. CĂ ATUNCI CÂND VEI PLECA DE PE PĂMÂNT, SĂ NU TE LEGI NICI MĂCAR DE ĂLA. Adevărat, ăsta este un sfat extraordinar pe care Calinic nu l-a pus în practică.

ORICE GÂNDIŢI, DOMNE, FIŢI FOARTE ATENŢI LA GÂNDURILE DUMNEAVOASTRĂ! Eu nu condamn pe nimeni.

- În primul rând la intenţii?

- Nu, condamn pe nimeni. De ce nu condamn? Nu ştiu în ce stadiu e, adică, DACĂ ÎL ÎNŢELEGI PE OMUL ACELA LA NIVELUL LUI, NU-L CONDAMNI, ÎL LAŞI ÎN TREABA LUI. Ceea ce pe mine mă interesează este faptul să arăt, adică dumneata faci o prostie şi eu să spun că e bine? Faci o greşeală şi eu să zic "mergi pe asta domne"?! Nu zic, nu am zis niciunui om religios să părăsească biserica. Încearcă şi asta. Că nici eu n-am părăsit-o. Când s-a spart egoul s-a desprins ea de mine, nu eu de ea. E cu totul altceva. Dacă mergi pe o doctrină, dta ai formatul pe yoga, nu ai să scapi de yoga asta, domne, decât făcând ce am făcut şi eu, care eram cu religia: observând ce? OBSERVÂND MINTEA CARE VINE, REACŢIA MINŢII. Şi mintea mea reacţionează potrivit cu ce? Capacităţii mele, "Aaa eu ştiu, eu cunosc."

- Şi a informaţiilor.

- E format egoul, e format. Dumneata doar observi atât. Aşa goleşti vasul. Şi aşa demolezi acest om care şi-a format mintea, pe ce? Pe o doctrină. Pe o credinţă, pe o teorie. Pe un concept de viaţă. Astea sunt periculoase. Păi de asta v-am dat şi exemplu cu sfântul Calinic. [...]

Experienţa asta m-a urmărit toţi anii care au urmat şi acum asta o realizez fără să mai plec din corp, că nu mai plec dincolo, STAREA DE CONŞTIINŢĂ PURĂ CÂND TACE MINTEA, EŞTI INFINIT...

Mulţumiri celor care au publicat înregistrarea


COMENTARII de pe contul de Facebook al autorului transcriptului

Aurelian Bădulescu: Ce nu înţeleg eu la domnul Ilie Cioară: de ce s-a îndepărtat de etapele care l-au iluminat (biserica ortodoxă)? Asta nu înţeleg... Nu judec. Vreau să pricep. Înţeleg că s-a depărtat de sisteme pentru că a spart egoul. Dar Hristos curge tot prin cele 7 Taine, chiar şi pentru iluminaţi. Mă gândesc de 2 zile şi nu pricep. Este greu.

Marius Ghidel: Este metoda aleasă de dânsul şi în care a obţinut rezultate. Problema vine cu ce faci identificările. Dânsul a zis aşa: orice intenţie sau dorinţă de a face, de a obţine, sau de a ajunge undeva, de a câştiga ceva este "eu". Şi ca să intre în Divin, a rămas doar în observare, fără să iniţieze nimic. Am studiat mult cărţile sfinte ale religiilor şi am privit cu cine fac identificările. Şi aşa am înţeles de ce suntem programaţi pentru întărirea egoului. Religiile sunt un sistem de operare în limbaj de bază, maşină. Am experimentat şi eu aceste situaţii povestite de dl. Cici şi am rămas pe calea creştină, considerând-o cea mai puternică. Iar identificările le-am făcut pe comportament, aşa cum sunt ele făcute în Vechiul şi Noul Testament. Este vorba despre 2 nivele de profunzime, despre care o să vorbesc într-o carte în lucru, comentarii la Biblie. În cele 3 cărţi de până acum este doar partea de bază. Ceea ce va urma este din ce în ce mai greu de acceptat.

Citeşte şi DESPRE IDENTIFICĂRILE PE COMPORTAMENT - Metoda Marius Ghidel (Facebook Marius Ghidel 18 aprilie 2020 permalink

Pasaje din scrierile misticului Ilie Cioară

DESPRE ILUMINARE

Eram precum în situaţia unui orb din naştere care tocmai şi-a dobândit vederea în urma unei operaţii chirurgicale. Totul în jur era ca şi nou. Aveam o perspectivă globală asupra lucrurilor. Mintea devenise în întregime, prin tăcere, o imensă oglindă în care lumea exterioară se reflecta. Fiinţele apropiate, prieteni sau străini erau priviţi fără deosebire, cu un sentiment de iubire pe care nu îl mai simţisem vreodată. Dacă vreo reacţie a minţii ieşea la suprafaţă, ea dispărea imediat în contact cu lumina ATENŢIEI impersonale. O stare de linişte şi bucurie atotcuprinzătoare mă caracteriza în orice împrejurare, fie ea plăcută sau dureroasă. Mă comportam precum un simplu martor, perfect conştient de ce se întâmpla, fără a-mi afecta starea de pace care îmbrăţişa totul. După ce am experimentat ILUMINAREA, au început să-mi dispară: interesul pentru călătoriile astrale, credinţele mele religioase, egoismul, dorinţele, frica, invidia, mândria...

ATENŢIA totală fără scop este însuşi Sacrul în acţiune. Mai există, de fapt, un alt tip de atenţie direcţionată de voinţă, care se limitează la un singur obiect, fiind subiectivă. Aceasta se defineşte ca lipsă de atenţie.

Viaţa nu poate fi înţeleasă obiectiv decât dacă suntem într-o stare de completă libertate şi seninătate a minţii. Viaţa e mereu nouă, de la un moment la altul şi ne cere, chiar ne forţează să o întâlnim cu o minte nouă, FĂRĂ BAGAJUL MEMORIEI.

În pacea sufletului, în pasivitatea minţii, în golul sau liniştea psihologică - cine mai există? Când mintea obişnuită tace, iar liniştea preia comanda, ai observat că o minte nouă apare, care se extinde în Infinit şi se defineşte ca Pură Conştiinţă? Astfel descoperim că suntem o simplă "fiinţă", "aici şi acum", fără limite - una cu infinitatea. În această simplitate nu există aşteptări sau scopuri, pentru că ego-ul a dispărut complet. Acesta este Adevărul Absolut ce există în interiorul nostru şi oriunde în jur, care ni se revelează în tăcerea smerită a minţii. Astfel de realizări operează transformări radicale, care în cele din urmă vor zgudui fortăreaţa ego-ului, ai cărui prizonieri suntem atâta timp cât mintea ne domină şi îi oferim importanţă psihologică. Când această ficţiune dispare, topindu-ne în Sublim, experimentăm Inteligenţă creativă, Iubirea, Frumuseţea şi Fericirea, care ne dirijează prin impulsuri intuitive.

DESPRE NEVOIA DE ILUMINARE

Cum ar putea această micuţă cochilie, care e mintea omenească, să îmbrăţişeze şi să înţeleagă imensitatea oceanului de Energie Cosmică?! Totuşi, acest ego obraznic afirmă mereu că el ştie ce este Dumnezeu, ce este Iubirea creatoare, nemurirea etc. Mai mult, el oferă soluţii pentru marile probleme cu care se confruntă omenirea. Dar acest ego nu este conştient de un lucru, acela că însăşi prezenţa sa creează întreaga tragedie şi suferinţă de pe suprafaţa Pământului. El este duşmanul principal al fiinţei umane. Activitatea sa închipuită, haotică, înşelătoare generează şi întreţine nefericirea şi suferinţele umane. Dar, când o rază de lumină emanată de Pura Conştiinţă străpunge micuţa carapace a minţii şi îi dezvăluie ficţiunea în care trăieşte, mintea devine smerită şi tăcută.

Iluminarea este un fenomen surprinzător, care deschide calea spre măreţia divină pentru omul obişnuit. Fenomenul este însoţit de două schimbări profunde, şi anume: spulberarea ego-ului şi trecerea fiinţei din lumea finită în cea infinită. Acest eveniment norocos nu e produsul intelectului, nici al imaginaţiei, nici al efortului sau voinţei utilizate pentru a îndeplini un scop sau ideal. Nimeni nu ne poate oferi iluminarea. Niciun sfânt, maestru sau profesor nu ne-o poate dărui în vreun fel. Iluminarea este preţul muncii asupra ta însuţi. Odată ce ai descoperit viaţa adevărată, aceasta te transformă şi, prin tine, transformă întreaga umanitate. În Marele Întreg, transformarea unei părţi influenţează în mod natural întregul. Dacă omul ar descoperi realitatea propriei sale fiinţe, orice problemă s-ar rezolva în cel mai fericit mod posibil. Iar relaţiile umane ar crea un adevărat paradis pe această planetă.

Perfect conştient, văd lipsa de consistenţă a acestei lumi, iar mintea tace. În această linişte, misterul se revelează de la sine. Fiinţa se extinde în infinit. O lumină necunoscută înainte ne cuprinde şi ne vindecă. În afara timpului şi spaţiului, suntem pură conştiinţă - în perfectă uniune cu Fiinţa Supremă. Toate acestea demonstrează că viaţa din noi, în esenţa sa, este nemuritoare. Nu are început, nici sfârşit, nu doarme niciodată, fiind mereu trează. Acesta este rezultatul final al practicii corecte a "Cunoaşterii de Sine".

Prin acest contact minunat dintre noi şi curgerea vieţii, direct şi spontan, mintea cunoscătoare - ca trecut şi viitor - este complet exclusă. Gândirea devine complet mută. Întreaga minte este într-o stare de totală pasivitate, când nu aşteptăm nimic. Definim această întâlnire: stare de meditaţie. Ea poate fi realizată în orice împrejurare - când suntem singuri sau când ne aflăm în mijlocul unei mulţimi gălăgioase. Punctul de început al meditaţiei este liniştea. Ea transferă fiinţa într-o stare atemporală.

(retroversiune din limba engleză)

 

yt Vizionaţi un interviu cu Ilie Cioară


Iluminatul Ilie Cioară la "Tribuna nonconformiştilor" (partea a 2-a) în dialog cu dl. Buzdugan
Transcript de la minutul 18:00
ILIE CIOARĂ: DE CE SĂ NU SACRIFICĂM PLĂCEREA PENTRU FERICIRE?

Dacă activitatea minţii nu m-a putut transforma să încerc cu inactivitatea minţii, cu pasivitatea minţii. Şi atunci am început să privesc şi să ascult numai. Viaţa este ca un întreg care ne provoacă clipa de clipă şi noi răspundem cu egoul, cu educaţia noastră aşa cum este bazată pe eu şi al meu. Deci avem o educaţie egoistă. Şi toate reacţiile minţii le întâmpinăm cu conştiinţa pură.
Într-o zi după vreo doi ani de experienţe din astea, la un moment dat într-o dimineaţă mă scol şi nu mai funcţionam ca ziua de ieri. Adică funcţionam ca un întreg: corp şi minte UNA. Aici şi Acum. Deci: eram prezent la prezent. Din clipa aceea a început...
La început nu mi am dat seama cum să denumesc fenomenul deşi citisem foarte mult despre eliberare, despre trezire, despre iluminare, spargerea egoului. După vreo două ore mi-am dat seama: s-a produs spargerea egoului fără să urmăresc. PRIN ACELE SIMPLE OBSERVAŢII. De atunci am început să scriu despre cunoaşterea de sine.

- Dumneavoastră susţineţi în carte că trebuie să refuzăm tot ce este omenesc. Trebuie să respingem tot ce este omenesc. Să ne contrazicem pe noi.
- Nu. Nu asta spun eu acolo.
Însă în ceea ce priveşte spiritualitatea, în ce priveşte moralitatea omului, depăşirea condiţiei umane, nu se poate realiza decât prin ce? Prin PASIVITATEA MINŢII.
- Dar eu nu ştiu de ce trebuie chiar să depăşim condiţia umană, atâta vreme cât suntem oameni şi nu suntem decât o dată?
- Este adevărat.
- O dată sau măcar o dată la 1000 de ani.
- Dumneavoastră priviţi lumea, că este haos în lume? Priviţi imoralitatea lumii? Priviţi că ne luăm de piept unii pe alţii, pentru că dumneavoastră aveţi o credinţă şi eu alta? Haosul din lume este fructul educaţiei greşite pe care am primit-o. Pentru că toată EDUCAŢIA ESTE FĂCUTĂ PE EU ŞI AL MEU.
- Aici v-aş contrazice, eu nu ştiu dacă lumea ar fi mai frumoasă fără haos.
- Haos?
- Da, eu cred că şi haosul face parte din frumuseţea lumii, şi luptă şi contrazicerea.
- Nu ne-am născut din haos.
- Şi dacă dumneavoastră ne îndemnaţi să renunţăm la gândirea creatoare ca să ne întâlnim cu eul...

- Gândirea creatoare este cu totul altceva. Vedeţi dumneavoastră: NOI ALERGAM DUPĂ PLĂCERE, CA EGO NOI ALERGAM DUPĂ PLĂCERE. Şi fugim de neplăcere. Însă, ce vă spun eu: DE CE SĂ NU SACRIFICĂM PLĂCEREA PENTRU FERICIRE?
PENTRU CĂ FERICIREA SE GĂSEŞTE ÎN ALTĂ DIMENSIUNE. ÎN DIMENSIUNEA ÎN CARE ESTE IUBIREA ABSOLUTĂ. ŞI CU IUBIREA ABSOLUTĂ NU MAI ESTE NICIUN CONFLICT ÎNTRE OM ŞI OM.
Eu vorbesc despre un paradis pe pământ când funcţionăm la realitatea fiinţei noastre. Noi nu suntem nici corpul, nu suntem nici mintea, dincolo de corp şi minte există această realitate. Care este divinitatea în noi. Şi DACĂ NE RIDICĂM LA NIVELUL ACESTEI DIVINITĂŢI ATUNCI NOI SUNTEM FRAŢI, ADICĂ NU MAI EXISTĂ CONFLICT ÎNTRE OM ŞI OM. ŞI ATUNCI NOI DEMOLĂM ACEASTĂ LUME DE HAOS.

- Aici mi se pare că ne cam îndemnaţi să dăm vrabia din mână pentru cioara din par, adică noi să renunţăm aici la plăceri şi la clipele de fericire pentru că fericirea nu este o stare, beatitudine aşa în care pluteşti... Sunt momente când te întâlneşti şi realizezi un vis. Realizezi la maxim o plăcere şi plăcerea nu trebuie să fie neapărat grosiera sau josnică sau nu ştiu cum. Ca să renunţăm la toate astea că vezi Doamne, nu ştiu ce...
- Nu trebuie să renunţaţi la nimic. NUMAI SĂ VEDEŢI ACEASTĂ PLĂCERE şi plăcerea dispare pentru că plăcerea este fructul.. staţi să vă spun.
- Dar sunt şi plăceri superioare.
- Astea sunt satisfacţii la nivelul psihicului uman.
- Dumneavoastră trăiţi mai bine de când aţi rezolvat această...?
- ARMONIA INTERIOARĂ ESTE PREŢUL ACESTEI VIEŢI. ARMONIA INTERIOARĂ. Păi domnule, dacă nu avem această armonie interioară atunci intrăm în conflict cu noi, suntem zbuciumaţi, sănătatea fizică este şubrezita. Marea majoritate a bolilor se datoresc acestui stres psihic. De ce să fie stresul acesta?
Eu vă dau această soluţie: întâlnirea cu stresul, şi stresul dispare, CĂ AVEŢI O CLIPĂ DE LINIŞTE ÎN CARE AVEŢI O MINTE EXTINSĂ LA INFINIT. Şi în această minte extinsă la infinit va descoperiţi realitatea care nu este muritoare în dumneavoastră.


Bine, mi-au cerut oamenii: arată-mi că sunt nemuritor. Dacă nu te îndoieşti, dacă nu cugeţi, nu mai eşti? În linişte nu eşti? Abia atunci descoperi că eşti. Deci LINIŞTEA ESTE ACEEA CARE DESCHIDE POARTA IUBIRII ADEVĂRATE, ABSOLUTE, și a fericirii că iubirea şi fericirea... dar EU VORBESC LA NIVEL ABSOLUT, nu iubesc pe al meu, copilul meu sau soţia mea sau iubita mea.
Nu, ATUNCI CÂND E IUBIRE, E IUBIRE PESTE TOT. ŞI ATUNCI UNDE SĂ MAI FIE CONFLICTE ÎNTRE NOI?

Multumim dnului Viorel Dragomir pentru inregistrare - partea a 2-a a emisiunii "Tribuna Non Conformiștilor"

(sursa transcriptului)

Referinţe despre ILIE CIOARĂ

 

Texte în manuscris ale lui Ilie Cioară, în blogul iliecioara.blogspot.ro

Povestea-"sfantului-din-colentina”

www.gurusfeet.com/ilie-cioara

Petrica Verdes, Translator of Ilie Cioara's Works - Buddha at the Gas Pump Interview

 

Cărţi online (.pdf) de Ilie Cioară

 

MOARTEA MORŢII ŞI DESĂVÂRŞIREA

ETERNITATEA CLIPEI (.doc)

CALEA DESĂVÂRŞIRII SPIRITUALE

CARTEA CĂRŢILOR

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU PRIN CUVINTE POTRIVITE

FIINŢA UMANĂ ŞI ADEVĂRUL ABSOLUT

MINUNATA CĂLĂTORIE SPRE ADÂNCURILE PROPRIEI FIINŢE

MURIM ŞI ÎNVIEM ÎN FIECARE CLIPĂ

O CĂLĂUZĂ ASTRALĂ. FERESTRE SPRE INFINIT

PE URMELE ABSOLUTULUI

REALITATEA SUPREMĂ ŞI CONDIŢIONAREA UMANĂ

SPIRITISM ŞI SPIRITUALITATE MISTIC-CREŞTINĂ

 

Extras din cartea "Moartea morţii şi desăvârşirea", de Ilie Cioară

Capitolul IV -  CĂRAREA ÎNGUSTĂ (fragmente)

Au trecut douăzeci şi doi de ani de la primul fenomen al dedublării şi doi ani şi jumătate de când practic "cunoaşterea de sine" şi iată că viaţa îmi oferă o nouă şi minunată surpriză. Într-o dimineaţă din luna august anul 1971 - mă trezesc ca de obicei pe la ora 6. De cum am deschis ochii, constat cu surprindere că psihic funcţionez altfel decât înainte. Gândirea mea nu mai pleca nicăieri, nici înapoi şi nici înainte, ci se afla în permanent contact cu clipa prezentă. Fiinţa întreagă funcţiona ca un tot unitar - corpul fizic şi psihicul constituiau o perfectă unitate.

După micul dejun am părăsit locuinţa plecând spre serviciu. Pe stradă, în tramvai, toate mi se păreau altfel. Câte vedeam şi auzeam aveau un tainic ecou în sufletul meu, fiind îmbrăţişate cu un sentiment de deosebită afecţiune.

Fenomenul a durat circa două ore. După care am început să-mi pun întrebări asupra cauzelor ce au generat o astfel de trăire. Întrucât de multă vreme căutam calea spre Necuprins, i-am zis cărarea cea îngustă. De fapt conştientizez un fel de incizie în structura "eului", prin care pătrund în Nemăr­ginire. Şi orice problemă ce se iveşte pe fond psihic o cuprind în ansamblul ei, în mod direct şi nemijlocit. Din această cuprindere apare înţelegerea faptului, nealterată de vreo interpretare susţinută de acumulările memoriei. Practic, relaţia directă exclude de la bun început aprecierea, totdeauna relativă, a minţii condiţionate.

Tot în legătură cu denumirea acestui fenomen m-am gândit şi la alţi termeni ca: "iluminarea minţii", "stare de eliberare" şi "Nirvana", Desigur că în literatura de specialitate pe care am studiat-o am întâlnit aceste expresii. Însă diferenţa dintre înţelegerea raţională şi trăirea reală a feno­menului respectiv este enormă. Ba mai mult, între una şi alta nici nu se poate face vreo comparaţie. Prima este produsul mărginirii, a intelectului condiţionat, iar a doua se realizează în Infinitate.

În prima Duminică care a urmat n-am mai simţit nevoia de a mă duce la slujba religioasă. Dar, împotriva a ceea ce simţeam, m-am dus la biserica unde mergeam de obicei. Aici slujeau cei trei preoţi pentru care aveam mai înainte o stimă deosebită. Acum vedeam cu totul altceva. Modul cum se desfăşura întreaga ceremonie era ca o repetare a unei piese de teatru. Slujitorii - nişte artişti repetând simple roluri, fără să simtă, să trăiască ceea ce spun.

Ţin să precizez că nu era vorba de eul meu - eul care judecă, apreciază, critică, condamnă sau aprobă. Nu! Fiind în contact direct cu slujitorii de la altar, eu nu făceam altceva decât să descriu stările psihice reale ce-i caracterizau în acele momente activitatea lor care se reflecta în puritatea conştiinţei mele ca într-o oglindă. Şi eu doar îmbrăcam în cuvinte tot ceea ce se petrecea la suprafaţa şi în adâncimea realităţii.

Tot atât de surprinzător pentru mine a fost şi noua mea atitudine fată de dedublare. Detaşarea mea fată de acest fenomen apare tot mai evidentă. Dedublarea o apreciez ca pe un simplu fapt care şi-a îndeplinit rostul - demonstrarea nemuririi sufletului şi a vieţilor succesive. În prezent, pentru mine, fenomenul nu mai are nici un fel de însemnătate.

La câtva timp după aflarea cărării înguste mi-au căzut în mână câteva cărţi privind conferinţele lui Jiddu Krishnamurti. Până la el nu mai întâlnisem pe nimeni care să descrie egocentrismul uman cu atâta precizie şi competenţă. Îl socotesc drept cel mai autentic trăitor al Adevărului din câţi a avut omenirea până la ora actuală. Cunoaştem prea puţin din viaţa lui lisus Hristos şi ceea ce ştim este destul de relativ, fiindcă nu el şi-a scris viaţa. Iar cei care au povestit despre El, nu-L puteau înţelege în mod real. Înţelegerea doar intelectuală a trăitorului veritabil este o înţelegere parţială, cu totul relativă. Or, în cazul Krishna­murti, cele rostite de el au fost înregistrate cuvânt cu cuvânt şi cel care le citeşte şi la rândul Iui îşi trăieşte propria descoperire le înţelege perfect. De altfel, adevărul nu are decât o singură faţă. Toţi care îl întâlnesc nu pot să-l vadă decât la fel. Exprimarea poate fi aceeaşi sau diferită, dar sensul este unul şi acelaşi. Nu are nici o importanţă dacă unul l-ar rosti întâi şi ceilalţi mai târziu. Ceea ce are importanţă cardinală este şi rămâne întâlnirea cu el. Adevărul îl vezi tu însuţi, în mod direct, şi nu ca pe ceva arătat de altcineva. Aici nu este cazul de repetare a ceea ce a zis altul.

Şi, ca o remarcă privind pe marele înţelept trebuie spus că el a evitat de fiecare dată să dea două răspunsuri clare în ceea ce priveşte nemurirea sufletului şi reîncarnările succesive legate de condiţionarea umană. Fiind un om cinstit cu el însuşi, nu o putea face decât în cazul trăirii fenomenului dedublării. Numai trăind acest fenomen poţi afirma cu întreaga autoritate cele două realităţi absolute.

De acum, condus nu de ego-ul meu - mărginit, încontinuu interesat de "eu" şi "al meu" - ci de adevărata fiinţă, iată că ceva din interior mi-a poruncit să scriu despre "Cunoaşterea de sine". Şi astfel, vrând, nevrând, am devenit poet. Între anii 1971-1972 am compus 300 de poeme şi poezii-oglindă. Temele fie mi-au fost impuse din interior, fie determinate în urma discuţiilor cu diferiţi semeni, fie luate direct dintr-un dicţionar de sinonime.

Pe măsura tratării acestor teme am constatat o seamă de transformări psihologice privind omul vechi: mai întâi o lărgire a ferestrei spre Infinit prin care tot mai multe acumulări traumatizante dispăreau fără să lase urme. Ambiţia, vanitatea, ura, teama nu-şi mai găseau sprijin, ca altădată. Practic, nu mai sunt în măsură să înşel sau să urăsc pe cineva, Această capacitate a omului obişnuit a dispărut treptat. Credinţa şi-a pierdut încă de la început orice raţiune de a mai exista. Când întâlnesc direct Sacrul, unde mai are loc această încredinţare imaginativă că El ar fi ? Nu pot însă condamna pe cineva că trăieşte sub condiţionarea propriei credinţe sau necredinţe (ambele pornind din aceeaşi sursă imaginativă).

Deci, am continuat să-mi duc existenţa practicând de acum cu tot mai multă uşurinţă simpla întâlnire cu mine, adică cu cel ce se manifestă prin gânduri, imagini, dorinţe, ataşamente, temeri etc.

în luna iunie 1988, din profunzimea fiinţei mele s-a declanşat iarăşi un insistent îndemn de a scrie din nou, folosind calea versului. Şi, de la acea dată până la începutul lunii august 1990, am mai compus un număr de încă 680 poezii-oglindă. Scrierea lor m-a ajutat enorm, fiindcă am descoperit nuanţe ale psihicului uman, mai înainte nesesizate. Apoi am fost brusc oprit şi îndemnat, aş zice presat să scriu această carte.

Tot timpul m-am socotit un simplu instrument destinat să pună la îndemâna semenilor o nouă modalitate de a întâmpina viaţa. Ceea ce fac nu este nici religie şi nici măcar filozofie sau o teorie despre viaţă şi moarte. Nu fac altceva decât să scot în evidentă că toată suferinţa omului şi, prin el, a lumii întregi îşi are originea în conştiinţa de suprafaţă, adică în condiţionarea umană, că gândirea noastră aşa cum funcţionează, este cel mai mare duşman al omului. Căci prin procesul de gândire apare gânditorul, care este o ficţiune ce ne amărăşte viaţa, degradându-ne atât moral cât şi psihic şi fizic.

Prin cele 980 de poezii-oglindă nu fac altceva decât să pun pe cititor în faţa oglinzii propriului suflet pentru ca, întâlnindu-se cu el, să se poată înţelege pe sine însuşi şi depăşi în acelaşi timp. Or, depăşirea condiţiei umane înseamnă armonia, pacea interioară, care permite Sacrului aflat în noi toţi să se manifeste ca iubire, frumuseţe, adevăr, bunătate, înţelepciune.

La Sacru, deci, se ajunge nu prin activitatea gândirii ci prin pasivitatea ei. O minte liniştită face ca Scânteia divină din noi să ne cuprindă întreaga fiinţă, unindu-ne cu Infinitul.

După aceste scurte semnalări să revenim la fenomenul dedublării, care acum se realizează de cele mai multe ori în absenţa dorinţei mele, aşa cum se întrunea în etapele de viaţă anterioare.

 

O împărtăşanie simbolică

De la producerea ultimului fenomen de chirurgie a structurii ego-ului de care am amintit mai sus, nu am mai putut să vorbesc semenilor nici despre Rugăciunea Inimii şi nici despre celelalte practici mistico-religioase. Această schimbare totală prin adaptarea unei noi optici faţă de viaţă nu a fost rezultatul unei decizii deliberate. Nu schimbam o formă de credinţă cu alta, socotită superioară celei vechi, cum se întâmplă în general în lumea credincioşilor, când o religie sau sectă este părăsită, pentru o alta care promite mai mult, fie pe plan fizic, fie spiritual.

Nu ! Toate acele-zise valori în care credeam cinstit şi care-mi dădeau asigurarea supremă a transformării mele psihologice - singure s-au desprins de mine. Fiindcă toate, fără nici o excepţie, făceau parte din mărginire, erau creaţii relative ale minţii omeneşti, ce nu poate să-şi depăşească propria limită.

De-acum înţeleg că tot ce a iniţiat omenirea în acest domeniu al spiritualităţii nu depăşeşte sfera relativului. Un intelect care se luptă cu el însuşi nu este în măsură să transforme fondul, ci doar să amelioreze unele compor­tamente exterioare, folosindu-se de diferite măşti spre a-şi ascunde adâncurile tulburi ale fiinţei sale.

Operaţia ce a avut loc în structura mea psihologică mi-a creat o altă mentalitate, care mă opreşte să fac afirmaţii în măsură să contrazică ceea ce văd nemijlocit în realitate. Acum, tot ce privesc şi aud descriu ca şi cum le-aş avea în faţă şi ele singure îşi exprimă autenticitatea prezenţei, iar eu doar le îmbrac în simboluri cât mai adecvate pentru o bună înţelegere. Golul psihic oferă de fiecare dată posibilitatea contactului direct cu "ceea ce este", cu "ceea ce se întâmplă pe parcursul unei clipe". Noutatea ce ne-o aduce viaţa prin mişcarea ei constantă este întâmpinată numai în acest mod - iar înţelegerea se realizează ca de la sine.

În această nouă viziune a lucrurilor, una din cunoştinţele mele mă solicită să le vorbesc ca înainte, ea păstrând amintirea unor mângâieri duhovniceşti din acele vremuri. I-am răspuns că nu mai pot să vorbesc ca odinioară, fiindcă asta ar însemna să fiu necinstit, să mă mint pe mine şi să induc în eroare pe ascultători.

În noaptea care a urmat, iată ce mi se dezvăluie fără să doresc, să imaginez sau să solicit un anume răspuns în vreo formă oarecare: sunt scos din corp şi condus într-o biserică. În faţa altarului se oficia împărtăşania credincioşilor, aranjaţi în şir monom. Preotul, un bărbat de 30-40 ani, foarte frumos, despre care toţi ştiam că este însuşi lisus Hristos, oferea împărtăşania din potirul ce-l ţinea în mână. M-am aşezat şi eu la urma acestui şir. Şi, cu toată smerenia şi liniştea ce o simţeam în interior, îmi pun mie însumi întrebarea: "De ce oare am fost adus într-o biserică, deşi eu văd lucrurile altfel decât creştinii obişnuiţi ?" Am aşteptat cu răbdare să văd ce vrea prietenul astral să-mi demonstreze!

Uitându-mă mai atent, descopăr că în faţa mea se află preotul monah I.L., pe care-l cunosc destul de bine. Prezenţa să mă determină să reflectez: "Este foarte normal ca pe el să-l împărtăşească, fiindcă este preot, dar pe mine, care nu mai cred în această practică, cum ar putea să-mi dea împărtăşania ?"

Când ajunge rândul preotului, lisus Hristos cu un gest simplu, îl dă la o parte, fără să-l împărtăşească. Primul meu impuls a fost surpriza că nu vrea să împărtăşească pe monah. Apoi, mi-am zis iarăşi: "Dacă pe el nu-l împărtăşeşte, cu atât mai justificat mă va refuza pe mine !" Dar nu a fost deloc aşa cum gândeam eu.

Am fost luat de mâna şi condus în altar prin uşa împărătească, unde, spre deosebire de ceilalţi, mi s-a dat împărtăşania în interiorul altarului. Am fost apoi condus câţiva paşi spre o altă uşă din dreapta altarului, pe unde am părăsit biserica. Pe lângă bucuria ce s-a revărsat în întreaga mea fiinţă, am înţeles aprobarea şi preţuirea noii modalităţi de abordare a vieţii prin cunoaşterea de sine, care, practic, se concretizează prin depăşirea şi dizolvarea spontană a "ego-ului".

Prin cunoaştere se realizează o altă religie, pe care o putem numi religia tăcerii, practicată prin pasivitatea minţii. Tot secretul purificării fiinţei umane se realizează prin întâlnirea golului psihic, când Scânteia divină din noi se uneşte cu Lumina Luminilor. În această ipostază apare Iubirea absolută, care curăţă şi transformă energiile ancestrale ce ne condiţionează şi stăpânesc, făcându-ne prizonieri ai propriului egocentrism.

 

Un alt caz de previziune

Au trecut trei luni de zile de la fisurarea ego-ului, în care timp eu nu m-am mai dus la biserică, întrucât nu mai simţeam nevoia s-o fac. Şi într-o noapte mă întâlnesc, ca într-un vis, cu duhovnicul meu. Locul de întâlnire, strada 30 Decembrie, colţ cu Calea Victoriei, Veneam din direcţii opuse. Mă opreşte şi-mi spune:

- Domnu' Ilie, sunt eu de vină cu ceva ?

- Nu, părinte. Nu sunteţi de vină cu nimic.

- Aţi trecut la o altă religie sau sectă religioasă?

- Nicidecum părinte ! Eu trăiesc acum prin cunoaşterea de sine. Şi aici nu este vorba de nici o religie sau sectă. Se merge de unul singur.

- Bine! - şi ne despărţim.

Peste două zile, în acelaşi loc, mă întâlnesc cu fostul duhovnic. Discuţia a avut loc întocmai. Preotul îşi reproşa în sinea lui că ar fi greşit cu ceva, iar eu, văzându-i greşeala, m-am îndepărtat de credinţă.

Între timp, cu ocazia unor parastase făcute de o cunoştinţă de-a mea la biserica unde slujeşte el, a mai încercat în două rânduri să mă readucă pe vechiul făgaş. Răspunsul meu a fost acelaşi. Am încercat să-i demonstrez posibilitatea de a întâlni Scânteia divină din noi prin tăcerea smerită. N-am izbutit! Greu, foarte greu să te desprinzi de capcanele gândirii condiţionate, care ne vâră în diverse tipare şi face din oameni nişte veritabili izolaţi, în conflict atât cu ei înşişi, cât şi cu lumea.

În aceste condiţii, simplitatea este greu de pus în practică. Calea amăgirilor este mult mai uşoară. Împlinirea unor formalităţi seci dă satisfacţii ieftine ego-ului, care acoperă şi înăbuşe flacăra conştiinţei, ţinând pe om în întunericul ignoranţei şi al păcatului.

Numai contactul direct cu noi înşine ne desprinde de omul viclean care încearcă mereu să-şi camufleze sub diverse măşti goliciunea şi urâţenia interioară. Dacă atingem acest stadiu de cinste şi puritate interioară nu vom mai fi obligaţi să jucăm teatru. Vorbele şi faptele noastre în această împrejurare vor fi îmbrăcate în mantia inocenţei, care singură se va exprima prin ea însăşi.

Aici nu este vorba de teoretizarea unei doctrine, metode sau credinţe, ci de o punere în aplicare, pe clipe, a întâlnirii cu noi înşine, aşa cum suntem, nu cum am dori să fim. Şi dacă aplicarea este corectă, veţi descoperi singur că ceea ce este întâlnit dispare astfel, se topeşte. Numai în acest fel ne vom elibera de energiile negative care ne înrobesc din vremuri imemoriale.

[…]

În noua înţelegere a lucrurilor şi fenomenelor legate de viaţă, tot ce a fost precum şi tot ce se va întâmpla în viitor au o însemnătate redusă. Toată importanţa trebuie acordată în întregime numai şi numai prezentului, care este viu şi activ, în veşnică transformare şi noutate absolută de la o clipă la alta. Realitatea vieţii numai aşa o putem întâlni, împărtăşindu-ne din frumuseţea şi binefacerile ei transformatoare.

 

Despărţirea

Înainte de-a ne despărţi, vin cu câteva sublinieri pe care le apreciez ca necesare înţelegerii şi punerii în practică a "Cunoaşterii de sine”.

Întâlnirea practicantului cu sine însuşi se realizează prin pasivitatea minţii. Se priveşte şi se ascultă cu flacăra atenţiei fiecare reacţie a propriei gândiri ce apare la contactul cu mişcarea vieţii. Atenţia este aidoma unui laser care arde, spulberă, dezagregă tot ce se mişcă în câmpul conştiinţei noastre. În acest fel, începutul şi sfârşitul cunoaşterii se concretizează în golul psihic.

Clipa întâmpinată în acest mod ne oferă Eternitatea.

Misterul transformării psihologice are loc numai în acest vid absolut, în care Sacrul aflat în noi spulberă întreaga condiţionare. Puritatea se impune în chip vădit - ca iubire, frumuseţe, bunătate fără margini, fericire nemo­tivată.

Sunt excluse de la bun început: voinţa, efortul, imaginaţia.

De asemenea, lipsesc cu desăvârşire: scop, interes, ideal. Din aceste considerente, "Cunoaşterea de sine" nu poate fi socotită drept teorie, metodă sau credinţă.

Prin această modalitate de abordare a vieţii, practicantul descoperă singur că în el se află atât discipolul cât şi maestrul. Adică ego-ul - creaţie spaţio-temporală, şi non-ego-ul sau Sacrul, în a cărui prezenţă trebuie să tacă tot ceea ce este efemer. Căci numai prin smerita tăcere a "sinelui" Absolutul îşi revarsă asupra întregii fiinţe darurile sale binefăcătoare. Transformarea radicală a omului vechi, prin înlocuirea lui cu noua structură, asemănătoare Sursei din care provine, numai în această conjunctură se operează.

În această cuprindere universală, adevărata religie este "Tăcerea", împlinită prin practica tăcerii sau rugăciunea tăcerii.

Pentru a veni în întâmpinarea acelor suflete cu adevărat interesate de cunoaşterea realităţii propriei existenţe, voi încerca să sintetizez o seamă de răspunsuri, privind dualitatea fiinţei umane în contextul fenomenului de viaţă şi de moarte. Şi vom începe cu ceea ce este evident pentru majoritatea oamenilor, şi anume cu suportul fizic.

Omul adevărat nu este corpul fizic, cu care adesea, în mod cu totul eronat, ne identificăm. El este doar un instrument intermediar care ne ajută să ne manifestăm vizibil la nivelul vieţii terestre.

Prin fenomenul dedublării am constatat că din acest corp se desprinde o entitate de sine stătătoare, aidoma ca înfăţişare. Ea poartă în sine toate însuşirile fiinţei mele. Desprinsă temporar de tiparul fizic, această entitate dispune de memorie, voinţă, sensibilitate, inteligenţă. Şi ea poate acţiona după propria dorinţă şi după cum o cer împrejurările. De fapt, aici se află omul adevărat, cu toate defectele şi calităţile sale.

În această ipostază, corpul fizic rămâne ca un vas gol, faţă de care am o totală repulsie, întocmai ca de un cadavru.

Dublura vie, într-o permanentă mobilitate, este formată - potrivit vederii astrale - din punctişoare luminoase, inde­pendente între ele, care se adună totuşi, ca atrase de o forţă magnetică interioară pentru a forma structura entităţii.

Deplasarea ei în timp şi spaţiu se realizează aproape de viteza gândului, potrivit intensităţii impulsurilor deter­minate de actul voliţional.

La acest nivel mă comport întocmai ca omul obişnuit: judec, apreciez, mă tem şi acţionez conform condiţionărilor ce mă caracterizează. Aici, însă, înţelegerea lucrurilor şi a evenimentelor se împlineşte cu mai multă acuitate decât în contextul planului fizic.

Am extins investigaţia şi mai în profunzime. Cu acest prilej m-am desprins atât de dublura-fantomă cât şi de încă alte învelişuri. În final, am atins acea minunată stare de conştiinţă pură, de iluminare fără limite, integrată în oceanul nesfârşit de lumină cosmică. Am trăit clipe de uniune cu Marele Tot care se revărsa în mine. Această ipostază o consider ca fiind cea mai de seamă realizare, în care Infinitul îşi confirmă prin mine propria realitate.

Să revenim la dublura psihică, pentru a relata şi alte experienţe iniţiate în scopul descifrării tainelor vieţii. Mai întâi am dorit să aflu adevărul în legătură cu vieţile succesive şi despre peregrinarea spiritului cu învelişurile sale prin diferite încarnări. La solicitările respective mi s-au dezvăluit fragmente din alte cinci vieţi petrecute pe pământ. Atât fizionomia cât şi preocupările legate de acele existenţe erau cu totul distincte de la o reîncarnare la alta. Am fost întotdeauna numai bărbat.

Tot din postura dedublării am făcut investigaţii şi asupra viitorului, legat de această ultimă întrupare. Şi astfel, astral mi s-au dat fragmente de întâmplări viitoare pe plan fizic, care, apoi, prin trecerea timpului, s-au petrecut în­tocmai. Intervalul de timp dintre previziune şi trăirea reală a fost de zile, luni şi chiar ani.

De pe aceeaşi poziţie, ca dublură astrală, am luat contact cu un număr impresionant de mare de oameni cunoscuţi şi necunoscuţi, desprinşi de pământ prin aşa-zisa moarte. Mediul în care aceste entităţi îşi continuă viaţa variază de la hrube întunecoase la palate cu grădini de flori şi multă vegetaţie, ce încântă privirea.

Timp de opt ani de zile am trăit acest experiment fără să am vreo cultură în acest domeniu. Până la declanşarea spontană a primei desprinderi de corp, nu posedam nici un fel de informaţie asupra unei asemenea posibilităţi.

După această perioadă, când am început să citesc şi ce spun alţii, numărul evadărilor în lumea astrală a crescut, fiind solicitat de diferite cunoştinţe care doreau dovezi şi informaţii privitoare la fiinţele dragi ce i-au părăsit.

În tot ceea ce relatez cu privire la această perioadă (cap. III), descrierile mele au mers până la exces de amănunte. Din convorbirile cu cei decedaţi, am constatat că ei păstrează aceeaşi mentalitate pe care au avut-o pe când trăiau printre noi, mediul în care îşi continuă existenţa în astral fiind determinat de gradul lor de evoluţie. Actele condamnabile săvârşite aici îşi găsesc în acea lume (mult mai reală decât asta !) reversul prin ispăşiri în raport cu gravitatea lor. Glasul conştiinţei din noi este, de fapt, judecătorul incoruptibil care ne atrage la locul dreptei ispăşiri.

Fenomenul dedublării mi-a dat certitudini despre ne­murirea viului, precum şi informaţii precise privind procesul de evoluţie spirituală, care în mod obligatoriu, trebuie să fie iniţiat şi dus cu toată seriozitatea şi perseverenţa încă de aici, de pe pământ, în strânsă legătură cu corpul fizic.

Nemulţumit de condiţionarea mea psihologică şi oare­cum obligat să fac mai mult în raport cu câte mi s-au descoperit, am iniţiat şi alte modalităţi privind ameliorarea comportării mele. Iar, în final, am ajuns şi m-am statornicit la practica cunoaşterii de sine.

După circa doi ani şi jumătate de practică asiduă, în structura mea psihologică se produce un alt fenomen surpriză, pe care l-am numit "Spargerea tiparului mental al gândirii condiţionate". De-acum, ascensiunea spre culmile evoluţiei spirituale se realizează infinit mai uşor. Aş zice, ca de la sine, Prin spărtura ce s-a operat spontan, fără vreo urmărire anticipată, încep să se elimine acele energii care hrănesc şi menţin structura ego-ului.

Simpla conştientizare a reacţiilor gândirii omului vechi, determinate de provocările permanente ale vieţii, se con­cretizează în acţiuni edificatoare. Astfel se elimină aglomerările ancestrale care ne-au ţinut prizonieri, programându-ne totodată, în mod fatal, stări tensionate, temeri, suferinţe şi amărăciuni.

Din acest fericit moment, practicile de mai înainte şi-au pierdut însemnătatea şi rostul continuării lor.

Dedublările, ca şi orice fel de fenomen de parapsi­hologie, sunt considerate ca simple manifestări care au loc la nivelul limitat al conştiinţei ego-ului. Importanţa pe care, eventual, le-o acordăm constituie un veritabil obstacol ce împiedică manifestarea reală a Sacrului existent în noi, adică a conştiinţei pure, de care am amintit anterior,

Acum, în noua conjunctură, întâlnirea cu Infinitul o putem realiza frecvent, o dată cu instalarea vidului psi­hologic, sau tăcerea smerită a şubredului ego ! Practica are loc în orice condiţii de viaţă; singurătate sau în mijlocul mulţimilor, ca om liber sau privativ de libertate.

Ţin să mai precizez că această cunoaştere se practică individual şi ea nu dă naştere la asocieri sau la fenomene de subordonare. Aici nu mai există maestru şi discipoli, şef şi subalterni, învăţător şi ucenici ! în faza nimicului psihologic toţi, fără nici o excepţie, suntem la fel, prieteni care-şi întind mâna, ajutându-se reciproc.

Nu sfătuiesc pe nimeni să-şi abandoneze credinţa religioasă, metoda, practica sau disciplina impusă, prin care speră să-şi înnobileze sufletul şi să întâlnească pe Dumnezeu, Nu ar face decât să schimbe o metodă acceptată la nivel de ego, cu alta.

Ceea ce încerc să transmit este dorinţa de a descoperi singuri că toate practicile bazate pe ştiut, analize, imaginaţie sau diverse credinţe, ne limitează, închizându-ne în tiparele respective. Or, Adevărul Absolut nu poate fi întâlnit decât de fiinţe complet libere de orice condiţionare.

Cât timp funcţionaţi la nivelul ego-ului ştiutor, în­doiţi-vă de orice, căci în câmpul desfăşurării sale, totul este relativ. Şi numai prin îndoială avem posibilitatea să descoperim certitudini absolute.

Când mintea îşi înţelege dimensiunea neputinţei... ea tace. Şi în această tăcere, Absolutul, existent în profunzimea fiinţei noastre, se manifestă prin infinita lui sfinţenie, operând transformări radicale binefăcătoare.

În finalul acestei lucrări, ţin din nou să subliniez că toate destăinuirile ce mi-au fost făcute, sunt adresate tuturor oamenilor, ca un mesaj în scopul accelerării evoluţiei spiri­tuale pe Terra.

Eu mă socotesc un simplu mijlocitor; în locul meu ar putea să fie orice locuitor al acestei planete. Scrierea acestei lucrări a urmărit, aşadar, achitarea unei obligaţii morale - transmiterea unui capital de informaţii, spre a fi pus la dispoziţia pământenilor. Atât numai.

Cine a avut îndemnul şi curiozitatea să ducă lectura până la sfârşit are completa libertate, fie să-şi continue existenţa ca şi până aici, fie să încerce prin mijloace proprii descoperirea Realităţii Absolute, singura în măsură să opereze transformări binefăcătoare, atât în structura individuală, cât şi a lumii, în general.

SFÂRŞIT

"Adevăratul rost al întrupării noastre pe Terra este acela de a ne descoperi "Scânteia Divină" existentă în adâncurile fiinţei, calitativ identică în fiecare ins (starea de conştiinţă pură sau de frumuseţe absolută), singura în măsură să opereze transformări radicale, benefice pe drumul mereu ascendent al evoluţiei spirituale." (citat de pe coperta cărţii)