Home  

 

 << 

 >> 

Maica Veronica şi George Văsîi
CERCETĂRI ÎN LUMEA NEVĂZUTĂ (2)

Sunt prezentate dialogurile mediumnice întreţinute cu spiritele următoare:

SERGHEI RAHMANINOV  |  JOHANN SEBASTIAN BACH  |  WOLFGANG AMADEUS MOZART  |  CEZAR FRANCK  |  ROBERT SCHUMANN  |  JOSEF HAYDN  |  DOAMNA LUMINII - MAICA DOMNULUI  |  CLAUDE DEBUSSY  |  FRANZ LISZT  |  MICHAEL FARADAY  |  TIHAN DIN ZEFIRIUSJOHANNES BRAHMS  |  HECTOR BERLIOZ  |  IOAN HRISOSTOM  |  PERGANI ARIS DIN ZEFIRIUS  |  BUDDHA SAKYAMUNI  |  JOSEFIN  |  GHEORGHE  |  GERARD PHILIPPE  |  MARILYN MONROE  |  SIU KARTA  |  GRUP  |  ROGER LA PORTE  |  DARIS CEAHNIC  | 

 

Bucuresti, 19 septembrie 1965

SERGHEI RAHMANINOV

- alburiu cu triunghi;

- stratul VI;

I-am vorbit Veronicăi despre viaţa lui Rahmaninov şi am pus la pick-up placa ce o aveam, cu concertul nr. 2 în Do minor. L-am chemat, pe fondul primei părţi a concertului.

Veronica: - A venit!... are un aer de superioritate... L-am salutat.

Rahmaninov: - În numele Aceluia care m-aţi chemat, vă mulţumesc şi-L rog să vă dea tot ce-o crede că vă e de folos! Vă mulţumesc că m-aţi cemat, şi ştiu ce vreţi...

(Rahmaninov tăcea... se auzea din sufragerie clar dezvoltarea temei din prima parte a concertului).

George: - Auzi muzica concertului tău?

Rahmaninov: - Trăiesc în ea şi mă înalţ!

George: - Şi acum?

Rahmaninov: - Şi acum... niciodată posibilităţile pământene nu pot satisface dorinţele spirituale, dorinţele de vârfuri, dorinţele care sclipesc ca cele mai luminoase stele pe piscurile divinităţii, de unde de fapt şi vin. Omul pământean e inundat de dorinţe, dar numai acelea te înalţă şi-ţi dau satisfacţii şi mulţumiri, care se înscriu în marele torent al voii divine, al Marelui Guvernator al întregului univers. E frumos ce se aude, dar dincolo e mai frumos...

George: - Simt în muzica ta un dor adânc şi dureros!

Rahmaninov: - Da. Ştiam ce vine, ştiam cum voi sfârşi şi apoi... acesta am fost! Oarecum, am plecat mulţumit de cele ce am făcut. Aş fi putut da mai mult, dar nu s-a putut. Fiecare dă la timpul lui şi, mai ales, când ai putere să vezi până în adâncul oamenilor şi când vezi haosul şi mizeria care clocoteşte, ... îţi taie orice aripi, orice avânt, şi nu mai poţi da nimic... De aceea, nu am putut face mai mult. Am înţeles şi am pătruns prea mult dezastrele celor din jurul meu, descompunerea celor ce li se spun - semenii mei... Acum însă pot cânta liber, în rând cu fraţii mei, laolaltă cu arborii, cu frunzele lor...

(Se aude partea a doua din concert, splendida frază a pianului în dialog cu flautul).

Rahmaninov: - Puţin efort în lumea pământeană poate avea un efect neaşteptat, când acest efort e făcut pe înalte piscuri spirituale.

Veronica: - Îţi simt aerul superior, eşti printre fericiţi.

Rahmaninov: - Dacă simţi, aşa este!... Mă numesc fericit printre fericiţii aşezământului VI.

George: - Vrei să ne arăţi baza spirituală?

Veronica: - Alb alburiu... aproape alb curat şi un triunghi pe care nu l-am mai văzut... Vrei să ne spui ce înseamnă?

Rahmaninov: - ... că ceea ce am făcut nu am făcut singur, ci prin cei ce veneau şi mă făceau să pot aşterne pe hârtie semnele unui limbaj pe care, şi voi, atât de mult îl îndrăgiţi.

George: - Esti bun să ne spui ce călătorii ai mai făcut pe pământ?

Rahmaninov: - Am mai fost odată - profesor; mă ocupam mult cu traduceri, eram în ţara Romei vechi, nu mai ştiu pe timpul cărui împărat. Era un împărat crud. Eu nu am avut de suferit. Am ajuns în IV şi venisem din V.

George: - Cu oameni din alte planete te-ai întâlnit?

Rahmaninov: - Nu am luat seama. Aici toţi sunt una. Eu, mai ales, sunt cam visător... Abia am venit.

George: - Ai aproape 20 de ani de când ai plecat!

Rahmaninov: - Sunt totuşi puţini ani. Eu simt că mă pierd în toate splendorile care mă înconjoară.

George: - Cânţi acolo la vreun instrument?

Rahmaninov: - Nu... cântă natura... Doresc, şi ea cântă, satisfăcându-mi orice dorinţă; aici natura nu-i ca pe pământ, e ca şi noi, din aceeaşi substanţă, supusa însă omului, slujind omului dorinţei lui...

George: - Cu Beethoven te-ai întâlnit?

Rahmaninov: - Da, şi cu alţii... aţi dorit să chemaţi un bun prieten al meu şi aţi amânat pe după-amiază; e cu mine, ne întâlnim deseori.

(Într-adevăr, dorisem să discutăm cu Bach şi am amânat pe după-amiază). Acum vă părăsesc, dorindu-vă pacea bucuriei lumii de unde vin!

 Sus 

 

Bucuresti, 19 septembrie 1965

JOHANN SEBASTIAN BACH

- alb mat;

- stratul V;

Veronica: - Da!... a venit.

L-am salutat.

Bach: - În numele Aceluia prin care m-aţi chemat la voi, cu al Lui har, cu a Lui putere, fiţi şi voi binecuvântaţi, dragii mei!

În linii mari, îmi cunoaşteţi viaţa pământeană. Am luptat, ca orice muritor în care clocotesc anumite doruri şi ard în el nişte chemări, din cauza cărora nu se linişteşte până ce nu le desăvârşeşte...

Veronica: - Ştii ce-i interesant?... că apare cam bătrân, cam de 60-65 de ani, are pe el o togă, parcă din lână albă... N-aş putea spune că are barbă, are totuşi un mic cioc... părul lins peste cap, scurt, alb, ochii însă foarte vioi, expresie de bunătate, om de pace, adâncit în el, domol, trăsături line...

Bach: - Toată viaţa mi-a fost o permanentă activitate, şi încă nu am dat atât cât simţeam, fiind atras şi de obligaţiunile care mă sileau să le iau în seamă pentru cei din jur. Aceasta se datoreşte bunilor mei înaintaşi şi dascali, pe care i-am divinizat şi rugat ca pe nişte sfinţi să-mi dea din puterile lor, din ştiinţa lor, din tezaurul lor muzical. Găsindu-se în lumea spiritelor, având puteri depline şi libertate totală, mi-au dat destul. Mi-ar fi putut da şi mai mult, dar eu nu am putut primi, din cauza răspunderii familiale, familie pe care o iubeam tot atât de mult ca şi muzica, dar care m-a îngreuiat în urcuşul meu... Am divinizat familia, dar când mi-am dat seama de piedicile ei, m-am înclinat cu fruntea la pământ în faţa acelora care s-au sacrificat numai pentru arta ce clocotea în ei şi striga să fie dată la lumină. Eu nu am avut posibilităţi prielnice şi aş fi putut da mult mai mult decât am dat. Alţii, prin lipsuri şi neînţelegeri, au dat foarte mult, şi într-o viaţă scurtă au dat mai mult decât am dat eu... sunt mulţumit că totuşi nu am trăit degeaba pe pământ şi, în frumuseţea armoniilor, am exprimat frumosul divin, pe care l-am tradus din melodiile maeştrilor ce nu au atins globul pământesc. Sunt alături de fraţi de-ai mei. Ne sfătuiesc şi credem că am fi putut da mai mult. Ne mulţumim însă cu ce am făcut şi spunem: ceea ce nu am reuşit noi, să toarne Marele Creator în alţii care se ridică în locul nostru.

George: - Cu cine mai eşti?

Bach: - Eu sunt în V, merg în VI cu anumită chemare. În VI merg la chemarea fraţilor ce mă iubesc mult. Stau cât vreau, mă bucur cât vreau, dar sunt musafir... Natura în VI are o oarecare chemare şi orientare pentru muzică, şi poţi s-o îndrumezi şi s-o organizezi prin dorinţe, din a căror mişcări să iasă splendide coruri. Mulţi mă cred ca locuitor al cerului VI, stau foarte mult printre ei, dar locul meu e în V.

George: - Natura în V nu răspunde la dorinţe muzicale?

Bach: - Nu. Are farmecul şi frumuseţea ei, fără însă ca să răspundă dorurilor muzicale.

George: - Dar tu ai vreun instrument la care să cânţi?

Bach: - Da. Mi-am făcut eu ceva asemănător pianului, dar mult mai avansat, mai perfect.

George: - Şi din ce material este?

Bach: - Nu ştiu ce să vă spun... din tufane...

George: - Poţi să-l aduci aici?

Bach: - Nu, nu răspunde. Stă nemişcat. Când veţi veni la noi, am să vi-l arăt.

George: - Şi cum stai în locul tău?

Bach: - Am tot ce-mi trebuie. Pe pământ se spune ceva ca un baldachin sau, mai bine zis, un chioşc uriaş, cu vegetaţie foarte bogată. E ca un salon mare, cu canapele şi divane, şi cu lumini, care sunt atârnate pentru a crea un climat cât mai bun şi mai prielnic.

George: - Ai din acei ce servesc?

Bach: - Am şi un copil de-al meu cu mine. L-am avut pe pământ, dar nu mă serveşte. Noi nu avem din cei ce servesc.

George: - Din ce strat încep spiritele să aibă slujitori?

Bach: - Şi aici, unii au din cei pe care i-a miluit, care se îmbulzesc ca să-i slujească, şi unii care sunt singuri. Vedeţi, eu am fost numai pentru familia mea pe nimeni. Alţii au, că şi-au făcut.

George: - Ai discul tău cu tine?

Bach: - Nu, sunt singur! Şi cred că e pe pământ, pentru că simt atracţie pe pământ. Ce curioase sunt legile acestea... Să iubeşti, şi totuşi să nu fie al tău. Mă gândesc la adevărata mea însoţire, dar n-am aici pe nimeni... şi totuşi, pe pământ am iubit şi am fost credincios însoţirii mele.

George: - Ştiu că pe pământ ai iubit mult pe cea de-a doua soţie, Ana Magdalena. Ce ştii de ea?

Bach: - E în IV. Totul s-a sfârşit ca un fum ce dispare în amurg. Nu m-a însoţit nimic din dragostea mea. Spune în Biblie: "Ce a unit Dumnezeu, omul să nu desfacă". Atunci de ce nu te-a unit cu adevărata ta parte, ca bucuria să se prelungească în veşnicie?...

George: - Eşti nelămurit şi tu, aşa-i?

Bach: - Da.

Veronica: - Pare trist... plin de nostalgie.

George: - Ai mai vrea să vii pe pământ?

Bach: - Nu!

George: - Tu eşti plecat de mult de pe pământ; discul tău n-a fost cu tine niciodată?

Bach: - Ba da, a fost de 2 ori plecată, şi acum e a treia oară pe pământ.

George: - Şi tu nu ai mai fost de atunci?

Bach: - Eu nu. Ea însă este un spirit foarte activ şi cu multe favoruri din partea divinităţii: este trimisă pe pământ pentru a desăvârşi diverse misiuni. Nu ştiu în ce ţară se găseşte. Atât ştiu - că e pe pământ! Eu sunt în V între fericiţi, dar nu am puteri depline, cum au alţii. Vezi - aici sunt grade, unii se pot duce în anumite misiuni, trimişi de cei mai de sus, pentru cei de pe pământ.

George: - Plecarea soţiei cum a fost? A trimis-o cineva?

Bach: - Nu - a fost atrasă! Nici nu ştiu când vine, fără să ştii unde. Cu adevărat, dragii mei, tainele acestea sunt de nepătruns, dar dacă le iei cu binişorul, vezi că toate au un rost şi nu este nimic întâmplător.

George: - Ai putea să ne arăţi chioşcul tău în care stai?

Bach: - Nu, dragii mei.

George: - Cu cine te mai întâlneşti acolo?

Bach: - Cu Vivaldi, cu Buxtehude, care-s tot în V, şi cu Mozart, cu care m-am întâlnit în VI.

I-am multumit lui Bach pentru discuţie şi a plecat.

 Sus 

 

Bucureşti, 22 septembrie 1965

WOLFGANG AMADEUS MOZART

-alb cu triunghi;

-stratul VI;

Vrem să chemăm acum pe "divinul Mozart", a cărui copilărie a fost atât de prodigioasă, încât constituie una din cele mai evidente dovezi a unui talent cu care a venit să uimească, să încânte şi să entuziasmeze pe cei ce-l ascultau. Este cunoscută adolescenţa sa, până la căsătoria sa cu Constanze, ca plină de succese şi de bunăstare materială, ca protejat al prinţului arhiepiscop de Salzburg, pentru ca după aceea, până la prematura sa moarte, Mozart să nu mai poată scăpa de mizerie şi de nesfârşitele probleme de întreţinere, pe care nu le mai putea rezolva. Îngroparea sa este o poveste zguduitoare. Soţia bolnavă trebuia să vegheze la căpâtâiul lui, vremea afară devenea din ce în ce mai aprigă. Cei câţiva prieteni care voiseră să-l conducă la groapă nu ajunseseră. Singură, Constanze, fără posibilitatea de a-i cumpăra un loc în cimitir, fu nevoită să-l lase într-o groapă comună. Mai târziu, Mozart fu căutat printre nenorociţii cu care fusese îngropat. Nu a mai fost găsit!

Veronica: - Da, vine... se apropie... se face din ce în ce mai mare. E aici.

George: - În numele Părintelui Ceresc, fii binecuvântat, ilustre maestru al muzicii!

Mozart: - În numele Aceluia prin care m-aţi chemat să vin la voi, fiţi şi voi binecuvântaţi, bunii şi dragii mei prieteni!

Am primit anunţul că voi veni la voi încă din clipele când vorbeaţi despre viaţa şi sfârşitul meu. Admiraţia voastră, dragostea voastră pentru mine mi-a atins inima, m-a făcut atent să privesc spre voi. Am privit şi am aşteptat doar să mă chemaţi.

Veronica: - Ce duh liniştitor are... ce frumos e! Tare e frumos... toate trăsăturile sunt perfecte, totul e perfect în lumina şi parfumul care-l împrăştie...

Mozart: - De ce m-aţi chemat la voi?

George: - Dorim, ilustre Mozart, să-ţi cunoaştem petrecerea de acum, viaţa pe care o duci, preocupările, locul unde stai, formele care te înconjoară şi prietenii cu care te întâlneşti. Vrem să ştim dacă îţi mai continui preocupările de pe pământ, dacă mai cânţi, dacă ai instrumente muzicale, şi tot ce ne mai poţi spune din lumea ta!

Mozart: - Cum poti să-ţi duci viaţa într-un climat al fericirilor? Cum poţi să te simţi în mijlocul unor oameni fericiţi? În locul şi între oamenii unde m-am fixat meritele mele nu prea le văd, mai mult bunătatea divinităţii, căruia nu încetez să-i cânt. Acum văd mai clar, înţeleg mult mai mult ca în viaţa pământeană şi fac tot ce pot, tot ce-mi stă la îndemână pentru a împleti frumosul cu alt frumos şi a-l îndrepta spre Tronul Marelui Stăpân a toate! Suntem toţi extaziaţi de o dezvoltare atât de armonioasă, de măreaţă, atât de fermecătoare, a tot ce putem da cu ajutorul naturii înconjurătoare. Când ne strângem toţi compozitorii în oraşul de odihnă al VI-lea, şi când vedem ce putem acum da, cu ajutorul minunatului climat, ne topim ca într-un cuptor al bucuriilor şi ne transformăm în splendoarea muzicii ce se înalţă spre măreţul Tron. Nu se poate discuta despre preocupările noastre. Noi nu lucrăm! Singure dorinţele pun totul în mişcare şi toate se împlinesc la un mod atât de perfect, încât nu poate fi înţeleasă lumea noastră de către voi, cei ce trăiţi pe pământ, între pietre, lut şi nisip!

M-am rupt cu greu de lumea pământeană pentru că îmi ziceam: "Am lucrat prea puţin". Vedeam mult lucru în faţă şi mă frângeam de durere că nu mă pot salva, ca să mai fac ceva. Dar atâta a fost, şi am plecat îndurerat. Văzând ceea ce m-a întâmpinat, frumuseţile pe care le-am găsit, văzând bunătatea Aceluia care m-a chemat la El, am uitat şi de lucru, şi de cinstea oamenilor, şi de tot... Mă pierdeam în lumina Stăpânului meu şi aşteptam hotărârea Lui asupra mea, şi am auzit: "Să meargă!". Şi am fost dus şi aranjat într-un loc pe care pe pământ nici nu mi l-aş fi putut închipui. Când m-am întâlnit cu adoraţii mei, când am întâlnit pe cei în faţa cărora eu am îngenunchiat, am îngenunchiat în faţa muncii lor, în faţa operelor lor, am îngenunchiat în faţa râvnei lor. Cum mă prindeau, mă îmbrăţişau cu atâta căldură, cu atâta dragoste ce nu se poate compara cu nimic de pe pământ. Când l-am văzut pe Beethoven, am vrut să îngenunchez în faţa lui, şi el m-a ridicat. Aici fraţi suntem, în acelaşi lucru, într-o singură familie. Aici, orice mişcare se înalţă în semn de adoraţie către Acela care atât de mult iubeşte pe om, căruia lumea îi spune Dumnezeu, iar noi îi spunem Marele Guvernator Divin, Părinte a toate... Nu se aseamănă prietenia pământeană cu cea veşnică din lumea nemuririi şi, de multe ori, unii pământeni, automat, fără voia lor, abandonează orice prietenie şi se refugiază spre Marele Prieten, de unde se prelinge Iubirea.

(Nu eram lămurit de Beethoven, când îl întâlnise, pentru că Beethoven trăise după Mozart).

George: - Când te-ai întâlnit cu Beethoven?

Mozart: - Atunci când a fost chemat şi el în VI.

George: - Cum ţi-ai explicat moartea ta, atât de prematură, care contrariază şi acum pe cei care caută să găsească o justificare a planurilor Celui de sus? Ai trăit doar 35 de ani.

Mozart: - E foarte simplu! Şi eu am fost îndurerat de rapida mea rupere, dar văzând ce mă aşteaptă, nu mi-am mai pus nici o întrebare. Atât doar am zis: "Probabil că ceea ce aş mai fi creat, nu ar mai fi fost atât de respectat şi iubit" sau "Poate a trebuit să vin aici, să cânt Celui ce mi-a dat acest dar".

George: - Ai prieteni care te iubesc mult? Vin să te asculte cum cânţi?

Mozart: - Nu-i nevoie să vină, mă aud.

George: - Şi până la ce distanţă în straturi ajunge muzica?

Mozart: - Păi, dacă ajunge pănâ în Oraşul de Aur, aud şi toţi ceilalţi.

George: - Dar mai sunt din aceia care cântă ca tine?

Mozart: - Da, sigur că da.

George: - Îmi închipui că muzicieni ca tine nu sunt prea mulţi.

Mozart: - Şi totuşi, sunt compozitori aici care mă depăşesc cu mult şi care nu au fost pe pământ niciodată.

George: - Şi sunt din aceştia în stratul tău?

Mozart: - Sunt şi în stratul meu, dar vin şi din straturile superioare.

George: - Dar ei nu cântă în locurile lor? De pildă, în VII, în VIII nu se cântă?

Mozart: - Sigur că da.

George: - Dar nu se încurcă între ele melodiile? Unii cântă una, alţii cântă alta...

Mozart: - Totul se contopeşte! Toţi se armonizează între ei.

George: - Dar tonalităţile nu sunt diferite?

Mozart: - O singură temă este preluată de toţi, în aceeaşi tonalitate.

George: - Cum adică, mereu cântaţi în aceeaşi tonalitate?

Mozart: - Se schimbă la răstimpuri, se aud la răstimpuri. Uneori domină VII, alteori domină VIII, alteori IX. Câteodată, tac toţi ca să asculte pe cei din IX, şi când încetează IX, urmează o pauză în care totuşi nu încetează acordurile reluate şi întreţinute de întreaga natură. Nu se pot descrie frumuseţile, nu pot...

... ... ... ... ... ... Tăcere... ... ... ... ...

George: - Mai spune-ne ceva! De ce nu vorbeşti de lumea ta singur, fără să te întreb eu?

Mozart: - Eu nu am putere să vă descriu, sunt alţii care o pot face. Eu cânt! Totdeauna am cântat, şi acum mai ales, toate mă cheamă la muzică.

George: - Instrumente îţi confecţionezi?

Mozart: - Da, îmi fac şi eu, dar pe urmă le desfiinţez.

George: - Cum adică le faci, şi pe urmă le desfiinţezi?

Mozart: - Agăţ o creangă care poate să-mi fie sprijin şi, după ce prezint ceea ce am de prezentat, îi dau drumul!

George: - Cum se poate cânta la o creangă, nu înţeleg!

Mozart: - Aşa cum cânţi la un pian, cu degetele pe frunzele ei.

George: - Ce fel de muzică este pe creangă, eu nu pot înţelege.

Mozart: - Sunt multe care nu se pot înţelege pe pământ.

George: - De aici, de unde eşti acum, poţi asculta ce se cântă în stratul tău?

Mozart: - Nu!

George: - Dar locul în care stai, poţi să ni-l prezinţi prin ecran?

Mozart: - Nici asta nu pot. Eu nu am atâta putere ca fraţii mei. Nu avem toţi aceleaşi misiuni, nu avem toţi aceleaşi puteri, aceleaşi energii. Hai să vă las!

George: - Stai, să ne arăţi culorile de bază.

Veronica: - Alb curat, are un triunghi cu laturile fine, dintr-un fir subţire...

George: - Ce călătorii ai mai făcut?

... ... ..... Tăcere... ... ... ...

Veronica: - Parcă încearcă să-şi amintească...

Mozart: - Da, am mai avut 2 călătorii: una în Egipt, înainte de Hristos, şi am cântat şi atunci. Apoi, am fost aproape vecin cu ţara pe care am părăsit-o ultima dată, am fost în Italia, cam la 300 după Hristos, dar n-am reuşit mai nimic, pentru că am murit copil...

George: - Prin ce straturi ai evoluat?

Mozart: - Tot timpul am fost în VI. Am ieşit din VI şi am revenit tot în VI.

George: - Acum, ai mai vrea să revii pe pământ?

Mozart: - Nu, nu! Nu mai vreau să vin sub nici o formă, pentru că n-aş mai putea suporta pământul cu legile lui...

I-am multumit.

Mozart: - Stăpânul a toate să vă binecuvânteze, să puteţi ajunge la capătul drumului pe care aţi pornit! Eu vă doresc, cu întreaga mea fiinţă, putere şi luminare! Fiţi binecuvântaţi!

 Sus 

 

Bucureşti, 24 septembrie 1965

CEZAR FRANK

Mare compozitor francez (1822-1890)

-gri deschis, guler de puncte albe;

-stratul IV;

 

Siu Karta: - Fiţi binecuvântaţi, dragii mei!

A venit şi Cezar Frank, care se închină către Siu. L-am salutat.

C. Frank: - În numele Atotputernicului Stăpân, cu a cărui învoire şi prin a cărui voinţă am venit la voi, să fiţi binecuvântaţi, dragii mei!

Veronica: - O figură blajină, în vârstă, duh bun, îmbrăcat într-o haină gri deschis, lungă până jos...

C. Frank: - De ce m-aţi chemat, dragii mei?

George: - Vrem să-ţi cunoaştem locul în care ai intrat şi dorim să ştim cum îţi duci acum viaţa şi cu ce te ocupi.

C. Frank: - Am părăsit viaţa pământului cu un nespus dor de a cunoaşte acea viaţă în care am crezut întotdeauna. Am reuşit să fiu dus în faţa Stăpânului a toate, Dumnezeu, să mă închin şi să aud că-mi spune: "Să meargă la locul lui!". Deodată, m-am pomenit într-o mulţime de oameni şi femei, înconjurându-mă cu o dragoste pe care nu o înţelegeam. Îmi ziceam: "Aceştia sunt străini şi ca neam, şi ca religie de mine. De ce or fi aşa de amabili?". Era acolo Stăpânul a toate privind, limpezind şi întărind totul. M-am aşezat în locul hărăzit, în oraşul miluiţilor din treapta a IV-a şi mă simt foarte bine aici. Sunt iubit şi respectat de toţi. Eu le cânt din ceea ce ştiu şi mai inventez şi pe moment.

George: - Din ce le cânţi? Ai vreun instrument?

C. Frank: - Le cânt şi din gură, şi am construit şi un fel de pian, pe care l-am făcut din ceva ce seamănă cu lemnul.

George: - Iar corzile?

C. Frank: - Tot un material de aici, un fel de metal.

George: - Şi cum ai reuşit?

C. Frank: - Am reuşit. Nu-i ca pe pământ. E ceva superior. Pănâ acum, văd că aceste materiale nu au între noi nici o denumire.

George: - L-ai meşterit singur?

C. Frank: - Ei... m-au mai ajutat şi cei de pe lângă mine, şi a ieşit ceva bun!

George: - L-ai făcut după modelul care îl ştiai de pe pământ?

C. Frank: - Da.

George: - Mai sunt şi alţii care au asemenea instrumente?

C. Frank: - Or mai fi prin alte părţi, dar eu n-am străbătut toate locurile, aşa că n-am mai văzut pe altul.

George: - Cum stai în locul tău?

C. Frank: - Am un umbrar destul de frumos.

George: - Stai singur sau mai eşti cu cineva?

C. Frank: - Nu sunt singur... sunt cu soţia mea pe care am avut-o şi pe pământ. E chiar completarea mea.

George: - Îţi dai seama cam în ce parte eşti în IV? Spre V sau spre III?

C. Frank: - Parcă-s spre V... da. Precis spre V!

George: - Şi n-ai văzut tot stratul tău?

C. Frank: - Nu.

George: - De ce?

C. Frank: - N-am timp...

George: - Dar cu ce eşti ocupat?

C. Frank: - Cânt... compun...

George: - Şi notezi ceea ce compui?

C. Frank: - Da, le notez pe nişte frunze, şi după ce scriu, le dau soţiei mele şi le păstrează. Regret că nu am o orchestră. Toate instrumentele de pe pământ trăiesc în mine. Ce să fac?

George: - N-ai dori să vii pe pământ să continui?

C. Frank: - Nu, pentru că nu-i atmosfera prielnică.

George: - Dar de ce pari în vârstă, Frank?

C. Frank: - Pentru că gândesc mult şi acum.

Siu Karta: - Pentru stratul lui, este un gânditor şi de aceea păstrează trăsăturile maturităţii înaintate...

George: - Tu ştii, din stratul tău, când pe pământ se cântă lucrările tale?

C. Frank: - Nu am nevoie să ştiu, pentru că aici am o muzică mult mai frumoasă.

George: - Nu mă refer la asta, ci la vibraţiile celor ce te preţuiesc şi îţi înalţă omagiu şi recunoştinţă, ascultându-te.

C. Frank: - Da, oarecum: în lumea noastră însă răspunsul nostru... primirea recepţiilor din partea voastră este mai slabă. Dar ne aduc totuşi mulţumiri şi o anumită atmosferă care devine mai plăcută şi care face să creasca şi respectul celor din jur faţă de mine...

George: - Cunoşti evenimentele care se petrec pe pământ la ora asta?

C. Frank: - Nu, şi nici nu mă interesează.

George: - Ştii ce preşedinte e acum în Franţa?

C. Frank: - Nu mă interesează!

George: - Ştii că au fost 2 războaie după tine?

C. Frank: - Nu.

George: - Dar de Hitler ai auzit?

C. Frank: - Nu.

George: - Ştiu că iubeai slujbele religioase, acum nu mai doreşti să asculţi vreo misă?

C. Frank: - Eu nu am timp să ascult toate câte sunt aici, dar să mai doresc să ascult ceva de pe pământ... Nu am nevoie.

George: - Dorim să-ţi vedem baza spirituală.

Veronica: - Gri deschis, cu un guler de puncte albe... L-am întrebat, dar nu-şi mai aminteşte de nici o venire pe pământ, când, unde şi ce a făcut.

Mulţumindu-i, a plecat şi am rămas cu Siu Karta, cu care am mai discutat liber.

 Sus 

 

Bucureşti, 26 septembrie 1965

ROBERT SCHUMANN - Compozitor german

-alb mat cu triunghi

-stratul V (VI)

Veronica: - Îi văd... se apropie, laolaltă, Siu Karta şi Robert Schumann... au ajuns!

Schumann: - În numele Aceluia prin care ne-aţi chemat şi a dragostei voastre, fiţi şi voi binecuvântaţi!

Siu Karta: - Am venit repede, nu?

Veronica: - Da.

Siu Karta: - Eram în V şi, cum am auzit chemarea, am şi venit. Eram cu cel care l-aţi chemat, care este un bun prieten al meu. De câte ori merg în V, trec pe la el. Ne înţelegem bine.

(Trosc- icoana noastră minunată a trosnit. Siu a întors şi el capul).

Siu Karta: - Da! Sunt unele materii care au ceva deosebit în ele şi răspund când atmosfera se schimbă, ca un respect adus nu nouă, ci a ceea ce vine cu noi... acum să vorbească cel chemat acum!

Veronica: - E îmbrăcat într-o haină lungă, parcă de lână albă. Pare de 60 de ani, dar se prezintă bine... are ceva pătrunzător în priviri.

Schumann: - Dragii mei prieteni, dragostea şi admiraţia voastră faţă de mine rog să se răsfrângă asupra voastră. Să roureze peste voi dorurile bogate ale Cerescului Părinte... Vă mulţumesc pentru invitare. De ce m-aţi chemat?

George: - Să te cunoaştem, să-ţi cunoaştem petrecerea, viaţa pe care o duci, preocupările, gândurile şi dorurile!

Schumann: - Stau foarte bine! Mă simt extrem de bine! N-am ştiut când eram pe pământ că aici există locuri de o neasemuită desfătare. Nu mi-am închipuit că poate exista o familie sfântă între mii şi milioane de oameni. Sunt fericit mai ales că am şi pe Beethoven cu mine. De fapt, noi mai mult pe acolo stăm, prin VI, cu toate că suntem din V. Şi toţi cred că din VI suntem. Facem congrese, compunem, cântăm ajutaţi de natura ce ne înconjoară şi suntem în permanenţă îmbătaţi de frumuseţea climatului în care ne ducem viaţa... Aici e adevărata viaţă...

AM OROARE DE PĂMÂNT!... Toţi care sunt acolo, pe pământ îi socotesc nişte nenorociţi. Trebuie însă să se facă această trecere a efortului de la o stare la alta. Planeta pământului are această însuşire de a îmbogăţi sau sărăci, şi eu nu mai doresc să vin.

George: - Ce discutaţi în congrese?

Schumann: - Despre filosofie, despre muzica naturii ce ne înconjoară. Dacă adie un vânt, natura scoate o muzică, şi noi căutăm să pătrundem muzica aceasta. E un timp când bate un vântişor căruia îi spunem "leagănul". Acesta are darul de a porni o muzică pe care nimeni nu o poate descifra. E o compoziţie splendidă, ce face o atmosferă copleşitoare. Vedem cântul cum se ridică, simţim cum urcă spre înaltul Tron al Marelui Guvernator al întregului univers. Şi când zic "univers" mă gândesc nu la cer şi pământ, vorbesc de toate planetele ştiute şi neştiute de voi, de care are ştiinţă Atotputernicia Sa. E o insultă să zic că e Stăpânul unui cer şi al unui pământ, când Atotputernicia Sa ţine strânsă legătura cu atâtea planete a căror comandă e în mâna Lui...

Nici nu mai am timp să-mi fac instrumente, pentru că mă ocup foarte mult cu orice sunet care-l aud şi imediat îl pun, nu pe hârtie, ca în viaţa pământului, ci pe un fel de frunze, ca de palmier, care au o structură mătăsoasă şi-mi fac cărţi, caiete întregi, împletindu-le cotoarele, încât ies adevărate opere de artă. O ureche de muzicant aude tonuri splendide; mă refer la lumea noastră de aici, la orice atingere, la orice sunet, la toate ciripiturile gingaşelor păsărele. Este o muzică cu totul şi cu totul aparte!

Beethoven e încântat. Suntem toţi fascinaţi, mai ales când încep în V păsărelele, iar în VI vântişorul... Parcă s-au înţeles să nu fie toate odată, ca să le putem culege frumuseţile. Ceea ce este bine aici este faptul că nu oboseşti niciodată şi n-ai niciodată nevoie de somn, faţă de voi, de pe pământ, de care nu vă puteţi lipsi... Activitatea noastră este permanent odihnitoare...

George: - Dar să provocaţi natura să cânte, puteţi?

Schumann: - Nu e nevoie, pentru că numai când se trezeşte în noi o dorinţă de cânt şi muzică, imediat, automat natura înconjurătoare începe să răspundă, o floare, un boschet începe să cânte după dorinţa ta. Eu eram odata în V şi, pierzându-mă pe întinderea marelui oraş, după diverse sunete, am întâlnit un arbore pe care nu-l mai văzusem niciodată. Era de forma unei piramide. Pornea chiar de la rădăcina lui şi avea şi fructe. Pe o tăbliţă alături era scris: "Cine doreşte să mă guste, să poftească! Sunt gata să mă dau!" Dar nimeni nu a avut curajul să puna mâna să rupa un fruct. Se vedeau fructe învechite, stafidite, parcă zaharisite. Mi-am zis: "Doar n-oi păţi ca Eva! N-oi mânca cumva dintr-un pom oprit? Şi am întrebat pe cineva din apropiere. Teama mi-era "izgonirea din rai". Mi s-a răspuns: "Acest bătrân arbore are o poveste a lui personală. Nu ştie nimeni s-o spună, nimeni nu a avut curajul să deschidă cartea lui. Se ştie povestea lui, că are fructe ce se stafidesc şi se zaharisesc. Atunci eu, curios, mi-am zis: "Dacă nu e cu izgonire, ce-o fi să fie! Cel mult o să ma zvârle!". Şi, dragii mei, cu mare înfrigurare, m-am atins de un fruct, m-am apropiat de un fruct mai de la rădăcină şi am rupt. În momentul când am rupt fructul, s-a deschis cartea poveştii lui, pe care am să v-o spun. A început întreaga piramidă, ca vie, să dea drumul la nişte cântări pe care niciodată nu le-a auzit oraşul V. Mi l-am făcut copilul meu şi, în semn de recunoştinţă, când arborele simte că mă apropii, îşi pleacă vârful în jos, scuturându-şi coroana, din vârf până la rădăcină, scoţând sunete din cele mai sublime, iar eu sunt copleşit de fericire! Mai vrei o ocupaţie mai interesantă ca asta? Aşa descoperim noi taine peste taine, care şi aici stau ascunse, precum şi la voi sunt taine ascunse, şi vă luptaţi să le descifraţi. Eu, de atunci, m-am învăţat cam rău, ca copii cei leneşi, care vor să li se dea lecţia învăţată, ce zice să te atingi de un fruct şi să te bucuri atât. E întocmai ca o floare căreia îi dai prilejul ca să deschidă şi să înflorească... Eu văd că vă grăbiţi. O să închidem acum vizita şi să mă chemaţi iar. Am multe de spus, multe poveşti, şi tare-mi place să povestesc. Aşa că am să va spun mai multe. Eu sunt socotit Vagabondul din V, de aceea vine prietenul vostru Siu pe la mine, că şi el vagabondează pretutindeni.

George: - Doresc să-ţi cunoaştem baza spirituală!

Veronica: - Alb mat, cu triunghi din fir auriu...

George: - Mai ştii dacă ai mai fost pe pământ?

Schumann: - Ce mai contează trecutul? Totul e acum, prezentul!

George: - Tu nu ştii, dar nouă ne place să facem "contabilitatea" întrupărilor!...

Schumann: - Aha... bine, am să vă spun. Uite, am mai fost prin India, un fel de dascăl de trib. Pesemne că am avut o viaţă mai puţin activă, pentru că am ajuns în IV. Am venit apoi iar la chin, în Anglia... am urcat în V, după care, cum ştiţi, ultima viaţă am petrecut-o în Germania, şi am venit iarăşi în V. Dar, după cum v-am spus, mă atrage grozav VI. Ei, acum gata! Să mă mai chemaţi. Acum vă las. Am multe poveşti ca să vă spun. Domnul şi Atotputernicul Stăpân să vă binecuvânteze!

 

Bucuresti, 27 septembrie 1965

ROBERT SCHUMANN

-continuare-

Veronica: - Au venit... I-am salutat. Siu Karta s-a uitat către Schumann, dându-i cuvântul...

Schumann: - În numele Aceluia prin care ne-aţi chemat, fiţi şi voi binecuvântaţi, dragii noştri prieteni!

George: - Te-am chemat ca să continui povestirile tale în legătură cu stratul unde eşti, aşa că deşartă-ţi traista, iubite maestre!

Schumann: - Ei, traista-i greu s-o goleşti, dar hai să vă mai spun câte ceva. V-am spus de copacul acela cu piramida care veseleşte pe toţi cei din imensul şi prea frumosul oraş al fericiţilor. După mine, nu toate, ci doar anumite plante sau arbori au viaţă ca şi noi. Toate au o bază esentială şi au toate cele trei etape: înverzeşte, înfloreşte şi rodeşte. La voi, adică cele de pe pământ, mai şi încremenesc în timpul iernii, ca apoi să reînvie după câteva luni, în timp ce în lumea noastră vegetaţia nu mai este supusă îngheţului, iar frunzele nu cad niciodată. Acei arbori care fac fructe, dacă se rup fructele, imediat cresc altele la loc, încât niciodată nu-i vezi fără fruct. O frunză care cade înseamnă că moare, dar în lumea noastră nu moare.

Fructul consumat nu moare, ci e ca o lumină care-ţi dă lumină. Nu am văzut niciodată flori căzându-le petalele, nu am văzut nimic schimbat în gradina pe care eu o cunosc bine. Sunt aceleaşi flori, mereu aceleaşi, nemuritoare, şi au acelaşi parfum, de care niciodată nu te poţi sătura. Nu răsar flori noi, pentru că nici nu mor. Unde nu este moarte, nu este nici naştere. Atmosfera e tare grea la voi acum. Aşa-i când bate vântul... nu-i totdeauna la fel.

George: - Iubitul nostru, din ce a provenit boala care te-a făcut să te arunci în Rhin şi apoi să fii internat?

Schumann: - Da... munceam foarte mult şi câteodată mâncam prea mult, alteori răbdam prea mult, şi nici eu nu ştiu de ce s-a ars siguranţa!

George: - Când te-ai trezit în lumea nemuririi, cum te-ai simţit?

Schumann: - Complet sănătos! Defecţiunea a aparţinut materiei pozitive, care nu prea rezista la eforturi mari... Depinde mult în viaţă de înţelegerea şi sprijinul ce-l ai în cei din jur. Depinde de climatul care te înconjoară şi, dacă n-ai un climat bun, primeşti lovituri.

George: - Hai să revenim la stratul tau. Spuneai că sunt păsări minunate.

Schumann: - Sunt, într-adevăr, dar sunt de o frumuseţe de care pământenii nici nu au habar. Sunt de o frumuseţe neînchipuită. Ei, dragii mei, păsările noastre n-au asemănare cu ale voastre. Păsări sunt, dar de un colorit, de o curăţenie, de o înţelegere de parcă ar avea raţiune, sau mai bine zis, un simţ foarte dezvoltat...

George: - Există părţi nelocuite în V?

Schumann: - Nu aş putea spune că nu sunt, totuşi ici-colo, mai întilneşti câte un om sau un grup.

George: - Există şi pe acolo oameni care stau singuri, care iubesc singurătatea?

Schumann: - Sunt, sunt şi nu-i opreşte nimeni să stea cum doresc.

Activitatea mea este, aşa cum vă spuneam, de a descoperi tainele vieţii înconjurătoare. Acum, ce se întâmplă? Am putea să ne întrebăm prin ce miracol, cum se întâmplă, cum e posibil aceasta- că natura ascunde taine? Şi de ce ascunde ea şi de când? Şi cum de nu au fost pătrunse, că sunt localnici odată cu formarea lor, spun că de când sunt, tot aşa le ştiu... Ei, noi, care am trecut prin planeta pământului, venim totuşi cu un anumit fel aparte de a privi lucrurile. Ca să fiu mai clar, noi avem în plus - adică cei ce am trecut prin trup - avem o curiozitate mai mare, o nelinişte, un neastâmpăr, care ne îndeamnă să vedem de ce aici aşa, dincolo de ce altfel şi, prin aceste cercetări, mai descoperim câte ceva... Am făcut prin aceste cercetări sfat mai mulţi şi am pus aceste întrebări în dezbatere. Am ajuns la concluzia că, atunci când s-au format frumuseţile cerurilor, a fost atât de rapidă formarea, că unele au rămas adormite, aşteptând pe cineva să le trezească. Ei, dar trezirea aceasta nu are un rost? Descoperirea nu are şi ea un scop? Fireşte că da, şi am zis: aceste ascunzişuri, ieşite la iveală pe parcursul vremii, nu sunt o creaţie a cuiva, ci numai o punere în mişcare a lucrului său, arătându-ne că ea este supusă nouă. Şi iată-mă mergând mereu, mereu, cercetând să văd ce mai găsesc. N-aş putea spune că uneori am găsit lucruri mari, că ele sunt deja noi şi nemaiîntâlnite, dar cu asta mă ocup, căci am fost întrebat şi trebuia să răspund la întrebare. Odată, am fost chemat în VI şi acolo sunt nişte arbori aşa de măreţi, falnici şi straşnic de frumoşi, încât pur şi simplu te farmecă. Auzisem că unii din ei dau o muzică splendidă în timpul vântişorului binecuvântat şi mi-am zis: aceştia au ei legătura cu vântişorul? Sau sunt într-o armonie perfectă? Dacă sunt supuşi din partea unei adieri de vânt, mă gândeam eu să le provoc o adiere, făcând un curent din ceva, pentru a le asculta muzica. Şi am tot căutat ceva cu care să fac o adiere, şi am făcut ceva căruia nimănui nu i-a dat prin cap... Dacă e libertate, am zis, atunci să fie! Aici, în VI, de asemenea, sunt păsări minunate: unele au cozi mari, rotunde şi când zboară au nişte aripi uriase şi am zis: am să provoc un grup de păsări de astea să zboare, să văd ce-or face arborii noştri muzicali de- puţin cam trufaşi. Şi m-au ascultat păsările, şi au zburat în grup, făcăndu-le să se roteasca în jur, bătând din aripile lor uriaşe, dar arborii mei, nimic... adierea a fost, dar sunete deloc... şi mi-am zis: între vântişor şi arbori există o colaborare, se înţeleg şi se ajută. Nu o adiere mecanică trebuia, ci ceva viu, acel vântişor era viu şi m-am simţit mic, mic...

George: - Mai sunt plante care răspund prin muzică la dorinţele voastre?

Schumann: - Sunt, cum de nu! Vedeţi voi, arborii din VI, acesta le este rostul, să cânte prin împletire cu vântişorul, de aceea sunt numiţi "falnici muzicanţi"... ei cântă... alţii dau fructe şi nu cântă. Sunt plante mai mici care se înclină când te văd, şi aşteaptă parcă să le ajuţi...

George: - Mai spune-ne o poveste!

Schumann: - Ei... acum nu mai îmi vine... altădată. Nu-i aerul prielnic. Atmosfera are ceva care ne indispune... Altădată, acum vă lăsăm! Noapte bună!

 Sus 

 

Bucureşti, 28 septembrie 1965

FRANZ-JOSEF HAYDN

Compozitor german (1732-1809)

-gri deschis, cu o ştersătură galbenă

-stratul IV

Celebrul simfonist, deschizător de drumuri, compune lucrări în care, după cum spunea Heine, găsim "graţia cea mai senină, fineţea ingenuă, o prospeţime asemănătoare miresmelor pădurii, un adevăr natural". Muzica lui e o poezie fără freamăt, fără temeri, fără farmecul misterului, fără amărăciune, fără morbid. A trăit şi a lucrat sub ocrotirea directă a prinţului Esterhazy, în cele mai prielnice condiţii, pe care nici un alt compozitor nu le-a avut. A compus mult, însă puţine lucrări au mai rămas, care să spuna "ceva" secolului nostru. Marea acuzaţie care i s-a adus este totala lipsă de atmosferă adecvată pe care o are muzica lui religioasă. Într-adevăr, messele lui Haydn nu sunt decât nişte concerte împletite cu arii din opere. Aceasta nu înseamnă că Haydn desconsidera cultul şi stilul religios. Se ştie, chiar foarte bine, că Haydn a fost un om pios şi, oricât de profană apare muzica lui, el era un catolic evlavios. Haydn avea stilul lui şi acesta izvora din concepţia ce o avea despre întregul univers, pe care îl vedea armonios organizat de un Dumnezeu infinit de bun, care face totul ca omul să se bucure, să fie fericit. Fără profunzimi, muzica lui are însă o ţinută desăvârşită, o dezvoltare solidă, vigoare şi măreţie până la grandios.

Veronica: - A venit... e îmbrăcat într-o haină lungă, ca de lână, înaintat în vârstă, are un cioc şi o mică mustaţă. Expresie bună, blândă, fără să aibă ceva deosebit...

Haydn: - Cel ce a îngăduit să vin la voi să vă binecuvânteze şi pe voi, cei m-aţi chemat! De ce m-aţi chemat?

George: - Te-am chemat îndeosebi să verific dacă este adevărat ceea ce se spune despre tine- şi anume că ai ascuns elevilor tăi anumite secrete ale compoziţiei, pe care nici lui Beethoven nu i le-ai destăinuit, şi care, când el ţi-ar fi arătat o lucrare ce era compusă după acelaşi principiu, după aceleaşi legi, pe care le cunoşteai doar tu, i-ai fi spus că nu este bună lucrarea. Eu ştiu că există invidie şi dorinţă de a predomina între oameni, însă pentru un adevărat creator, care trebuie să fie deasupra egoismului, gestul tău îmi pare imposibil.

Haydn: - Nu poate fi imposibil, atât timp cât porţi un trup. Nu e chiar cum se spune, însă un sâmbure de adevăr tot este, pentru că eu eram foarte mândru de mine şi aş fi dorit să nu-mi ia nimeni înainte, să nu mă depăşească nimeni. Deşi am avut faţă de Beethoven unele aere de acoperire, până la urmă însă a trebuit să recunosc şi să mă închin creaţiei lui. În cele din urmă, m-am bucurat că ucenicul şi-a depăşit dascălul, dar la început, este adevărat, am avut această reţinere şi nedemn imbold. Mă simţeam umil, acceptând unele prezentări... dar m-am închinat în cele din urmă în faţa superiorităţii lui.

George: - Dorim acum să-ţi vedem baza spirituală!

Veronica: - Un gri deschis spre alb, dar are într-adevăr o ştersătură gălbuie, deschisă şi asta...

George: - Vrei să ne spui în ce strat eşti?

Haydn: - Mă găsesc în oraşul miluiţilor- IV. Beethoven vine des pe la mine şi discutăm, şi cu aprobare, mă ia în V. Stau însă puţin, nu mă simt bine. Aici, în IV, stau foarte bine. Sunt respectat, iubit şi mă simt mult mai bine ca în V, unde parcă sunt un străin.

George: - Îţi mulţumim, iubite maestre. Nu te-am deranjat, sper, cu întrebarea noastră?

Haydn: - Nu. Mă bucur că vreţi să verificaţi anumite date şi nu mă supăr. Fiţi binecuvântaţi de Cel ce este peste toate!

 Sus 

 

Bucureşti, 29 septembrie 1965

DOAMNA LUMINII,
GEORGINA DENSI (IOAN EVANGHELISTUL), FAUR(IOAN BOTEZĂTORUL) şi SIU KARTA

Azi a venit una din fostele maici şi ne-a comunicat că Biserica din Mânăstirea Vladimireşti, neîngrijită, suferă din ce în ce mai mult de pe urma intemperiilor. Veronica era zbuciumată de această veste.

Veronica: - A venit Siu Karta... Dar mai vine cineva, că se uita în urmă... se apropie încă 3 persoane... sunt 2 bărbaţi şi o Doamnă în haine strălucitoare... Aaa, e Maica Domnului, Georgina, Botezătorul şi Ioan Evanghelistul...Vai, ce sclipiri, ce lumini... Siu, cu mâinile încrucişate pe piept, s-a înclinat adânc Doamnei Luminii.

George: În numele Părintelui Ceresc, a gloriosului Domn Iisus Hristos, fii binevenită luminoasă Doamnă şi voi, cinstite lumini! Ne închinăm feţelor voastre, luminii, puterii, armoniei şi iubirii prin care aţi cucerit aureola preaînaltului oraş al Luminilor!

Doamna Luminii: - Fiţi binecuvântaţi, iubiţii mei fii! Vă aduc pacea Tronului Marelui Guvernator Divin, Împăratul Împăraţilor; să vie peste voi dragostea şi liniştea Mea!

Am vrut să vin Eu să te liniştesc pe tine, fiica Mea, pentru că am văzut că fiinţa ta se zbate, se loveşte şi sângerează de un lucru care trebuia să se împlinească. E vorba despre ceea ce voi nu mai aveţi acum, adică nişte ziduri, în mijlocul cărora eram preamărită şi lovită totodată. Către mine se urcau două persoane, care una îmi prezenta parfum şi alta, miros urât. Erau acei care culegeau dintre voi binele şi răul. Erau acei care nu lăsau nimic să se piardă de la nimeni şi, de foarte multe ori, răul depăşea pe cele bune.

Dacă nu s-ar fi ajuns unde astăzi s-a ajuns, însemna că cele spuse au fost minciuni. Prin aceasta, se va dovedi că ceea ce a fost acolo a fost cu adevărat un lucru nu al omului, ci al unui împărat care ştie să-şi încerce supuşii lui, cunoscându-le prea bine mersul lor.

Dacă tu ai ajuns azi aici unde eşti, acest lucru nici voi nu-l înţelegeţi, nici toţi ceilalţi. Unirea voastră nu am făcut-o pentru un păcat, ci am făcut-o pentru a vă feri de păcate. Am văzut că ţi-ai reproşat în inima ta că, prin ceea ce ai făcut tu, ai încurajat îndrăzneala lor, adică pentru dărâmarea acelor ziduri între care voi v-aţi închinat. Pentru oamenii mici e foarte mult o astfel de distrugere, dar ce să zicem noi, când s-au distrus mii şi milioane de biserici vii, înlocuindu-le pe unele până la titlurile cele mai josnice.

Oare nu e mai dureros de aceste biserici, care trebuia să se întoarcă la locul lor mai luminoase, mai frumoase şi cu o treapta mai sus?... De ce să stea cu moluştele în mocirlă, unde, în loc să se odihnească pacea luminii, se odihnesc jivine otrăvitoare? Dacă într-o casă pătrunde pe o uşă o mlaştină rău mirositoare, nu mai poţi locui în casa aceea. Laşi totul şi pleci. Aceştia sunt cei care şi-au schimbat titlul de om şi locuinţa-nivelul lor spiritual- fie cu voia lor, fie împinşi de altcineva la care desigur s-au învoit deliberat, crezând că totul se sfârşeşte în viaţa în trup. Foarte puţine din cele ce au fost acolo, în mânăstire, au ferecat uşa ca să nu pătrundă mocirla... Ştiu că te dor loviturile ce le primeşti, atât de la cele ce te-au înconjurat, cât şi de la cei străini... dar trebuie să te bucuri când se alege adevăratul bob curat de impurităţtile adunate la un loc cu el. NICIODATĂ OAMENII NU O SĂ ÎNŢELEAGĂ TAINELE UNEI LUCRĂRI VENITE DIN ALTĂ LUME, CARE VREA SĂ SE DESĂVÂRŞEASCĂ CU CAREVA DINTRE VOI...

Cei care vă socotiţi instrumentele unui Stăpân iscusit, lăsaţi-vă cu toată încrederea în mâna Lui, pentru a putea să-şi desăvârşească lucrul aşa cum îi place. Nu va rămâne un meşter iscusit la mijlocul drumului Lui. Când începe o lucrare, El vrea să o desăvârşească şi să-i vadă sfârşitul... aşa că voi, care sunteţi chemaţi pentru a face ceva, aflaţi că nu voi faceţi, ci altcineva. Acela căruia îi aparţine lucrul, iar voi nu sunteţi decât nişte simpli lucrători. Ochiul Stăpânului curat, drept şi nepărtinitor, va veghea permanent asupra lucrului Său şi va şti la timp să dea îndrumări lucrătorilor. Aceşti doi Ioan, care fac parte din Oraşul Luminii, îndestulându-se din frumuseţea Înaltei Lumini, cercetaţi-le viaţa şi vedeţi prin câte au trecut, şi n-au fost înţeleşi decât de prea, prea puţini. Şi câţi alţii nu au plecat de pe pământ scârbiţi de cei ce erau puşi, prin stăpânii care îi găzduiau în casa lor, să-i chinuie, să le facă viaţa grea. Mă doare faptul că se ridică spre Mine strigăte de necredinţă din gura acelora care ieri m-au lăudat şi azi mă urăsc. De ce? Pentru că nu au crezut şi nu au înţeles nimic din ce a fost, şi acum tot acelea nu vor să mai vadă cum se împlinesc mereu cele spuse cu mult înainte. Au vrut ca între nişte ziduri să ducă o viaţă fericită pentru trupurile lor, sfârtecându-şi hainele cu care trebuiau să se prezinte în faţa Dreptului Judecator...

... ... ... ... . Tacere... ... ... .....

Foarte mulţi au căutat sub un titlu sau sub o haină să-şi pună la adăpost trupul, dar au fost nişte hoţi... alţii fiind în realitate, şi astfel prezentându-se. Aceşti hoţi, pe ei înşişi s-au prădat! De aceea, s-a mâniat Stăpânul şi a azvârlit din casa Lui şi bun, şi rău, ca să nu mai intre în ea, să-şi facă culcuş, nici cu gândul, a distrus-o şi pe ea şi a desfiinţat-o.

Cine se înalţă spre noi, rămâne sub picioarele lui lutul şi materia care îl trăgea spre pământ şi îngreuna zburarea lui. Unii au nevoie de proptele în viaţă, alţii zboară chiar fără să aibă aripi. Primii sunt legaţi de forme, ceilalţi sunt cei ce văd cerurile deschise şi se lasă atraşi. Când ai proptele, cam greu urci treptele! Când ai însă mâinile libere, întinse spre cel din capătul scării, părându-ţi-se că mâna este foarte aproape de tine, zbori spre a-i atinge mâna...

Aşa că, iubiţii mei, întindeţi mâinile către cel din vârful scării!

Lăsaţi ca Stăpânul să-şi mânuiască instrumentele cum ştie mai bine, pentru a-şi desăvârşi lucrul început, şi dacă totuşi sufletele voastre sunt doborâte, este şi din cauza climatului în care vă găsiţi, care are influenţă asupra voastră, şi cei ce îl alimentează caută să vă facă viaţa grea. Ridicaţi-vă privirile mai sus de ei şi aveţi încredere în Cel ce stăpâneşte totul şi veţi primi pacea şi liniştea atât de necesară vouă... Primiţi binecuvântarea şi pacea Tronului Divin, binecuvântându-vă şi Eu cu iubirea Mea!

George: - Îţi mulţumim, Prea Luminoasă Doamnă, pentru binecuvântarea Ta, pentru dragostea cu care înconjori pe cei cu inima arzătoare, ce aşteaptă să se facă odată lumină. Ai venit să sprijini strădaniile şi convingerile noastre. Îţi mulţumim, asigurându-Te de credincioşia şi trezia noastră, întreţinute de cei ce ne-au înconjurat ca nişte adevăraţi părinţi, îndrumători, prieteni şi fraţi. Fie ca binecuvântarea Ta să înflăcăreze mai mult râvna şi eforturile noastre! Fie ca emanaţiile voastre să fecundeze spiritele noastre, să alimenteze magnetele noastre şi să le întărească! Fie ca gândurile şi dorurile noastre să fie una cu gândurile şi dorurile voastre, acum şi de-a pururi!

Veronica: - Au plecat şi a rămas Siu Karta...

Siu Karta: - Dragii mei prieteni, aţi avut marea cinste şi fericire ca însăşi Doamna Luminii să vă binecuvânteze, să vă vorbească şi să vă încurajeze. Cei doi stilpi ai Ei, Ioan Faur şi Ioan Densi au asistat cu respect de-a dreapta şi de-a stânga Doamnei Luminilor. Eu, care am fost curierul permanent al Stapânului a Toate, să nu crezi că nu am fost de faţă, cum tu m-ai acuzat, la distrugerea a ceea ce voi aţi făcut. Nu are rost să repet cele spuse de Doamna noastră.

(Lui Veronica îi este rău, o cuprinde un semi-leşin).

Nu te teme de starea pe care o ai, este din cauza radiaţiilor celor trei, care au avut influenţă asupra corpului tău spiritual, însă numaidecât te vei întări şi te vei simţi cu noi puteri. Nu uita că eşti ca un stâlp în mijlocul cetăţii, în care toţi aruncă cu pietre... noroc că pietrele cad jos şi stâlpul rămâne mai departe în picioare. Poate mai pică bucăţele din el, dar bine că rămâne în picioare. Eu acum vă las, iubiţii mei. Parfumul Aceleia care a fost la voi încă mai predomină. Să fie..

 Sus 

 

Bucureşti, 30 septembrie 1965

CLAUDE DEBUSSY

Compozitor francez

- gri deschis, cu o ştersătura gălbuie

- stratul IV

Un compozitor sclipitor, care se naşte într-o familie care nu are nimic comun cu muzica. Prin creaţiile sale, se afirmă că este unul dintre ce mai mari "inventatori" ai unui limbaj nou, în care nu mai găsim nimic din armonia clasică. El este, prin excelenţă, un compozitor modern. El este acela care, în muzică, aduce "impresionismul" pe o înaltă treaptă, prin mijloace deosebit de expresive.

Siu Karta: - Fiţi binecuvântaţi, iubiţii mei prieteni!

Veronica: - A sosit şi Debussy... e îmbrăcat în alb, foarte frumos la chip, faţă ca de copil, însă matur ca de 50 de ani. Fără barbă, fără mustăţi, cu capul descoperit, parcă are nişte tălpi, prinse cu nişte curele...

George: - Stimate Debussy, te-am chemat să ne spui câteva cuvinte despre modul cum îţi duci viaţa, despre preocupări, prietenii şi ceea ce consideri tu că este caracteristic vieţii tale. Te ascultăm!

Debussy: - Mai întâi, vă mulţumesc pentru invitaţie. Vă mulţumesc pentru preţuirea ce mi-o acordaţi. Acum să vă vorbesc despre viaţa mea, aşa cum aţi dorit! Sunt foarte mulţumit unde mă găsesc. Stau la o masă frumoasă, sub un palmier de toată splendoarea, care împodobeşte micul meu baldachin, în oraşul miluiţilor IV. (Vorbeşte foarte rar şi cu pauze lungi). Desigur că... mă străduiesc să dau educaţie acestui măreţ şi falnic arbore... pentru a-mi împodobi creaţiile de preamărire a Dumnezeului celui Atotputernic. Eu compun câte ceva inspirat de frumuseţile ce le văd şi le aud, dar instrumentele care îmi dau tonuri şi-mi inspiră linia melodică este minunata vegetaţie a oraşului IV. Nu am reuşit, aici la mine, să fiu ascultat de gingaşa maestrie a falnicului arbore ce mă binecuvântează prin coloana lui şi se leagănă deasupra mea. Eu nu am ajuns în VI şi n-am fost niciodată acolo... Dar compoziţia mi-a fost luată de iubitul Beethoven, care a interpretat-o acolo, făcând să pot să aud şi eu, din stratul în care sunt... (Tacere)... sunt foarte iubit... de toţi cei ce mă înconjoară şi aşteaptă să-i delectez cu câte ceva din cele compuse...

Nu mă duc la nimeni pe pământ, nu mă cheamă nimeni... acum e prima dată când sunt chemat... Nici nu doresc să vin pe pământ... E mai bine unde sunt şi simt că dacă aş mai veni pe pământ, n-aş mai putea face nimic.

George: - Ai discul cu tine sau eşti singur?

Debussy: - Da, sunt singur... Nici nu ştiu unde este partea mea.

Veronica: - Mi-e rău...

Debussy: - Mă silesc să fac arborele să mă asculte şi să-l fac şi pe el să cânte. Nu am reuşit până acum, dar sper... N-am alt instrument... cânt numai din gura şi...

Veronica: - Mi-e rău, nu mai pot continua...

George: - Să ne arate baza spirituală.

Veronica: - Un gri foarte deschis şi o ştersătură foarte gălbuie, de parcă-i dată cu pensula...

George: - Mai ştii câte vizite ai făcut pe pământ?

Debussy: - Nu.

George: - Anul naşterii ţi-l mai ţii minte?

Debussy: - Nu.

George: - Dar anul când ai părăsit trupul?

Debussy: - Nici asta.

George: - Dar câţi ani ai trăit, mai ştii?

Debussy: - Nu, nu-mi aduc aminte.

George: - Îţi mulţumim!

Debussy: - Şi eu vă mulţumesc pentru invitaţie, iar Cel Atotputernic să vă binecuvânteze!

 Sus 

 

Bucureşti, 3 septembrie 1965

FRANZ LISZT

Compozitor ungur (1811-1886)

-gri deschis, guler de puncte albe, dungă gălbuie

-stratul IV

 

Siu Karta: - În numele Aceluia care ne-aţi chemat, fiţi binecuvântaţi, bunii mei prieteni!

Liszt: - Cel ce a îngăduit să vin la voi, să vă binecuvânteze pe voi şi râvna voastră!

În viaţa pământeană, nu am dus lipsă de nimic, nici chiar de onoruri, pentru că am fost înconjurat de multă cinste şi preţuire. Aici, acum, am tot o viaţă bună, sunt onorat şi am un palmier la umbra căruia mă odihnesc. Sunt cinstit şi iubit de cei din jurul meu. Mă simt ca un prinţ, înconjurat de admiraţia celorlalţi. Odihna mi-o fac în oraşul IV, unde mă simt foarte bine. Ocupaţia mea e redusă, mă odihnesc doar şi admir ceea ce văd. De când am ajuns aici, nu am avut timp suficient de a cunoaşte şi vedea cea mai mare parte din cei ce se odihnesc aici; nici de a putea analiza frumuseţile şi podoabele locului.

George: - Care sunt frumuseţile şi podoabele locului?

Liszt: - Vegetaţia. E neînchipuit de frumoasă...

George: - Cred că vegetaţia e aşa de frumoasă cum spui, dar totuşi nu e prea puţin?

Liszt: - Privesc totul... privesc mult şi pe cei din jurul meu... meditez asupra celor din jur; ce au fost, ce au făcut, de ce unul aşa, de ce altul altfel...

George: - Tu personal, nu ai nici un regret referitor la viaţa dusă pe pământ?

Liszt: - Am fost o fire destul de dinamică şi totuşi consider că am făcut prea puţin...

George: - Ce anume mai mult te-a făcut să nu dai maximul de randament?

Liszt: - Şi bogăţia mi-a mâncat mult timp, şi oamenii, de a le face pe plac, spre a-mi da cinste deosebită... şi dintr-un orgoliu personal...

George: - Acum ai pe cineva mai apropiat cu care te întâlneşti?

Liszt: - Da, vin pe aici.

George: - Wagner vine?

Liszt: - Nu.

George: - Parcă i-ai fost bun prieten.

Liszt: - Din interes.

George: - Păi, tu erai cunoscut şi vestit, cu mult mai multă faimă ca el...

Liszt: - Da, aşa a fost şi am vrut să-mi fie faima mai mare. Nu l-am iubit sincer şi aici nu se atrag decât prieteniile sincere.

George: - Pian sau alt instrument ai?

Liszt: - Nu.

George: - Şi n-ai vrea să cânţi?

Liszt: - Ba da, dar dacă nu am, n-am ce face!

George: - Dorim să-ţi cunoaştem baza spirituală!

Veronica: - Gri foarte deschis, cu puncte albe la gât şi o ştersătură galbenă pe abdomen...

George: - Liszt, se ştie despre tine că ai fost un mare afemeiat!...

Liszt: - Da, dar înainte de moarte am căutat să mă opresc. M-am oprit şi am căutat să mă curăţ. Mi-a părut rău, am căutat să mă refac şi să spăl trecutul meu, şi mulţumesc Stapânului meu care... oarecum, m-a miluit.

George: - Ce anume ai făcut ca să te cureţi?

Liszt: - M-am pedepsit singur. Am umblat 3 ani de zile îmbrăcat pe dedesubt cu o haină aspră şi am dormit pe scândură tare. M-am rugat mult Prealuminatei noastre Doamne să curăţească şi să-mi fie mijlocitoare... şi a fost, pentru că am ajuns aici, în schimb... am pierdut setea de muzică...

George: - Cum adică, ţi-ai pierdut setea?

Liszt: - Fraţii mei compozitori şi aici compun şi-şi desfată sufletul în muzică. Eu însă am alte preocupări... care pot fi ale oricărui om de rând.

George: - Alte călătorii ai mai avut pe pământ?

Liszt: - Nu ştiu.

George: - Eşti singur?

Liszt: - Da.

George: - Nu ţi-ai văzut partea ta niciodată?

Liszt: - Nu.

George: - Cum se explică, Siu, că el nu şi-a văzut niciodată discul?

Siu Karta: - Da, e posibil să fie dus ori mai sus, ori mai jos, şi dacă el n-a dorit să aibă, desigur că nu s-au atras şi nu puteau să se atragă dacă nu erau la acelaşi nivel.

George: - Noi ne declarăm mulţumiţi de răspunsurile date şi de aceea rugăm pe Domnul nostru să-ţi răsplătească dragostea şi bunăvoinţa!

Liszt: - Fiţi binecuvântaţi!

 Sus 

 

Bucureşti, 3 oct. 1965

MICHAEL FARADAY

FIZICIAN (1791-1867)

-ALB CURAT

-STRATUL VI

Veronica: - A venit... e cu capul descoperit, într-o manta albă... parcă are nişte sandale romane... emană linişte, e frumos şi blajin în expresie... ochii licăresc ca două stele.

Siu Karta: - Părintele Luminilor, în al cărui nume ne chemaţi, să vă binecuvânteze pe voi, dragii noştri! Aţi chemat pe acest prieten... iată-l!

Faraday: - Forţa dinamică a dumnezeirii să vă încarce, să vă împuternicească în dorul acesta de lucru şi descoperiri, să-i găsiţi miezul şi să-i aflaţi gustul. Asta vă doresc eu! Vă mulţumesc pentru că m-aţi chemat la voi şi vă stau la dispoziţie să vă limpeziţi nelămuririle şi să vă ajut, pe cât mi-e cu putinţă, în munca şi strădania voastră.

George: - Mult stimate Faraday, ştiu că în viaţă te-ai ocupat mai mult de fenomenele electrice. Am dorit de mult să te chem, dar am amânat, ca să-mi precizez nelămuririle asupra unor probleme pe care tu, prin exprimările tale, le-ai descoperit pentru prima dată pe pământ. Te-ai ocupat cu fenomenele electro-magnetismului - de ce ai făcut-o? Ce te-a îndemnat şi către ce anume tindeau cercetările tale? Şi...

Faraday: - Stai, ia-le pe rând, ca să-ţi răspund la fiecare.

George: - Da. Ce te-a facut să te ocupi de problemele electro-magnetismului?

Faraday: - Corpul omenesc poartă cu sine un bagaj bun sau rău; mult sau puţin... acest bagaj s-a perpetuat în multe secole şi în viaţa pământului, şi în cea spirituală. S-a încărcat şi dintr-o parte, şi din alta. Când se vede într-un câmp liber, adică în viaţa pământeană, caută să izbucnească, caută să-şi manifeste esenţa, culoarea, forţa prin anumitele aşa-zise "eforturi umane" "gânduri umane", "pătrunderi umane". Şi se vede un individ care poartă acest bagaj în el, preocupat de anumite idei curioase celor din jur... Poate străine complet celor din jur, care în cele mai multe rânduri nici nu sunt luate în seama, socotindu-le o pierdere de vreme a unui "om deplasat" sau "exaltat"... zic: dacă în viaţa pământeană, unii dintre oameni se dedică unui studiu, fie el despre fizică, despre filosofie, despre chimie sau despre altceva, care iese din comun, mai ales cum era pe vremea mea, acel om este ştiut că în el există o zestre care strigă să fie scoasă la lumină, să fie arătată, să fie dezvoltată.

În felul acesta am fost eu acaparat de electricitate, pătrundeam şi vedeam mult în fenomene, dar nu ştiam de ce nu aveam suficientă putere de a arăta ceea ce vedeam şi pătrundeam. Dacă eu aş fi avut o viaţă de o înălţime spirituală la nivelul gândirii şi pătrunderii mele, aş fi putut descoperi marea taină, aş fi arătat cine şi ce este curentul electric, dar câmpul meu magnetic a fost slab... Nu am putut să mă înalţ şi n-am putut prezenta ceea ce simţeam. Dacă într-un studiu pe care simţi nevoia să-l dezvolţi nu cauţi să te urci pe piscurile spiritualităţii, niciodată n-ai să ajungi să descoperi adevărata formă, adevărata culoare, adevăratul gust. Îţi priveşti strădania; asta-i prima parte. A doua: cauţi să-ţi priveşti strădania descoperită şi s-o dezvolţi, şi al treilea: iei urma şi mergi pe ea, vezi de unde vine, adică de unde a început, ceea ce tu cauţi să prezinţi altora. Mergând pe urma ei, urci pe culmile frumosului, ajungi în punctul culminant al descoperirii, de unde te încarci cu lumină şi energie şi te întorci ca un fulger ca să prezinţi comoara descoperită. Un descoperitor nu trebuie să prezinte ca de la el, ci ca un descoperitor al unui punct, al unui izvor care şerpuieşte pe undeva şi trebuie să dea totul la lumină.

Noi, oamenii, de fapt suntem nişte mici cocoloaşe de energie, rupte din uriaşul şi puternicul stâlp de forţă şi lumină prin care se perpetuează şi se amplifică toate dorinţele şi căutările noastre... când pui descoperirile pe seama ta, este întocmai ca într-o închipuire, ca într-un loc unde ai văzut o comoară care există şi începi să sapi, să sapi... trec anii şi n-ai mai găsit comoara. Rămâi în povestirile confraţilor tăi ca un om care ai săpat şi n-ai dat de nici o comoară sau săpai ca să cauţi una şi, când-colo, ai dat de altceva... Dar când te laşi condus, călcând în picioare eul tău şi privind că altcineva a trasat ceea ce tu vrei să arăţi, mergi cu o rapiditate şi ai atâta satisfacţie că, deşi te vezi ajutat, nu te simţi deloc umilit, ci, din contră, zbori de pe o treaptă pe alta, dorind cu aceeaşi curiozitate ca a unui copil care, găsind ceva frumos, aleargă să vadă ce mai descoperă, ce mai găseşte şi, alergând, se pomeneşte undeva de unde izvorăşte frumosul.

În strădaniile unei descoperiri, trebuie să fii ca un copil, atras de ceea ce te stăpâneşte pe tine, adică de zestrea ce vrea să-şi perfecţioneze culoarea şi forma. Puţini oameni au reuşit să-şi vadă eforturile lor duse la bun sfârşit... Asta din cauză că a zăbovit în propria lui energie. Eşti atras spre o descoperire, spre un efort, pentru că ai în tine acel bagaj care tinde spre perfecţionare, spre o exprimare prin tine. Eu am fost atras spre electricitate, şi iată că nu am putut arăta ce este electricitatea. M-am prezentat cu multe, mici şi prea neînsemnate descoperiri, dar nu am arătat ce este, în esenţă, electricitatea... şi până în prezent, după câte ştiu, nimeni nu a reuşit să prezinte, şi nimeni nu va reuşi, decât acela care va merge pe urmele electricităţii, să vadă de unde porneşte.

George: - Cum adică, ce vrei sa spui?

Faraday: - Aceşti electroni, de unde sunt? De unde vin? V-aţi pus vreodată întrebarea? Cum se nasc? Aţi auzit voi doi şi prietena noastră a redat cum că există şi alte planete, că există anumite oraşe suprapuse construite dintr-o lume plecată fie dintre voi, fie din alte planete. Cum sunt organizate aceste planete, aceste oraşe? Ce le ţine? Cum s-au format? Nu cumva există o energie extraordinar de mare, o forţă care depăşeşte orice minte? Sunt acele ceruri, despre care s-a spus şi în Biblia noastră: "Şi m-am urcat până la al nouălea cer". Va să zică, există o arhitectură imensă, bazată pe o forţă nematerială... Nu v-aţi pus voi întrebarea cum şi cine a organizat, de unde izvorăşte acea energie permanentă, cine o alimentează, ce mistere ar putea exista ascunse în aceste forţe de atracţie ale oamenilor şi fixate în locurile hărăzite? Ce mare om a făcut aceste legi, cum se întocmesc şi cine le echilibrează? Cum se fac aceste atracţii extraordinare din Oraşul de Aur, din faţa Marelui Tron, din faţa adevăratei electricităţi, adevăratei energii, adevăratului şi marelui izvor de foc nestins? Cum? Cum apar şi cum se desăvârşesc aceste atracţii a unui individ din faţa Stăpânului lui la ultimul cer, sau la III, sau la V, sau la VIII, cum se ştie locul, cum se face atracţia, cum? Eu sunt plecat de 100 de ani dintre voi. Ei bine, eu încă nu am reuşit să descopăr înaltul mister al acestei atracţii. De aceea, am zis eu despre om că este un cocoloş, dar care are totuşi un loc al lui de atracţie.

Ai spus mai devreme de cele 2 bobiţe de soc, că nu se atrag când sunt încărcate amândouă cu electricitate pozitivă, provenită dintr-un baston de ebonită şi de ce se atrag când unul din ele se încarcă cu electricitate provenită din frecarea altui material? N-ai înţeles! Iată, îţi prezint eu: locul de atracţie l-am descoperit eu, că nu este din aceeaşi încărcătură ca micul boţ care este atras, adică omul.

George: - Cum adică?

Faraday: - Sunt energii diferite, sunt substanţe diferite care conduc fluxuri electrice, care vin să completeze tocmai ceea ce are nevoie omul, şi în felul acesta el este atras...

George: - Va să zică, în straturi nu oamenii atrag oamenii, ci locul, nu?

Faraday: - Ce se întâmplă: compoziţia substanţială a stratului există; tu o desăvârşeşti prin eforturile tale pe care le faci aici. Între tine, pământean, şi substanţa locului există o legătură, asemenea legăturii dintre 2 poli. Acum, eu nu sunt un Ioan Gură de Aur, eu sunt un om de rând, dar cercetând, pentru că nu stau deloc, desfătarea mea este continua cercetare şi am descoperit acea legătura dintre cei 2 poli: am observat schimbându-se substanţe din bine în rau şi coborând ca nişte stele care le vezi că mor, că dispar pe bolta cerească.

George: - Şi ce-ai înţeles de aici?

Faraday: - Am înţeles că aceste rupturi, aceste căderi sunt atracţiile boţului de om, care în loc să perfecţioneze substanţa unde trebuie să ajungă, o pune într-o inferioritate, îi creează o anumită depresiune energetică, un fel de subalimentare, pentru că acea substanţă se hrăneşte din eforturile boţului şi din lucrul său, şi în felul acesta substanţa degenerează. Mi-am zis eu, când am văzut aceste dese fenomene: bietul om, când ajunge într-un loc de infern, blesteamă pe Dumnezeul căruia i s-a închinat toată viaţa. Ce vină are Dumnezeu dacă omul caută cu râtul în pământ? Tu îţi cobori şi tu îţi înalţi locul unde veşnic trebuie să te chinuieşti sau să te desfătezi... Mă gândesc la bobiţele acelea de soc, dar când s-or descoperi glorioasele "bobiţe", omul îşi va pierde capul. Fireşte că este o atracţie între cele două bobiţe, pentru că şi între doi indivizi, dacă nu au nivele apropiate de energie, nu se pot atrage, nu se pot suporta. Aşa-i şi cu bobiţele acelea - o substanţă nu suportă decât numai alta la nivelul ei.

George: - Tocmai aceasta n-am putut înţelege: de ce cele cu nivele apropiate se resping?

Faraday: - Pentru că, în esenţă, nu avea ceea ce o completa. Hai să-ţi dau un exemplu: de ce tu ai simţit nevoia să fii alături de soţia ta?... şi nu de altcineva? De ce te-a atras ca şi nu altcineva la fel? Cine te-a atras, exteriorul sau esenţa?

George: - Şi una, şi cealaltă au format un tot, fără de care simţeam că nu pot trăi.

Faraday: - Deci, dacă ea nu avea substanţele completării, nu aţi fi putut să vă apropiaţi. Şi aici este o lege a electricităţii: câteodată, se fac scurt-circuite, greşesc electricităţile şi se întâmplă ceea ce voi numiţi "divorţ". A fost unul din curenţi prea puternic şi a ars pe celălalt... Dacă s-ar studia legile electricităţii, s-ar vedea aplicate în toată viaţa umană, atât între oameni, cât şi între celelalte vieţuitoare. Se trece cu vederea peste nişte legi care sunt fundamentale pentru tot ce mişcă, pentru tot ce trăieşte şi există! Cât de frumoasă este electricitatea, cât de înălţătoare e ea! Electricitatea e viaţa! Electricitatea este lumina! Dacă soarele s-ar stinge, ar dispare toată lumea, toate animalele şi vegetaţia...

Acest cocoloş de foc, care nu-i decât un izvor de electricitate, dă viaţă globului pământesc, dar şi el este rupt din Marele Foc al electricităţii divine... şi organizat ca un ămaestru desăvârşit, ca un arhitect care ştie să-şi rânduiască planurile, să şi le fixeze, să şi le înfrumuseţeze şi să le desăvârşească...

(Aici lipseşte din manuscris un scurt dialog între mine şi Faraday, pe care nu l-am putut nota, prins fiind de bogăţia ideilor. )

Faraday: - Vezi, voi vă opriţi la lucruri mici... aşa e de clar pentru noi ceea ce spui tu... Da, nu se poate aprinde becul decât numai când firul se plimbă între cei doi poli. De ce preocupările tale nu le au şi alţi oameni? De ce râvna ta nu o au şi alţii? Pentru că totul e legat de substanţa ta, de fiinţa ta. Aşa este şi cu acest fenomen: nu se poate aprinde becul decât prin locul unde se simte atracţia. Vă dau exemple, şi atât de multe sunt, în care aţi putea vedea fenomene extraordinar de mari, care nu se pot întâmpla decât prin legea atracţiei. Oamenii niciodată nu pot înţelege atât timp cât nu se lasă conduşi de legile atracţiei în toate fenomenele, referitor la tot ce se mişcă în faţa lui. Nu o să poată înţelege, nu o să poată pătrunde, doar cine ştie când, peste câte veacuri!

George: - Dar poate că tocmai prin aceste experienţe mici vom putea înţelege pe cele mari.

Faraday: - Tocmai asta am spus! Atât timp cât nu vor vedea regăsindu-se aceste legi în tot ce se mişcă, nu vor putea înţelege mulţimea fenomenelor care îi înconjoară.

George: - Pentru mine, "fenomenul Faraday" reprezintă un fenomen fundamental al vieţii şi al realităţilor legate de existenţa om-Dumnezeu!

Faraday: - Pentru mulţi e nimic... Marele Maestru al electricităţii, Desavârşitul Mecanic al motorului universal, ştie când şi cum, legile pe care oamenii descoperindu-le, le îndreaptă spre distrugere, El ştie când aceste legi şi fenomene vor fi îndreptate spre frumos... Am studiat puţin pe acest pământ. Am văzut de la începutul drumului că sunt prea mic şi prea mici sunt neînsemnatele mele descoperiri... atâtea legi ale electricităţii functionează aici, care sunt într-o permanentă legătură cu planeta pământului. Am norocul că am primit acest mandat divin şi mă pot plimba în orice locuri ale miluiţilor şi fericiţilor, pentru a observa fenomenele ce se petrec în lumea spiritualităţii cu lumea pământului şi cu lumea "severienilor".

George: - Ce lume?...

Faraday: - Lumea se-ve-ri-e-ni-lor, aşa zic eu lumii straturilor superioare şi a planetelor mai avansate din toate punctele de vedere. Înseamnă o lume apropiată de tot ce este curat, de tot ce este înălţător, o lume care ţine legătura cu o strictă precizie şi severitate cu lumea noastră. Planetarii sunt mult avansaţi în gândire, sunt înalţi în dorinţi şi pasiuni albe, sunt uniţi între ei şi una cu noi. Şi pentru că "animalul" din ei e civilizat, eu i-am numit SEVERIENI! "ZEFIR" înseamna sublim, înălţător. Am socotit că acest nume este foarte potrivit pentru ei. Lumea pământului este în urma lor cu toate, absolut cu toate, cu mii de ani în urmă. De aceea, a fost nevoie să se ridice între ei un prooroc, să-i zguduie puţin; pe unii să-i trezească, pe unii să-i înalţe, iar pe alţii să-i lase să mearga acolo unde ei unii pe alţii se atrag.

George: - Ai fost prin planetele "severienilor"?

Faraday: - Nu, pentru că nu am fost chemat.

George: - Câte sunt locuite?

Faraday: - Din câte am aflat, ştiu de 4 planete. Zefirius se zice că ar fi cea mai avansată. Mai sunt şi altele, însă locuite numai de animale şi vegetaţii.

George: - Vrem să ştim unde stai.

Faraday: - V-am spus că, din dorinţa de a înregistra şi cerceta fenomenele extraordinare, pot merge peste tot, afară de Oraşul unde este Marele Guvernator. Pornesc din VIII şi mă mişc cu libertate până în I, dar locul meu de atracţie permanentă e în VI.

George: - Şi baza, vrei să ne-o arăţi?

Faraday: - Da.

Veronica: - Alb, alb de tot, ca lacrima...

George: - Îţi mai aduci aminte de călătoriile tale pe pământ?

Faraday: - Odată am fost în Anglia şi am plecat copil mic în V. Prima mea călătorie însă a fost în India, nu mai ştiu când. Acolo, m-am ocupat cu cercetarea solului. M-am întors în V şi ultima a fost aceasta de acum, când m-am ridicat în VI.

Părintele Luminilor, Marele Mecanic al universului să vă încarce cu energie, să vă puteţi duce la bun sfârşit lucrul vostru, să vă binecuvânteze şi să vă ajute!

 Sus 

 

Bucureşti, 9 octombrie 1965

Siu Karta despre TIHAN

Compozitor din Zefirius

(Lipseşte începutul şedintei).

 

Siu Karta: - Fiecare se ocupă cu ceea ce a studiat şi în trup fiind. Fiecare cu lucrul lui...

George: - Sport se face în lumea voastră?

Siu Karta: - Păi, alergarea mea încoace şi încolo nu-i sport? (Râdem cu toţii). Noi nu avem timp de sport.

George: - Aveţi săli de adunări sau congrese?

Siu Karta: - Da, avem... Noi ţinem "sfaturi"... aşa le spunem. Se adună spiritele, fiecare după preocupările lor: muzicanţii între ei, cei cu preocupări ştiinţifice între ei... se adună adică cei cu anumite cercetări, cei ce studiază anumite fenomene.

George: - În casa unde stai ai muzică?

Siu Karta: - Tu ce crezi?

George: - ... Că da...

Siu Karta: - Ei, asta nu trebuie să le ştiţi voi!

George: - De ce? Ba trebuie să le ştim!

Siu Karta: - Când ai să vii la noi, în lumea noastră, ai să le poţi vedea, ai să le poţi studia pe toate.

George: - Ce o să fie atunci, o să fie. Eu vreau acum să cercetez şi să aflu toate detaliile de care am nevoie, pentru a putea înţelege şi altele. "Totul" este format şi din detalii, aşa că, iubite Siu, iartă-mă... dar nu mă las dus cu vorba... (Râdem de-a binelea cu toţii).

Siu Karta: - Da... ai dreptate... dorinţele voastre sunt atât de puternice, încât ne obligă... adică nu ne obligă, e suficient să doriţi, că dorinţa voastră se prinde de noi şi v-o împlinim după puteri...

George: - Muzica din V şi din VI o auziţi voi, cei din VII?

Siu Karta: - Noi avem în VII muzica noastră, mai perfecţionată decât în VI, dar... e drept ascultăm şi noi, câteodată, mai rar, cei drept, şi muzica celor din V, şi mai ales din VI. Dar ceea ce preferăm noi este muzica din VIII. Cea din IX foarte rar se aude, ca nişte ecouri îndepărtate, sublime... În V sau VI mergem şi noi şi ascultăm când se face muzică acolo... muzica face parte din viaţa noastră, e strâns legată cu existenţa noastră spiritualizată... E O NECESITATE DE CARE NU NE PUTEM LIPSI, E UN ALIMENT CU CARE NEÎNCETAT NE HRĂNIM... NE COMPLETEAZĂ LIPSURILE NOASTRE, NE SATURĂ!... Ştii tu că, după ce ascultăm muzica înaltă, MULT TIMP SUNTEM ÎNTR-UN ADEVĂRAT EXTAZ?... Sigur că şi muzica nu e toată la fel... e legata de loc şi de oameni... Sunt oameni care pot primi muzică mai esenţiala, şi o primesc uşor, alţii o primesc mai greu, nu sunt pregătiţi pentru o muzică mai de esenţă. Şi totuşi există... NU POT CUPRINDE TOŢI LA FEL, CHIAR DACĂ SUNT LA UN LOC... ca şi voi: sunt 800 într-o sală; ce, parcă la toţi le place la fel ce se cântă? Unora mai mult, altora mai puţin... unii înţeleg mai mult, alţii mai puţin...

George: - Te întâlneşti cu oameni din alte planete?

Siu Karta: - Da, dar nu-i absolut nimic deosebit... În stratul VI... aşa... cam cu trei luni în urmă, a venit un mare muzician din Zefirius, care a trăit acolo vreo 780 de ani de-ai lor. Da, uite, trebuie să ştiţi că anul în Zefirius nu-i ca la voi. Voi spuneţi la 4 săptămâni o lună şi un an la douăsprezece luni, nu? La ei, lunile sunt de două săptămâni, iar anii din zece luni.

George: - Asta înseamnă cam 300 şi ceva de ani de-ai noştri.

Siu Karta: - Ei, destul... Pfii, ce sfat a fost în VI! Ce primire... ce adunări, ce de întrebări... S-au făcut intervenţii să se admită să vina şi cei din IV... cei din V au venit mai uşor. Nu mai vorbesc de noi, cei din VII, că pentru noi nu era nici o greutate... Ei, muzicanţii sunt cei mai uniţi... li se spune "lumea frumosului şi a veseliei" pentru că atunci când începe muzica, totul se veseleşte, lumea e mai frumoasă, mai bine dispusă.

George: - ... şi cum îl cheamă?

Siu Karta: - Aşa dupa cum v-am spus, s-a făcut sfat să vina din IV să-l asculte şi se întrebau: l-om înţelege noi oare? Ce muzică va face? Şi au venit să-l vadă pe cel atât de dorit, pe marele savant şi maestru: TIHAN!... Acest Tihan s-a închinat în faţa muzicienilor pământeni, pentru că el a avut puterea de pătrundere şi A VĂZUT ŞI A ÎNŢELES CALITĂŢILE ENORME ŞI EFORTURILE SUPRAOMENEŞTI A CELOR PLECAŢI DE PE PLANETA PĂMÂNTULUI, UNII DEZGUSTAŢI DE NEÎNŢELEGEREA CU CARE AU FOST PRIMIŢI, NEACORDÂNDU-LI-SE CUVENITUL SPRIJIN, PENTRU A FRUCTIFICA BOGĂŢIA DE CARE DISPUNEAU...

Făcând comparaţie cu condiţiile în care el lucrase, s-a văzut mic în faţa acestor pământeni, care lucraseră în condiţii mizerabile, într-un climat nefavorabil şi înconjuraţi de o lume ostilă, inferioară, lipsită de orizont spiritual, inapţi de a pătrunde frumuseţile muzicii. Şi a discutat Tihan cu pământenii, cu Beethoven, cu Mozart, cu Wagner şi ceilalţi, şi s-au înţeles de minune, pentru că acolo se vorbeşte o singură limbă... Chiar dacă băştinaşii mai au vocabularul lor specific, totuşi se pot înţelege... Am constatat că muzica e aceeaşi pe toate planetele. Vechii muzicieni ce au coborât din VII, din VIII pe pământ au creat o muzică asemănătoare aceleia care se cântă în straturi. Pe de altă parte, se mai petrece un fenomen: puternicii admiratori ai muzicii au atâta energie în ei, încât provoacă natura să cânte. Aceşti mari admiratori nu lipsesc niciodată din marile noastre săli de concerte, nici de la adunările muzicienilor. Toţi locuitorii care se hrănesc şi se alimentează din muzică, fiind mari energi spirituale, au implorat muzica naturii la venirea lui Tihan, încât întreaga natură a cântat şi a fost o sărbătoare de o înaltă tensiune spirituala şi de o veselie cu adevărat îmbătătoare...

George: - S-a cântat şi cu instrumentele?

Siu Karta: - Bineînţeles, au fost şi concerte festive, în care au cântat zeci şi sute de muzicieni, la fel de fel de instrumente, care mai de care mai aparte... Că a fost o sărbătoare, e puţin spus, şi n-a fost numai atât, toate celelalte planete, lui... la odihnă şi fericire veşnică. De acum, Tihan cine ştie peste câte milenii "dacă" va mai face vreo călătorie în Zefirius... Poate că la insistenţa celor din Zefirius, cândva să se mai întoarcă, dar mi se pare imposibil... Tihan va rămâne pentru totdeauna în straturile fericiţilor! Acest muzician a fost mare prin - TRĂIREA LUI SPIRITUALĂ, PRIN LUCRĂRILE LUI LĂSATE ÎN URMĂ ŞI PRIN LEGĂTURILE AVUTE CU LUMEA NOASTRĂ...

George: - Îl vom putea vizita când vom cerceta stratul VI?

Siu Karta: - Da, numai voi să ţineţi minte...

George: - Dacă l-am chema pe Tihan, ar veni?

Siu Karta: - Ştiu eu... nu ştiu. El nu e prea acomodat cu limbajul vostru.

George: - Iubite Siu, eşti convins că tu acum vorbeşti limba română? Eu sunt convins că 70 % din vocabularul nostru e comun cu al vostru şi că voi nici nu aveţi habar de limbile pământene.

Siu Karta: - Aşa este. Ai grăit drept.

George: - Dar de ce ai spus până acum că şi acolo vorbiţi limbi diferite?

Siu Karta: - Pentru că ştiam că voi înţelegeţi greu aceasta.

George: - Să te întreb altceva: ştii ceva despre mine când eram în spirit?

Siu Karta: - Drept să-ţi spun, nu mai ştiu!

George: - Am constatat că voi nu prea aveţi memorie bună... uitaţi cam repede...

Siu Karta: - E adevărat şi asta, pentru că trecutul pentru noi nu există. Noi trăim prezentul, având perspectiva viitorului.

George: - Cineva mi-a spus cândva de reîntrupările mele şi mi se pare că eşti chiar tu acela care mi-ai povestit, atunci când eram în închisoare.

Siu Karta: - Când iei legătura cu un pământean - cum a fost cazul când am luat eu legătura cu tine - sigur, cauţi să-i afli trecutul, să-l cunoşti, să vezi de unde a venit, ce-a făcut, să-i ştii fixarea, dacă a avansat sau a coborât, şi în felul acesta te-am cercetat şi eu şi am aflat... Privim şi vedem mai mult sau mai puţin... Dar uite ce-i: eu am treabă şi am să vă las...

George: - Ce treabă ai?

Siu Karta: - Eu am ce am cu pământul şi, mergând des, se înfiripă o atracţie de locuri vizitate - la persoane mă refer - şi atunci plec spre ei. Descopăr, incit, provoc... Merge bine? Continui! Dar dacă terenul e şubred - plec... Nu-mi pierd timpul cu şubrezenii... Fiţi binecuvântaţi! Pe altă dată!

 Sus 

 

Bucureşti, 10 oct. 1965

TIHAN DIN ZEFIRIUS (I)

L-am chemat pe Tihan din Zefirius şi pe nelipsitul nostru "înger călăuzitor" - Siu Karta. Au venit împreună. I-am salutat.

Siu Karta: - În numele Aceluia prin care venim la voi, să fiţi binecuvântaţi, iubiţii noştri prieteni şi fraţi! Aţi invitat pe acest frate al nostru, despre care v-am vorbit aseară. Vi-l prezint.

Veronica: - E un bătrân simpatic, atrăgător. Îmbrăcat tot în alb, cu o expresie veselă, radioasă, luminoasă, plăcut... un om care binedispune...

Tihan: - (rar)... Marele Meşter... al întregului univers... al celor ştiute şi neştiute de noi... care a binevoit... să ne cunoaştem... (vorbeşte foarte rar)... să toarne peste voi... ploaia Harului Său... să vă ajute, să vă lumineze şi să vă acopere... cu bunătatea Lui... de Părinte!... Vă mulţumesc că m-aţi chemat să ne cunoaştem... Ce doriţi de la mine?... Poftiţi, întrebaţi...

George: - Dorim să ne expui, mult onorate Tihan, modul în care ai activat pe planeta ştiută de noi sub numele de Zefirius. Dorim să ştim cum ai activat, cum ai învăţat şi să compui... şi, în general, cum ţi-ai manifestat chemarea ta de muzician şi compozitor...

... Prelungă tăcere...

Tihan: - M-am trezit în casa părintească... unde nu mi-a lipsit nimic. Părinţii, dotaţi cu belşug, luând parte la întruniri de familii cu preocupări înalte, mă luau cu ei acolo unde se făceau aşa numitele "recitări", acolo auzeau vorbindu-se de o altă lume, care se spunea că este mult mai perfectă ca a noastră şi a altor planete care mai există. Că acolo s-ar afla Conducătorul planetei noastre şi a celorlalte. Acolo se discuta de bunul mers al familiei umane din localitatea noastră şi cum noi, copii, eram întotdeauna de faţă, luând parte de mici la aceste întilniri, pentru a răsări în fiecare ceea ce era semănat... în mine, la acele întâlniri, a răsărit chemarea la muzică, de pe când aveam 4 ani. Era o sală imensă, imensă, unde veneau copii cu părinţii lor şi unde se discutau multe şi de toate. Unii dintre copii nu veneau... sau chiar dacă veneau, nu se trezea în ei nimic... aceştia erau trecuţi în categoria oamenilor de rând care, la 10 ani, erau daţi să facă o şcoală de 10 ani, unde se învăţau toate din cele ştiute, după care fiecare se fixa la ceva, la o meserie, la un obiect, la o meserie oarecare şi mai făceau încă 4 ani. Aşa că eu m-am trezit în acea imensă sală, unde se găseau tot felul de instrumente muzicale, unde se găseau picturi de o artă rară, unde se găseau, în miniatură, cele mai alese clădiri, expuse pentru a trezi gustul copiilor spre creaţia arhitecturală. Se găseau tablouri cu cele mai alese şi perfecte flori şi plante, spre a chema copii la cercetarea lor. Se găseau expuse tot felul de roci cristaline, minereuri şi multe altele... animale de tot felul, şi aşa mai departe.

Nu pe toate le-am văzut de prima dată când m-au dus părinţii mei acolo, dar nimic nu m-a încântat, nimic nu mi-a trezit atenţia aşa de mult ca frumosul şi decorativul instrument de muzică numit "carhaică", ce avea nişte clape negre cu alb şi pe margini cu roşu. M-am oprit în dreptul lui - părinţii s-au făcut că nu mă văd - şi atâta m-am uitat, neştiind ce este... încât curiozitatea m-a împins şi am atins una din clape. A ieşit un sunet care m-a încântat! Şi am vrut să mai ating şi alte clape, şi iar au ieşit câteva sunete, şi iar am atins, şi iar... Multe zile a fost o joacă. Ochii erau aţintiţi asupra mea. Eram cam mic de stat şi mă chinuiam, şi nu m-am lăsat, vrând să văd şi "gura" aceluia care cânta. Aşa m-am amuzat eu prima dată de muzică. Vedeam sunetele ca nişte culori ale unor tablouri. Mergeam prin casă şi apăsam obiectele, vrând să iasă şi din ele sunete, ca acelea a acelui instrument, şi părinţii mei, nu după mult timp, mi-au adus un instrument, nu chiar ca acela, dar scotea aceleaşi sunete ca instrumentul atât de adorat.

Când am avut 10 ani, mi s-a adus un TANLER... adica un îndrumător, un profesor de specialitate şi mi-a spus că sunt mult avansat pentru vârsta mea, pentru că eu, având instrumentul în casă şi jucându-mă la el, vedeam ce trebuie să compun şi cum trebuie să compun. Şi în copilăria mea eram şi puţin ambiţios şi mi-am zis: "Ei, tu eşti mare; de aceea cânţi, dar totuşi eşti mic faţă de mine, că nu cânţi decât dacă te ating... pe când eu cânt singur!".

Aşa am început să cânt singur... îndrumat însă de "cineva" din lumea pe care o ştiam că există, adică lumea straturilor, a oraşelor fericiţilor... Când am împlinit 8 ani, am prezentat în Marea Sală o compoziţie de-a mea, care s-a spus că era insuflată de Marele Maestru al universului, care atinge toate cu binecuvântarea Lui. Compunerea pe care am prezentat-o exprima bucuria celor mici, care se îndrăgostesc de câte ceva sau de "cineva" care nu are chip văzut, dar cimentează cele ce sunt de unit, ca să facă o strânsă punte de comunicare între el şi Marele Mister. Aşa mi-a fost fixarea şi prezentarea în întreaga familie umană din Zefirius... N-a mai fost nevoie de şcoala celor 10 ani, m-am ocupat numai de muzică, iar pe lângă celelalte am trecut, pentru a şti de existenţa lor... Aşa că, la 15 ani, am dirijat un cor de 10 persoane în uriaşa Sală şi o compunere de-a mea în cinstea Marelui Maestru care, de fapt, a fost numai începutul laudei frumuseţii divine... Aceasta m-a reliefat şi m-a făcut cunoscut pe întreaga planetă Zefirius, pentru că eram cerut de fiecare oraş, ca să prezint "lauda", de care spuneau toţi că e atât de minunată, mai frumoasă ca toate laudele ce se cântaseră până atunci. Aceasta nu m-a făcut să mă trufesc, laudele şi aprecierile au trezit în mine un dor mai mare de a compune spre lauda Marelui Maestru.

Prin unele compoziţii învăţam, prin altele cercetam cele nepotrivite, iar altele erau adresate celor mici, spre a le trezi gustul de frumos, de ceea ce este curat, sublim şi înălţător. Trebuie să recunosc că, dacă am făcut tot ce am făcut, meritul nu este al meu, nici al îndrumătorului adus de părinţii mei, ci a Marelui Îndrumător, ale cărui şoapte le ascultam, a cărui carte o citeam, învăţând să văd şi să lucrez...

Ajungând la vârsta maturităţii, am avut dorinţa să-mi cunosc îndrumătorul şi povăţuitorul meu din lumea nevăzută. Era din lumea în care azi mă găsesc. Aveam 30 de ani când l-am văzut prima dată şi de atunci l-am putut avea lângă mine la orice dorinţă a mea, la orice nedumerire, la orice bucurie.

Cand am împlinit 80 de ani, m-am căsătorit... (Veronica a pufnit în râs... am început să râd şi eu... zâmbeau şi ei).

Tihan: - Voi puteţi râde, dar pentru noi nu era nimic nepotrivit, pentru că noi trăiam câteva sute de ani. Trebuie întâi să ne croim drumul pe care mergem şi, mai cu seamă, dacă crezi ceva, trebuie să laşi ale tale proprii pe al doilea plan. Eu aveam nevoie lângă mine de o soţie care să mă ajute în muncă, mai mult o prietenă decât o soţie, mai mult un ajutor... Mi-am căutat un ajutor care să pătrundă tumultul necunoscutului şi am găsit. Am cunoscut-o cam pe la 70 de ani; în uriaşa sală ne-am cunoscut. Când am ieşit eu odată din marea sală, unde dirijasem o laudă către Marele Maestru, ea mi-a întins un buchet de flori îngenunchind în faţa mea. Am ridicat-o, am luat-o de braţ, am condus-o şi am întrebat-o: "Ai bărbat?" şi mi-a răspuns: "Nu". "Cu ce te ocupi?". Mi-a răspuns: "Cu adoraţia frumosului divin!". Şi mi-am zis - Asta-i ce-mi trebuie!... Părea un copil şi n-am întrebat-o niciodată ce vârstă are.

Când ne-am căsătorit, am descoperit că avea 100 de ani... Femeile din lumea noastră nu arată niciodată vârsta ce-o au, pentru că sunt foarte menajate de bărbaţi, pentru că sunt purtătoarele de parfum, sunt prezentările frumosului. La ele nu există 2 bărbaţi, precum nici la bărbaţi nu există 2 femei. Nu se uneşte bărbatul cu femeia până ce nu au aceleaşi atracţii perfecte către acelaşi scop. Şi aşa ne-am dus viaţa împreună, atâtea sute de ani.

Femeile la noi trăiesc mai mult. Ea a rămas în urma mea şi sunt bucuros pentru că mi-au rămas lucrări nedefinitivate şi ea va ştii să-mi pună totul în ordine, cunoscându-mi gustul şi dorinţa.

În casă aveam aşa-numiţi, "plecani"... adică cei care nu sunt dotaţi pentru o meserie sau o treabă oarecare de răspundere şi creaţie, ci sunt înclinaţi spre treburi simple, spre muncile necesare vieţii... Nu îi consideram inferiori, eram cu toţii ca într-o familie. Eu şi soţia mea aveam pe lângă noi 7 perechi... adică 14. Bărbaţii făceau treburile lor, femeile pe ale lor, fiecare cu diverse răspunderi şi treburi...

George: - Aveai o casă mare, maestre!

Tihan: - Noi trăiam prin ei şi ei prin noi. Casa în care stăteam cuprinde o sală mare de prezentări şi repetiţii instrumentale. Aveam o casă aparte pentru oaspeţi, precum şi casele tuturor celor care locuiau cu mine... În casa mea aveam o sală de primire, o sală de gustare pentru corişti şi instrumentalişti, precum şi camerele de serviciu pentru ei. Săli de mese aveam 5, iar pentru ai casei 2, pentru noi şi pentru oaspeţii noştri şi pentru corişti. La noi se cânta foarte mult în coruri... Camere pentru odihnă, pentru musafiri aveam 120... salonaşe pentru studii aveam 13. Aveam în plus o mare grădina cu flori şi cu pomi fructiferi.

George: - Aveai un întreg complex?...

Tihan: - Aveam o locuinţă frumoasă, dar aici unde sunt, e mai frumoasă... Hai să ne oprim aici! Dar nu v-am spus cum se numeste soţia, care trebuie curând-curând să vina şi ea... Acum mă duc la ea să-i spun ce mai are de făcut.

George: - Doreşti să vină? Simţi nevoia prezenţei ei?

Tihan: - Da... Locul ei e cu mine. Am făcut intervenţii să vină cu mine. O mai las atâta timp cât să pună la punct cele lăsate de mine. Aici nu pot fără ea... Nu ai bucurie desăvârşită, nu te simţi complet atâta timp cât discul nu e cu tine.

George: - Bine, dragul nostru... Acum ai venit la noi după cum te-am chemat?

Tihan: - Nu! Vă vorbesc din stratul III.

George: - Şi de ce nu ai venit la noi?

Tihan: - Nu am putut coborî mai jos de III.

George: - Cum asta?!

Tihan: - Nu am putut... simplu- simt o forţă de respingere, care acţionează din straturile inferioare I şi II. Dar tot nu v-am spus cum se numeşte soţia mea...

George: - Spune-ne, dragul nostru!

Tihan: - "Iosefin"... ştii ce înseamnă?... Curăţenie... dar Veronica ştiţi ce înseamnă la noi?

George: - Nu ştim.

Tihan: - ... "icoană curată"!

Siu Karta: - Ei, dragii mei! Pentru că prietenul nostru vrea să vă opriţi aici, întrerupem acum şi-l veţi chema altădată. Fiţi binecuvântaţi!

 Sus 

 

Bucureşti, 16 oct. 1965

TIHAN, COMPOZITOR DIN ZEFIRIUS(II)

Siu Karta: - Cel care a binecuvântat venirea noastră la voi, să vă binecuvânteze pe voi, dragii noştri... Aţi dorit să vină fratele nostru, iată-l, vă stă la dispoziţie!

Tihan: - Prea iubiţii mei! Mi se pare că v-am povestit până la plecarea mea în lumea fericiţilor...

George: - Da, începuseşi să intri în amănunte...

Tihan: - După cum v-am spus, eu mă ocupam cu muzica. Compuneam, dar majoritatea compoziţiilor mele erau de adoraţie pentru Prea Înaltul Domn, căruia i se cântau în uriaşele săli de concerte de coruri mari şi orchestre. Cele care erau de adoraţie se numeau "salvarium". Am făcut foarte multe din acestea pentru stimularea tineretului, spre o formare spiritual-artistică, aceste compoziţii numindu-se "elii", adică "luminări". Am ţinut seama şi de bătrâni, şi de vârste mijlocii. Pentru vârstele mijlocii, am compus aşa-numitele "gholatina" ceea ce înseamnă "înălţare", iar la bătrâni le-am compus "pantiru" ceea ce înseamnă "paradisul luminat al fericiţilor". Şi câte şi mai câte altele pentru copii, care se cântau prin şcoli. Cea mai desăvârşită muzică însă, cea mai profundă şi cea mai amplu tratată se numea "serni" ceea ce înseamnă "adoraţie". "Adoraţia" o poţi face şi către o persoană, dar aceasta se face în nişte temple uriaşe. La noi, cele mai importante săli sunt cele de adoraţie ale Celui Prea Înalt. Nu există clădiri care să întreacă în fast arhitectural Marea Sală de Adoraţie a Cerului Preaînalt... Ar fi o insultă! Cel ce intră în această Sală trăieşte momente înălţătoare. Poate intra la orice oră, dar numai în anumite timpuri se cântă, cântecele alese şi fixate Domnului nostru.

George: - Adică există şi un program fix de adoraţie?

Tihan: - Da, sigur; avem bătrâni care stau în strânsă legătură cu Marele nostru Stăpân. Ei vin în fruntea tuturor, ne prosternăm cu toţii, aducem cântece de adoraţie Domnului şi după aceea aşteptăm comunicări, ce ni se fac prin reprezentantul nostru: Marele Medium... care stă în faţa tuturor şi vorbeşte ceea ce i se comunică de dincolo. Comunicările pot fi scurte, pot fi foarte lungi. Poate fi o încurajare, poate fi o îndrumare, poate fi şi o mustrare. Toţi avem aceeaşi adoraţie, toţi cei din planetă avem o singură concepţie despre lume şi viaţă, împărtăşim cu toţii aceeaşi filosofie.

George: - Ce sunt "comunicările"?

Tihan: - Comunicările reprezintă pentru noi izvorul de vârf al vieţii noastre spirituale. În sală se începe printr-un concert de adoraţie, apoi ni se comunică prin marele medium cele ce Domnul nostru are de comunicat...

George: - ---adică?

Tihan: - Marele Medium se face intermediarul între noi şi Marele Creator.

George: - Ce reprezintă pentru voi acest Mare Creator?

Tihan: - Noi nu cunoaştem şi nici nu ne interesează prea mult cum şi ce este. Noi ştim una: că cele ce se comunică sunt dorinţele Celui Preaînalt, ce le are pentru evoluţia noastră, pentru creşterea noastră spirituală. Noi ştim şi suntem convinşi că cele ce vin de acolo sunt numai lucruri şi idei ce ne sunt nouă de folos. Orice aşezare trebuie să aiba un astfel de bătrân medium, în jurul căruia se adună locuitorii spre a primi binecuvântare şi îndrumare, şi alături de care se prezintă şi "adoraţiile". În "Adoraţii" se cuprinde totul: şi mulţumire, şi recunoştinţă, şi admitere, şi tot...

George: - ... şi cerere, nu?

Tihan: - ... . şi cerere, dacă e nevoie...

George: - Ce cereri faceţi voi către Cel Preaînalt?

Tihan: - Cererile noastre sunt mereu aceleaşi... şi cea mai de căpetenie cerere este de a nu mâhni pe semenul nostru cu ceva. Noi nu suportăm ca cineva să sufere cât de cât ceva de pe urma cuiva...

George: - Şi nu suferă nimeni?

Tihan: - La noi nu. Nu există suferinţă. Nu sunt nici toţi la fel de avuţi, nu au toţi aceeaşi stare materială. Unul poate avea slujbe înalte, alţii moşteniri de la părinţi, alţii nu au fost dotaţi, nu au nici moşteniri de la părinţi, şi nici ridicaţi pe trepte mai înalte nu sunt... şi atunci cei înstăriţi iau pe aceştia pe lângă ei, ridicându-i, nu umilindu-i, mâncând cu ei la aceeaşi masă. Cel avut iubindu-i, iar cei miluiţi respectându-i. Şi aşa, sunt familii formate din multe familii, şi în felul acesta nu există lipsuri materiale, nici suferinţă. De aceea, singura cerere este aceea de a nu jigni pe cel de lângă tine, adică să nu se simta el înfrânt, umilit alături de tine... Eu am umblat foarte mult, trezind şi aprinzând lumini scânteietoare pentru adoraţia Marelui nostru Stăpân... De aceea, am fost foarte avut şi cu o bună stare materială, pentru că nu am cântat numai în săli de adoraţie, ci am cântat tuturor şi pretutindeni.

George: - Aveaţi şi muzică de dans?

Tihan: - Nu cunosc termenul acesta!

George: - Balet, dansuri nu aveţi?

Tihan: - Îmi sunt străine termenele acestea!

George: - La voi nu se face muzică pe care tineri şi tinere să facă tot felul de figuri, care să exprime, să zicem, zborul lebedelor sau deschiderea florilor sau câte altele?

Tihan: - Da, înţeleg! Vrei să spui despre "cnicnos", care prezintă un subiect prin mişcări, prin mlădiere şi graţie... Da, este o artă desăvârşită, dar eu nu m-am ocupat cu ea. N-am fost atât de cuprinzător.

George: - Dar tinerii nu se distrează între ei? Nu dansează?

Tihan: - Da, tinerii au şi ei distracţiile lor, muzica lor, dar "dans" nu ştiu ce este.

George: - Când 2 tineri se iubesc şi se pregătesc să se unească, fac petreceri şi ascultând muzică, fac tot felul de mişcări în ritmul muzicii.

Tihan: - La noi, cei ce se iubesc fac plimbări prin locuri prea frumoase şi pline de farmec, merg la concerte şi la diferite forme de prezentare artistică... ce-mi spui tu, nu cunosc...

George: - Să revenim la bătrânii îndrumători. Cine-i recrutează şi cine-i alege?

Tihan: - Ei sunt indicaţi de Cel ce comunică prin mediumitate. Aceştia sunt chemaţi şi se spune prin comunicări: cutare şi cutare se duce în cutare loc. Se aleg nu de noi, deci, şi prin comunicare, cel numit este respectat şi ascultat de cei în mijlocul cărora a fost trimis, iar el se străduieşte pentru a deveni reprezentant şi comunicant al cercului respectiv.

George: - Fără nici un fel de şcoală?

Tihan: - Ei, dar ei nu sunt aleşi din şcoală, ci după ani şi ani, după sute de ani de viaţă. Trebuie să aibă cel puţin 200 de ani vârsta şi nu contează şcoala ce a urmat. În momentul când e numit prin comunicare, orice a lucrat înainte părăseşte şi îşi urmează trasarea.

George: - Există vreo şcoală înaltă, specializată cu problemele vieţii nemuririi şi cerului?

Tihan: - Da, există. Şi numai cine nu vrea, nu merge la această şcoală. Dar e mai mult pentru oameni maturi. Oricare îşi face o meserie, dar dacă nu trece prin această şcoala, nu e complet. Profesorii acestei şcoli sunt cei mai înţelepţi dintre bătrâni, cei mai iscutiţi, cei mai mari gânditori... Nu sunt primiţi copii. Copiilor li se dă educaţia de către părinţii lor. Această şcoală nu este decât de 7 ani şi se numeşte "Leghi tinoro", ceea ce înseamnă "Ştiinţa despre ceruri".

George: - Ai urmat-o şi tu?

Tihan: - Da. . pe la 50 de ani.

George: - De ce nu ai fost mai devreme?

Tihan: - Eram prea ocupat.

George: - Cam de la ce vârstă sunt primiţi în acea şcoală?

Tihan: - De la 40 de ani, dar puţini merg la 40 de ani, mai ales cei care nu au preocupări mai importante. În orice caz, nu există om cu post de răspundere care să nu treacă prin această şcoală de înaltă spiritualitate.

George: - Merg şi bărbaţi, şi femei?

Tihan: - Cum numai bărbaţi?... Vin şi femei, dar foarte puţine... cam 5%. La noi, femeia este socotită ca ceva sfânt!

George: - La voi, se despart după căsătorie?

Tihan: - Da, plecând unul dintre ei din trup, altfel nu se cunoaşte despărţirea...

George: - Dar dacă nu se împacă între ei, ce se întâmplă?

Tihan: - Dar care e motivul să nu se împace?

George: - Nepotriviri. Nu a fost unul pentru celălalt şi nu prea merge bine treaba.

Tihan: - Nu există asta la noi! Bărbatul stă şi peste suta de ani şi nu se apropie de cineva până nu găseşte pe acea fată de care să aiba un sentiment de adoraţie, de sfinţenie. La noi unirea este socotită ceva sfânt... FEMEIA ESTE PENTRU NOI UN LOCAŞ SFÂNT... Femeia, la rândul ei, vede totul în bărbat şi, în această iubire şi adoraţie reciprocă, se unesc, se înalţă şi se desăvârşesc.

George: - Mânăstiri aveţi?

Tihan: - Ce-s alea "mânăstiri"?

George: - Locuri, aşezâminte în care oamenii se retrag de lume, fug de sexul opus şi trăiesc în singurătate sau într-o comunitate restrânsă, în care se practică asceza şi un anumit program de închinări şi slujbe...

Tihan: - Aşa ceva, la noi nu se cunoaşte. De lume nu fuge nimeni, pentru că lumea nu este o momeală... nu este o pantă pe care se alunecă, nu e o prăpastie în care să cadă... Chiar dacă cineva este slab înzestrat spiritual, acela este ajutat de toţi cei din jurul lui... Cât priveşte fuga de sexul opus, am mai spus şi repet: pentru noi, femeia este ceva sfânt, şi pentru femeie la fel... Bărbatul este ceva desăvârşit, iar unirea între ei, dragostea dintre ei în unire îi ajută să se desăvârşească. Nu există ca un bărbat să aibă atracţie spre mai multe femei, pe cea ce o iubeste se uneşte cu ea prin căsătorie, ducându-şi drumul, urcând treaptă cu treaptă pe scara perfecţiunii. Am spus şi repet: nu cunoaşte bărbatul pe altcineva decât pe femeia lui şi nici o femeie nu poate să meargă la 2 bărbaţi. Cei care ţin legătura permanent cu cerul, cum spuneţi voi că sunt cei din mânăstiri, la noi sunt bătrânii pe care îi considerăm farurile noastre, iar noi, din orice stare socială am fi, suntem supuşi şi sub ascultarea îndrumărilor Lui.

George: - Adică "bătrânii" care vă conduc spiritualiceşte sunt recrutaţi dintre cei necăsătoriţi?

Tihan: - Ba nu! Poate să aibă şi soţie. Este o raritate extremă la noi ca un bărbat de 2-300 de ani să rămână fără soţie. Rămânând cineva fără soţie, chiar de nu este ales prin comunicare, el merge alături de bătrâni, slujind alături de ei, şi altă femeie pentru el nu mai există în viaţă.

George: - Cum arată o sală mare de adoraţie?

Tihan: - Construcţia este măreaţă, după cum am spus. Urci mai multe sau mai puţine scări... din ce e construită ea... materialele nu ştiu dacă voi o să înţelegeţi... e un material tare lucios, adus din munţi, cu fel de fel de culori; acoperişul se face dintr-un material mai uşor, în forme aparte, cu foarte multe figuri, cu fel de fel de simboluri, care fiecare are un înţeles anume. Pe afară există un gen de ornamente, în interior altă ornamentaţie, care fiecare exprimă şi reprezintă ceva. Înăuntru avem un fel de "şezări" pe care fiecare se aşează. Ornamentaţiile, după cum am spus, prezintă toate anumite simboluri, iar pe fundalul sălii este prezentat Stăpânul nostru, care exprimă şi forţă, şi bunătate de Părinte. În unele părţi iese în relief, în alte părţi este pictat cu culori diferite, fiecare după posibilităţile lui de creaţie. Acolo sunt foarte multe lumini aprinse, precum şi locuri unde se ard mirodenii. Sunt apoi locurile rezervate orchestrei şi corurilor, şi toată lumea cântă uneori odată cu orchestra. Sunt momente când cântă numai orchestra, alteori când cântă numai corul... Fel şi chip. Ornamentaţia este însă sublimă! EA, ORNAMENTAŢIA ESTE ACEEA CARE A TREZIT ÎN MINE MUZICA, ALĂTURI DE URIAŞUL INSTRUMENT DE CARE M-AM ATINS ŞI A CÂNTAT... Există 4 instrumente cu clape: "mihnar", "trechin", "hartes" şi încă unul... nu-mi mai amintesc... Dragii mei, să rămânem aici şi am să vă povestesc altă dată cum am părăsit trupul şi m-am rupt de planeta mea...

George: - Copii ai avut?

Tihan: - Nu.

George: - De ce?

Tihan: - Nu am avut, şi atât...

Siu Karta: - Fiţi binecuvântaţi, iubiţii noştri. Bucuraţi-vă de cele auzite şi cer ploaia de har a Stăpânului să vină peste voi!

 Sus 

 

Bucureşti, 17 0ctombrie 1965

TIHAN-compozitor din Zefirius(III)

 

Veronica: - Da! Au venit Siu Karta şi Tihan... L-am salutat.

Siu Karta: - Cel care a intervenit pentru venirea noastră la voi, să vă binecuvânteze, prea iubiţii noştri prieteni!

George: - Iubite Tihan, cine este pentru voi ceea ce tu ai numit "Cel Preaînalt"?

Tihan: - Este creatorul a tot ce există în univers. Se ştie că El este Cel ce împlineşte cele bune între oameni, Cel ce ascultă şi Cel ce răspunde cererilor. El este Cel care, după întoarcerea noastră din trup, ne rânduieşte pe fiecare după voinţa Sa.

George: - De Iisus Hristos aţi auzit?

Tihan: - Da. Se ştie...

George: - Ce se ştie?

Tihan: - Că prin voinţa Tatălui, a Celui Atotputernic, a fost trimis "Cuvântul Lui" să se întrupeze pe o planetă numita Pământ... Că această prezentare s-ar fi făcut prin intermediul unei tinere numită Gelium, care înseamnă curăţenie, bunătate, milă, bunătate şi, pentru că era extrem de dotat, chiar casnicii Lui, adică cei care L-au primit, prin chinuri groaznice L-ar fi ucis. Aceasta s-a spus prin bătrânii noştri, acum cu mult timp în urmă. Iar că cel ucis de ei a fost luat de Cel ce l-a fost trimis, de Părintele Ceresc, şi readus din locul de unde plecase. A fost întrebat de ai noştri dacă a fost un prooroc, "un trimis al gloriosului Domn" şi s-a răspuns aşa: "A fost însuşi VOINŢA CELUI PREAÎNALT". Asta ştim noi.

George: - Între cei din Zefirius sunt cinstiţi marii prooroci? Marii... "sfinţi"?

Tihan: - Noi nu avem "sfinţi"... avem însă "reprezentanţi" ai Gloriosului Domn, şi noi pentru ei avem o deosebită stimă şi recunoştinţă.

George: - Şi după ce aceştia părăsesc trupul, le păstraţi amintirea?

Tihan: - Nu numai atât... Însaşi viaţa lor ne este ca un exemplu şi o plăcută amintire.

George: - Aş mai vrea să ne mai spui câteva cuvinte despre modul în care este uşurată munca fizică în Zefirius, ce fel de maşini sunt şi ce munci fac ele?

Tihan: - Depinde de muncă. În maşini suntem recunoscuţi ca cei mai avansaţi din toate planetele. Deplasările se fac tot cu maşini... atât pe uscat şi pe ape, cât şi în aer. Folosim însă şi tracţiunea animală, ca obiceiuri locale. Depinde la ce distanţă se face deplasarea. Fiecare acolo are maşina lui cu care se deplasează. Se pot folosi maşinile şi în comun, acele "aihtoane" cum le spunem noi, care sunt mai lungi.

George: - Dar în gospodărie ce maşini aveţi?

Tihan: - De tot felul. Totul se face cu maşini, cu aparate - curăţenia, gătitul, toate...

George: - Şi ce energie foloseaţi?

Tihan: - Instalaţiile care erau făcute pentru locuinţe.

George: -Dar ce energie foloseau?

Tihan: - Cum ce energie... nu înţeleg.

George: - Uite, la noi mâncarea se încălzeşte sub flacăra unui gaz, încălzirea în casă se face cu aburi fierbinţi ce trec prin ţevi metalice. La voi cum e?

Tihan: - Eu nu ştiu. Nu mi-am pus niciodată întrebarea cum merge una, alta... cei ce se ocupă cu ele ştiu.

Veronica: - Parcă îl cam plictisesc întrebările astea...

George: - Te rugăm să ne ierţi că-ţi punem astfel de întrebări, dar pe noi, care suntem în altă lume, ne interesează toate amănuntele.

Tihan: - Da, pe voi vă interesează să le ştiţi pe toate cum sunt... Toate merg automat la noi... tehnica e de înaltă clasă...

George: - Dar energie electrică aveţi acolo?

Tihan: - Acum înţeleg ce vrei să spui. Avem, sigur.

George: - Ce se face cu această energie electrică?

Tihan: - Avem şi uzine atomo-electrice. Sigur că da. Curentul este captat din marile uzine care lucrează pe bază de atom-energie. Această atom-energie, cum îi spunem noi, este folosită pretutindeni, atât în uzine şi fabrici care produc bunuri materiale, cât şi în sălile mari şi în complexele de locuinţe.

George: - Maşinile le ştii de când erai tânăr sau mai târziu?

Tihan: - M-am trezit cu ele... Pretutindeni numai aparate şi maşini, dar pe parcursul vieţii mele - că am trăit destul de mult - aceste aparate au mai evoluat, s-au mai perfecţionat. Ca şi muzica... Pe vremea când am început eu, străluceam în compoziţii. Acum sunt alţi compozitori care văd altfel, înţeleg altfel şi prezintă altfel muzica.

George: - Cu naşterile cum stăteaţi? Tu de ce n-ai avut copii?

Tihan: - Nu ştiu...

George: - Cam câţi copii pot avea oamenii?

Tihan: - Până la 4 copii. Mama e asistată la naştere de doamne specializate şi, după un timp, revine acasă, iar la 50 de zile după naştere e dusă în uriaşa sală, pentru a primi binecuvântarea, iar copilul numele. E o bucurie aparte, cu muzică şi cor şi "bătrânul" dă numele copilului, care îl vrea el sau care îl vor părinţii. După aceea, copilul este dus la părinţi şi sigur, se sărbătoreşte.

George: - Dar la căsătorii cum se face?

Tihan: - După ce tânărul a găsit pe acea fată în care vede el buna convieţuire, însoţiţi de părinţii ambilor tineri, de rude şi cunoscuţi şi cei ce îl iubesc, merg cu toţii în marea sală unde se face unirea celor doi, tot prin binecuvântarea bătrânului. E o sărbătoare mai mare decât la prezentarea noului născut. Bătrânul invocă, imploră pe Gloriosul Domn şi primind direct binecuvântarea, o transmite celor doi. Lumina aceasta, această bucurie ţine 3 zile la casa tănârului.

George: - Şi când pot dormi ei împreună? Există vreo restricţie în sensul acesta?

Tihan: - Obiceiul este asa: din momentul primirii binecuvântării, cei doi pot sta laolaltă.

George: - Şi dacă se iubesc tare, tare?... şi mai stau şi ei împreună înainte de binecuvântare?

Tihan: - Oricât ar fi atracţia de mare, laolaltă stau numai după primirea binecuvântării.

George: - Şi dacă mai sunt abateri de la legea aceasta, sunt pedepsiţi în vreun fel?

Tihan: - Nu. Nu se ia în consideraţie. O iubeşte... gata... e a lui! Nu stă nimeni să-i supravegheze sau să-i oprească... numai dacă şi-ar părăsi iubirea, dacă şi-ar minţi-o...

George: - Atunci îi pedepseşte cineva? Vreo lege?

Tihan: - Sigur că se pedepseşte! Mai întâi, nu intră în sala de adoraţie, apoi nu mai are acces în nici un grup, nici o societate. Este complet părăsit de toţi cei din jur şi nici o altă femeie nu se mai apropie de el, niciodată. Dar asta se întâmplă rar, la o sută de ani odată...

George: - Ce alte "păcate" mai pot face oamenii la voi?

Tihan: - Nu înţeleg; ce înseamnă la voi cuvântul "păcat"?

George: - Greşeli adică.

Tihan: - Aaa... jigniri aduse Celui Preaînalt!

George: - Jigniri, furturi sau crime.

Tihan: - De ce să ia de la altul? Dacă are nevoie, cere şi primeşte.

George: - Dar crime?

Tihan: - Cum adică?

George: - Unul să răpuna pe altul... să-i ia viaţa.

Tihan: - O, Doamne! Nu se întâmplă aşa ceva! Doar aşa... accidente. Şi asta, foarte rar...

George: - Ce alte greşeli s-ar mai putea face, care să fie pedepsite de lege?

Tihan: - Noi avem pe bătrâni care judecă uneori unele neînţelegeri. Aceasta se întâmplă foarte rar, dar legi care să pedepsească nu avem. Nu se fac greşeli, fiecare ştie ce are de făcut. La noi nu există acea răutate dintre oameni care se spune că există pe planeta pământului...

George: - La căsătorii se fac acte?

Tihan: - Ce-s alea - "acte"?

George: - Să se scrie pe hârtie: cutare s-a căsătorit cu cutare, la data cutare... etc.

Tihan: - Păi, ce să se mai scrie? Nu se văd? Nu sunt atâţia ochi în marea sală? Nu primesc ei binecuvântarea? Ce nevoie e să se scrie toate acestea? Nu e necesar!

George: - Dar impozit, plătiţi pentru case? Pe palatele acelea în care locuiţi?

Tihan: - Ce "impozite"?

George: - Să plăteşti bani că ai o casă.

Tihan: - Păi, dacă-i a mea, cui să-i dau?... Nu avem nimănui de dat... doar celor ce aveau nevoie de ceva şi nu aveau posibilităţi, le dădeam.

George: - Dar oameni zgârciţi aveţi pe acolo? Avari?

Tihan: - Cum "zgârciţi"?

George: - Adică să nu vrea să dea, să ţină totul numai pentru ei!

Tihan: - Nu există oameni de felul acesta printre noi... BUCURIA CEA MAI MARE A FIECĂRUIA DINTRE NOI ESTE ATUNCI CÂND POATE DA CUIVA CEVA, ATUNCI CÂND POATE SPRIJINI CU CEVA PE CINEVA CARE E ÎN LIPSĂ... Dar foarte rar se întâmplă la noi ca cineva să nu aibă ce-i trebuie şi să aibă nevoie de sprijinul altuia. Dar când cineva are o nevoie, e o mare bucurie să-i poţi da, e o mare satisfacţie. Nu înţeleg cum şi ce fel de viaţă aveţi voi acolo, nu înţeleg şi nimeni din lumea noastră, de pe planeta noastră nu poate înţelege răul, egoismul şi zgârcenia. Am auzit de termenul acesta, de "egoism" şi nu-l pot pricepe, nu pot pătrunde gândurile unui om ce poate trăi numai pentru sine, ce ţine totul numai pentru sine şi nu-l interesează nevoile semenilor lui.

Noi nu putem înţelege ce fel de oameni au putut fi aceia de pe planeta voastră, care au putut chinui pe trimisul Părintelui, pe Hristos, marea Lumină, venită din Împărăţia Luminilor, nu putem înţelege ura celor care L-au primit şi, în loc să-I înţeleagă mesajul, L-au răstălmacit şi L-au izgonit dintre ei. Ni s-a spus că planeta pământului este o planetă a suferinţei, în care, cu cât eşti mai bun şi mai luminat, cu atât ai mai mult de suferit de pe urma semenilor tăi, care în loc să te înţeleagă, caută să te desfiinţeze prin ura şi răutatea lor. Am învăţat, de asemenea, în şcoala aceea despre care vă spuneam, că există în univers spaţii în care domină întunericul şi spiritele aşa-numite "gandanice", adică negre, de culoare închisă, care au reuşit să ajungă pe pământ şi să-l conducă şi să-l stăpânească... Pentru noi, aceasta sună ca o poveste, ca un basm imaginat de cineva, şi nu am fi crezut că este real dacă nu am fi fost informaţi la timpul acela despre suferinţele Marelui Trimis al Cerului pe pământ. A fost mare nedumerire între noi, punerea Aceluia pe o cruce şi fixarea Lui pentru a fi omorât. Ne-am cutremurat cu toţii şi am lăcrimat de durere că se pot petrece astfel de lucruri, de acte în univers.

Am luat cunoştinţă, de asemenea, tot de la filozofii noştri, că Cel Preaînalt, în urma acestei nemiloase fapte, A HOTĂRÂT DESFIINŢAREA TOTALĂ ŞI DEFINITIVĂ A LUMII CELOR CU CULORI ÎNTUNECATE. CUMPLITUL DIABOLISM A FOST BLESTEMAT PENTRU TOTDEAUNA ŞI ŞTIM CĂ ÎMPĂRĂŢIA LUMINII SE PREGĂTEŞTE DE O TITANICĂ INTERVENŢIE, PREGĂTIND UN FOC DISTRUGĂTOR CA SĂ SALVEZE ŞI ACEASTĂ PLANETĂ AMĂRÂTĂ A PĂMÂNTULUI ŞI S-O ADUCĂ SĂ FIE ŞI EA O PLANETĂ CU CARE NOI SĂ PUTEM COMUNICA ŞI COLABORA.

Între planetele noastre există o strânsă colaborare ştiinţifică, artistică şi filosofică, care se realizează atât prin legături radio, cât şi prin televiziune. Mi-aduc aminte că cele mai valoroase lucrări ale mele au ajuns să fie ascultate până şi de cea de-a treia planetă, care este sub noi, ceva mai puţin evoluată ca noi, şi care face parte din familia planetelor armoniei şi luminii.

Ei, destul pentru astăzi! Mai am şi eu altele de făcut...

 Sus 

 

Bucureşti, 23 octombrie 1965

TIHAN-compozitor din Zefirius (IV)

 

Siu Karta: - Părintele Luminilor să vă binecuvânteze pe voi şi căminul vostru, prea iubiţii mei!

George: - Nu v-am deranjat?

Siu Karta: - Nu, eu eram în VI şi-mi cercetam prietenii.

Tihan: - Putem începe!

George: - Ce gânduri mai ai, cinstite Tihan? La ce mai meditezi acum?

Tihan: - Aici nu te poţi opri la un singur lucru. Parcă timpul este prea scurt ca să-l poţi împărţi...

George: - Să reiau firul întrebărilor: Zefirius, cam ce populaţie avea?

Tihan: - La părăsirea mea, se ştia de 20-22.000.000. Aşa ştiam eu.

George: - Câte ţări sunt?

Tihan: - Noi nu avem planeta împărţită pe ţări. Eram un singur neam, o singură limbă, un singur obicei. Fiecare cunoştea obiceiurile şi fiecare ştia ce are de făcut.

George: - Cine o conducea, sau mai bine zis, cum erau condusi oamenii de pe planeta ta?

Tihan: - Fiecare localitate avea două conduceri: o conducere se ocupa cu raporturile dintre oameni şi divinitate, aceasta era conducerea filosofică, care era cea mai stimată şi cea mai preţuită. Mai exista apoi o altă conducere, alcătuită din localnici iscusiţi, care se adunau sfătuindu-se şi punând la cale bunul mers al treburilor de interes obştesc, material, adică producerea şi repartizarea bunurilor materiale. Aceştia, la rândul lor, aveau în subordinea lor pe alţii, astfel încât treburile mergeau bine. Erau cinstiţi şi acei care erau dotaţi cu o pricepere organizatorică. Ei lucrau mână în mână cu conducerea bătrânilor filosofi şi nu ieşeau din cuvântul lor.

Ba, le cereau şi concursul spre a interveni la Tronul Divinităţii, pentru a primi lumina. Peste toţi, era însă un bătrân, "KERANIK", mai marele bătrânilor, care înseamnă "Cel ce primeşte lumina". Keranikul pe care eu l-am lăsat în urmă era de 500 de ani Keranik. Se numea Nahtin. Când fusese ales, mai bine zis când fusese indicat printr-o comunicare ca să fie mai-marele înţelepţilor, el avea vreo 400 şi ceva de ani, şi cu 500 avea o vârstă cam de 900 de ani...

George: - Ziare, publicaţii aveţi?

Tihan: - Daaa... Foarte, foarte dezvoltate publicaţii. Să vă spun ceva: odată s-a produs o desfacere a unui munte la o legănare a lui...

George: - Un cutremur?

Tihan: - Nu, o legănare doar. Pe la noi nu există catastrofe şi cutremure. Relieful se mişcă, dar încet. Nu provoacă accidente. Muntele de care v-am vorbit s-a desfăcut şi s-a prăvălit, ca şi cum ar fi fost făcut de o mână omenească, pentru că nu avea o temelie sănătoasă. E adevărat că curgea pe acolo o apă, pe lângă munte, şi se spunea că i s-a dat cursul apei pe acolo pentru a înfrumuseţa locurile.

George: - Cum, cine a făcut aceasta?

Tihan: - Oamenii, savanţii. La prăvălirea acestui munte, a izbucnit apa pe unde se spunea că izbucnise cândva. Acolo s-au descoperit foarte, foarte vechi maşini, care scoteau tipărituri şi s-au descoperit imense vrafuri de cărţi, care păreau că ar fi fost acoperite printr-un miracol. Probabil tot la o legănare să fi fost acoperite. Se vedea că acolo fusese cândva o mână de om care lucrase cu scop bine definit. După datele găsite în cărţi, s-a constatat că erau cu aproape 30 de mii de ani în urmă. S-au găsit aşa bogate tipărituri, că întregii planete nu ştiu câte sute de ani i-ar trebui ca să parcurgă şi să aplice ceea ce s-a găsit. Erau cărţi din toate ştiinţele, în toate domeniile, că se mirau cei din zilele noastre de strălucita civilizaţie ce era pe atunci, parcă mai avansată ca acum, încât a ieşit o poveste... a inceput să se spună că planeta noastră a obosit şi că cei de azi simt nevoia să-şi întoarcă privirile la timpurile de demult.

George: - La ce te-ai referit că planeta era mai avansată atunci?

Tihan: - M-am referit la faptul că, acum 30-40 de mii de ani, populaţia era mai puţină şi totuşi au putut avea faruri de lumină. Acum nu-i de mirare că avem mult mai mult decât atunci, acum suntem mult mai mulţi... Ia staţi. La voi, pe pământ se numără şi femeile?

George: - Da, bineînţeles!

Tihan: - La noi, numai partea bărbătească. Asta înseamnă ca să înţelegeţi că populaţia noastră este formată din peste 44 de milioane locuitori.

George: - Femeile, cu ce se ocupă în societatea voastră, au servicii, funcţii, slujbe?

Tihan: - Nu, nu. Femeia e o fiinţă gingaşă, ajută pe soţi. La noi, numai bărbaţii au ocupaţii şi servicii diverse. Femeile nu. Prea puţine doar, care au diverse talente şi le pun în aplicare: voci frumoase, talent la costumaţii, îndrumătoare la copii...

George: - Uzine şi fabrici deci aveţi şi voi.

Tihan: - Sigur, dar foarte puţini lucrează în ele, şi-s oameni specializaţi, care supraveghează maşinile ce lucrează într-o complexă automatizare.

George: - Când cineva are nevoie de un obiect oarecare, maşină sau mobilă, să zicem, cum şi-l procură?

Tihan: - Îl ia de la centrele de prezentare.

George: - Şi ce daţi pentru ele în schimb?

Tihan: - Steti...

George: - Ce sunt aceştia, bani?

Tihan: - Bani? Ce-s "bani"?

George: - Adică au o valoare care reprezintă răsplata muncii pentru a-ţi procura cele necesare.

Tihan: - Da, da. Stetii sunt la noi.

George: - Un om sărac, cât are minimum de avuţie?

Tihan: - Are cât îi trebuie. "Sărac" înseamnă să ai atât cât ai nevoie, dar nu în plus...

George: - Şi ce anume are?

Tihan: - Are o locuinţă pe măsura nevoilor lui. Dacă face între timp copii, se iau măsuri şi i se dă alta mai mare.

George: - Se ocupă cineva cu aceasta?

Tihan: - Da, e un centru care se îngrijeşte de locuinţele tuturora acelora care au nevoie. Nici nu e nevoie ca o cerere din aceasta să se spună că a ajuns până la "bătrân" să-i spună că nu-i ajunge. Noi ştim pe oricine din jur care şi ce fel de nevoie are, noi mereu îi cercetăm şi vedem ce le trebuie, ce nu au şi ce ar mai avea nevoie.

George: - Cum se repartizează stetii?

Tihan: - Cel mai puţin are 5.000 şi cel mai bine 10-15.000. Cei ce lucrează în tehnică şi construcţii de maşini, aceia merg până la 15.000 şi, din ce scoţi pe un timp, poţi trăi de 2-3 ori mai mult, fără să faci economii.

George: - O maşină cât costă la voi?

Tihan: - Cea mai mică, pentru o familie costă 25.000. Cele mai perfecţionate ajung până la 50.000. Diverşi oameni care au un lucru mai aparte, de pildă, eu, care eram compozitor, ceea ce făceam eu nu putea face oricine. Oamenii de talia mea şi alţii ca mine, marii gânditori şi savanţii, ni se trimitea de la un centru special cu maşina alimentaţia pentru o zi întreagă pentru toate persoanele din casa mea. Eu primeam cam 12.000 de steti pe lună... luna fiind de 27 de zile. Pe alimentele pe care le primeam nu dădeau bani, iar din banii primiţi de mine trăiau şi cele 7 familii care făceau parte din familia mea. Fiecare familie avea maşină personală şi avea libertatea oricând să se ducă oriunde doreşte.

George: - Tu ai avut mediumitate?

Tihan: - Nu, dar aveam un simţ şi o vedere clară. Simţeam ce trebuie să fac şi vedeam cum. Şi aceasta a avansat odată cu vârsta. Eram nespus de ajutat de soţia mea, lucram împreună, mergeam la "bătrân" când aveam vreo problema, şi el îmi controla dacă e bine să încep lucrul.

George: - După cum se vede, toţi bătrânii aveau mediumitate.

Tihan: - Da! Se rugau şi repede vorbeau cu cineva, cu oricine şi oricând din cei de dincolo.

George: - Câte planete ştii că există locuite şi ce ştii de viaţa de pe ele?

Tihan: - Ştiu că, împreună cu pământul, sunt 4. Dar detalii nu cunosc. Existau alţi savanţi care ştiau tot şi de toate despre planete. Se vorbea despre planeta voastră, este o planetă mult inferioară şi regret că trebuie să spun, dar se ştia de toată lumea că e o planetă sălbatică...

George: - Cum sălbatică? Voi ştiţi ce e sălbăticia?

Tihan: - Da, ştim. Sălbăticie e acolo unde nu e armonie, unde nu e înţelegere, unde sunt limbi multe, unde fiecare înţelege altceva decât ce trebuie şi unde, din cauza rătăcirii, nu se cunoaşte ADEVĂRUL... Ştim că pe pământ domneşte RĂTĂCIREA... HAOSUL MINTAL... ceea ce înseamnă pentru noi: ÎNTUNERICUL... Îmi pare rău să spun, dar noi numim pământul COPILUL VITREG ŞI NEREUŞIT AL MARELUI CREATOR... cu toate că nu Creatorul a creat rătăcirea, nu Creatorul a scornit minciuna, nu Creatorul este acela care a creat ceva şi apoi s-a vazut nevoit să zvârle în foc propria Lui creaţie. Vedeţi voi, termenul de C R E A T O R are foarte multe înţelesuri. El a fost un creator, în sensul că El a creat o partitură, o compoziţie pe care a cântat-o din Înaltul său Lăcaş tuturor lumilor care erau sub El. Multe lumi au ascultat această partitură, multe lumi au înţeles această compoziţie divină care reprezintă: TIPARUL ARMONIOS AL VIEŢII.

Multe lumi au fost care au ascultat această divină muzică şi au reuşit, de-a lungul mileniilor, să devină ASEMENEA CHIPULUI DIVIN... dar a existat o lume, undeva, la periferia universului, care din lene şi comoditate, n-a ascultat acea divină partitură, şi atunci, din lene şi comoditate, a căzut în NEŞTIINŢĂ, şi din neştiinţă în ORBIRE, şi din orbire a căzut definitiv şi pentru totdeauna în URĂ, în MINCIUNĂ, în NEDREPTATE şi într-un cuvânt spus, în SĂLBĂTICIA RĂUTĂŢII...

Tăcere...

George: - Constat că aveţi o înţelegere foarte superioară şi expresivă a esenţei pământene.

Tihan: - Da. În cei 7 ani de care vă povesteam, în şcoala aceea de filosofie, m-a impresionat viaţa Trimisului Luminii, Iisus Hristos, şi am căutat să aprofundez, să înţeleg mai bine această lume bizara şi sălbatică a pământului. Am citit cartea unui mare gânditor Denprinius, care, specializat în toate problemele planetare şi a lumii de lumină, zic, am citit şi studiat cartea acestui mare gânditor, şi am reuşit să înţeleg ceea ce era greu de înţeles pentru lumea noastră, am înţeles dezacordurile şi disonanţele acestei rătăcite. Nu mi-a fost greu. Cartea era scrisă cu o deosebită măiestrie şi cu o adâncă înţelegere, astfel că pot spune că am fost unul dintre puţinii care înţeleseseră de ce fusese crucificat Hristos, Lumina lumii pământene. Am mai citit, de asemenea, că s-a întors Hristos de pe pământ zdrobit sufleteşte, distrus de atâta neînţelegere, de atâta ipocrizie, de atâta falsitate şi răutate. Mi-am zis: Nu au meritat pământenii Acest Înalt Trimis, nu au meritat pământenii un savant atât de mare, Fiu al însuşi Marelui Creator al universului. M-am revoltat în mine şi am zis: "De ce nu am avut şi noi, cei din Zefirius, parte să ne viziteze o Persoană din însăşi Fiinţa Divină, din însăşi inabordabilul Opal?... "

George: - Cum? Pe planeta voastră nu a venit nimeni din Opal?

Tihan: - Nu, n-a fost nevoie! Pentru că bătrânii noştri, unii dintre ei au legături - e drept, destul de rar - şi cu fiinţe Opalice. Zic, mi-am spus, la noi să fi venit Hristos Iisus... am fi lăsat toţi, toate şi L-am fi ascultat tot timpul. Eu unul cred că aş fi uitat şi de muzică, şi de compoziţii, şi L-aş fi urmat pretutindeni să-L privesc, să-L ascult şi iar să-L privesc...

Tăcere prelungă...

George: - Minunat vorbeşti, maestre!

Tihan: - Mi-aţi răscolit amintirile...

Tăcere...

Tihan: - De aceea v-am spus că mă plec în faţa unuia ca Beethoven, ca Mozart, ca Wagner. Tot ceea ce au compus ei, pentru mine reprezintă mult mai mult decât ceea ce am făcut eu în Zefirius, pentru că ei, în întuneric fiind, au vorbit prin limbajul muzical despre Lumină. De ar fi fost după mine, i-aş fi urcat în VIII, în IX chiar, în Oraşul de Aur! pentru că au fost adevăraţi martiri...

Destul pe azi! Mă gândesc că poate nu întâmplator am luat noi legătura, eu din Zefirius, voi... de pe pământ. Fie ca prietenia noastră să fie pecetluită de Cel Preaînalt...

 Sus 

 

Bucureşti, 18 noi. 1965

TIHAN -Compozitor din Zefirius (V)

 

Venind cei doi, Tihan şi Siu Karta, am rostit un salut prelung, plin de admiraţie şi recunoştinţă.

George: - Acum renunţ la întrebări şi să ne mai spui tu din tainele ce ţi s-au părut taine în jurul tău.

Tihan: - Cu adevărat, vieţile ascund taine, atât cele planetare, cât şi cele celeste. Întrebarea este dacă tu poţi înţelege taina! O poţi înţelege? O poţi pătrunde? O poţi simţi?

Sunt oameni care, pe planete fiind, văd cu ochiul minţii, simt şi înţeleg. Unii au puterea de a o cultiva, de a o exploata şi de a se îmbogăţi. Alţii trec pe lângă ea ca o întâmplare aruncată la nimereală, unii merg ca într-o beznă, fără să înţeleagă, fără să vadă, fără să simtă ceva. Din aceştia din urmă sunt foarte mulţi pe planeta pământului... "Taina" e cu atât mai frumoasă cu cât te lupţi singur să o descifrezi, să o descoperi şi, încet, singur să guşti din miezul ei. Pe cât e de gustoasă când ai dat de miezul ei, pe atât e de dureroasă când climatul ce te înconjoară nu-ţi dă prilejul să dezvolţi şi să cultivi propria descoperire. Acum vorbesc despre tainele vieţii de pe planeta pe care am fost, Zefirius. În lumea aceea din care m-am desprins, oamenii beneficiază de un climat atât de prielnic, care le dă şi posibilitatea de pătrundere, de înţelegere, de dezvoltare a simţurilor, prin care să înţeleagă tainele în care sunt ei. De aceea, am ajuns la o civilizaţie înfloritoare şi, deşi pământenii au prins cu undele lor ceva, nu au înţeles ceea ce au prins. O civilizaţie nu poate depăşi curăţenia, cinstea şi respectul unuia faţă de celălalt şi de aceea îndrăznesc să zic că locuitorii planetei Zefirius încep trăirea frumuseţii de unde mă găsesc eu acum, chiar de pe planeta lor, mergând şi urcând mereu, trecând dintr-un rai în altul mai mare, mai frumos, mai perfect; dintr-o fericire, în alta mai mare, mai perfectă, mai luminoasă... Tainele vieţii în care mă găsesc acum nu se pot exprima în cuvinte, nu se pot demonstra, iar voi nu le puteţi experimenta. Ridicându-vă însă spiritul la înălţimea lor, atunci le veţi înţelege, le veţi pătrunde şi iarăşi... nici voi nu le veţi putea descrie... Atât pot să-ţi spun referitor la taine.

George: - Te rog acum să ne vorbeşti despre modul cum ai părăsit planeta Zefirius.

Tihan: - Când am fost anunţat că mă voi dezbrăca de chipul omului planetar şi voi rămâne adevărata persoană a omului spiritualizat, am primit aceasta cu o bucurie ce nu se poate exprima. Despărţirea a fost uşoară. Am fost luat în primire de unul din povăţuitorii ce i-am avut în viaţă şi dus în faţa Tronului Divin, pentru a mă închina şi primi Lumina din privirea dumnezeirii Sale şi prin hotărâre, deşi tacită, dar mi-am dat seama că a fost dată, am fost dus la locul meu de odihnă. M-am minunat când l-am văzut, pentru că în viaţă, deşi foarte multe mi s-au arătat, totuşi locul meu de odihnă de aici nimeni, niciodată nu mi l-a arătat. M-am închinat cu respect şi recunoştinţă marelui Tron al Marelui Guvernator ce conduce totul prin voinţă, văzând locul meu, rezervat de bunătatea Sa şi construit prin modestele mele eforturi.

George: - Spune-mi, cum era Marele Tron? Ce-ai văzut?

Tihan: - Pe un tron ce nu se poate descrie, stătea un bărbat care avea o privire plină de lumină, de bunătate, de severitate şi de o putere care te făcea să înţelegi că în privirea Sa prinde totul. Nu se poate spune miile şi milioanele de fiinţe aşezate într-o desăvârşită ordine şi armonie, cât puteai cuprinde în jurul Tronului. Unii parcă aşteptau ordine, majoritatea însă umplea atmosfera de un farmec şi o muzicalitate care simţeai că te topeşte. Ştiu că acesta era ultimul Loc, Culmea Tuturor Luminilor, a ştiinţei şi a muzicii, mai frumos, mai perfect, mai luminos decât ceea ce poate fi numit...

George: - Locul acesta e în Oraşul De Aur sau mai sus?

Tihan: - Nu ştiu. Ştiu că e ultimul şi cel mai înalt cer... Aşezat în locul meu de odihnă, am fost înconjurat cu atâta bucurie de cei ce m-au primit, încât a fost o sărbătoare pentru mine. De cunoscut... nu cunoşteam pe nimeni, dar pe toţi îi simţeam prietenii mei, toţi ne simţeam ca într-o familie. Astfel îmi duc viaţa, fără să am timp să înţeleg, să aprofundez tainele şi frumuseţile ce mă înconjoară.

George: - Vrei să ne arăţi locul tău prin ecran?

Tihan: - Vă invit la mine când veţi călători în VI.

George: - Baza spirituală, vrei să ne-o arăţi?

Veronica: - Alb curat, cu triunghi ce iese dintr-o cupă... Vrei să ne spui ce înseamnă triunghiul cu vârful în jos în cupa?

Tihan: - Cupa e inima vie care primeşte comunicările lucrului prescris şi vederea prin triunghi.

George: - Ce înseamnă triunghiul?

Tihan: - Semnul puterii prin care lucrez.

George: - Dar de ce triunghi?

Tihan: - Asta să-l întrebi pe cine l-a făcut! Ei, noi ne retragem, dragii mei...

George: - Unde sunteţi acum?

Tihan: - În stratul III. Fiţi binecuvântaţi! Cel ce binecuvântează toate, să vă binecuvânteze şi să vă dea putere şi pricepere.

Veronica: - A plecat Tihan...

Siu Karta: - Eu, ce să vă mai spun? Vin la voi destul de des... Mă bucur, plec şi gata... Acum nu am ce să vă mai spun, decât că cer binecuvântarea Stăpânului nostru pentru voi şi lucrul vostru!

 Sus 

 

Bucureşti, 13 octombrie 1965

JOHANNES BRAHMS

Compozitor german, sec. XIX

-gri deschis, guler alb

-stratul IV

 

Am chemat pe Johannes Brahms şi pe Hector Berlioz, atât Brahms, cât şi Berlioz fiind unii din cei mai iubiţi de mine.

Brahms a scris 4 simfonii, care sunt de o adâncime şi care au o construcţie orchestrală cu o arhitectură pur şi simplu magistrală. Toate 4 îmi sunt nu plăcute... simt necesitatea de a le asculta, la răstimpuri simt setea de a lua contact cu arhitectura muzicală a magistrului Brahms.

Începutul simfoniei a II-a, împletirea aceea sublimă între corzi şi suflători, dizertaţia aceea muzicală, de o adâncime şi un calm divin, constituie pentru mine fundalul celor mai profunde meditaţii. A mai scris 2 concerte pentru pian şi orchestră, cu nu caracter de-a dreptul grandios... Da. Brahms e grandios, e sublim, e divin! Să-mi fie cu iertare îndrăzneala, dar pentru mine Brahms, din punct de vedere al arhitecturii muzicale, simfonismul lui Brahms reprezintă piscul neegalat al compoziţiei orchestrale. Brahms compune în plină epocă romantică, dar el rămâne un clasic singular, un anahoret îndrăzneţ, străin de dulcegării şi sentimentalisme... Brahms rămâne compozitorul care scrie o muzică de grandoare... polară. Brahms e dinamic, e tumultos prin excelenţă, e plin de efervescenţă în inegalabilele sale contraste lirice, de un lirism sobru, măsurat, reţinut şi dens. Acesta este cuvântul: D E N S, muzica lui e densă, concentrată, abundă în strălucitoare reflexe, fantezia sa, cu care îşi comentează propriile teme şi idei. Dacă ar fi să-mi aleg un compozitor cu care să mă retrag într-o pustie, acesta nu ar fi nici Wagner, nici Beethoven, ci inegalabilul Brahms!

Brahms: - În numele Aceluia prin care m-aţi chemat, fiţi binecuvântaţi, iubiţii mei prieteni! Vă mulţumesc pentru simpatia voastră, mă bucură dragostea ce o aveţi pentru lucrările mele, mă bucură nespus faptul că aţi reuşit să înţelegeţi ceea ce eu am vrut să exprim în muzica mea: frumuseţea perfecţiunii, măreţia gândirii, grandoarea contemplaţiei. Mă găsesc în oraşul IV, sunt foarte liniştit şi respectat de cei din jur şi mă bucur de o iubire şi o preţuire la care niciodată nu am putut visa. Muzica mea pe pământ nu prea a fost înţeleasă, şi acum, în zilele acestea, puţini sunt care bănuiesc, care pătrund limbajul meu. Am fost şi am rămas un meditativ. Acum gândesc şi reflectez asupra frumuseţilor ce mă înconjoară şi mai ales mă bucur de darul ce l-am primit, de a putea asculta muzica celorlalte straturi.

George: - Cum? Tu în IV poţi asculta din V, VI şi aşa mai departe?

Brahms: - Da. Am primit acest dar unic, pe care doar câţiva doar din stratul meu îl au, acela de a putea asculta muzica spaţiilor celeste. Am fost chemat deseori până chiar şi în stratul VII de confraţi de-ai mei, muzicieni ca şi mine, compozitori ce au trăit pe pământ sau pe alte planete. Merg la Mozart în V şi la Wagner, merg la Beethoven în VI, mă cheama Medanium în VII...

George: - Cine este acest Medanium?

Brahms: - Este un compozitor mult iubit, care a trăit cu multe mii de ani în urmă pe planeta Taitun...

George: - Dar în straturile de deasupra ta, te duci când vrei?

Brahms: - În V am libertatea de a merge aproape oricând, în VI şi VII numai când sunt chemat.

George: - Cum se explică prietenia ta cu Medanium din VII?

Brahms: - El a fost cel ce m-a inspirat. Medanium a fost cel ce mi-a călăuzit paşii. Când compuneam, simţeam prezenţa cuiva lângă mine care-mi sufla, care-mi spunea cum şi în ce fel să tratez ideile muzicale ce le aveam. Dar şi ideile, nu erau ale mele, toate erau ale lui... Tot ce am făcut eu, lui se datoreşte, eu nu am fost decât un simplu instrument în mâna lui; de aceea, am şi compus puţin...

George: - E drept. Şi eu m-am mirat de ce tu eşti singurul compozitor german care ai scris atât de puţin. E adevarăt însă că tot ceea ce ai scris e de o înaltă calitate.

Brahms: - Ştiu cât de mult îmi iubeşti muzica, dar acum ai aflat. Nu e muzica mea, ci a celor din VII...

Tăcere...

Brahms: - Acum gândesc... Muzică fac, dar puţin... Mai compun, inspirat de frumuseţile înconjurătoare şi mi-am făcut un instrument care nu ştiu să vi-l prezint... e un fel de orgă. Petrecerea mea însă să ştiţi ce este: ascultarea muzicii straturilor superioare, a cerurilor care cântă, cântă neîncetat...

George: - Eşti cu discul tău?

Brahms: - Da. Mi-am găsit uşor partea mea, pentru că cu ea am fost şi în viaţa pământească.

George: - Mai ţii minte alte călătorii făcute pe pământ?

Brahms: - Nu, nu mai îmi amintesc!

George: - Dar când ai fost ultima oară pe pământ, ştii?

Brahms: - Asta da, sigur. Dar nu ţin minte anii...

George: - Ştii cumva evenimentele ce s-au petrecut pe pământ de când ai plecat?

Brahms: - Nu.

George: - N-ai auzit de nişte războaie ce au fost pe pământ?

Brahms: - Nu ştiu, nu mă ocup cu aşa ceva...

Veronica: - Pare tăcut, retras, parcă nu ar vrea să mai continue prea mult cu noi discuţia...

George: - Nu te simţi bine la noi? Te-am deranjat cumva?

Brahms: - Nu, dar eu mai mult ascult şi privesc. Nu prea îmi place să vorbesc.

George: - Dorim acum să-ţi vedem culorile de bază!

Veronica: - Are un gri alb, extrem de deschis şi până la jumătatea pieptului e alb, alb curat...

George: - Îţi mulţumim, dragul nostru!

 Sus 

 

Bucureşti, 13 octombrie 1965

HECTOR BERLIOZ

Compozitor francez sec. XIX.

-alburiu

-stratul V

 

Dacă Brahms este un clasic în plină perioadă romantică, Berlioz în schimb este un "romantic" în adevăratul înţeles al cuvântului. Muzica lui m-a pasionat: verva lui, fantezia extraordinară, stilul lui, cu totul personal, care a întâmpinat atâtea ostilităţi din partea celor ce-l înconjurau. Până la urmă, stilul lui Berlioz s-a impus, încât astăzi, indiscutabil, este cel mai mare compozitor al Franţei.

Lucrările lui capitale sunt "Simfonia Fantastică", o poveste fantastică, inspirată din propria-i viaţă şi mai ales măreţul, grandiosul "Requiem", prea puţin cunoscut, chiar de cei mai pasionaţi amatori de muzică, deoarece este o lucrare amplă şi foarte greu de interpretat, deoarece este compusă pentru 4 orchestre şi 4 coruri, care trebuie amplasate în cele 4 colţuri ale unei săli; ori, acest lucru este practic imposibil. Lucrarea totuşi s-a cântat, însă numai de câteva ori. Nu s-au tras discuri, iar benzile nu circulă decât între staţiile de radiodifuziune.

Lucrarea este grandioasă, nu are rost s-o descriu, dar nu pot să nu amintesc de un excepţional pasaj, atunci când trompetele din 4 colţuri anunţă lumii începerea "judecăţii de apoi": "Tuba mirum spargens sonum ex sepulcra regionum" ceea ce înseamnă "trompetele păcii vor sparge spaţiile în zonele celor morţi", ridicând pe cei de dincolo în faţa Scaunului Marelui Judecător.

Veronica: - E un chip vesel, bărbat frumos, cu priviri blajine de om comunicativ şi simpatic... totuşi, în trăsăturile lui se vede că ascunde ceva...

George: - Iubite Berlioz, ce nume ţi-au dat fraţii tăi?

Berlioz: - Fraţii mei, pe lângă care stau acum şi mă iubesc mult, îmi spun Peni-Pens, ceea ce în limbajul nostru înseamnă "omul vesel". Eu sunt vesel şi cum să nu fiu, când mă găsesc într-o permanentă veselie şi frumuseţe, pe care nu mi-am închipuit-o niciodată în viaţa pământeană. Fratele meu, pe care îl iubesc mult de tot şi care şi el mă iubeşte- Beethoven - stă aproape de mine, vine deseori la mine pentru a se recrea în prezenţa mea. Beethoven e o fire închisă în sine şi, în apropierea mea, se simte bine. Eu sunt opusul firii lui şi în felul acesta ne destăinuim tainele unul altuia, ceea ce vrea el să pătrundă în această lume variată şi în frumuseţile ce ne înconjoară. E mult, mult, foarte mult de lucru şi trebuie multe secole să poţi pătrunde. Trebuie să sari ca o pasăre veselă de pe o creangă pe alta, fără să-ţi fixezi munca şi strădania într-un singur loc, când ai atâtea variaţii. De aceea, mă ţine Beethoven lângă el! Eu îl trezesc, îl chem şi-l fac să sară de pe o cracă pe alta... Beethoven e mai mult în VI, pentru că e chemat de prietenii şi fraţii săi, dar el vine mai des în V la mine, pentru că ne înţelegem şi colaborăm la perfecţie. Eu nu prea mă simt bine în VI, e prea multă lumină pentru mine. Stratul V pentru mine este arhi-suficient, iar cu Beethoven alături de mine facem un cuplu în jurul căruia se adună sute şi mii de fraţi de-ai noştri să ne asculte muzica.

George: - La ce instrumente cântaţi?

Berlioz: - Beethoven şi-a făcut şi la mine un pian. Eu am un instrument de suflat, ceva între flaut şi oboi. Şi astfel, împreună, creem o atmosfera încântătoare pentru noi, în primul rând, şi pentru ei ce vin să ne asculte.

George: - Ai putea să-ţi aminteşti ce ai compus pe pământ?

Berlioz: - Nu mă întreba, te rog, ce-a fost pe pământ. Nici nu vreau să-mi amintesc de câte am suferit pe pământ! Când văd ce e aici, atât de mic şi neînsemnat mi se pare ceea ce am făcut eu acolo, incat nici nu mă gindesc la ele.

George: - Şi totuşi, totuşi "Requiem-ul" tău, la care ai muncit şi ai pus atâta suflet, nu se poate să nu-ţi aminteşti de el...

Berlioz: - Da, da. Într-adevăr, requiem-ul; în el am dat tot ce am avut bun în mine.

George: - Îţi mai aminteşti ceva din ce ai compus?

Berlioz: - Dacă-mi mai spui tu, poate că da, altfel nu.

George: - Ai mai fost pe pământ vreodată?

Berlioz: - Da, ştiu că am mai fost încă o dată.

George: - Ţi-a spus cineva sau ţi-aminteşti tu?

Berlioz: - Mi-a spus cineva, da, că am fi lucrat împreună cu acest frate, tot din V. Zice el că am fi lucrat un fel de dascăli educatori ai unui trib prin Asia, Africa... nu-mi mai aduc aminte. El a rămas în V şi nu a mai venit pe pământ, şi când m-am întors din ultima călătorie, ne-am reîntâlnit.

George: - Cum îl cheamă?

Berlioz: - Sentocles. E şi astăzi cel mai apropiat prieten al meu, alături de Beethoven. El nu e muzician, dar iubeşte, pot spune, muzica mai mult ca mine.

George: - Berlioz, voi din V auziţi muzica celorlalte straturi?

Berlioz: - Da, o auzim. Când cântă spaţiile din VI, se face tacere în V şi toţi ascultăm. Uneori se aude şi din VII, rareori din VIII.

George: - Dar din IX?

Berlioz: - Din IX nu! E prea departe de noi!

George: - Dorim să-ţi vedem culorile de bază!

Veronica: - Alburiu, curat, fără nimic altceva...

George: - Cu cine mai eşti acolo? Corelli şi Vivaldi sunt cu tine?

Berlioz: - Corelli şi Vivaldi nu. Ei sunt în IV. Cu mine în V mai este Verdi...

George: - Îţi mulţumim de răspunsuri, iubite Berlioz şi mult succes în noile creaţii!

 Sus 

 

Bucureşti, 22 octombrie 1965

IOAN BOTEZĂTORUL

IOAN HRISOSTOM

CALEMNIS şi SIU KARTA

 

Hrisostom: - Părintele Luminilor, în al cărui nume ne-aţi chemat, să vă binecuvânteze, prea iubiţi fii şi prieteni! Toate invocările voastre au ajuns la Tronul Divin şi vor fi împlinite aceste cereri, fiecare la timpul hotărât.

(La 22 octombrie 1937 a fost prima şi cea mai importantă viziune a Veronicăi, care a însemnat cooptarea în lucrarea divină a ceea ce avea să urmeze).

Siu Karta: - Este adevărat că pentru voi amintirea acestei zile este mare; atunci a fost adevărata naştere a pr mn şi Stăpân a toate"... aceasta a fost pentru a putea acapara încrederea prieteniei noastre, care la rândul ei trebuia s-o dea altora. Primii paşi ai copilăriei au fost buni şi lucrul roditor; m-am referit la copilăria chemării, nu a anilor... Unii s-au folosit, alţii au stat indiferenţi, iar alţii şi-au pus osânda pe cap, fie din neştiinţă, fie din rea credinţă. LUCRUL... încă nu s-a terminat... ÎNCĂ MAI E FOARTE MULT DE LUCRAT!... Fiecare iese atunci când îi este hărăzit pentru timpul potrivit.

Calemnis: - De multe ori s-au găsit obiecte valoroase, ascunse în inima solului. De foarte multe ori pietrele scumpe s-au găsit acoperite cu o ieftinătate. LUCRUL CARE VĂ ESTE TRASAT SĂ-L LUCRAŢI ESTE AL UNUI STĂPÂN CE PRIVEŞTE ÎNTREGUL UNIVERS, CARE VREA SĂ-ŞI MANIFESTE ANUMITE DORINŢI, ARĂTÂNDU-LE PRIN REPREZENTANŢII SĂI! Fiţi încredintaţi, ca nişte lucrători credincioşi, că Cel ce v-a repartizat SĂ LUCRAŢI UN LUCRU AL SĂU va avea grijă să nu rămână neterminat.

Dacă atmosfera e grea pentru voi şi voi nu vă puteţi manifesta după cum înţelegeţi şi doriţi, strădania va fi plătită mai scump decât atunci când aţi avea un soare luminat. E foarte uşor pentru un lucrător când îşi efectuează lucrul lui pe o vreme splendidă, care-l îndeamnă, îl încurajează şi-i dă spor în munca lui; aceasta înseamnă însă că a fost ajutată şi el nu a depus efort prea mult şi plata îi va fi mai mică.

De aceea, prea iubiţii mei prieteni, lucraţi împinşi de râvna voastră şi nu de vremea frumoasă, lucraţi şi străduiţi-vă ca în acest climat nefavorabil să adunaţi cât mai multe preţioase, căci să ştiţi: NIMIC NU SE PIERDE!...

Botezătorul (Faur): - Şi dacă Stăpânul găseşte de cuviinţă să-şi adune holda odată cu lucrătorii, îi va trimite totuşi o zi cu soare lucrătorului şi poate chiar ajutoare din imensa Curte a Divinităţii Sale, aşezând cele lucrate la locul lor de cinste, iar pe lucrători slobozindu-i să se odihnească în lăcaşurile construite de ei. Pentru asta, LUCRĂTORUL NU TREBUIE SĂ SE MÂHNEASCĂ... să privească la alţi lucrători, care deşi se apropiau de sfârşitul lucrului, pentru că lucrătorul a fost iubit, i-a şters boabele de sudoare de pe frunte, ridicându-l la lucrul sau şi aşezându-l la loc de cinste, intr-un loc pe care niciodată nu ar fi bănuit el că ar putea să-l dobândească.

TOTUŞI, NU TREBUIE SĂ CREDEŢI CĂ AŢI PUTEA SĂ VĂ PREZENTAŢI ÎN FAŢA STĂPÂNULUI CU LUCRUL NETERMINAT! Aceasta trebuie să o ştiţi clar, căci noi vă pregătim. Cel care v-a angajat la lucrul Său - MARELE DOMN ŞI STĂPÂN A TOATE, PĂRINTE AL ÎNTREGULUI UNIVERS să vă dea putere, zi cu soare şi uneltele necesare pentru a ajunge la capătul muncii voastre. Aş dori să fiu hărăzit şi eu când veţi face încheierea lucrului vostru, SĂ PUN ŞI EU MÂNA LA ULTIMELE EFORTURI ŞI ÎMPREUNĂ CU VOI SĂ ZBURĂM DE FERICIRE CĂ LUCRUL A LUAT SFÂRŞIT...

... poate... va fi şi aceasta...

Facă Stăpânul lucrului cum o şti mai bine, iar noi ne vom supune voinţei Sale!...

Ioan Hrisostom: - De nimic să nu vă mâhniţi, prea iubiţii mei! Păşiţi cu încredere, mulţumind pentru fiecare pas pe care îl faceţi şi pe cât e mai greu de urcat, pe atât să ştiţi că bucuria va fi mai mare.

NOI VĂ PROMITEM SPRIJIN, CHIAR DACĂ VÂNTURI RECI VOR MAI VENI PESTE HOLDA VOASTRĂ, FIŢI ÎNCREDINŢAŢI CĂ NU SE VA STRICA!

Cerem binecuvântarea Stăpânului a toate, a Părintelui Luminilor, forţa ce domneşte pe întregul univers, să vă ajute, să vă desăvârşească, pentru ca atunci când veţi prezenta lucrul efectuat, bucurându-vă să vă puteţi lua răsplata!

Veronica: - Toţi au ridicat mâinile în semn de binecuvântare.

Ioan Hrisostom: - Din ceea ce avem noi toţi, de la Marele Domn, vă dăm şi vouă, dorindu-vă ca zestrea voastră să se îmbogăţească, lucrul să se desăvârşească şi... CHEMAREA SĂ SE ÎMPLINEASCĂ!

 Sus 

 

Bucureşti, 30 octombrie 1965

PERGANI ARIS (I)

din ZEFIRIUS

- argintiu luminos;

- stratul VIII;

 

Ne-am rugat Părintelui Ceresc, Marelui Învăţător, să trimită pe cineva care ar cunoaşte disciplina reîntrupărilor, când şi cum se coboară cineva din straturi şi care sunt factorii care determină venirea în trup...

Veronica: - Cred că vine cineva în ecran...Se vede o lumină rotundă, care se măreşte încet..., ia formă ovală. Începe să se contureze un bust de bărbat...Devine din ce în ce mai clar, mai clar, acum e bine...Nu recunosc cine e. E un bărbat în acest oval de lumină, are părul lung pâna la umeri şi o mică mustaţă. Barbă nu are. Tot e alb, are capul descoperit.

L-am salutat.

Necunoscutul: Părintele Luminilor, care a alcătuit venirea mea la voi, să vă binecuvânteze pe voi şi dorurile voastre de cunoaştere! Am fost trimis la voi ca să mă întrebaţi ce vreţi să ştiţi.

George: - Mai întâi, vrem să te cunoaştem. De aceea, te rugăm să ne spui cine şi de unde eşti...

Necunoscutul: - Am fost locuitor în Zefirius. Numele meu este Pergani Aris, adică; "Bătrân între Bătrâni"; - cel ce primeşte comunicări şi ţine legătura cu trimişii Divinităţii. Viaţa mea în Zefirius a fost de 963 ani şi m-am bucurat la locul desăvârşiţilor acum 18 ani. Mă aflu printre locuitorii Oraşului Fericiţilor al VIII-lea.

George: - Spune-ne, te rugăm, cum de ai fost tu cel trimis la noi?

Pergani: - Am fost trimis la voi, pentru că, fiind în trup - în Zefirius -, am cunoscut şi am văzut multe, atât pe planeta noastră, cât şi pe celelalte. În trup fiind, am călătorit, fiind condus de Maeştrii mei şi pe planeta voastră -; a pământenilor.

TREBUIE SĂ ŞTIŢI CĂ, ÎN CEEA CE PRIVEŞTE ARTA, INTELIGENŢA ŞI ISCUSINŢA UMANĂ, SUNTEŢI A TREIA PLANETĂ, IAR CA STARE SPIRITUALĂ, CA PURITATE SI ARMONIE, CEA MAI DIN URMĂ ŞI NU NUMAI ATÂT, SUNTEŢI ÎN AFARA LUMII ARMONIEI UNIVERSALE.

Între oamenii pământeni, am întâlnit cea mai teribilă duritate spirituală care este cruzimea, sălbăticia...

George: - Cum ai constatat?

Pergani: - Am simţit-o, venind între pământeni, prin faptul că n-am simţit între oameni acea sudură perfectă care există pe alte Planete, acea desăvârşită nevinovăţie şi puritate, TOŢI SUNT DURI CA PIETRELE, ca granitul vostru.

George: - De ce? Cum a ajuns Planeta aceasta în aşa hal, cum îţi explici tu răutatea?

Pergani: - E o poveste amplă, e o istorie lungă ce nu poate fi spusă în câteva cuvinte. În afară de aceasta, eu nu am cercetat evoluţia prea amănunţit, nu am avut această specialitate; am studiat Pământul doar din metaforele celor cu care comunicam. Nu am aflat lucruri precise.

George: - Ai căutat explicaţia apariţiei raului?

Pergani: - Eu am zis - dacă din primii oameni au ieşit indivizi cruzi, probabil această planetă a fost blestemata să aibă climat brut, sever şi oamenii de aici, de foarte multe ori, neştiind ce vor, nedându-şi seama de presiunea climatului, au început să se războiască între ei.

George: - Dar cine să-i blesteme? De ce? În ce fază?

Pergani: - De către Cel ce i-a plăsmuit, că doar nimic nu se petrece decât în urma unui ordin dat. N-am ştiut că i se spune Pământ, eu i-am spus, aşa după cum am simţit eu: "Hadiriuc", ceea ce înseamnă oameni chinuiţi, viaţă grea, climat aspru...

George: - Blestemul, totuşi, are o cauză ce ar trebui să fie determinată în fapte, de ceva precis, ceva care să genereze blestemul Creatorului...

Pergani: - Nu poţi face un lucru şi apoi să-l blestemi, decât dacă ai un motiv.

George: - Şi care ar putea fi acesta?

Pergani: - Va fi fost supărat Creatorul pe cei ce locuiau şi, în Mânia Sa, a aruncat blestemul...Asta e părerea mea. De fapt, când am fost pe la voi, am întrebat pe îndrumătorii mei de ce este aşa greu pe această planetă. Ce s-a întâmplat cu aceşti oameni? Şi ei mi-au răspuns: "Ei singuri şi-au atras această stare şi se luptă în ea! Noroc că au viaţa scurtă, mulţi dintre ei nu cunosc lupta şi se trezesc mutaţi dincolo cu nimic la ei!"

George: - Adică? Ei n-au pomenit nimic de blestem?

Pergani: - Am dedus eu.

George: - Un Creator Perfect poate face lucruri imperfecte?

Pergani: - Nu!

George: - Pământul e perfect?

Pergani: - ...

Veronica - Ezită să răspundă...

George: - De ce eziţi?

Pergani: - Ştii, doar...am spus!

George: - Să nu ocolim: Pământul e imperfect...

Pergani: - Da.

George: - Deci, nu l-a făcut Dumnezeu!

Pergani: De ce spui aşa? Eu am zis că Pământul a fost bun, blajin, dar şi-a atras climatul pe care oamenii l-au meritat...

George: - Să te întreb ceva, litosferele planetelor sunt identice?

Pergani: - Nu, nu; pe masură ce se depărtează de Soare, litosferele planetelor sunt din ce în ce mai nobile, adica au din ce în ce mai multe materii, zise nobile, încărcate cu energie.

George: - Cum se explică asta?

Pergani: - Nu ştiu...n-am fost om de ştiinţă.

George: - În ruga noastră îndreptată către Părintele Ceresc, am cerut să vina cineva care să ne vorbeasca despre legile călătoriilor, ale întrupărilor.

Pergani: - Da, uite ce-i...E mult de spus. Când începi, trebuie să termini un capitol întreg. Acum, nu am reflectat şi apoi, de mult nu am mai făcut contact cu voi. Şi aşa, venind la voi...

George: - Cum ai venit până la noi?

Pergani: - Sunt în stratul I şi, pe drum, am văzut multe ce m-au răscolit. Trebuie, totuşi, să păstrez distanţa între mine şi voi, ca să nu vă dăuneze. Eu am păstrat această distanţă, căci nimeni din cei ce sunt în trup nu pot sta la o tensiune prea ridicată.

Faceţi program! Să vă pregătiţi... Şi voi...Când veţi vrea, să mă chemaţi...

George: - Te vom chema, chiar mâine...

Pergani: - Ţineţi seama şi de starea voastră. Am plecat!

 Sus 

 

Bucureşti, 31 octombrie 1965

PERGANI ARIS(II)

- continuare -

 

Veronica: - A venit!...În ecran, hop şi Siu! Siu Karta a făcut un semn către Pergani Aris...

I-am salutat.

Pergani: - Alături de Solia Împăratului şi Stăpânului nostru, cerem binecuvântarea şi luminarea tronului pentru noi şi pentru voi. Cerem ploaie binefăcătoare peste lucrul vostru!

Mă bucur că sunt lângă vechiul vostru prieten, în faţa căruia mă închin pentru activitatea şi dragostea ce le are pentru pământeni. El nu se simte bine în locul hărăzit şi, din câte ştiu, se simte extrem de bine atunci când poate fi punte de legătura între Divinitate şi muritori. Cele 5 puncte de activitate ale lui, ce le are cu muritorii de pe Pământ, se văd ca cinci bulevarde intens luminate, ce se întind spre Marele Tron al Divinităţii. Pentru această activitate a lui, chiar cei ce veghează în jurul Tronului se închină lui. De aceea, şi eu mă închin.

Veronica: - A ridicat mâinile şi le-a coborât...

Pergani: -...Şi mă bucur că suntem alături.

Precum pe planete, aşa şi în lumea fericiţilor...nu sunt toţi la fel, nu sunt doi ce activează în acelaşi fel, nu sunt două râvne care să vibreze la fel.

Şi acum, să începem!

Aşa am văzut eu: am asemuit treptele urcuşului cu nişte grădini ce au plante care înfloresc, floarea trece la maturitate - făcând samânţă, sămânţa s-a copt, tot prin energia ei căpătând capsula ce protejează seminţele şi aşteaptă un vântişor ca seminţele să fie răscolite şi răspândite. În momentul când pune Marele Maestru degetul pe butonul legilor Sale, prin Suflul Legilor Sale - seminţele sunt răspândite şi atrase de locurile care au ceva comun. Dacă "întâmplarea" face ca sămânţa să cadă pe un teren care nu are nimic comun, acea plantă poate ieşi cu totul aparte ca fire, caracter şi înzestrare de cei ce au găzduit. Sunt flori nobile, şi sunt şi mai modeste. Unele cresc într-o anumita ambianţă, altele în alta.

Aşa se întâmplă şi cu oamenii: răsar din părinţi ce au idei şi apucături comune sau răsar din părinţi care sunt cu totul opuşi în bine sau rău. Această relativitate se perpetuează mereu, pentru a se perfecţiona planta ieşită din sămânţa trimisă sau degenerată, aruncându-se în coşul adânc al umilinţei şi căderii.

Nu poţi pune o floare din Zefirius să crească pe o planetă ca Pământul, şi nici invers. Ele sunt atrase de legile care sunt întocmite între sămânţa care pleacă din mâinile Marelui Horticultor şi Pământul care aşteaptă să-şi dea roada.

Sunt pământeni şi oameni ce nu primesc această binecuvântare din partea horticultorului. Acest motiv este hotărât tot de Cel ce stăpâneşte toate, pentru a rândui acelui Pământ altă denumire, altă preocupare.

Sunt planete care primesc seminţe din care ies flori gingaşe, plăpânde. Sunt planete care primesc seminţe din care ies flori cu miros foarte puternic, flori mari şi mici, cu gingăşie aparte şi parfumuri diferite. Sunt planete care primesc seminţe din care ies flori a căror parfum desfată pe cei din jur. Alături de ele, răsar plante care nu numai că nu împrăştie parfum, dar sunt atât de respingătoare şi jenante, încât cauţi să le distrugi, să dispară, să nu se mai vadă.

Acesta e Pământul şi voi sunteţi un Pământ care aţi putea primi o sămânţă pe care ar trebui să o cultivaţi, dar lucrul vostru hărăzit nu-i numai spre bucuria voastră, ci spre bucuria multora care, nu numai că vor privi, dar se vor hrăni, creându-şi un climat bun din rodul muncii ce v-a fost hărăzit să împliniţi.

Dacă "întâmplarea" face ca o sămânţă gingaşă să ajungă pe o Planetă cu climat aspru... nu durează. Unii dispar de cum apar, alţii se mai chinuie un an, doi, cinci, zece şi dispar...Nu se simt bine şi pleacă înapoi, la locul lor. Alţii stau până ajung şi ei seminţe coapte şi aşteaptă pe cineva de care au auzit sau îşi închipuie că ar exista undeva, să vină să adune cu grijă sămânţa coaptă. Puţini cunosc cu adevărat pe Stăpânul din Ceruri, din a cărui poruncă a plecat. Acum e acum!...Unde mai merge? Se întoarce la locul lui? Mai urcă o treaptă, mai coboară, sau se aruncă la coş?

Pe planeta unde am fost şi eu dus sau, mai bine zis, aruncat... iese cam anevoie floarea, fructul, dar se menţine mult. Climatul nu grăbeşte maturizarea, ci adevărata tinereţe, adică timpul cel mai favorabil, când se simte în plină viaţă, de energie, tinereţe şi frumuseţe, este timpul când floarea are 3-400 de ani, după care merge spre copt. Acum, depinde de climatul ei personal, interior, dacă se poate coace mai repede sau mai încetişor.

Unele dintre ele - florile Pământului, prind câte o adiere de parfum, ce vine dinspre Zefirius, şi sunt aşa de mirate. Cum? - se întreabă ele. Mai există şi alte Planete care sunt mult superioare nouă? Da! Şi nu greşesc. Acesta nu este meritul nimănui. Aşa a fost hărăzit de Marele Maestru, ce le-a plasat în "leagănul Său cel mare" ce ţine şi leagănă toate planetele, de al cărui stâlp este strâns legat şi pe care se odihneşte Cel care a orânduit totul...

Poate, într-o zi, vor cunoaşte bine aceste flori de unde au venit şi cine sunt, dar aceasta n-o ştie decât cel ce-a rânduit toate...

Siu Karta: - După cum aţi văzut, prietenul nostru ne prezintă ca pe nişte seminţe, aruncate de un grădinar iscusit, seminţe de multe feluri. Le are strânse în locurile lui, bagă mâna şi aruncă unde le duce vântul; unde le atrage un loc cald. Sunt copii în pântecele mamelor care, neavând climatul corespunzător, o iau din loc repede şi se întreabă oamenii: "Ce rost a avut acest copil, dacă viaţa lui a fost de o zi sau un ceas?" Ei, aici e secretul. "Întâmplarea" a făcut să fie atras, dar climatul, nefiind prielnic, s-a retras

...tăcere...

George: - Parcă nu sunteţi inspiraţi. Parcă vă lipseşte ceva!

Veronica: - Şi nici Siu Karta nu e cum îl ştiu!

George: - De ce vorbiţi numai generalităţi şi nu exprimaţi idei precise?

Pergani: - Suntem aşa pentru că şi noi dibuim secretul lucrului Marelui Grădinar...

George: - Nici în Zefirius disciplina călătoriilor şi a legilor întrupărilor nu se cunoaşte?

Pergani: - Nu, nici în Zefirius nu se cunoaşte! E o taină şi pentru noi, un mister ce nu l-a dezlegat nimeni.

George: - De ce nu întrebaţi şi voi mai sus? Nu vă interesează?

Pergani: - Să nu crezi că nu ne interesează. Dar şi pe noi ne opreşte ceva. Nimeni nu pătrunde mai mult, nimeni nu spune mai mult.

George: - De ce se păstrează acest secret?

Pergani: - Nu e un secret. Dar nimeni nu poate pătrunde în misterele şi, ca să spun aşa, "tehnica" întrupărilor e cea mai de nepătruns. Încearcă câte unii sub o formă sau alta, dar nu merg mai departe cu pătrunderea.

George: - Adică, numai Opalul ştie?

Pergani: - Da, cei din locul în care izvorăsc legile. Au fost întrebate fiinţele opalice, dar secretul numai "El" îl ştie.

George: - Eu cred că nu este nici un secret, nu cred prea mult în secrete...cred că manifestarea acestor legi ale atracţiei sunt atât de complexe încât, practic nici o minte planetară n-o poate cuprinde...Vezi, tu ai spus, te-ai exprimat că "bagă mâna şi ia seminţe şi le aruncă..."; asta e o expresie metaforică, nu e o expresie ştiinţifică...

Siu Karta: - M-am exprimat aşa, fiecare prezintă după cum vede el.

George: - Cred că tu nu ai văzut o mână care să ridice pe cineva şi să-l arunce într-un loc anume.

Siu Karta: - Sigur, după cum pleacă cineva din straturi nu ştiu şi cred că nu voi găsi pe cineva care să-ţi spună cum se întâmplă aceasta...

George: - Când cineva din straturi urmează să plece pe Pământ, ştie el aceasta, are sentimentul plecării?

Siu Karta: - Asta pot să ţi-o spun eu...Am asistat la tânguirea şi mâhnirea lui Socrit, un timp... anume, ca la un moment dat, să dispară şi să nu-l mai întâlnesc. Mă întrebam ce-i cu el şi nu aveam nici un răspuns, aşteptam...Ca să dau de el pe Pământ mai târziu, să-l văd cum se luptă cu viaţa, să-l compatimesc, să-mi aduc aminte de uşoara lui tristeţe şi mâhnire pentru ca apoi, după un timp, să-l văd întorcându-se triumfător şi mai luminos.

Eu îmi închipui că, la plecarea unui spirit pe Pământ pentru întrupare, spiritul simte un fel de tristeţe că pleacă dintr-o lume a păcii şi merge într-o lume a eforturilor, a strădaniilor grele şi neprielnice. Poate va trece prin sabie, prin foc sau chinul unei boli. Sunt stări prin care trebuie să treci, în trup fiind, vrei nu vrei! Trebuie să suporţi cele ce sunt ale trupului pământean. Nimeni nu ştie când pleacă cineva să se întrupeze, dar dacă eşti atent, îi simţi mâhnirea, i-o vezi...

George: - Şi s-a întâmplat de mult asta, cu Socrit?

Siu Karta: - Nu ştiu numărul anilor, dar în tot cazul, a fost mai mult prin Europa. În orice caz...se ocupa cu astronomia.

George: - Aha, aha, când a fost Copernic.

Siu Karta: - Da, Copernic.

George: - Eu îmi explic plecarea pentru reîntrupare printr-o asemănare cu momentul morţii, o presimţi, dar nu ştii exact când vine.

Siu Karta: - Da, e ca o moarte, pentru că nu ştii dacă mai vii de unde pleci...

George: - Pergani, despre începuturile vieţii ne poţi vorbi?

Pergani: - Drept să vă spun, m-am mulţumit cu nivelul metaforelor, am zis şi eu cum spuneţi voi..."crede şi nu cerceta"...

George: - Eu..."cred şi cercetez"... Iartă-ma, te rog, dar pământenii au o fantezie foarte bogată. Vorbesc "câte-n Luna şi în stele..."...

Pergani: - Ei, aşa şi nouă ne trec multe prin cap...Dar tu vrei lucruri exacte, precise...

George: - Nu uita, iubite prietene, sunt arhitect şi-n materie de exactitate, de geometria liniilor şi a formelor, e nevoie de artă şi de precizie matematică. Aşa că sunt şi eu tributar educaţiei şi formaţiei mele profesionale...

Pergani: - E bine să cercetezi singur. Noi mai mult aşteptăm să primim de la Marele Izvor.

George: -Vă mulţumim, prea iubiţii noştri!

Pergani: - Fiţi binecuvântaţi şi mult spor să aveţi în munca voastră şi roua razelor divine să vie asupra muncii voastre!

 Sus 

 

Bucureşti, 1 noiembrie 1965

BUDDHA SAKYAMUNI

- alb argintiu strălucitor;

- Oraşul de Aur; stratul IX;

 

Pentru precizările în legătură cu problema pe care o reprezintă "fenomenul reîntrupărilor", l-am chemat pe Buddha, cel mai mare spirit din Oraşul de Aur.

Veronica: - A apărut în ecran un bărbat foarte frumos, cu o coroană regească pe cap.. . Prima dată când văd aşa ceva. E tot în alb..., îi văd doar bustul, circumscris de ovalul ecranului... Exprimă o deosebită nobleţe, o oarecare severitate, o autoritate maiestuoasă, liniştită şi, în acelaşi timp modestă, mângâietoare...

Am rostit un salut amplu, la măsura şi cinstea distinsului nostru invitat.

Buddha, cum se ştie, a fost prinţul Siddharta Gauthama, fiu de rege. Precizându-i-se regelui că fiul său va revoluţiona gândirea filosofică a asceţilor şi a anahoreţilor, acesta a căutat să izoleze pe fiul său de lumea înconjurătoare. Nu a reuşit însă. Prinţul Siddharta reuşeşte să iasă din curtea imensă a palatului şi să cunoască, în mijlocul oamenilor, suferinţa, boala, bătrâneţea, sărăcia şi moartea.

Siddharta pleacă într-o mânăstire, iar de acolo se retrage în pustie. Sub "copacul cunoaşterii", Buddha intră într-o meditaţie înaltă, de acolo în contemplaţie şi apoi în extaz. El era medium şi, în timpul şederii sale sub copac, i se descoperă, i se revelează adevărul, tainele vieţii şi ale morţii. Buddha descoperă calea ieşirii din suferinţă prin echilibru, prin meditaţie şi printr-o concentrare care să aducă pe om la împăcarea cu sine însuşi şi, prin sine, să intre direct în Armonia Universală...

Experimentând postul şi lipsurile, culmile cele mai înalte ale iluminarii, după îndelunga sa petrecere în pustie, Buddha se reîntoarce în mijlocul ucenicilor săi, adresându-se: "O fraţii mei, viaţa de îmbuibare şi huzur e nedemnă şi înjositoare. Dar şi viaţa în lipsuri şi post, viaţa ascetică este inutila şi zadarnică..."

Buddha a revoluţionat gândirea filosofică, arătând calea de mijloc ca cea mai perfectă cale, menită să aduca echilibru şi înălţare. "Nirvana" nu-i aparţine lui. E o creaţie a urmaşilor săi, care au înţeles greşit recomandarea lui Buddha pentru meditaţie şi contemplaţie. Extazul nirvanic e o rătăcire, aşa cum şi în creştinism este o rătăcire credinţa că un "Mântuitor" va salva pe om din neştiinţă, înapoiere şi păcat.

Să revenim însă la problema noastră: fenomenul întrupărilor.

Buddha: - Rog pe Părintele Luminilor, Domnul Domnilor, Împărat prea Puternic Atoate să vă binecuvânteze, să vă lumineze, să vă umple de înţelepciune, pentru a putea pătrunde ştiinţa necunoscută, a o descifra, a-i descoperi tainele şi a le da la o parte, a fi privite de cei din jur. Aţi dorit să vorbiţi cu mine pentru a vă lamuri şi perfecţiona subiectele necunoscute şi neînţelese ce sunt puţin crezute de oameni, cu toate că sunt mai mult decât adevărate. Eu am fost indian, însă din treapta în care mă găsesc, în linişte, bucurie şi odihnă perfectă, de armonie şi frumuseţe neînchipuită şi până la ultima treaptă, de unde încep rătăciţii şi comunitatea vagabonzilor, nu se vorbeşte decât o singură limbă. Orice naţie, de pe orice planetă, reîntoarsă de unde a plecat, vorbeşte limba locurilor de unde a venit, în sensul că filosofia a conceput viaţa, generează un limbaj specific, aparte.

Ca să vă întăresc credinţa în perpetuarea renaşterilor, cea mai puternică dovadă este în persoana prietenei noastre care, deşi nu ştie să prezinte limbajul adevărat, cum îl aude, îl înţelege totuşi perfect, ca pe o limbă ce a cunoscut-o, a trăit-o şi a vorbit-o, trecând în limba ei românească totul, pentru că este mult mai stăpână pe adevărata ei limbă maternă decât pe aceea pe care o vorbeşte acum.

Zadarnic se zice că: "A venit la noi în ţară şi ne-a vorbit în limba noastră". Greşit! Cel ce vede şi înţelege limba adevărată, prezintă în limba lui fără să-şi dea seama.

Acum, te rog să întrebi, pentru a te lămuri în privinţa problemelor atracţiilor care se fac pe diferite planete. Vorbim de planeta Pământului.

George: - De unde vorbeşti, luminate Buddha?

Buddha: - Din locul de odihnă şi linişte V.

George: - Şi locul permanent?

Buddha: - IX, oraş de odihnă şi permanentă muzică, oraş de lumină şi biruinţă, de unde ţâşnesc toate hotărârile şi legile.

George: - Permite-mi să fiu scurt şi precis. Care sunt factorii care determină ca un spirit să ia trup la un anumit timp şi într-un anumit loc?

Buddha: - Da, îţi răspund. Din ştiinţă, cunoaşteţi că sunt mai multe planete, nu? Tot din cele cunoscute de voi, ştiţi că planeta Pământ, şi Eu afirm că şi celelalte planete, precum şi treptele de odihnă şi linişte, toate sunt într-o permanentă mişcare, unele mişcându-se mai energic, altele mai lent. Atracţiile sunt de o exactitate neînţeleasă şi necuprinsă de nimeni: atracţiile dintre planete şi cele de odihnă, între treptele de laudă şi veselie, între haosul comunităţii vagabonde şi spiritele care rătăcesc să dea de ceva.

SE FAC ATRACŢII PERMANENTE, PLANETA ATRAGE MAI ALES SPIRITELE INFERIOARE, PE CELE DORNICE SI ÎNFOMETATE DE VIAŢA PĂMÂNTEANĂ. Cel mai des, sunt atrase miliardele de rătăciţi, care sunt cel mai uşor atraşi de către planeta Pământ şi foarte puţini dintre ei se întorc cu un plus. Numai dacă ar fi fost fericirea ca locul unde a căzut să aibe un climat prielnic, să-i îndrepte nodurile cu care a venit prin atingere, abia atunci rătăcitorul poate face un pas, doi, spre o oarecare îmbunătăţire, altfel rămâne tot rătăcitor, tot vagabond.

FOARTE RAR, POATE CHIAR LA O SUTĂ DE ANI DE-AI VOŞTRI, SE PETREC ATRACŢII CĂTRE LUMEA LĂUDĂTORILOR, DINTRE FIII LUMINII, DINTRE ZEI, ADICĂ CĂTRE CEI DIN TREPTELE CELE MAI AVANSATE.

După cum am spus, şi aceste trepte de la I la IX sunt în mişcare; aceasta se face aşa de încet, încât numai cei din IX îşi pot da seama de această mişcare, atât de neobservată. De aceea, la intervale mari, prin diverse mişcări prielnice, planetei i se fac atracţii şi de spirite înalte, pentru a trezi activitatea unora peste care s-a aşternut praful.

Faptul că atracţia se face în diverse puncte, pot spune că acelui ins însetat i se da. M-ai înţeles, nu?

George: - Da, da. Adică acela ce-şi doreşte să vină, este mai puternic atras.

Buddha: - DIN UNELE TREPTE SE FAC ATRACŢII MAI DESE. MIŞCAREA TREPTELOR, DUPĂ V-AM SPUS, ESTE FOARTE LENTĂ. PE CÂT TE RIDICI, CONUL E MAI ASCUŢIT, MIŞCAREA MAI MICĂ; PE CÂT TE COBORI, CONUL E MAI LARG, MIŞCAREA MAI LENTĂ. DEPINDE DE PLANETĂ, CE ATRAGE. SUNT PLANETE AVANSATE, SUNT PLANETE ÎNAPOIATE, SUNT PLANETE SUPERIOARE, SUNT PLANETE INFERIOARE, FIECARE ATRAGE CEEA CE ESTE PROPICE CLIMATULUI EI. Mişcarea de rotaţie nu o au la fel nici unele şi aceasta contează foarte mult.

Ai înţeles, cred... Există o strânsă legătură, relaţia de câmpuri magnetice între mişcarea planetei şi mişcarea straturilor. Atracţiile nu sunt la fel. Într-un fel atrage Pământul, ca să spun aşa, anumite categorii de oameni, altfel celelalte planete. Înţelegi, nu? Ştiu că mai există planete locuibile. Există fiinţe care doresc să fie atrase, dupa cum unii sunt atraşi la dorinţa şi setea planetarilor. Locul unde se face atracţia are ceva comun cu cel care vine...ADICĂ LOCUL DE ATRACŢIE TEBUIE SĂ AIBĂ CEVA COMUN CU CEL ATRAS.

Ţi-am răspuns la întrebare.

George: - Altă întrebare: în cele rămase din învăţătura ta, ai vorbit despre cinci forme prin care fiinţele îşi pot realiza existenţele şi anume: printre zei, printre oameni, printre "preta", printre animale, printre damnaţi... Una nu mi-e clară!

Buddha: - Animalele, nu?

George: - Da!

Buddha: - Hai să-ţi spun... Printre zei, ştii la ce mă refer?

George: - Da, la cei din straturile înalte, între V şi IX...

Buddha: - Deci, zeii sunt cei dintre V şi IX. Oamenii sunt cei dintre I şi IV. "Preta" sunt rătăcitorii şi vagabonzii. Animalele sunt cei sălbăticiţi prin egoism, desfrâu, hoţii şi crime, iar damnaţii sunt spiritele diabolice, cum spuneţi voi, inteligenţele luciferice.

George: - Referitor la suferinţă, se pomeneşte faptul că tu consideri suferinţa însuşi a fi transmigraţiunea, "samsara" după cum spun indienii, adică suferinţa ar fi însuşi faptul că e nevoie să te întrupezi de nenumărate ori, să te ridici la treptele superioare.

Buddha: - Aşa am văzut eu, în trup fiind, şi n-am greşit. Suferinţa aceasta nu este însă pentru toţi, ci pentru cei atraşi din locul zeilor la chin şi efort. Pentru zei, întruparea pe Pământ este o suferinţă, pentru oamenii de rând şi rătăcitori, venirea pe Pământ e ca o binecuvântare.

George: - Dar Nirvana, Calmul Absolut prin care omul poate să se eschiveze, să scape de ciclul necesar de întrupări, suprimând samsara, nu ţi se pare că...

Buddha: - Nirvana nu-mi aparţine, e o creaţie a celor de după mine... ca şi metempsihoza...

George: - Adică reîncarnarea în animale?

Buddha: - Da, nici asta nu-mi aparţine; e o aberaţie!

George: - Ai pus problema scăpării de suferinţă. Se vorbeşte foarte mult, în buddhismul contemporan, de soluţiile pe care le-ai dat tu pentru ca omul să scape de suferinţă...

Buddha: - Nici asta nu-mi aparţine. De suferinţă nici unul nu poate scăpa pe Pământ, dintre cei ce vor să se ridice mai sus, numai damnaţii şi preta. Numai ei au pe Pământ Raiul lor, în schimb suferă dincolo.

George: - Ce ai urmărit, ce ai vrut să dai oamenilor?

Buddha: - Nu înţeleg ce vrei să spui!

George: - Păi, din ceea ce are budismul astăzi, dacă scoatem nirvana şi tehnica suferinţei şi pasiunilor, rămâne cu totul altceva...

Buddha: - Sunt lucruri care s-au adăugat pe parcurs, cu intenţii bune.

George: - Dar valoarea e îndoielnică, de fapt...

Buddha: - Bineînţeles. De multe ori însă, adăugirile se fac cu scopuri meschine, bine determinate, fie pentru a ţine în mână pe cineva, fie pentru a ridica pe altcineva; se mai fac cu scopul de a adora pe cineva, cum a fost cazul meu, adăugând învăţăturii mele unele puncte pe care nu le-am atins eu.

George: - Bine, te întreb acum, ce părere ai de Nirvana ca soluţie spirituală?

Buddha: - Nu o condamn!

George: - Dar o recomanzi?

Buddha: - Cred că atunci când au introdus-o, mi-au cerut încuviinţarea şi am acceptat; pentru că cei ce au făcut adăugiri au căutat, prin înălţarea alături de noi, să-şi prezinte dorinţele şi să primească încuviinţarea, arătând sensul eforturilor.

George: - Bine, dar în felul acesta s-a cristalizat o anumită pasivitate, o anumită desprindere de condiţiile vieţii, oamenii făcându-şi un ideal spiritual în realizarea tipului de călugăr cerşetor, "sadhu" - cum i se spune...

Buddha: -Dar aşa puţini sunt!...

George: - Ce se întâmplă? Nirvana şi toată doctrina desprinderii de viaţă i-a făcut pe indieni atât de absenţi la progresul ştiinţei, încât şi azi e cotată ca una din ţările unde e mare mizerie şi sărăcie. Spun acest lucru, că eu consider o plagă pentru nişte oameni care au o concepţie care în loc să îmbine activitatea cu contemplaţia fac din ei oameni pasivi, complet interiorizaţi, oameni ce ignoră cultura şi civilizaţia, aşa încât în doctrina ta am găsit multă satisfacţie, acea soluţie prin care omul desăvârşirii trebuie să combine activitatea interioară cu cea exterioară. Deci, ideea Nirvanei, după mine, am considerat-o retrogradă şi dăunătoare, relativ şi proporţional cu cei ce o practică.

Buddha: - India e o ţară mare şi desigur că sunt părti unde predomină mizeria şi sărăcia, ca în orice ţară, dar sunt şi locuri îmbelşugate, unde ştiinţa lucrează. Cei care au îmbrăţişat ceea ce spui tu sunt foarte puţini şi depinde de om cum înţelege şi cum pune în practică ceea ce a înţeles... Peste cele scrise la început au trecut mii de ani şi e normal ca ele să se fi diluat. Depinde cu ce intenţii au fost introduse. Nici un doctor nu dă un alt medicament decât acela care trebuie. Dacă se întâmplă să greşească medicamentul şi dacă în loc să-l scoale, slăbeşte pe bolnav, aceasta-i din pricina imperfecţiunii oamenilor şi din pricina ignoranţei care stăpâneşte timpurile şi locurile.

George: - La evoluţie te-ai gândit?

Buddha: - În timpul vieţii la multe am gândit. Acum nu mă mai preocupă. Nu mai am timp şi nici nu simt nevoia. Ştiu că pe tine te obsedează, pur şi simplu, problema naşterii, evoluţiei lumilor de lumină. Ştiu că mereu cauţi ca cineva să-ţi vorbească despre aceasta. Eu îţi spun: nu vei găsi pe nimeni. Va trebui tu însuţi să cercetezi, să te adânceşti şi în cele din urmă vei reuşi să găseşti ceva. Nu va fi perfect, dar va fi mult; eu nu am timp să sorb frumuseţile ce mă înconjoară; nu am timp să le pătrund, sa le înţeleg.

George: - Prea luminate Buddha, acum, când vorbeşti cu noi, acolo unde te afli, îţi continui activitatea sau eşti complet captat de discuţia cu noi?

Buddha: - Sunt numai cu voi.

George: - Cu ce ocazie ai venit în V?

Buddha: - M-aţi chemat şi m-am oprit acolo.

George: - De când nu ai mai coborât pe Pământ?

Buddha: - La ai mei sunt chemat des... la cei din naţiunea din care am ieşit.. dar tot până la V cobor.

George: - Ce părere ai... prietena noastră va putea merge în IX?

Buddha: - Nu cred, ar însemna sa rămână la noi!

George: - Ai mai venit pe Pământ, de când ai fost Sakyamuni?

Buddha: - Nu.

George: - Dar, mai înainte, ai mai fost?

Buddha: - Da, am mai fost o dată, dar nu mai ştiu când şi unde am stat!

George: - Te mai rog ceva. Transmite prin ecran imaginea locului unde eşti.

Buddha: - Am să încerc, nu ştiu dacă am să pot!

Veronica: - Imaginea se tulbură, parcă se depărtează... Stai! Se deschide un orizont, începe să se contureze ceva, parcă ar fi un templu sculptat, se vede foarte slab... Acum e clar. E ceva ce nu se poate descrie! Ornamentaţia e ca o broderie, un castel, un palat care, în acelaşi timp, are şi aer de templu indian...

Buddha: - În legătură cu cele spuse de mine, pentru ele îţi dau binecuvântarea să dezvolţi, să scrii... Eşti împuternicit de mine ca cele ce vei vedea şi vei înţelege să le dezvolţi şi să le arăti, pentru că eu voi căuta să-ţi transmit înţelegerea să le poţi vedea şi întocmi. Lucrează cu încredere, că nu te voi lăsa să greşeşti.

Vă binecuvântez şi cer binecuvântarea Tronului Divinităţii, din a cărui mireasmă ne înmiresmăm toţi, să vă lumineze, să vă dea înţelepciune, să vă ajute!

George: - Îţi mulţumim!

 Sus 

 

Bucureşti, 6 noiembrie 1965

JOSEFIN - discul lui SIU KARTA

- argintiu luminos;

- stratul VII;

 

De mult am dorit să cunoaştem discul lui Siu, completarea lui, prietena lui care-l întregeşte.

I-am chemat. Am aşteptat ceva mai mult ca de obicei.

Veronica - Vin... Siu e altfel îmbrăcat, haina e mai luminoasă, ea e îmbracată aproximativ la fel... Are tentă brună, ten închis oriental, trăsături fine, ambii arătând cam de 50 de ani. Ea exprimă bunătate şi cuminţenie, are un aer de a încălzi, de a mângâia, de a ocroti...

I-am salutat cum era firesc, aducându-le cuvenitele elogii.

Veronica: - Ea se înclină către noi... Se uită către Siu...

Siu Karta: - Prea iubiţii noştri! Mulţumim dragostei voastre. Acela în numele căruia ne-aţi chemat, Stăpân peste noi şi peste voi, să vă binecuvânteze, să vă dăruiască harurile Lui cele bogate. Am venit, aşa cum aţi dorit, împreună. Cea care-mi este completarea, bucuria mea în lumea păcii şi fericirii, aceea ce mi-a fost hărăzita să-mi petrec ultimele zile pe Pământ.

(La picup se auzea, în surdină, un concert pentru vioară, de Mozart).

George: - Ştiţi de cine e compusă muzica, dragii noştri?

Siu Karta: - Da, cunoaştem concertul. Ni-l cântă de multe ori, în stratul V, Mozart.

George: - Ce spuneţi de orchestrele noastre?

Siu Karta: - Ne plac nespus de mult.

Veronica e cam tăcută...

George: - Ce ai?

Veronica: - Sunt pierdută în fiinţa lor... Îmi plac! Asist la un vis frumos ce n-aş vrea să se mai termine... Au un aer care te îmbată, te extaziază.

Ea: - Mulţumesc pentru invitaţie.

George: - Vrem să ştim cum îţi este numele.

Ea: - Josefin.

Veronica: - Cred că nu se simte prea bine pe Pământ...

Josefin: - E adevărat, dar dragostea voastră ne dă un climat plăcut.

George: - Îţi mai aduci aminte de Pământ? Ce amintiri plăcute ai?

Josefin: - Poate Siu... că le-am avut împreună. Ne-am iubit mult de tot în viaţa pământeană, simţeam că ne topim unul în celălalt şi, atât de mult ne iubeam, că nu puteam rămâne mult timp despărţiţi, oricât de scurt era timpul; când se întâmpla asta, ni se păreau veacuri. Vouă vi se întâmplă la fel?

Veronica: - Da, exact.

Josefin: - Şi când te simţi, aşa contopită, doi în una... nu simţi nevoia deloc de ceea ce e afară... Simţi că trăieşti o altă lume.

George: - Noi suntem foarte singuri şi totuşi nu ne lipseşte nimic. Voi ne sunteţi unicii prieteni. Sinceri şi devotaţi. Ne sunteţi demni mijlocitori...

Veronica: - Se înclină amândoi către noi...

Josefin: - Vă promitem că, atunci când dorinţele voastre vor vibra spre noi, vom căuta să vă răspundem cu aceeaşi căldură.

Veronica: - Aţi avut copii?

Josefin: - Nu.

Veronica: - De ce?

Josefin: - Nu am avut.

Veronica: - Şi cum îl ajuţi tu pe Siu?

Josefin: - Aici nu am cum să-l ajut. Numai prezenţa mea îl face să simtă orice bucurie. E destul ca atunci, când se întoarce din călătoriile către voi, să mă vadă, îi ajunge, asta-i tot. Vorbim împreună, ne plimbăm împreună, medităm împreună, ne înălţăm împreună... Eu stau mai mult acasă...

Veronica: - Şi ce faci acasă? Lucrezi ceva?

Josefin: - Nu, nu lucrez. Meditez...

Veronica: - Faci curat în casă?

Josefin: - Nu-i nevoie, acolo nu se murdăreşte niciodată nimic. Nici nu am timp să privesc tot ce mă-nconjoară. Sunt în permanent extaz, în permanentă bucurie... şi uimire. Pentru tot ce e în jur. Privesc la cei din jur, la podoabele lor, la lăcaşurile lor şi mă înalţ minunându-mă câte frumuseţi pot exista. Nu le poţi pătrunde... chiar de le vezi... nu poţi...

George: - Siu, ce ne mai poţi spune?

Siu: - Eu, când sunt în preajma bucuriei mele, a fericirii mele... nu mai am ce spune, nu mai văd nimic... nu mai gândesc, mă încarc, mă înalţ, de aceea sunt acuma ca unul ce nu ştie ce să vorbească. Nu vă doresc decât să aveţi iubirea noastră şi bucuriile noastre. Ne-am iubit şi ne iubim.

CEA MAI SFÂNTĂ ŞI ÎNĂLŢĂTOARE OPERĂ ESTE IUBIREA, IUBIREA SFÂNTĂ, SINCERĂ ŞI CURATĂ, CE TE RIDICĂ PÂNA LA AL NOUĂLEA CER. EA ÎŢI DĂ ARIPI, EA ÎŢI DĂ VIAŢA VEŞNICĂ.

Noi vă mulţumim pentru dragostea şi invitaţia voastră. Rămâneţi acum cu bine. Fie binecuvântată dragostea dintre voi şi lucrul vostru!

 Sus 

 

Bucureşti, 7 noiembrie 1965

GHEORGHE

- ţăran pungaş şi golan;

- murdar; rătăcitor;

 

Când abia adormisem, mă trezesc apăsat pe mână, pentru ca, după câteva clipe, să nu mai pot mişca întregul corp; făceam eforturi să ridic o mână, vroiam să deschid ochii, să mă trezesc; nu puteam. Corpul nu asculta de mine; simţeam, în acelaşi timp, un fel de dezgust combinat cu teamă. În sfârşit, mă trezesc, dându-mi seama că o prezenţă dubioasă îmi provoca această stare. O trezesc pe Veronica şi chem în câmpul de vizibilitate pe cel ce provocase aceasta stare.

Veronica: - A apărut un bărbat, cam la 45 de ani, cu faţa chinuită... murdar, umil, cu nişte haine mizerabile pe el...

George: - Cine eşti?

Necunoscutul: - Lumânare... daţi-mi şi mie lumină!

George: - Nu ştii că lumina nu se dă, ci se rodeşte, se produce prin efort?

Necunoscutul: - Eu nu am făcut nimic, sunt nenorocit. N-am pe nimeni să-mi dea şi mie ceva...

George: - De prisos toate... Caută să vii în trup, să faci ceva treabă, altfel nu poţi schimba starea de acum.

Necunoscutul: - Aprindeţi-mi măcar o lumânare.

George: - Bine, dar fă şi tu ceva.

Necunoscutul: - Ce să fac?

George: - Fă un bine, cuiva...

Necunoscutul: - Nu am cum, nu pot, nu ştiu!...

George: - Cum te cheamă?

Necunoscutul: - ...Gheorghe.

George: - Şi mai cum?

Gheorghe: - Gheorghe, şi atât.

George: - Ce ai fost?

Gheorghe: - Ţăran pungaş... şi golan. Golan sunt şi acum. Şi dau numai de derbedei pe unde o apuc... Numai la voi mă simt şi eu bine. Am ascultat odată pe unul care venise la voi şi avea lumină multă. Cum vă spuneam, acolo unde e el are de toate şi multe nu-i lipsesc şi... mai şi cântă. Ce viaţă, Doamne! Doamne... de ce nu ne dă şi nouă? De ce?

George: - Meriţi?

Veronica: - A lăsat capul în jos...

Gheorghe: - Fie-vă milă de mine şi daţi-mi şi mie ceva...

George: - Îti vom aprinde o lumânare, cum ne-ai cerut. Restul... să-ţi dea destinul pe care singur ţi l-ai ales. Mergi acum şi nu te mai apropia de noi. Ia stai, ce mi-ai făcut, de ce nu m-ai lăsat să dorm?

Gheorghe: - Nu am vrut decât să te rog să-mi dai lumină.

George: Şi ce-ai făcut?

Gheorghe: - M-am atins de tine.

George: - Şi, altceva, ce ai mai făcut?

Gheorghe: - Nimic, atât doar, am vrut să-ţi dau semn că este cineva lângă tine.

George: - Eşti liber!

 Sus 

 

Bucureşti, 16 noiembrie 1965

GERARD PHILIPPE

(Artist de cinema francez, ce a suferit moartea prematură)

- fond gri semi-deschis;

- brâu galben şi albastru;

- stratul IV;

 

Veronica: - A venit. E îmbrăcat cu un veston medieval, un gri-vert, pantaloni scurţi închişi jos, de culoarea vestonului, ciorapi strânşi pe picioare foarte subţiri... Foarte drăguţ, părul castaniu-deschis spre blond, expresia este fină, trăsături regulate... Are ceva din aerul lui Berlioz... ceva... dar e mult mai... e altfel! Parcă se uită după cineva...

Gerard: - Vă mulţumesc că m-aţi chemat la voi. Atmosfera din căminul vostru e ca un balsam pentru mine. Îmi face atât de bine, mă simt atât de bine, că parcă n-aş mai pleca.

George: - După cine te uitai? Căutai pe cineva?

Gererd: - Nu! Priveam la tot ce aveţi voi şi căutam să sorb. Un climat atât de prielnic...

George: - Unde erai când te-am chemat?

Gererd: - În locul meu de odihnă, unde am fost atras, am aşteptat până am primit încuviinţarea să pot veni la voi.

(Într-adevăr, aşteptasem cam mult venirea lui).

George: - Cine ţi-a dat încuviinţarea?

Gerard: - Stăpânul în numele căruia m-aţi chemat.

George: - Cum a fost semnalul de aprobare?

Gerard: - Am văzut cale deschisă spre voi! Noi, cei ce suntem mai mici, socotim o mare favoare invitaţia voastră, pentru că noi n-avem ce da, nu avem ce vă spune vouă, celor care aveţi preocupări atât de înalte. Noi suntem mici şi neînsemnaţi.

George: - În ce strat eşti?

Gerard: - În IV... printre cei mici... nu am nimic... stau pe covorul verde al naturii... . nici scaun, nici masă... nici prietenă. nimic! Sunt un sărac printre bogaţi.

George: - Care este cea mai mare bucurie în IV pentru tine?

Gerard: - Să stau în preajma celor ce cântă şi să mă bucur de bucuria lor.

George: - Vrem să-ţi vedem culorile de bază!

Veronica: - Are un guler lat gri semi-deschis, are un brâu mare galben, încă un brâu lat de o palma albastru - în dreptul sexului - şi de acolo în jos porneşte gri închis...

Gerard: - Mi-am văzut şi eu culorile acestea când am fost în faţa Stăpânului. Galbenul ştiu, înseamnă orgoliul meu, trufia mea oarbă, căci am fost atât de adorat, încât ajunsesem să mă cred un zeu... Mi-amintesc cu amărăciune de falsa adoraţie de care am beneficiat. Ce-am fost în fond? Acum se vede: un sărac, un prăpădit...

George: - ... şi albastrul?

Gerard: - Şi albastrul, da, ştiu. Uşurătatea mea morală, setea mea neastâmpărată de femei. Acum plătesc... Mi-e ruşine de mine. Trăiesc ca un umil, bucurându-mă şi eu de bucuriile celor din jurul meu. E mare lucru că am ajuns şi aici! Poate... unde eram un om bun la suflet, milos cu cei din jurul meu şi care nu m-a încântat şi nu m-a tentat înavuţirea şi bunurile materiale.

Am fost, ca să zic aşa, un fel de prost, care-mi plăcea frumosul, eram sensibil la tot ce-i frumos şi mi-a plăcut arta pe care o făceam. Aş vrea să mai vin odată pe pământ, să duc o viaţă retrasă şi corectă, aş vrea parcă să intru într-o mânăstire, să stau numai în meditaţie şi rugăciune... Nu vreau în altă parte să mă întorc, nu vreau în V, aş vrea să vin tot aici, dar să fiu altfel...

George: - Cum ai vrea să fii?

Gerard: - Mai înzestrat, mai curat. Mă deranjează culorile ce le am.

George: - Ce te nemulţumeşte mai mult?

Gerard: - Am venit aici prea gol, prea sărac şi n-am ce să mai fac. NU MAI POT FACE NIMIC ŞI NIMENI NU MĂ AJUTĂ, NIMENI NU SE GÂNDEŞTE LA MINE...

George: - Ce doreşti?

Gerard: - Să fiu şi eu mai înzestrat, să am ce-mi trebuie. Ai mei m-au uitat!

George: - A, te referi la cei de pe pământ?

Gerard: - Pe pământ, omul e liber, dă cui vrea, ce vrea. Aici nu se poate...

George: - De ce nu te ajută cei de lângă tine? Cei ce au mai mult!

Gerard: - Nu pot... Şi ei au doar cât le trebuie lor. Dacă ei mi-ar da mie, cu ce ar mai rămâne? Mă primesc ei în foişoarele lor, în baldachinele lor, dar stau puţin, ca orice invitat.

George: - Ce ai văzut frumos la noi, de te uitai aşa la toate?

Gerard: - Tot ce aveţi îmi place!

George: - Ce anume vezi? Mă interesează vizibilitatea ta în lumea pozitivă, pentru că spiritele superioare nu văd nimic din ce este materie pozitivă.

Gerard: - Uite că noi, cei inferiori, din straturile mai de jos, vedem şi materia pozitivă. Tot ce văd la voi, mobilă, tablouri, icoane mai ales, mă cuprind într-o îmbrăţişare sinceră, de n-aş mai pleca.

George: - Cum îţi explici?

Gerard: - Îmi explic... că voi, care sunteţi pe pământ, m-aţi întrecut şi chemându-mă la voi, mă simt bine... Dar cred că nu lucrurile materiale îmi dau această stare, ci alceva, care nu pot să-mi explic eu.

George: - Ia spune, ce ai vrea tu să ţi se dea, ce dorinţă ai?

Gerard: - Aş vrea să-mi daţi, dacă voi puteţi şi puteţi... o masă şi un scaun... un vas cu flori pe el... o cană cu apă şi un pahar... şi eu am iubit în viaţa pământeană fructele şi dulciurile... Aş vrea să-mi promiteţi că mă voi bucura şi, dacă promiteţi, vor începe să se făptuiască...

George: - Cum adică?

Gerard: - Aşa cum începeţi voi să faceţi ceva, azi un pic, mâine un pic, aşa şi la noi... şi eu am să vă fiu recunoscător...

George: - Şi le vei avea acolo?

Gerard: - Eu aşa cred, dacă toţi au... Am mai văzut aşa ca mine, care au primit şi am descoperit că sunt trimise de cei de pe pământ... şi să ştiţi, în momentul când mă ajutaţi, eu mă ridic şi vă pot ajuta... Omul pe pământ e ca un Dumnezeu şi orice face se împlineşte. Dac-ar şti oamenii că, făcând milostenii, că dând altora, lor îţi dau, n-ar mai fi atât de săraci când se întorc acolo de unde au plecat. Depinde cât au avut în mână, de posibilităţile materiale pe care le are fiecare.

Veronica: - După ce am făcut noi o fântână, am sfinţit-o şi noaptea am visat multă lume care venea la mine şi striga să le dau apă... eu spusesem aşa: toti cei ce n-au pe nimeni şi au nevoie de răcoreală, să aibă parte de binecuvântarea acestei fântâni... tu nu ai făcut parte dintre aceia?

Gerard: - Da! Să ştiţi că nimic nu se pierde din ceea ce se face şi când cineva rânduieşte un anumit lucru, din bucuriile ce le dă, bucură pe cei ce n-au pe nimeni şi, datorită dragostei lui, îndoit din ceea ce se dă îi revine lui.

George: - Bine, Gerard, mai ai ceva de spus?

Gerard: - Nu, am spus şi aşa destul! Vă mulţumesc din nou că m-aţi chemat şi mi-aţi dat ocazia să îmi manifest datoria!

George: - Îţi promitem că te vom ajuta.

Gerard: - Dragostea cu care voi daţi un lucru, dă obiectului ajuns la mine ornamentaţie, gust şi parfum.

George: - Vrei să spui că e bine să dăm cu toată inima!

Gerard: - Da, că aici e mult mai frumos ce dai decât însuşi obiectul dat. Vă mulţumesc!

 Sus 

 

Bucureşti, 16 noiembrie 1966

MARILYN MONROE

- rătăcitoare

 

Am vrut să cunoaştem esenţa actriţei americane Marilyn Monroe, care s-a sinucis tânără fiind şi în plină glorie, într-o beţie narcotică.

Veronica: - Da, apare...vai...săraca! Ce îmbătrânită e!... Şi când te gândeşti ce frumuseţe de femeie era... acum nu mai e deloc frumoasă. Nimic din ce a fost nu mai are, sărmana... mi-e milă de ea, cred că e amărâtă rău.

George: - Fii binevenită, Marilyn...

Marilyn: - Vă mulţumesc... pentru prilejul câtorva clipe de recreere, ce bine e la voi...

George: - Dar de unde eşti? De ce ţi se pare bine la noi?

Marilyn: - Nicăieri!...Rătăcesc căutând un loc şi nu găsesc... Nu ştiu ce să spun, pe unde umblu.

George: - Ce bucurii ai?

Marilyn: - Nici una.

George: - De ce nu cauţi să stai pe lângă unii oameni?

Marilyn: - Ce să iau de la ei? Vaiete, suspine, alergări? Unde sunt eu, toţi aleargă, toţi se tânguie. Doresc să aiba un loc stabil şi nu au... Am blestemat că nu am un loc unde să mă odihnesc. Blestem şi acum... acest blestem mă sfâşie, mă chinuie şi mai mult, pentru că tot spre mine se întoarce.

George: - Şi nu poţi, cel puţin, să taci?

Marilyn: - Ce face omul cu mintea întreagă, ce mult face omul cu mintea întreagă pe Pământ! Cum poate să urce scări nebănuite şi neînchipuite de el în viaţă...

George: - Ai fost frumoasă şi iubită, Marilyn...

Marilyn: - La ce folos?

George: - Filmele tale şi acum se văd pe ecrane.

Marilyn: - Nu-mi aduc nici un folos...Nu mă ajuta cu nimic...

George: - Vrei să ne arăţi culorile de bază?

Marilyn: - Ce culori vrei să vezi la mine, o rătăcitoare, o nenorocită... nu mă mai face să le văd şi eu, că mă sfâşie...

George: - Bine, nu le arăta.

Marilyn: - Am fost cea mai săracă de pe Pământ, că nu am avut mintea întreagă.

George: - Te poţi duce, Marilyn!

 Sus 

 

Bucureşti, 18 noiembrie 1965

o discuţie cu SIU KARTA

Cele ce urmează constituie un fragment dintr-o amplă discuţie ce am avut-o cu Siu Karta. Nu am notat decât o parte din discuţie, referitoare la ceea ce se transmite dincolo prin pomenile care se fac aici, pe pământ pentru cei ce au trecut în cealaltă lume.

George: Ce aveţi voi, cei din VII când noi, de pildă, aprindem o lumânare pentru voi?

Siu Karta: - Noi nu avem nevoie de lumina unei lumânari. E prea multa lumină în VII ca, din lumina unei biete lumânări, să ajungă ceva la noi. Ajunge însă dragostea şi dorinţa voastră, în culoarea transmisa de voi şi ne obligă să fim cu ochii asupra voastră...

George: - Dar dacă vă dăm un obiect..., de pildă, o masă, cum am dat la cererea lui Gerard Philippe?

Siu Karta: - Dar n-am nevoie! El nu şi-a făcut misiunea pe Pământ. De aceea a cerut. Eu nu pot cere, pentru că legea locala mă opreşte să primesc vreun obiect, dar mă obligă gestul. Primesc expresia, dorinţa, dar jertfa ajunge tot la tine. Tu te îmbogăţeşti cu ceea ce dai pe Pământ. Sunt persoane cărora voi le faceţi diverse atenţii. Ei nu au nevoie de ceea ce faceţi voi, dar prin ceea ce faceţi îi atenţionaţi spre voi.

George: - Dar dacă un om dă mai multe case, le are pe toate?

Siu Karta: - Nu se transmite mecanic... La locul tău, se face tot ce ai tu nevoie acolo, cu o singura condiţie: să nu ştie cel de lângă tine binele pe care-l faci şi - nu numai atât - tu însuţi să uiţi ceea ce ai făcut.

George: - De ce?

Siu Karta: - Pentru că ceea ce dărui, dincolo se înfiripează şi nu creşte decât făcând mereu mai mult, altele şi altele. Ori, dacă tu priveşti mereu la cele cândva făcute, le veştejeşti... Darul îşi micşorează valoarea.

George: - Cum asta?

Siu Karta: - Aşa se întâmplă! Cum, de ce, nu ştiu să vă spun! Ştiu atât, că în momentul când altul ştie de cele făcute de tine, valoarea se micşorează pâna la pierderea definitivă. Nu ştiţi voi oare că printre credincioşi sunt atâţia care fac daruri doar de ochii lumii? Ca să fie apreciaţi şi admiraţi? Câţi dintre aceştia nu sunt la fel de săraci în lumea noastră ca şi aceia ce nu au dăruit nimic!...

George: - Ştii ce aş vrea? Pentru că părinţii mei au făcut foarte multe danii, aş vrea să ştiu cât din ceea ce au făcut ei a ajuns dincolo şi dacă e de calitate!

Siu Karta: - Asta nu o ştiu eu şi nici nu se poate şti, pentru că aşa cum le faci, le poţi pierde. Aşa că, dacă au ceva şi cât au acum, nu e totul! Cum şi cât vor avea după aceea, după ce vor trece dincolo, aceasta e important şi asta n-o ştie nimeni!

Aici se sfârşeşte fragmentul de care am amintit mai sus.

 Sus 

 

Bucureşti, 21 noiembrie 1965

IOAN BOTEZĂTORUL

IOAN HRISOSTOM

CALEMNIS

SOCRIT

SIU KARTA

 

Cele ce urmează constituie un răspuns la întrebarea noastră, dacă aceste cercetări ale noastre vor folosi cândva, cuiva. Nu am chemat pe nimeni, ne-am rugat şi am pus doar întrebarea dacă vor fi de folos cândva.

Veronica: - Se văd... încă nu se disting... se apropie un grup. Acum îi văd bine, sunt Ioan Hrisostom, Ioan Botezătorul, Siu Karta, Calemnis şi Socrit...

Hrisostom: - În numele Marelui Guvernator Divin, al Domnului şi Stăpânului nostru, pe care L-aţi rugat să trimită la voi pe cineva, să vă aducă parfumul Divinităţii Sale, prin apropierea de voi a acelora ce vă iubesc, care vă ajută şi vă şoptesc voinţa Sa, Iisus - Lumina a celor nefăcute de mână, a tuturor planetelor, să vă lumineze ploaia harică a Tronului Divin, să vă întărească, să vă binecuvânteze, iar noi, în numele dragostei voastre, vă binecuvântăm!

Am venit la voi, răspunsul dorinţei voastre împlinindu-se prin acei ce sunt hărăziţi să vă arate voinţa Părintelui Ceresc.

Nici acum, nici la începutul zilei de azi, nu am fost chemaţi la voi, ci rânduiţi de sus, de Marele Stăpân şi Guvernator Divin, spre împlinirea dorinţelor voastre. Ceea ce s-a efectuat a fost de mult hărăzit, pentru că orice meşter, ca să-şi pună în practică o meserie, trebuie să o cunoască.

Ai fost chemat şi rânduit să lucrezi un lucru început de multi meşteri, dar neisprăvit. Să-l începi de unde a fost lăsat şi să mergi mai departe pe drumul trasat de ei!...

Dorinţa unora a fost ca în lucrul vostru să fie mai pronunţate unele nuanţe care erau legate de meşteşugul lor şi au reuşit, în cazul intervenţiilor, de a trimite, prin reprezentantul efectuării, prin cel văzut, harul turnat de însuşi Mâna Lucrătoare Divină, care se dă celor ce cer cu dor fierbinte. Ai avut acest dar în tine, ai dorit fierbinte, iată, s-a împlinit! Acum coloritul lucrului vostru va fi mai viu, va avea viaţă în el, primind lumina prin conducerea harică, şi aşa veţi putea lucra!

Aţi fost numai trei şi totuşi aţi fost foarte mulţi! Dănţuirea noastră în semn de bucurie, să fie veşmânt de pază şi putere!

George: - Amin!

Veronica: - Se dă de-o parte, făcând loc lui Ioan Botezătorul.

Ioan Botezătorul: - Îti spun şi eu două vorbe... Stai în aceasta cutie a necunoscutului, aşa cum am stat şi eu în pustia Iordanului. Când se va deschide uşa, vei ieşi la margine şi vei arăta ce ai lucrat în acest pustiu şi atunci se va preamări Stăpânul tuturor tainelor şi, aşa cum cereau atunci botez pe malul Iordanului, aşa vor veni şi în acest pustiu pe care l-aţi îmbrăţişat de bunăvoie - mă refer la ascunzişul în care staţi - şi vor cere botezul iertării şi dezlegării.

Orice dorinţă lucrătoare se împlineşte, şi chiar dacă nu se vede, chiar dacă n-apuci să mănânci din roade, şi chiar dacă alţii vor gusta din roadele muncii voastre, plată nu iau decât lucrătorii.

Rog pe Acela pe care Îl slujim să vă ajute, să vă binecuvânteze şi să vă acopere în acest pustiu, pentru ca atunci când pustiul va înflori şi va înverzi, voi să vă odihniţi, văzând că rodul poate hrăni.

Siu Karta: - Prea iubiţii mei! De aproape două zile mi-am părăsit locul meu şi stau mai mult între voi. Poate aţi simtit, poate nu. Nu poţi fi fericit când iubeşti pe cineva, decât dacă îl vezi fericit. Ştiu că ai avut momente de uşoară durere şi mâhnire pentru că nu te simţeai pe treapta care ai vrut să fii. Cred că acum eşti mulţumit, şi aceasta nu la voia noastră şi nici a Celui Prea Înalt, ci la dorinţa ta s-a împlinit.

Ştim că pentru toate ai aceeaşi râvnă, lucrezi pentru toate culorile ce-ţi sunt puse-n faţă, să le aranjezi, să le desăvârşeşti, pentru că toate au acelaşi izvor viu al Divinităţii, numai coloritul diferă, toate pornesc dintr-un singur loc de iubire, bunătate, bogăţie şi putere. De aceea, fratele nostru Ioan a ţinut să te încurajeze, spunându-ţi că a intervenit pentru ca nuanţa căreia i se spune religie să fie mai pronunţată, mai vie.

Asta chiar să vrei s-o schimbi, nu ai să poţi, pentru că e vie şi dacă un meşter nu-şi cunoaşte meseria, poate scoate ceva prost. Mulţi meşteri sunt, dar puţini cunosc lucrul şi de aceea dau acestora imperfecţiune şi, în loc să fie căutate, sunt aruncate.

Fii un bun lucrător, un meşter care să ştie să sorteze culorile, să dai lucru bun, de calitate, să-ţi iasă din mâini pentru îmbogăţirea ta şi lauda Aceluia care te-a îmbrăcat cu meşteşugul dorinţei curate...

Sunt lucrători care ies la lucru împinşi de alţii. Aceştia foarte greu dau roade de calitate. Sunt lucrători care caută lucrul cu o sete nemaipomenită. Aceştia, vei vedea cum caută să prezinte roadele lor în aşa fel încât, dacă se poate, să li se ia din mână.

Ai cerut cu sete să ieşi la lucru, ai dorit fierbinte să fii meşter, numit meşter. Ţi s-a împlinit.

Noi te binecuvântăm şi-ţi promitem sprijinul nostru şi toţi acei ce au fost atinşi de dragostea voastră se întorc spre voi şi vă promit că vă vor ajuta să vă vedeţi lucrul sfârşit si, la capătul drumului, putându-vă apoi odihni.

Părintele Luminilor, pe care-L slujiţi şi-L rugaţi şi Căruia ne închinăm noi toţi, să vă încarce cu lumină, să vă dezvolte simţurile, spre a putea percepe şi duce la bun sfârşit ceea ce trebuie să sfârşiţi, ceea ce a fost lăsat de alţii neterminat.

Rămâneţi în dragostea noastră şi vă asigurăm de ajutor!

Socrit: - Cu aceeaşi dragoste va transmit şi eu binecuvântarea!

Veronica: - Se retrag...Gata!

 Sus 


Bucureşti, 26 noiembrie 1966

ROGER LA PORTE

- guler alburiu pâna la piept, apoi gri-semideschis şi diagonala roz;

- stratul IV;

 

Acum 10 zile, un tânăr american, Roger la Porte, şi-a dat foc, în faţa Palatului ONU, în semn de protest faţă de intervenţia armată a Statelor Unite în Vietnam.

Veronica: - E îmbrăcat ca un militar, mai modern. Zvelt, sprinten, cu un veston lipit de piept, are în mână ceva... nu ştiu ce, hainele sunt frumoase, de un roz violet, nu am mai văzut aşa ceva. Expresie dârză, trăsături fine şi aer degajat. Ceva ce exprima curaj în el.

George: - Fii binevenit la noi!

Roger: - Vă mulţumesc pentru invitaţie, Cel în Numele căruia m-aţi chemat, să vă împlinească cele dorite!

George: - Asemenea şi tie! Ia spune-ne...cum ţi-ai dat foc?

Roger: - Foarte bine...De când mă ştiu, de copil, am fost împotriva violenţelor. Mă băteam cu alţi copii pentru viaţa gândacilor, a fluturilor şi nu vroiam ca în prezenţa mea să se stingă vreo viaţă... Cum era să suport văzând vieţi de oameni rupte înainte de vreme, şi pentru că mi-am făcut această educaţie, am luat acest toiag în mână - al curajului, şi am zis: poate focul care mă va arde pe mine va topi inimile împietrite. Acum îmi dau seama că trebuie un altfel de foc, mai puternic, pentru a înmuia inimile celor împietriţi; dragostea mea pentru semenii mei m-a îmbrăcat cu haină de oştean, haină pe care nu aş fi putut-o dobândi altfel. Nu-mi pare rău că am terminat cu viaţa pe Pământ.

George: - Ce vârstă aveai?

Roger: - Douăzeci şi patru...

George: - Făceai parte dintr-o anume confesiune?

Roger: - Eram protestant.

George: - Cu ce te ocupai?

Roger: - Aveam un serviciu neînsemnat!

George: - Şi acum, în ce strat eşti?

Roger: - Sunt în IV, sunt mulţumit, însă nu m-am desprins total de pe Pământ. Fac multe călătorii pe Pământ... O, cum aş vrea să răzbun nişte oameni... Nu prea îmi dau seama ce am şi nu am, aici intrat, în aceste legi perfecte, unde nu există ură şi perfidie.

Sunt prea fericit că sunt printre aşa oameni de elită şi nu mai văd ce mi-ar putea lipsi... Poate mai târziu...

George: - Vrei să ne arăţi baza ta spirituală?

Veronica: - Guler alburiu, gri deschis, cel mai mult gri-semideschis. Are o diagonală lată roz, de la umărul drept spre piept, până la brâu. Întoarce-te, dacă vrei... Nu, banda nu se continuă, spatele e gri semideschis. Ce înseamnă aceasta diagonală?

Roger: - Jertfa provocată de mine însumi pentru dragostea aproapelui.

Veronica: - E un roz deschis, foarte frumos.

George: - Rugăm să ni se arate culorile spirituale, înainte...

Veronica: - Gri semideschis, fără guler alb, fără diagonală roz...

Roger: - Dacă mi-ar fi dat foc altcineva, pentru Evanghelie sau credinţa în Dumnezeu, aş fi fost complet alb. Pentru că singur am făcut asta, din dragoste de oameni, am căpătat această diagonală roz. Precum şi gulerul alb, şi acest toiag - semn al curajului; am fost primit în IV, mai mult decât un rege care se întoarce biruitor de la o luptă. Aşa că nu-mi pare rău.

George: - Îţi mulţumim, tinere, poţi merge în continuare.

Roger: - Vă mulţumesc şi eu...

A încrucişat mâinile pe piept şi s-a înclinat...

 Sus 

 

Bucureşti, 28 decembrie 1965

DARIS CEAHNIC

- preot;

- murdar, rătăcitor;

 

George: - Veronica, concentrează-te şi uită-te ce vezi în jurul tău!

Veronica: - Văd un spaţiu imens, cu o lumină ca la apusul Soarelui... şi ceva mai departe, gloata rătăcitorilor.

Ne propunem să ieşim împreună, să vedem gloata aceea, ce e cu ea.

Am ieşit! La câteva secunde, ne aflăm lângă gloată. Eu continui să ţin contactul cu hârtia şi stiloul şi întreb pe Veronica de ceea ce vede.

Veronica: - E o puzderie de oameni, care parcă vor ceva... caută ceva... sunt oameni amărâţi, necăjiţi, într-o continuă căutare. Parcă vor ceva... parcă-s arşi de Soare...

George: - Opreşte pe unul care ne priveşte!

Veronica: - Stau locului să văd dacă cunosc pe cineva... Au haine proaste pe ei, parcă ar fi cârpite, peticite, mototolite... parcă ar fi stat numai prin gări şi noroaie.

Simt un leşin de la stomac...

Am oprit unul. E un bărbat asemenea celorlalţi, pare mai serios, însă... e tot umilit. Parcă e un lagăr, bătut de mizerie şi umilinţă... Stă locului şi tot se uita în dreapta şi în stânga...

Ce cauţi, omule? Ce căutaţi, ce aveţi, de sunteţi atât de posomorâţi?... Dă din cap...

Necunoscutul: - Căutăm şi nu găsim!

Veronica: - Ce căutaţi?

Necunoscutul: - Căutăm ce am găsit în poveşti şi în Biblie, dar nu găsim...

Veronica: - Vorbeşte, ce ai auzit în poveşti şi în Biblie?

Necunoscutul: - De multe ori, am citit în Biblie despre locuri cu verdeaţă, de odihnă, cu lumină şi mă miră acum într-una că nu găsesc acele locuri de care am citit. De multe ori am zis că sunt frumoase şi aceste povesti ale fericiţilor, ale miluiţilor. Le-am crezut poveşti frumoase. Le povesteam frumos la catehizări, ca pe nişte poveşti frumoase, dar nu le-am crezut niciodată. Am catehizat pe alţii, dar pe mine nu m-am catehizat.

George: - Dar ce ai fost?

Necunoscutul: - Preot catolic.

George: - Unde?

Necunoscutul: - În Năsăud, în România. Mi-am dus viaţa numai în plăceri, nu am crezut nimic, niciodată. Am fost un simplu funcţionar şi am zis: aceasta mi-e slujba, acesta mi-e salariul...

Priviţi cum fug! Toti alergăm, nu ne spunem nimic, decât ne împungem cu mustrări.

George: - Ai văzut pe Domnul?

Necunoscutul: - L-am văzut... şi pe atât mai mare mi-a fost mustrarea.

George: - Cum te cheamă?

Necunoscutul: - Daris... Daris Ceahnic.

George: - Voi faceţi rău pământenilor?

Daris: - Nu, nu facem rău.

George: - Şi nu aveţi şi voi momente de linişte?

Daris: - Nu! Am impresia că noi alergăm unul dupa celălalt, pentru că nu ajungem niciodată la capăt. Nu reuşim să dăm de un capăt, să vedem ce-i dincolo.

Sunt un răzvrătit că nu suntem şi noi miluiţi. E chinuitor să n-ai nici un rost, nici un ţel, nici un sfârşit la această căutare seacă. Mi-e foame şi sete, aş vrea un aer mai bun, mai curat şi n-am!

George: - Ai făcut facultate teologică?

Daris: - Numai seminarul.

George: - Prin ce an ai trecut dincolo?

Daris: - În 1912.

George: - Cum de ţii minte anul?

Daris: - Am zăcut doi ani la pat şi ştiu ca în 1910 m-am îmbolnăvit. Era mai dulce boala ce mă ţinea pironit la pat, decât alergarea această zănatecă.

George: - Ce boală ai avut?

Daris: - Un reumatism grav de tot, că nu puteam nici merge.

George: - Printre pământeni umbli?

Daris: - Umblu, că doar între ei sunt. Nu le fac nici un rău, nu mă intereseaza ce fac, căci văd că nu pot să mă ajute cu nimic.

George: - Totdeauna te simţi aşa? Sau ai perioade mai bune?

Daris: - Totdeauna mă simt aşa.

George: - Dar spaţiul acesta în care staţi voi, nu e câteodată mai aproape de Pământ?

Daris: - Da, am observat şi eu asta, că uneori suntem mai aproape, alteori mai departe de Pământ şi poate că asta s-ar datora mişcării Pământului... dar nu-mi dau precis seama, n-am timp să gândesc aşa ceva...

George: - Pe ce stai?

Daris: - Pe un platou, totuşi. Toată lumea aceasta stă pe un platou şi circulă pe ceva. M-am aplecat şi l-am pipăit. E un teren uscat, arid ca o zgură. Nu am nici o posibilitate de orientare. Văd Soarele departe, departe...

George: - Unde om fi oare? Hai să-l chemam pe Siu!

(După câteva clipe a sosit Siu. Ne-am închinat amândoi în faţa lui).

Siu Karta: - Ce vă miraţi de necăjiţii ăştia?

George: - Nu ştiu cine sunt şi nici ce e cu platoul acesta!

Siu Karta: - Sunt rătăciţii, dar vezi că şi rătăciţii sunt împărţiţi în mai multe categorii. Aceştia nu au fost răi dar, aşa cum au alergat în viaţă după plăceri, aşa aleargă acum după linişte şi n-o găsesc.

George: - Şi platoul acesta unde e?

Siu Karta: - În continuarea stratului I. Mergând pe acest platou, ajungi în stratul I, în stratul miluiţilor...

George: - Şi de ce ei nu ajung?

Siu Karta: - Nu pot! Legile le îngrădesc spaţiul şi le trasează limitele...

Ne-am reîntors...

George: - Ce se întâmplă, iubite Siu, de simţim o atmosferă atât de searbădă şi leşioasă?

Siu Karta: - Nu puteţi s-o înţelegeţi? Acesta este lucrul legilor care se manifestă în continuu... Câteodată, cei rătăcitori se adună, stau la un loc, alteori ei alunecă între oameni, se lovesc unii de alţii şi atunci voi simţiţi ceea ce simţiţi: atracţie mai mică, oboseală, lipsă de gust, de dor, de zbor şi, de multe ori doriţi o odihnă, doriţi să staţi la pat pentru a nu simţi uscăciunea. Spuneţi drept, nu aţi dori să tot dormiţi?

George: - Ba da... şi n-am chef de nimic. Şi asta de mai mult timp. Dar voi cum vă simţiţi?

Siu Karta: - Fără să vrem, simţim şi noi nevoia să stăm la locurile noastre şi atunci pe voi nu vă mai incită curenţii pe care îi trezim noi în voi.

George: - O precizare, în aceste perioade, voi nu veniţi la noi pentru că simţiţi atracţia locurilor voastre puternică sau faptul că atmosfera e grea pe Pământ? Vă respinge şi aşteptaţi şi voi o atmosferă mai prielnică?

Siu Karta: - Amândouă merg mână în mână - şi atracţia locului unde suntem e puternică, şi atmosfera pe Pământ e grea.

George: - Trebuie să existe un factor care determină aceste situaţii.

Siu Karta: - Da, sunt mişcări ale spaţiului şi ale planetelor care, atunci când vin în anumite poziţii şi unghiuri, determină anumite stări atmosferice spirituale deosebite, care au repercusiuni şi în lumea noastră, şi în lumea voastră. E ca şi în viaţa voastră: zile de ceaţă, ploaie sau furtună. Aşa şi la noi: sunt perioade de atracţii puternice ale locului şi simţim nevoia de odihnă. Uite, de la un timp, cum spui şi tu, simt un fel de oboseală, o atmosferă care nu ne incită la activitate. Acum este o astfel de perioadă în care TOATE STRATURILE ŞI-AU RESTRÂNS MULT COLABORAREA CU PĂMÂNTENII. Asta durează un timp... Nu-mi dau seama cât; câteodată mai mult, altadată mai puţin.

Acum, vă rog să-mi daţi voie să plec, fiindcă nici eu nu mă simt deloc bine. Simt nevoia să mă întorc în locul meu.

George: - Ne închinăm feţei tale!

Siu Karta: - Fiţi binecuvântaţi!

 Sus 

CONTINUARE  >>

Sursa: http://www.geocities.com/ligurdahesontineovella/Cercetari2.html

Vizite ale paginii.