Sursa articolului: Almanahul "FEMEIA" 1999
Inspirate sau nu din realitate, romanele poliţiste au acreditat un fel de portret robot al detectivului : bărbat (rareori, femeie) cunoscător al mentalităţii infractorilor, al modului lor de operare, al lumii interlope, individ foarte bine dotat intelectual, fizic şi - de obicei - estetic, nu neapărat amic al poliţiştilor, dar pentru care nu există barieră imposibil de depăşit. Sherlock Holmes, Hercule Poirot, Marlowe sau... Minerva Tutovan reprezintă asemenea creaţii (sau creaturi) în domeniu, înzestrate cu calităţi la superlativ. Detectivii reali, anchetatorii spargerilor, crimelor, afacerilor de spionaj etc. reale sunt, de fapt, oameni normali. La fel de normali sunt şi cei pe care-i putem numi detectivi psihici; numai că aceştia din urmă au realmente capacitatea de a pătrunde cu mintea şi cu simţurile ce ţin de un domeniu foarte delicat - parapsihologia - într-o realitate aflată dincolo de puterea de înţelegere a omului comun.
"Detectivul psihic este o persoană dotată cu spirit de investigatie, cu dorinţa de a-şi ajuta semenii, descoperind anumite fapte şi înzestrată în mod natural cu clarviziune (sau formată, prin educaţie). El foloseşte metode paranormale: o intuiţie deosebită, telepatia, vizualizarea unor întâmplări pe “ecranul” mental, fără a se deplasa pe teren, de obicei. Prin telepatie, trimite şi recepţionează informaţii sub forma mesajelor sonore sau a imaginilor." Această scurtă definire a statutului (în România, neoficial) detectivului psihic, ne-a prezentat-o doamna Nina Petre, binecunoscută practiciană a tehnicilor ce ţin de parapsihologie, un domeniu deopotrivă misterios şi fascinant, necesar şi periculos, domnia sa putând purta titulatura amintită, care însă nu figurează în vreun nomenclator de profesii acreditate de stat. Ceea ce nu înseamnă că detectivii psihici se ocupă de activităţi oculte, de tipul magiei vrăjitoreşti, atât de mediatizate, de pildă, în anunţurile publicitare. Pe de altă parte, ei nu umblă noaptea prin cimitire, descântând gheare de pasăre neagră şi privind în globuri de cristal, ci se ocupă la modul cel mai modern de educarea propriilor însuşiri cerebrale. Aşadar, în aprecierea acestei “meserii” trebuie, fără îndoială, o doză de circumspecţie, dar şi foarte mult realism, pornind de la date incontestabile, fie că ele aparţin sau nu unor domenii mai greu abordabile sau - dacă putem spune astfel - mai delicate.
Cu ce se ocupă, în fond, detectivii psihici, astăzi ? Referindu-ne la cei cărora li se adresează publicul (vom explica mai jos de ce facem această precizare), menţionăm preponderenţa căutării vinovaţilor unor acte ilegale: hoţi, tâlhari, violatori, criminali, persoane care urmăresc intimidarea altora prin avertismente scrise, telefonice ori de altă natură. De asemenea, se încearcă să se dea de urma unor persoane dispărute în mod neobişnuit, ca şi stabilirea cauzelor adevărate de deces, în cazuri considerate oficial accidente, sinucideri sau îmbolnăviri, dar asupra cărora rudele au îndoieli. Fiecare dintre categoriile enumerate prezintă particularităţi fireşti şi precizăm că d-na Petre îşi fondează afirmaţiile pe cazurile concrete lucrate, pentru care păstrează toate datele.
Cele spuse până aici par detalii mai uşor de înţeles. Componenta principală a acţiunilor detectivului psihic o constituie însă relaţia obligatorie cu nivelele de existenţă superioare celui terestru, cu lumile paralele populate de spirite ce pot fi - ca şi oamenii - benefice sau malefice. “Spiritele unor foşti pământeni, deosebit de valoroşi la vremea lor, îmi protejează perfect canalul telepatic, astfel încât să nu pătrundă spre mine “voci” de care nu am nevoie sau care sunt rău inţentionate. Este foarte greu de luptat cu emisiile energetice ale oamenilor ce produc agresiuni, cu sau fără voia lor - precizează d-na Nina Petre.
Detectivii psihici mediatizaţi, celebri, ajung în centrul atenţiei publice prin propria voinţă sau prin grave erori de protecţie. Şi mai apare o componentă ce ţine de manipularea colectivă. Deconspirarea poate veni din dorinţa persoanei respective de a-şi face publicitate ori aceasta e folosită, pur şi simplu, de guvernul ţării angajatoare, pentru diverse avantaje. Cei angajaţi efectiv în activităţi de cercetare beneficiază însă de supravegherea şi protecţia deosebită a armatei, ca orice specialist de rang înalt. Uneori, apariţiile lor publice în emisiuni televizate, în aşa-numitele dezvăluiri din ziare, se organizează minuţios, cu scopuri precise : fie că se doreşte ca populaţia să fie informată asupra unor evenimente periculoase, ieşite din comun, fie că - dimpotrivă - se realizează dezinformarea oamenilor, pentru a distrage atenţia generală sau pentru a o concentra pe anumite subiecte dorite. În umbra campaniilor electorale ori în spatele războaielor ce ulcerează planeta, confruntările lipsite de artificii, reflectoare şi zâmbete ajung la intensităţi deosebite şi se duc fără menajamente. Cel mai apropiat exemplu pentru noi este conflictul din Iugoslavia, în timpul căruia - să nu ne facem iluzii deşarte - şi noi, românii, am fost “onoraţi” de atenţia transmiţătorilor de informaţii şi de mesaje “prefabricate”, din cele patru puncte cardinale... Asemenea specialişti activează în numeroase ţări de pe glob implicate sau nu în conflicte majore ori în dispute de durată, care sunt de obicei puternic angrenate în transformări social-economice şi politice, inclusiv din Europa de Est.
În România, detectivii psihici nu sunt recunoscuţi oficial; situaţia era drastic controlată până în 1990, în perioada comunistă asemenea profesionişti activînd în cadrul fostei Securităţi şi având - după cum se spune - rezultate de excepţie, comparabile cu cele ale marilor servicii speciale de pe mapamond. Utilizarea capacităţilor lor nu se făcea decât în scopul siguranţei naţionale, fără componente agresive. Ce s-a întâmplat cu acei câţiva oameni, după revoluţie, e o chestiune ce merită discutată în alt context. Pentru noi, oarecum inexplicabil este că oamenii legii nu au posibilitatea şi nu intră în competenţa lor să apeleze la detectivi psihici, în cazuri deosebite. Aceasta, în situaţia în care poliţiile altor state se folosesc în mod curent de asemenea profesionişti, în anumite momente ale anchetelor mai delicate şi sub acoperirea anonimatului. “Din nefericire - spune d-na Petre - avem în ţară un număr restrâns de aşa-zişi specialişti în agresiuni energetice, adică în vampirizare (absorbţia unei cantităţi de energie importante, de la alte persoane), în descărcări energetice reziduale asupra altor persoane şi în atacuri energetice, prin meditaţie, cu spirite malefice (le practică şi unele grupări autointitulate ezoterice, din ţara noastră). O dată cu lansarea pe piaţă a numeroase cărţi de teorie şi practică a tehnicilor parapsihologice, au apărut şi numeroase victime în acest sens: cei ce au lucrat fără un coordonator, expunându-şi la eforturi nedozate creierul, hipofiza şi epifiza, au cedat asaltului exercitat asupra lor. Mulţi au ajuns în spitale; unii au fost recuperati, alţii nu.”
După aceste succinte consideraţii, poate că ar trebui să punem punct. De fapt, abia de-aici înainte se pătrunde către miezul problemei. Numai că, se-nţelege, acest “miez” poate fi dulce şi hrănitor pentru unii, dar de-a dreptul mortal pentru alţii. În concluzie, apelul la înţelepciune şi la discernământ, chiar când abordăm aspecte ale vieţii noastre personale, trebuie să stea înaintea oricărei alte iniţiative.
Sursa articolului: Almanahul estival "FEMEIA" 1999
Incitante, ca noţiuni direct legate de existenţa oricărui individ, Norocul şi Destinul par un fel de “personaje” ce dovedesc, uneori, prietenie, alteori, ostilitate. Să nu privim mai departe de noi înşine ! Vrând-nevrând, sărăcia tot mai accentuată, alături de lipsa unui orizont de optimism, au aruncat numeroşi români în mrejele ispititoare ale câştigului nemuncit, petrecut peste noapte. Sau, şi mai concret, la capătul câtorva ore de strâns pumnii în faţa televizorului cu... bingo. O ţară-ntreagă aşteaptă ca Norocul să strige numele fiecăruia dintre cei ce speră cu disperare (sic!), chiar dacă în jur mecanismul distrugerii băncilor (cu economii muncite, de data aceasta) funcţionează ireproşabil şi chiar dacă, după marea lovitură, de mâine începând, “fericitul căştigător” s-ar trezi într-o ţară de cerşetori. De ce aşa? Pentru că norocul, în ziua de azi, este identificat tot mai mult cu banii : mulţi bani, care să-mi apaţină mie, care să-mi intre în viaţă, s-o schimbe, indiferent pe ce cale. Dar, în realitate, lucrurile nu stau chiar aşa.
Psihologii (şi psihiatrii) nu ezită în a trage un semnal de alarmă, referitor la reala dependenţă creată de jocurile de noroc, într-o anumită categorie de indivizi, deloc “subţire” ca număr. Un drog, aşa ar putea fi definit jocul devenit patimă, obsesie; un drog care ucide lent trupul şi raţiunea, nu numai pe ele, ci demolează totul, şi în jurul celui prins : relaţii de familie, sociale, profesionale, cu tot ce decurge de aici. Să intre, oare, în discuţie şi destinul individual? Dacă nu considerăm această noţiune ca pe ceva “dat”, inefabil şi imuabil, ca pe acea fatalitate acceptată cu capul plecat, răspunsul este afirmativ. Iar pentru o şi mai bună edificare, am abordat-o pe colaboratoarea noastră Nina Petre, parapsiholog, dar înainte de aceasta profesoară de ştiinţe exacte, cu o pregătire aprofundată în domeniu.
Milioane de oameni - ne arată ea - participă la diferite jocuri de noroc, dar foarte puţini câştigă. Majoritatea jucătorilor folosesc diverse metode pentru a-şi stimula şansa. Unii calculează perioadele norocoase după indicaţii apărute în reviste şi cărţi ; alţii aşteaptă să viseze ceva semnificativ, care să-i orienteze spre tipul de joc, spre ziua norocoasă, spre grupajul de cifre ales etc. Dar, să gândim logic, o logică la îndemâna oricui: dacă s-ar putea programa câştigurile prin metode născocite de mintea omului, ar da faliment toate instituţiile care organizează astfel de jocuri ; fireşte, o dată cu finanţatorii-sponsori. Pe de altă parte, putem gândi că măcar iluzioniştii ar trebui să câştige, în mod frecvent, averi fabuloase. Dar, cum nici ei nu-şi pot programa norocul, afirmă că încheie un anumit jurământ deontologic, ce le interzice să-şi folosească ştiinţa, cunoştintele, pentru a obţine câştiguri nemeritate.
Şansa unui om este condiţionată, la un moment dat, de mai mulţi factori: - subconştientul individului (trebuie să îi dea acestuia ideea ca, într-o anumită zi, să cumpere un bilet de concurs) ; - dacă tragerea la sorţi are loc într-o zi favorabilă jucătorului, are şanse sporite să câştige ; - concomitent, este necesară predispoziţia jucătorului la ceea ce numim câştig nemuncit. Dacă în destinul respectivei persoane nu e prevăzută şansa câştigului la diverse jocuri, el poate juca toată viaţa, fără să câştige nimic ! Altfel spus, pentru ca un individ să câştige la un anumit joc, trebuie să cumpere biletul într-o zi care îi este lui favorabilă pentru aşa ceva, iar el să fie înzestrat nativ cu şansa câştigului la astfel de jocuri. Toate aceste condiţii le însumează destinul. Dar destinul nu se referă doar la momentul prezent ori la existenţa limitată a indvidului, într-o viaţă pământească. Cum aşa?
Spiritul fiecăruia ştie, încă de la naşterea individului, ce drum va urma acesta. Dacă, de pildă, în viaţa precedentă spiritul a trăit într-un om sărac, cinstit, lipsit de noroc, în această viaţă persoana existentă în prezent trebuie să aibă norocul care i-a lipsit anterior. Invers - afirmă Nina Petre -, indivizi contemporani cu noi, afectaţi de lipsa norocului pe toate planurile, relevă reîncarnări precedente în persoane devorate de ceea ce numim plăceri lumeşti. Dar – atenţie ! - nu e singura formă de pedeapsă karmică. În popor se spune că păcatele părinţilor le plătesc copiii (“Au mâncat părinţii aguridă şi şi-au strepezit copiii dinţii.” - zice un proverb românesc), ceea ce se explică astfel : dacă în destinele părinţilor sau în zestrea lor karmică există anumite abuzuri, acest fapt e suficient ca “reversul medaliei” să se răsfrângă asupra copiilor. Sigur că problema se complică, dacă raportăm noţiunile în discuţie la karma colectivă : norocul şi destinul unei comunităţi, ale unui popor. Gândiţi-vă, de pildă, la evoluţia unor civilizaţii extrem de avansate, al căror declin stă consemnat în istorie sau care, astăzi, sunt pe cale să piară definitiv !...
Să revenim, cu o ultimă privire, la iluzionişti. Fenomenul “programării norocului” este aleatoriu. Este posibil - consideră Nina Petre - ca omului să i se declanşeze intuiţia, subconştientul orientându-l spre modalitatea de a accede la şansa câştigului. Fenomenul, deloc simplu, s-ar produce astfel : dacă spiritul persoanei în cauză consideră că e bine să-i acorde acesteia o şansă, indiferent de ce natură, îi dă comandă subconştientului să impulsioneze factorul conştient al omului, mintea. Sistemul cerebral al persoanei aflându-se într-o foarte bună funcţionare, subconştientul poate influenţa uşor factorul conştient. Altfel spus, omului “îi vine inspiraţia” pentru a acţiona spre binele său. Dacă are inspiraţia şi puterea să acţioneze, din punctul său de vedere căile îi sunt deschise către succes ; dacă există, şi din partea mediului, condiţii favorabile, atunci nu mai există motive de nereuşită ! Şi, totuşi…!
Unii oameni au noroc, dar nu ştiu ce să facă cu el, deoarece nu ştiu cum să acţioneze în societate pentru a reuşi să-l pună în practică, să-l eficientizeze. Alţii se zbat toată viaţa să-şi rezolve problemele, fără însă a reuşi până la capăt. Iată de ce - afirmă iniţiaţii - este necesară succesiunea reîncarnărilor. Spiritul omului luptă, mii şi zeci de mii de ani (!), pentru a-şi rezolva el singur ceea ce am numi, într-un limbaj comun, dezideratele existenţei. El luptă, dar o face prin intermediul fiinţelor umane în care trece succesiv, supunându-le tuturor necazurilor vieţii pământene. Şi lipsa de noroc este unul dintre acestea. Dar el face parte din linia destinului fiecăruia. Ceea ce ar însemna că, urmând regulile de bun simţ, normele morale elementare, de vieţuire alături de semenii noştri, trebuie totuşi să trăim şi... cu picioarele pe pământ ; altfel spus, să ne menţinem raţiunea permanent trează şi activă, atât în momentele favorabile ale vieţii, cât şi atunci când neîmplinirile par a ne da târcoale. Dacă nu “norocul” bănesc, măcar un plus de înţelepciune (infinit mai valoroasă!) va veni de partea noastră.
ADRIAN – NICOLAE POPESCU
Almanahul „Femeia Estival 1999”
Sursa articolului: Revista "FEMEIA" nr.12/1999
NINA PETRE : “OAMENII TREBUIE SĂ-ŞI VADĂ MAI DEPARTE DE VIAŢA LOR... "
Eu nu iau în considerare previziunile fãcute pe computere, întocmite de vizionari, de astrologi ş.a.m.d. În urma testărilor pe care le-am fãcut cu entităţi invizibile, am ajuns la concluzia fermă că totul se modifică în Univers. Nimic nu stă pe loc şi nici un fenomen terestru sau cosmic nu poate fi prevăzut sau descris în totalitate. Dacă ţinem seamă de afirmaţiile unor şefi de secte, sfârşitul lumii trebuia să se producă de mai multe ori în ultimele milenii. Eu cred că o catastrofă cosmică, în care să fie implicat şi Pământul, s-ar putea produce oricând, dar deocamdată nu este programată. Previziunile propagate în acest sens de diverşi indivizi sunt fie speculaţii, vizând celebritatea cu orice preţ, fie concretizarea intenţiei de a stârni panică în anumite grupuri sociale. Ceea ce stă scris în Biblie sau în catrenele lui Nostradamus a fost, este şi va fi interpretat în fel şi chip. Oamenii trebuie să-şi vadă mai departe de viaţa lor, conform destinelor date de Dumnezeu.
Putem muri oricând de boli, în accidente sau din cauza calamităţilor naturale. Dacă vrem să acceptăm termenul de Apocalipsă, trebuie să acceptăm că ea există. Contribuie substanţial la aceasta - dincolo de fenomenele subtile, nepercepute de oricine - atitudinea distrugătoare a oamenilor faţă de natură, utilizarea energiei nucleare, care e un fel de joc cu moartea, dar şi previziunile catastrofice propagate (conştient sau nu) pe diverse canale publice, cu efecte extrem de nocive, cel mai frecvent, îndeosebi asupra oamenilor simpli. Totuşi, şansa noastră este că numărul oamenilor care dovedesc gândire şi fapte pozitive este mult mai mare decât al celor dominaţi de rău. În ce priveşte viitorul României, respectiv al românilor ce nu s-au depărtat nici o clipă de la valorile pozitive ale acestui popor, asupra sa există o protecţie divină. Ea se va materializa în ceea ce aşteptăm cu toţii, însă numai în urma unor eforturi comune, a unei munci efective de a depăşi, împreună, perioada de trecere şi revelaţie în care ne aflăm chiar acum."
Din grupajul de interviuri „Anul 2000 – un sfârşit sau un început ?”, revista „Femeia” nr.12 / 1999