<
Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI
ANTERIOARE
Vieţile anterioare ale spiritului
ANDU
Prezentare
Este fiul cel mare al
doamnei VANESSA, colaboratoarea noastră la acest capitol. Student la Medicină
în Canada, ANDU simte o mare pasiune pentru oameni. Îşi doreşte să ajungă să
revoluţioneze medicina alopată prin îmbinarea tehnicilor alopate cu cele
alternative.
Nina Petre
1 septembrie 2017
"Eu sunt o mamă prietenă cu copiii mei. Mi-am promis încă din
copilărie că relaţia mea cu copiii mei va fi una de la egal la egal, şi nu una
de stăpân-supus.
Comunic foarte mult cu ei, încă de când erau foarte mici.
Drept rezultat, ei îmi destăinuie secretele lor cele mai intime şi îmi cer sfatul
în tot ceea ce fac. Când mă aflu în dilemă şi nu am un răspuns pentru ei,
despicăm firul în 100 până ajungem împreună la o concluzie. La fel fac şi eu
când am nevoie de un sfat. Convoc o “adunare generală” şi cer sfatul lor. Am
mare respect pentru copiii mei.
Cred că de multe ori părinţii greşesc când nu arată respect
faţă de copiii lor. La rândul lor, copiii îşi vor creşte propriile vlăstare
fără respect. Copiii sunt o reflecţie a educaţiei părinţilor şi a bagajului
karmic."
VANESSA, mama lui ANDU
EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE
Pierre Dijon (1884-1924)
Nokre Sabe (1803-1849)
Manuela Sareschi (1712-1768)
Kermal (1616-1682)
EPISODUL 1 –
PIERRE
Eroul povestirii este francezul PIERRE DIJON. Viaţa lui s-a
desfăşurat între anii 1884-1924. PIERRE s-a născut în localitatea Le Havre, port
la Marea Mânecii, situat în nord-vestul Franţei. Era singurul copil al soţilor
Antoine şi Heloise Dijon. Data naşterii lui Pierre: 7 iulie 1884, ora 19 şi 30
minute. Familia avea venituri modeste provenite din munca de marinar desfăşurată
de Antoine şi a soţiei lui, ca patroană a unui mic magazin de produse cosmetice.
PIERRE a trăit pe vremea celei de-a Treia Republici Franceze.
Această perioadă începuse în anul 1870 şi a durat până în 1940. În 1904, Franţa
a pus bazele Triplei Alianţe împreună cu Rusia şi Marea Britanie. În Primul
Război Mondial (1914-1918), au obţinut victoria asupra Puterilor Centrale.
După anii de şcoala generală petrecuţi în Le Havre, PIERRE a
plecat pe mare la 15 ani, dorind să ajungă marinar alături de tatăl său. La
acea vreme, Antoine lucra pe un vas francez care pescuia în Marea Nordului.
Munca era grea şi plină de pericole, din cauza vremii capricioase şi a unor nave
concurente aparţinând unor ţări duşmane, care nu se sfiau să atace pescadoarele
franceze.
PIERRE s-a căsătorit la 23 de ani, în 1907, cu iubita lui,
Mireille Dartan, o fată de 19 ani care lucra ca vânzătoare în magazinul doamnei
Heloise. Au avut împreună două fete. Pe Martine, mama ei a născut-o la 21 de
ani, în 1909. A urmat Laurine, sosită în anul 1914, după declanşarea Primului
Război Mondial.
PIERRE a renunţat la navigaţie din nouă motive:
- apele Mării Mânecii şi ale Mării Nordului deveniseră extrem de
periculoase, din cauza navelor de război rivale şi a minelor marine lansate de
acestea;
- pe vreme de război, lui Mireille i-ar fi fost greu să îşi
crească micuţele în condiţiile nesiguranţei circulaţiei pe străzile oraşului şi
a procurării dificile a alimentelor.
Magazinul de cosmetice al mamei Heliose nu prea mai avea
clienţi, iar supravieţuirea tuturor se afla în mare dificultate. Discutând în
taină, cele două familii au decis să înceapă o afacere cu uniforme militare,
produse extrem de necesare trupelor franceze de pe uscat şi de pe navele
militare ancorate în portul Le Havre. PIERRE a început să cumpere ţesăturile de
care avea nevoie de la diverşi comercianţi sosiţi din direcţia Parisului sau
dinspre alte localităţi care ajutau armata franceză. Heloise şi Mireille au
învăţat de la doamna Stephanie, mama lui Mireille, să confecţioneze haine cerute
de unitatea militară care activa în zona portului Le Havre. Banii primiţi ca
plată pentru acele uniforme au ajutat cele trei familii să supravieţuiască în
anii grei ai războiului.
După încheierea armistiţiului, în 1918, PIERRE şi Antoine au
continuat să vândă haine pentru armată. Moartea lui Antoine, în 1919, din cauza
unui infarct, a adus disperarea şi deruta în familiile Dijon şi Dartan. Părinţii
lui Mireille erau bolnavi şi nu mai puteau să muncească. Heloise era şi ea grav
bolnavă de inimă. Lui PIERRE i-a revenit dificila misiune a întreţinerii
propriei familii, a mamei sale şi a socrilor lui. Războiul se terminase, iar
legăturile comerciale cu Anglia deveneau din ce în ce mai prospere. Ca om de
încredere al armatei, PIERRE primea în continuare comenzi pentru haine militare.
Având nevoie de stofă bună, englezească, şi-a început drumurile comerciale pe
Marea Mânecii, spre oraşul-port Plymouth, de unde putea cumpăra preţioasele
ţesături. Şi-a deschis un atelier în Le Havre, unde lucrau câteva croitorese,
munca fiind condusă de Mireille, soţia lui. Veniturile au crescut an de an, iar
toată familia trăia bine.
Fericirea lor nu a durat mult. În anul 1924, când avea 40 de
ani, nava pe care călătorea PIERRE, la revenirea dinspre ţărmul britanic, a
naufragiat în apropiere de Le Havre, din cauza valurilor uriaşe provocate de
furtună. Unii dintre călători s-au înecat în apa rece ca gheaţa, alţii au fost
aruncaţi de valuri pe ţărm în stare de inconştienţă. Din oraş au sosit echipe de
salvatori, ducând victimele la spital. Printre muribunzi se afla şi PIERRE. A
mai trăit câteva ore, cu febră mare, delirând, provocând groaza personalului
medical prin scenele de coşmar pe care le povestea. Cuvintele lui, sporadice,
rostite inconştient, descriau aspecte ale înecului unor călători, oameni
strigând disperaţi după ajutor. PIERRE a murit după miezul nopţii, în ziua de 14
noiembrie a anului 1924. Au rămas în urma lui o soţie văduvă la 36 de ani, o
fetiţă de 15 ani, Martine, şi una de 10 ani, Laurine.
Nina Petre
16 iunie 2017
EPISODUL 2 –
NOKRE
Eroul povestirii este ecuadorianul NOKRE SABE, care a trăit
între anii 1803-1849 (secolul 19). Data naşterii lui NOKRE: 3 iunie 1803. Ora
naşterii: două noaptea. NOKRE s-a născut în oraşul Quito, aflat pe teritoriul
Viceregatului Noua Granadă, formaţiune statală înfiinţată de ocupanţii spanioli.
La data de 10 august 1809, o juntă militară condusă de
revoluţionarul Juan Pio Montufar a proclamat independenţa ţării. Mişcarea de
eliberare a fost înfrântă temporar de trupele spaniole. După înfrângerea
spaniolilor în bătălia de la Pichincha (24 mai 1822), teritoriul ţării a fost
inclus în Republica Federativă Marea Columbie. După destrămarea acesteia, s-a
proclamat la 13 mai 1830 statul independent. În anul 1835, s-a adoptat numele de
Ecuador. A urmat o lungă perioadă marcată de lovituri de stat militare şi
războaie civile, care au afectat dezvoltarea ţării.
Spaniolul Arduno Sabe, căsătorit cu indianca de etnie quechua
Ekise, avea doi băieţi. NOKRE era cu 5 ani mai mic decât fratele său, Alfredo.
Familia trăia modest, la limita subzistenţei, ocupaţia de bază a părinţilor
fiind comerţul cu fructe. Pentru cei doi băieţi, unica şansă de a scăpa de
sărăcie era meseria de militar. După anii de şcoală generală, fiecare dintre ei
s-a înscris la liceul militar din Quito, unde şcolarizarea era gratuită.
NOKRE a intrat în armată la 20 de ani, după terminarea studiilor
liceale, fiind înrolat în acelaşi regiment unde activa şi Alfredo, fratele său.
La 24 de ani, s-a căsătorit cu Sibella Vanedi, o fată de 17 ani
care lucra ca ajutor de farmacist în farmacia tatălui ei, Enrico. Mama ei,
Maria, a ajutat-o mult la creşterea celor două fetiţe. Pe Ollina a născut-o la
20 de ani, iar pe Alberta, la 25 ani. Sibella s-a calificat ca farmacistă în
magazinul propriului tată, nerenunţând la serviciu nici atunci când fetiţele
erau mici. Salariul ei era important, deoarece solda militară a lui NOKRE sosea
sporadic şi era insuficientă pentru traiul familiei. Armata naţională avea
resurse financiare insuficiente pentru ca militarii să fie retribuiţi
corespunzător muncii grele şi periculoase pe care o desfăşurau zilnic.
Până la 40 de ani, NOKRE a fost trimis în zone de conflict
îndepărtate, unde numeroşi dezertori din armata spaniolă şi diverse elemente
fasciste făceau razii distructive în rândul populaţiei. Absenţele îndelungate
ale tatălui au marcat puternic sufletele celor din familie. Fetiţele visau urât
noaptea, se trezeau plângând, strigându-şi mama. Sibella dormea cu ele în
aceeaşi cameră, se trezea la fiecare zgomot şi le liniştea cât îi stătea în
puteri. Deseori, fetele o întrebau: Tata mai trăieşte? Când îl vedeau sosind,
bucuria lor era imensă.
NOKRE se comporta în familia lui ca un înger protector, dornic
mereu să le aducă pacea în suflete. Îşi adora soţia şi pe cele două fiice, de care
era foarte mândru. Pe Ollina a măritat-o la 17 ani cu un ofiţer, fiindcă aşa
dorise ea. Fata a ajuns mama a trei copii, două fetiţe şi un băiat. Ollina avea
19 ani, iar Alberta, 14 când au rămas orfane de tata.
În nefericitul an 1849, NOKRE a fost ucis într-o luptă cu un
grup de traficanţi de arme. Avea doar 46 de ani. La 40 de ani, după ce fusese
rănit grav într-o luptă, rămăsese şchiop de piciorul drept. Superiorii militari
l-au transferat în regimentul care proteja capitala Quito, acesta făcând dese
incursiuni în zonele din apropierea oraşului. În luna septembrie a anului 1849,
NOKRE a primit trei gloanţe ucigaşe în piept de la un traficant de arme şi
droguri. Adus acasă de colegii rămaşi în viaţă, a fost înmormântat cu onoruri
militare. Sibella, văduvă la 39 ani, şi-a continuat serviciul în farmacie, a
ajutat-o pe Alberta să termine cursurile medii de farmacistă, apoi a luat-o
lângă ea, în magazinul familiei.
Karma preluată de spiritul lui Andu este parţial pozitivă,
restul aflându-se sub influenţa acţiunilor militare specifice, pline de
violenţă, săvârşite de antecesorul NOKRE.
Nina Petre
4 iulie 2017
COMENTARIUL MAMEI LUI ANDU, VANESSA
"Inima mea de mamă a bătut tare-tare citind cele două poveşti
ale antecesorilor spirituali ai fiului meu, Andu.
În ambele vieţi, Andu a fost în războaie şi mi-este foarte clar
că va avea datorii karmice de plătit, ca urmare a luptelor sângeroase la care
spiritul lui a participat.
A avut două fete în fiecare dintre cele două vieţi şi, din păcate, nu
şi-a îndeplinit datoria de soţ şi de părinte până la capăt, lăsându-şi soţiile
să-şi crească copiii singure, din cauza naturii job-ului, dar şi ca urmare a morţii
fulgerătoare la o vârstă tânără.
În viaţa actuală, Andu este un copil de excepţie. Extrem de
iubitor şi ataşat de familie.
De cel puţin un an, îmi tot spune că va fi un părinte extrem de
bun şi iubitor. Acum înţelege de unde vine acea nevoie de confirmare a faptului
că va fi un părinte bun. Ultimii doi antecesorii spirituali şi-au lăsat "munca"
neterminată.
Andu simte o mare pasiune pentru oameni. Îşi doreşte să ajungă
să revoluţioneze medicina alopată prezentă, prin îmbinarea tehnicilor alopate cu
cele alternative.
Bănuiesc că puiul meu va avea o viaţă destul de solicitantă, dar
cumva simt că în viaţa asta îşi va duce la capăt multe dintre planurile divine
ale spiritului său."
VANESSA
5 iulie 2017
Canada
< sus >
EPISODUL 3 –
MANUELA
Eroina povestirii este italianca MANUELA SARESCHI. Viaţa ei s-a
desfăşurat în perioada anilor 1712-1768 (secolul 18). MANUELA s-a născut în
oraşul Roma. Data naşterii: 11 ianuarie 1712. Ora naşterii: 3 după
miezul nopţii. La acea vreme, Roma se afla pe teritoriul Statului Bisericii, în
acest oraş aflându-se reşedinţa Suveranului Pontif (Papa).
Bancherul Vittorio Sareschi, căsătorit cu distinsa doamnă
Annaluisa, avea o fată şi un băiat. Fata, MANUELA, era cu 2 ani mai mare decât
fratele ei, Adriano. După încheierea studiilor într-un colegiu catolic destinat
băieţilor din familiile cu mulţi bani, Adriano a urmat timp de 3 ani cursuri de
Arheologie, iar după absolvire şi-a început activitatea de explorator şi
negustor de antichităţi. Destinaţiile preferate erau nordul Africii şi ţările
Orientului Îndepărtat.
MANUELA avea o fire domestică, plăcându-i să citească şi să îşi
scrie jurnalele de amintiri. Până la 12 ani, a învăţat carte acasă cu guvernante,
una provenind din Roma, cealaltă din Paris. Vittorio, om foarte bogat, le-a
oferit copiilor lui cele mai bune condiţii pentru creştere şi educaţie. Între 13
şi 16 ani, MANUELA a urmat cursurile celui mai costisitor pension, în care aveau
acces fiicele celor mai bogaţi locuitori ai Romei.
În toamna anului 1728, când se pregătea pentru aniversarea
împlinirii frumoasei vârste de 17 ani, a fost cerută în căsătorie de către unul
din cei patru medici ai familiei Sareschi. Narcis Telurgi avea 29 de ani şi
dorea să îşi ia de soţie o fată înzestrată cu toate calităţile dorite de el:
frumoasă, inteligentă, cultă şi, mai ales, bogată. O cunoştea pe MANUELA de când
îşi începuse vizitele profesionale în familia ei. Fata crescuse sub ochii lui,
era sănătoasă şi pe placul său. Nunta lor a fost ca de vis, invitaţii provenind
din rândul celor mai distinse familii din oraş.
MANUELA a devenit mamă după 5 ani de căsătorie. Ornido, băiat
frumos ca mama lui şi inteligent ca ambii părinţi, le-a încununat aşteptările,
ajungând un medic vestit în Roma, coleg cu tatăl său în elegantul cabinet al lui
Narcis. S-a căsătorit la 28 de ani cu Daniela Virti, o fată de 17 ani, care i-a
dăruit două fete (Paola şi Ineda) şi un băiat (Arturo).
MANUELA a murit în luna aprilie a anului 1768, după ce s-a
chinuit timp de câteva zile şi nopţi. Avusese ghinionul de a fi strivită sub
caleaşca ei, răsturnată pe un drum de ţară în timp ce se îndrepta spre moşia
unei familii prietene, la câteva zeci de kilometri distanţă de Roma. Moartea
MANUELEI a îngrozit locuitorii oraşului, fiindcă toţi auziseră de munca ei
neobosita în calitate de sfetnic al pacienţilor soţului şi fiului ei.
Catolică practicantă, femeie înzestrată cu darul transmiterii
credinţei în Dumnezeu către oamenii bolnavi şi depresivi, MANUELA i-a ajutat pe
mulţi să se vindece mai uşor prin credinţă, unii chiar renunţând la actul
sinuciderii. În mila ei nesfârşită pentru oamenii aflaţi în suferinţă, MANUELA
ura bolile, considerându-le unelte ale diavolului, menite să răpească sănătatea
şi fericirea tuturor. Rugăciunile rostite lângă patul de suferinţă, acolo unde
era chemată cu disperare de rudele celor grav bolnavi, făcuseră adevărate minuni
de nenumărate ori.
Consilierea psihologică şi religioasă, pe care o făcea din
vocaţie, talent şi bunătate, o făcuseră antipatică în ochii clerului corupt al
oraşului. În repetate rânduri, duhovnicul familiei şi alţi preoţi din Roma o
rugaseră să se retragă în liniştea vilei sale, renunţând la vizitele în casele
cu oameni bolnavi. Neţinând seama de avertismentele clerului catolic, ea şi-a
continuat activitatea de binefacere în cabinetul familiei şi în casele
bolnavilor. Moartea ei cumplită, provocată de oribilul accident de trăsură, le-a
oferit prilejul duşmanilor ei să argumenteze că "Dumnezeu îi luase viaţa fiindcă
se amestecase prea mult în meseria preoţilor".
Familistă excepţională, MANUELA a reuşit să menţină o atmosferă
calmă în propria familie. Mai mult chiar, a intervenit de multe ori în
conflictele dintre fiul şi nora ei, aplanându-le certurile, care începeau din
motive minore.
Nina Petre
8 august 2017
COMENTARIUL MAMEI LUI ANDU, VANESSA
"Am citit de două ori povestea Manuelei şi apoi i-am citit-o şi
fiului meu, care se regăseşte total în Manuela. Asemănările între cei doi mi se
par copleşitoare.
De circa doi ani, fiul meu s-a dedicat în totalitate studiului
pentru a deveni doctor, o călătorie foarte lungă şi anevoioasă, care nu îl sperie
însă deloc, el fiind animat de o pasiune puternică faţă de oameni şi dorinţa de
a servi omenirea în felul acesta special.
Manuela îi ajuta pe cei depresivi cu sfaturi şi suport moral.
Fiul meu este atras de domeniul psihologiei/psihiatriei şi studiază cu mare
pasiune tratamentele existente pentru cei cu probleme mentale şi îşi doreşte să
poată revoluţiona cândva domeniul medical, combinând medicina alopată cu metode
de tratament alternative, având în vedere gradul ridicat de nocivitate al
tratamentelor alopate actuale (tratează efectul şi nu cauza afecţiunilor;
înlătură temporar efectul unor afecţiuni, dar creează alte afecţiuni în organism).
Interesant este şi faptul că fiul meu, după studii făcute în
ultimii doi ani, mi-a spus că noi - oamenii- ar trebui să avem o singură credinţă -
credinţa în puterea divină - indiferent ce nume-I dă fiecare dintre noi
divinităţii.
Fiul meu înţelege foarte bine că nu va putea împiedica vreodată
invidia celor din jur. Atitudinea lui este de obicei degajată atunci când este
atacat pe nedrept, din pură răutate/invidie."
VANESSA
9 august 2017
Canada
< sus >
EPISODUL 4
– KERMAL
Eroul povestirii este KERMAL, care a trăit între anii 1616-1682
(secolul 17). KERMAL s-a născut în localitatea Berizak (denumire actuală), port
la Golful Oman, situat în sudul Persiei. Denumirea de "Iran" a fost adoptată în
anul 1935. Negustorul Ardubal avea împreună cu nevasta lui, Norami, trei băieţi.
Fiul cel mare, KERMAL, avea cu 4 ani mai mult decât Rasgun. Orhad era cu 2 ani
mai mic decât Rasgun.
În perioada vieţii lui KERMAL (1616-1682), pe tronul Persiei au
domnit patru şahi ce aparţineau dinastiei Safavide: Abbas I cel Mare
(1588-1629); Safi I (1629-1642); Abbas II (1642-1666); Suleiman I (1666-1694).
Persia a fost cucerită de arabi între anii 635-651, devenind astfel o parte a
lumii islamice. Zoroastrismul, religia de stat ce dura de peste un mileniu, a
fost marginalizată şi treptat eliminată. Curentul religios şiit s-a impus ca
religie de stat. Dinastia Safavizilor a fost constituită în anul 1502, ţara
fiind condusă de familii domnitoare ce nu erau de origine persană. Ismail I
(1502-1524), întemeietorul dinastiei Safavizilor, a pus bazele unui stat persan
centralizat, care a cunoscut o remarcabilă strălucire în perioada domniei
şahului Abbas I cel Mare.
Ardubal, prosper negustor de mătăsuri şi bijuterii orientale,
şi-a crescut băieţii în mare lux, oferindu-le posibilitatea de a studia acasă
limba persană şi istoria Persiei cu ajutorul unor profesori bătrâni. La 14 ani,
fiecare dintre cei trei fraţi şi-a ales drumul în viaţă. KERMAL şi Rasgun au
preferat milităria, spre deosebire de Orhad, care a ajuns negustor de sclavi,
complice dur al vestiţilor piraţi africani care atacau corăbiile încărcate cu
mărfuri ce se încumetau să treacă prin Golful Oman. Din cauza renumelui prost pe
care şi-l făcuse Orhad, întreaga familie l-a renegat.
KERMAL s-a înrolat la 14 ani în armata şahului Safi I, din
dorinţa de a ajunge militar de carieră. A fost disciplinat, necruţător cu
duşmanii ţării, omenos cu toţi camarazii de arme.
La 24 de ani s-a căsătorit cu Yaden, o fată superbă în vârstă de
15 ani, fiica unui militar din unitatea lui. Yaden a născut-o la 21 de ani pe
Merid, unicul lor copil. Fata avea 14 ani când părinţii i-au dat-o de nevastă
unui patron de flota comercială în vârstă de 27 ani. Rodmirek, bărbat priceput
în afaceri, a avut împreună cu tânăra lui nevastă patru copii, două fete şi doi
băieţi.
Pentru faptele sale de vitejie pe diverse fronturi, militarul
KERMAL a fost înnobilat la 29 de ani printr-un ordin al şahului Abbas II. A
primit în dar o moşie mare, situată la nord-est de localitatea lui natală,
Berizak.
La 46 de ani s-a retras din armată, din cauza unei răni grave la
piciorul drept, cauzată de o suliţă duşmană înfiptă în gambă. Rana s-a vindecat
greu, iar KERMAL a rămas şchiop pe viaţă. S-a retras cu nevasta lui la moşie,
unde a mai trăit 20 de ani.
La 65 de ani s-a îmbolnăvit de malarie, boală care l-a chinuit
timp de un an. A închis ochii pentru totdeauna în luna iulie a anului 1682,
fruntea lui răcorindu-se treptat de arşiţa bolii.
Karma preluată de spiritul lui Andu din viaţa persanului KERMAL
este încărcată cu influenţe bune şi rele. KERMAL a avut o personalitate
contradictorie, manifestată prin cruzimea în luptele cu duşmanii ţării sale şi
prin bunăvoinţa lui proverbială dovedită în afara luptelor. Îşi iubea toţi
camarazii militari, îi respecta în egală măsură şi îi ajuta în momentele grele.
Pe cei răniţi în lupte îi ajuta să îşi revină, tratându-i cu străvechile leacuri
persane aflate de la mama lui.
După înnobilare, ajungând foarte bogat, s-a purtat ca un
adevărat domn generos cu cei săraci. Pe moşia lui, sclavii duceau o viaţă
îndestulată, iar copiii lor primeau ajutor de la stăpânul KERMAL dacă voiau să
plece în alte localităţi pentru a-şi face un viitor.
KERMAL iubea natura şi animalele, nu numai oamenii. Ştia să
îngrijească pomii, florile, caii, oile şi cămilele din caravana lui. Şi-a iubit
enorm nevasta, fiica şi nepoţii. Când şi-a simţit apropierea sfârşitului, marea
parte din avere i-a donat-o lui Merid şi copiilor ei. Yaden a rămas văduva la 57
de ani. Merid şi-a condus tatăl pe ultimul drum la 36 de ani.
Binecuvântările tuturor celor care s-au bucurat de generozitatea
lui KERMAL i-au însoţit spiritul veacuri la rând, anulând astfel o parte din
păcatele lui săvârşite în activitatea de militar.
Nina Petre
7 septembrie 2017
COMENTARIUL MAMEI LUI ANDU, VANESSA
"Este foarte evident că spiritul fiului meu şi-a creat o karmă
complexă/complicată prin îndeplinirea meseriei de militar/luptător. Având în vedere traiectoria şi preocupările actuale, cred că
fiul meu în această viaţă va crea o karmă frumoasă/nobilă, care va compensa în
mare parte karma negativă creată de antecesorii lui spirituali.
Realizez că rolul meu de mamă este şi a fost critic în viaţa
fiilor mei. Mă simt mândră şi onorată să îi am în viaţa mea, să îi pot educa şi
transmite din experienţele mele precedente şi, la rândul meu, să MĂ EDUC prin
interacţia permanentă cu ei."
VANESSA
7 septembrie 2017
Canada
< sus >