< Înapoi la Pagina index cu ALTE VIEŢI ANTERIOARE
Prezentare
CLARA este un om înzestrat cu multă sensibilitate şi o intuiţie bine dezvoltată. Preocupată de ideea evoluţiei spirituale, practică diverse forme de meditaţie, la care adaugă lectura unui număr impresionant de cărţi cu profil ezoteric. Nu suportă vulgaritatea şi agresivitatea din comportamentul uman, iar violenţa faţă de fiinţele necuvântătoare o impresionează puternic şi o umple de revoltă. Îşi educă fiul în aşa fel încât să se comporte ca un om paşnic, altruist, pregătit în orice moment să îşi ajute semenii.
Nina Petre
29 ianuarie 2014
EPISOADE SPIRITUALE COMENTATE
Atena Xauli (1896-1945)
Sanita Ridis (1802-1874)
Dal Jinao (1713-1786)
EPISODUL 1 - ATENA
Portugheza ATENA XAULI s-a născut în localitatea portuară Matosinhos, situată pe ţărmul Oceanului Atlantic, şi a trăit între anii 1896-1945. Părinţii Atenei se numeau Sureo şi Lucia. Soţii Xauli au avut trei copii: unica fată, ATENA, şi doi băieţi, Estuno şi Jose. Sureo, născut şi crescut la ţară într-o zonă viticolă, învăţase de la părinţii lui să cultive viţa-de-vie, să prepare vinul destinat consumului familiei şi vânzării la oraş. Mica moşie moştenită după decesul părinţilor i-a asigurat în continuare, anual, recolte bune de struguri şi mulţi bani rezultaţi din comercializarea vinurilor. Lucia, fiică de coafeză, a învăţat uşor meseria mamei sale, lucrând la domiciliul clientelor. Familia Xauli nu era bogată, cu toate că părinţii puneau an de an ceva bani deoparte pentru viitorul copiilor.
După venirea pe lume a ATENEI, primul copil, Sureo s-a simţit atras de ideile republicane promovate de membrii Partidului Republican Portughez, care fusese înfiinţat în urmă cu 20 de ani. Pericolul permanent în care se aflau membrii şi simpatizanţii acestui partid sporea din ce în ce mai mult, pe măsură ce regele Carol I îşi amplifica tendinţele de domnie autoritară. Încurajaţi de veştile sosite sporadic de peste ocean referitoare la perspectivele unei vieţi mai bune pe solul brazilian, soţii Xauli au vândut tot ce aveau şi s-au îmbarcat pe un transatlantic împreună cu ATENA, care tocmai împlinise 10 ani. Au părăsit ţara cu puţină vreme înainte de începerea unor arestări în masă ale republicanilor.
Sosiţi pe ţărmul brazilian în orasul-port Salvador, au decis rămânerea pe loc, în oraş găsindu-se mulţi portughezi, unii dintre ei ajutându-i să îşi cumpere o casă şi să îşi găsească de lucru. Lucia s-a făcut repede cunoscută datorită meseriei de coafeză, câştigând mai mulţi bani decât în ţara ei. Sureo, angajat la o fabrică de mobilă, s-a înscris repede în Federaţia Naţională Muncitorească. În următorii 3 ani au venit pe lume cei doi băieţi, Estuno şi Jose.
ATENA, dovedind o inteligenţă deosebită, a urmat şcoala generală şi liceul, dorind să studieze încă 5 ani pentru a deveni doctoriţă. Părinţii, peste măsură de mândri de fiica lor, au trimis-o la facultate în Rio de Janeiro. Anii de studenţie au reprezentat pentru ATENA o adevărată şcoală a vieţii. Banii trimişi de părinţi fiind insuficienţi, fata s-a descurcat cum a putut, noaptea lucrând în restaurante la servirea clienţilor şi ziua dând meditaţii unor elevi dornici să ia note mai bune la liceu. Împlinind 25 de ani, fata s-a reîntors în Salvador cu diploma de medic în geamantan.
Şi-a găsit repede un post la spital, unde l-a cunoscut pe medicul cardiolog Janelo Rivas. Acesta, originar dintr-un orăşel din regiunea Bahia, de care aparţinea şi Salvador, studiase medicina cu mari eforturi, la fel ca şi ATENA. La 27 de ani, Janelo era deja un medic vestit în oraş prin competenţa sa profesională şi devotamentul dovedit în tratarea bolnavilor. După câteva luni de la angajarea ATENEI, cei doi tineri au făcut nunta, stabilindu-şi domiciliul într-o casă veche, cumpărată cu banii puşi laolaltă de părinţii lor. În anul căsătoriei, 1922, s-a înfiinţat Partidul Comunist din Brazilia, în care a fost cât pe ce să se înscrie şi Sureo, tatăl ATENEI. Convingându-l cu toţii să stea departe de politică, omul şi-a ascultat familia, renunţând astfel la viaţa zbuciumată pe care ar fi dus-o în următorii ani.
ATENA şi soţul ei, total lipsiţi de patosul politic, s-au dedicat puternic profesiei şi creşterii celor doi copii. Fiica lor, Aulina, născută de mama ei pe când avea 29 de ani, le-a fost tuturor, părinţi şi bunici, o minunată rază de soare. Fratele ei, cu 3 ani mai mic, a necăjit-o cu năzdrăvăniile lui, dar fata l-a iertat de fiecare dată. Părinţii lor stăteau zile întregi la spital, făcând şi gărzi de noapte în fiecare săptămână. Sub îndrumarea lui Janelo, ATENA s-a specializat şi ea în cardiologie, bucurându-se că, prin competenţa şi sacrificiul ei, putea salva numeroase vieţi omeneşti. Copiii au crescut frumos, fiind inteligenţi şi buni la învăţătură.
Noul preşedinte al ţării, Getulio Dornelles Vargas, a inaugurat o perioadă îndelungată de guvernare dictatorială pe baze populiste. În timpul regimului său poliţienesc s-a înregistrat o dezvoltare economică a Braziliei bazată pe reforme economice şi sociale. Acest fapt îmbucurător s-a simţit şi în domeniul îngrijirii sănătăţii, mai ales prin dotarea spitalelor cu aparatură medicală şi sporirea cantităţilor de medicamente administrate bolnavilor. ATENA, al cărei soţ ajunsese directorul spitalului, era în culmea fericirii. Dar această fericire nu a durat mult. Intrarea ţării în cel de-al doilea război mondial, alături de trupele americane, a cauzat prejudicii economiei braziliene, fapt ce a condus spre demiterea preşedintelui Vargas, printr-un referendum, în anul 1945.
În acelaşi an s-a stins din viaţă, în urma unui stop cardiac, eroina noastră, ATENA. Epuizată de munca istovitoare din spital, după ce o mare parte dintre medici plecaseră în alte oraşe, doctoriţa Rivas aproape că nu mai ştia ce însemna odihna în locuinţa sa. Băiatul, Sundelo, încă mai învăţa la liceu, iar sora lui, Aulina, era studentă la Medicină în Rio de Janeiro. Ştiind cât de greu i-a fost şi ei în facultate, ATENA îi dusese grija fiicei sale, neputând dormi mai mult de 2-3 ore pe noapte atunci când nu era de gardă. Grijile permanente şi slăbirea accentuată a organismului au adus-o în pragul morţii, pe care l-a şi trecut la doar 49 de ani.
Ar mai fi putut trăi câţiva ani dacă s-ar fi ocupat mai mult de sănătatea ei. Dar având o fire de om generos, săritor la nevoie, ATENA i-a pus întotdeauna pe ceilalţi mai presus de propriile interese. Viaţa, pentru ea, însemna sacrificiu, dăruire, salvarea celor aflaţi în mare necaz. I-a salvat pe mulţi prin sacrificul său, dar pe ea însăşi nu s-a putut salva de la un sfârşit prematur. Chemată de urgenţă, Aulina abia a mai apucat să îşi vadă mama în sicriu. Plângând cu disperare, fata a jurat lângă trupul fără viaţă al mamei că va avea grijă de propria fiinţă la fel ca şi de cele pe care urma să le ajute.
Nina Petre
24 aprilie 2013
COMENTARIUL CLAREI
"Am să vă scriu ceea ce-am simţit în legătură cu mine şi poate are legătură cu ceea ce mi-aţi împărtăşit .
0. Nu am atracţie către politică, talk show-uri (nici nu am cablu sau satelit), dogmă naţionalistă şi religioasă, de aceea cel pe care l-am ales ca partener mă stresează binişor spre foarte bine cu obsesiile dânsului (are toate condiţionările din lume + paranoia legată de microbi = 100% fiinţă autentic paranoidă).
1. În această viaţă am simţit tot timpul o nevoie de somn şi de repaus, ceea ce am şi făcut cât de des am putut.
2. Nevoia de relaxare psihică, plimbări, ieşit mult în aer liber, am stat la casă cu curte şi dormeam efectiv afară, meditaţii, interiorizări, mult timp singură doar cu mine, îmi place să fiu cu mine.
3. Aplecarea spre îngrijire şi protecţie, dar paradoxal, când mă gândeam să-mi fac un drum din asta, mă oprea un detaliu semnificativ: nu-mi plac oamenii bolnavi, cei negativi care-şi plâng de milă. Am compasiune faţă de mulţi şi, când s-a putut am încercat să ajut, dar eu am înţeles de mic copil că cel care nu se respectă nu poate fi ajutat şi că omul trebuie să facă întâi el câţiva paşi pe calea vindecării, ca să dea semnal clar că îşi vrea binele.
4. Am simţit din copilărie că sunt inteligentă, prindeam repede informaţia, dar la fel de repede zbura, pentru că nu o fixam.
Nu am pus accent pe studii. Undeva, cumva şi, spun sincer, fără superficialitate, mi-am spus mereu că viaţa trebuie şi poate fi trăită fără chin şi încrâncenare. Întodeauna le spuneam celor din jur că există o scurtătură şi că nu trebuie să ne zbatem, doar să avem încredere şi să stăm destinşi (la mine în familie şi de asemenea în mediul extern exista obsesia frământării şi a acelui TREBUIE care nu-ţi permitea să ai o viaţă).
5. Îmi place să stau cu copii, să mă joc cu ei, sunt mai mult băieţoi decât fată, de aceea acum am un băiat, cu el pot să joc fotbal. Şi să nu iau aşa-zisa viaţă de "om mare" prea în serios.
Chiar mă gândeam astăzi că eu joc fotbal cu el şi nu tatăl lui, că eu îi explic cum este cu basculanta, norii, albinele, copacii şi râmele şi nu tatăl lui şi că tot eu o să-i explic cum stă treaba cu băieţii şi fetiţele, nu tatăl lui.
6. Într-adevăr, familia eu o văd ca o unitate, un trio formidabil. Iar aici este un punct foarte important: am simţit foarte puternic că tema mea este să-mi fac întâi o familie închegată, unită, puternică şi pe urmă o carieră. Că acesta era sensul corect, dar mi-au ieşit doar firimituri. Mai vedem.
Numai că uneori mă încearcă o senzaţie veninoasă de a-mi declara viaţa şi pe mine însămi un eşec, iar după aceea mă scutur şi îmi spun "Clara, nu-ţi pune etichete, încă nu ai ajuns la final, mai este mult şi depinde de Tine de acum încolo ce alegeri vei face, finalul nu este scris!". Ceea ce ştiu este că acum voi da atenţie aspectului profesional.
După dispariţia fizică ne rămân emoţiile, împărtăşite sau nu, iar dacă sunt neîmpărtăşite, ele se transformă în doruri, senzaţia că trebuie să realizezi ceva acum.
Cam atât despre viaţa reală, îmi duc crucea mai departe şi o duc binişor (pentru că am început să fiu mai dinamică) şi îmi propun (încă nu-mi iese prea bine) de a nu mă mai plânge."
Clara
25 aprilie 2013
Germania
< sus >
Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 1", autor NINA PETRE
Episodul spiritual nr.2 ne-a adus tot în America de Sud, dar de data aceasta în sudul continentului şi în nordul friguroasei regiuni Patagonia. Eroina acestui episod este SANITA RIDIS, care a trăit între anii 1802-1874. Părinţii ei, Nastino şi Carminia, emigranţi spanioli, au căutat o zonă mai puţin aglomerată de pe ţărmul Oceanului Atlantic, fiind mari iubitori de natură şi animale. S-au stabilit într-o mică localitate portuară încă nedezvoltată economic, unde imigranţii soseau săptămânal, fiind debarcaţi de pe navele supraaglomerate sosite din Europa şi de pe alte continente. La începutul secolului 20, micul port de altădată s-a dezvoltat ca un orăşel prosper, primind denumirea de Puerto Lobos. El este situat pe malul Golfului San Matias, la hotarul dintre regiunile Chubut (la sud) şi Rio Negro (la nord), dar şi în nordul fenomenalei regiuni Patagonia. Nastino, având meseria de tehnician veterinar, şi-a găsit repede ce se lucreze, fiind chemat în localitate şi în afara ei mai ales pentru îngrijirea cailor şi a câinilor din gospodăriile populaţiei. Carminia, femeie simplă, fără ştiinţă de carte, foarte harnică şi plăcută la vedere, şi-a oferit serviciile de menajeră unor familii înstărite, făcându-se astfel cunoscută ca fiind un bun ajutor la munca de întreţinere a locuinţelor. Având doar doi copii, soţii Ridis s-au descurcat bine cu îngrijirea lor, oferindu-le strictul necesar pentru a creşte sănătoşi.
Fata, SANITA, devenind o bună gospodină ca şi mama ei, a învăţat puţină carte de la fratele ei mai mare, Rullo, băiatul reuşind să urmeze clasele de şcoala generală în clădirea parohiei. Grăbindu-se la muncă, fata a intrat ca vânzătoare la un negustor de cereale, fiind nevoită să ajute zilnic doi băieţi la căratul greilor saci plini cu marfă. Avea 15 ani când şi-a început dificila muncă, dar fiind voinicia şi înaltă, a devenit treptat un angajat de nădejde al patronului. Muncind la depozitul din care toată lumea cumpăra faină, SANITA devenise o persoană cunoscută şi agreată de mulţi clienţi, unii dintre ei chiar gândindu-se la ea ca la o posibilă soţie. Fetei nu prea îi stătea mintea la băieţi, dar împlinind 21 de ani, a început să-i privească mai atent pe cei care îi cereau prietenia.
Singurul cu adevărat serios i s-a părut a fi medicul veterinar sosit de curând din Spania, unde îşi urmase studiile de Medicină veterinară. Augusto Rojas, ajuns la frumoasa vârstă de 29 de ani, era dornic de libertate şi o viaţă apropiată de natură, la fel ca părinţii Sanitei. Stabilit în mică localitate portuară împreună cu părinţii, tânărul i-a propus lui Nastino să lucreze împreună, asociindu-se astfel în dificila muncă de ajutorare a necuvântătoarelor domestice. Cunoscând-o mai bine pe SANITA prin intermediul tatălui ei, Augusto i-a trecut cu vederea lipsa de studii, descoperindu-i alte calităţi care l-au convins să o ceară în căsătorie: frumuseţea fizică deosebită, inteligenţa ce i se citea uşor în priviri, seriozitatea în comportament şi mai ales hărnicia, pe care i-o cunoştea tot oraşul.
Nunta s-a făcut, iar tânăra pereche şi-a stabilit domiciliul în casa cumpărată de părinţii lui Augusto. SANITA, nedorind să stea degeaba acasă, şi-a continuat munca la depozit încă 2 ani, până la naşterea primului copil, Sabrina. Fetiţa frumoasă şi simpatică a aşteptat 4 ani până când mămica ei i-a dăruit-o pe surioara mai mică, Astrida. După încă 3 ani, a apărut în sfârşit mult doritul băieţel, care a primit numele de Jorge. Familia se considera astfel împlinită şi foarte fericită. Cei trei copii au crescut într-o atmosferă de iubire, armonie şi respect faţă de animale şi faţă de oamenii săraci, care trăiau în mizerie şi sărăcie cruntă. Ţara trecea prin mari frământări politice şi sociale, iar Augusto împreună cu tatăl şi socrul său se considerau a fi de partea poporului puternic exploatat de marii proprietari ai plantaţiilor aducătoare de venituri uriaşe.
Părinţii Sanitei părăsind Spania în căutarea norocului de peste ocean, sosiseră în ţara numită Viceregatul spaniol din Rio de la Plata. Curând au aflat despre sentimentele antispaniole crescânde ale populaţiei din zonele aglomerate, acestea fiind generate de monopolul comercial întreţinut de Spania. În anul 1810, pe când Sanita era încă micuţă, a fost înfiinţată la Buenos Aires o juntă revoluţionară creolă care, profitând de ocuparea Spaniei de către Napoleon, l-a detronat pe vicerege, creând un guvern provizoriu al Provinciilor Unite din Rio de la Plata. Trupele spaniole au fost învinse în bătălia de la San Lorenzo, în anul 1816 declarându-se independenţa acestor provincii. În februarie 1826, pe când Sanita avea 24 de ani, a fost proclamată Republica Federativă Argentina. După 3 ani, marele moşier Juan Manuel de Rosas, devenind guvernator al statului Buenos Aires, a început colonizarea intensă a Patagoniei. Abolirea sclaviei avusese loc în anul 1813, dar marii proprietari de plantaţii foloseau în continuare muncitorii agricoli prost plătiţi, o masă de exploataţi formată din indigeni patagonezi, creoli, negri şi imigranţi necăjiţi sosiţi de pe alte continente, mai ales din Europa. Colonizarea Patagoniei începută de Rosas a fost continuată de succesorul său, preşedintele Bartolome Mitre.
În mod evident, şi Puerto Lobos urma să se dezvolte ca un orăşel prosper. Bunăstarea crescândă a unei părţi din populaţie s-a putut observa şi în creşterea numărului de animale care aveau nevoie de asistenţă medicală. Deşi munceau zi de zi, călătorind ziua şi noaptea spre gospodăriile clienţilor, Augusto şi Nastino se considerau norocoşi, fiindcă visele lor din tinereţe se împliniseră. Copiii soţilor Rojas creşteau văzând cu ochii, părinţii având grijă să îi trimită la şcoală. SANITA, reluându-şi munca de comerciant, îşi deschisese un mic magazin în care vindea dulciuri şi plante medicinale aduse de Augusto din zonele rurale. Jorge, fiul lor, dorea să devină bancher, fiindcă auzise la şcoală că bancherii erau foarte bogaţi. Trimis la Buenos Aires pentru studii economice în noua Universitate deschisă în anul 1821, băiatul a devenit licenţiat în Economie şi Finanţe. Revenit în târguşorul natal, Jorge s-a lansat în afacerile cu zahăr şi cafea, care i-au adus o avere imensă. Surorile lui şi-au ajutat mama la lucrul în micuţul ei magazin până când s-au măritat, aşezându-se la casele lor.
SANITA a trăit cu 15 ani mai mult decât soţul ei. Augusto decedase la 57 de ani, din cauza unei boli de piele pe care o luase de la câine grav bolnav. Omul nu reuşise să scape de cumplita boală nici cu ştiinţa lui şi nici cu leacurile băştinaşilor patagonezi. SANITA l-a plâns îndelung ani de zile, până când moartea s-a îndurat de ea, oprindu-i cursul vieţii. La trup rămăsese voinică, dar inima nu a mai putut îndura dorul de bărbatul care o făcuse fericită.
Nina Petre
6 iunie 2013
COMENTARIUL CLAREI
"Nu numai soţul actual este încărcat negativ, au fost şi mai sunt şi ceilalţi membrii din familiile care le-am accesat: ai mei (mama, tata, mătuşa, bunica, frate, care sunt foarte negativi emoţional şi mental), ai soţiilor (membrii de familie, mai ales setul 2, sunt toţi paranoici, nici unul nu a scăpat, până la tânăra generaţie).
De unde atîta negativitate, ego-ul victimei, intoleranţă şi dominare?"
Clara
14 iunie 2013
Germania
< sus >
Eroul episodului spiritual nr.3 este chinezul DAL JINAO. El a trăit între anii 1713-1786. DAL s-a născut în străvechiul oraş Nanjing (Nankin), situat în China centrală, centrul administrativ al provinciei Jiangsu şi port la fluviul Chang Jiang (Yangtzu Jiang). Fondat înainte de era noastră, oraşul a fost de mai multe ori capitală a Chinei, cunoscând apogeul sub dinastia Ming (1368-1644). În perioada vieţii eroului nostru, capitala Imperiului Chinez se afla în Beijing (Pekin).
Părinţii lui Dal erau foarte bogaţi, aparţinând castei persoanelor "cu vază", numită "casta învăţată". Membrii acestei caste se numeau sensi (gentry fiind denumirea europeană). Soţii Hang (tatăl) şi Sun (mama) au avut trei copii: unica fată, Xid, şi cei doi băieţi, DAL şi Dahjo. În timpul vieţii lui Dal, China a fost condusă de 3 împăraţi din dinastia manciurienilor (manciu): K’ang-hsi (1713-1722), Yung-cheng (1722-1736) şi Ch’ien-lung (1736-1786). Manciuria, regiune a Chinei situată în partea nord-estică a ţării, locuită de o populaţie nomadă, era supusă parţial Imperiului Chinez încă din secolul 3 î.Hr. În 1644, triburile din nordul provinciei au format o confederaţie care l-a detronat pe împăratul chinez al dinastiei Ming, dând viaţă noii dinastii manciuriene Ch’ing, care a domnit în China până în anul 1911. Dinastia Ch’ing a creat aşa numitul stat confucianist. Primii 9 ani din viaţa ai lui Dal au fost ultimii de domnie a celebrului împărat K’ang-hsi, promotor al confucianismului, poliglot (cunoştea şi limba latină), bun matematician, autor al unor cărţi de mare valoare. În timpul domniei sale, în China au avut loc numeroase realizări culturale.
Tatăl lui Dal era funcţionar superior, fiind guvernatorul provinciei a cărei capitală era Nanjing. Om de mare cultură, Hang devenise guvernator după ce promovase cu rezultate strălucite mai multe examene complicate, nefiind nevoit să le dea şpagă examinatorilor, după cum era obiceiul vremii. El şi soţia lui, Sun, şi-au crescut cei trei copii în mod ireproşabil, asigurându-le accesul necesar la izvoarele culturii străvechi şi la mijloacele moderne prielnice dezvoltării lor ca personalităţi puternice. Fata lor, Xid, s-a căsătorit cu un mare proprietar de pământuri, plecând la reşedinţa lui din nordul regiunii. Cei doi băieţi, Dal şi Dahjo, educaţi cu profesori la domiciliu, mari învăţaţi ai oraşului, au beneficiat şi de o exigentă instrucţie militară, absolut necesară bărbaţilor ce aparţineau castei învăţaţilor. Instrucţia militară a lui DAL a durat 6 ani, băiatul începând-o la 18 ani şi terminând-o la 24 de ani. În următorii 5 ani, el s-a pregătit intens pentru a deveni mandarin, adică înalt funcţionar imperial. Ultimul examen pe care l-a dat pentru a obţine înaltul titlu a avut loc la 29 de ani, necesitând cunoaşterea doctrinei lui Confucius. Promovând acest ultim examen, a primit titlul de înalt funcţionar militar al Imperiului. Examenele promovate de el timp de 5 ani i-au evaluat, în principal, cultura literară şi istorică, mai puţin competenţele specifice. Pentru angajarea pe înalta funcţie, a fost nevoit să se căsătorească, stima şi respectul întregii populaţii fiindu-i absolut necesare.
Şi-a adus-o drept soţie pe frumoasa Lirro, o fată de 19 ani, provenind şi ea dintr-o familie bogată. Foarte cultă şi extrem de bine educată, Lirro, pictoriţă în timpul liber, i-a fost lui DAL o soţie devotată, dăruindu-i un singur copil. Fiul lor, Zhu-kin, a fost născut de mama lui la 23 de ani, adică în anul 1746. Ţara se afla sub conducerea împăratului Ch’ien-lung, imperiul său atingând expansiunea teritorială maximă.
China trecea printr-o perioadă de prosperitate economică. În rândul marilor funcţionari şi al conducătorilor militari se formaseră două grupări politice: una manciuriană şi alta chineză. Dal şi tatăl său, Hang, aparţineau celei de-a două grupări, care se afla în permanentă opoziţie cu cea manciuriană. Dinastia manciuriană a izbutit să domnească aproape 268 de ani, deoarece a reuşit să încheie o alianţă cu moşierii feudali chinezi, sensi-i. Aceştia deţineau din tată în fiu monopolul instrucţiei şi al puterii, fiind şi proprietari de pământuri, care constituiau principala bogăţie a ţării. Dintre sensi s-au ridicat în repetate rânduri luptători activi împotriva dinastiei Ch’ing, dar covârşitoarea lor majoritate era în slujba manciurienilor. Cele 3 familii puternic implicate în viaţa eroului nostru (a părinţilor lui, a socrilor şi propria familie) făceau parte din pătura chinezilor tradiţionalişti, patrioţi de generaţii întregi, care suportau cu greu conducerea coruptă a membrilor dinastiei manciuriene. Fiind oameni foarte culţi şi bine educaţi, mândria lor, moştenită de la o generaţie la alta, îi determina să lupte pentru ocuparea unor funcţii înalte în administraţia imperială, încercând prin sacrificiul lor să ţină piept extinderii nemaiîntâlnite a corupţiei generalizate în ţara lor. Nici Hang şi nici Dal nu şi-au ocupat funcţiile oferindu-le cadouri superiorilor din administraţia manciuriană. Din acest motiv, activitatea acestor oameni cinstiţi şi curajoşi nu a fost uşoară deloc.
La fel ca şi tatăl său, DAL avea o atitudine corectă şi omenoasă faţă de ţăranii care trudeau pe vastele lor moşii. Considerându-i muncitori zilieri, nu iobagi (sclavi), le cereau impozite rezonabile, care nu depăşeau o zecime din valoarea recoltelor obţinute pe micile lor bucăţi de pământ. Având funcţii înalte, Dal şi Hang erau parţial feriţi de atacurile dure ale altor latifundiari, care îşi exploatau crunt ţăranii cărora le dăduseră terenuri în arendă. Din cauza impozitelor mereu crescânde, bieţii ţărani ajungeau pradă cămătarilor de la oraş, aceştia devenind o pătură socială din ce în ce mai bogată şi influentă.
Ca militar de profesie, DAL s-a străduit să ajute armata chineză din regiune, care devenise extrem de săracă, din cauza nesupunerii ei clicii militare manciuriene (devenită o clică parazitară şi coruptă). Pe fiul său, Zhu, l-a educat conform principiilor demnităţii naţionale, nedorind ca şi el să ajungă un parazit al societăţii. În familia lui DAL cinstea şi onoarea militară erau definitorii pentru însăşi demnitatea de veacuri a neamului său.
Devenit major, Zhu a primit ca moştenire de la părinţi o moşie imensă, pe care a învăţat treptat să o administreze. Căsătorindu-se cu o fată bogată, averea lui a crescut considerabil. Asistând ani de zile la drama profesională a tatălui său, Zhu, după urmarea complicatelor studii militare, s-a dedicat vieţii de militar activ, plecând cu armata sa pe diverse fronturi, în Taiwan, în sudul şi în vestul ţării.
DAL a trăit 73 de ani, străduindu-se până în ultima zi a vieţii să împartă dreptatea în zona sa de influenţă. A luptat pentru instaurarea unor relaţii comerciale corecte, pentru dezvoltarea manufacturilor de stat şi a celor particulare. A încurajat activitatea breslelor de negustori şi meşteşugari, supraveghind cu multă severitate acţiunile cămătarilor. Soţia lui, Lirro, fiind o pictoriţă foarte talentată, l-a ajutat mult cu modelele ei la producţia de porţelanuri din atelierul său, care îi aducea venituri mari, vasele fiind căutate de diverşi negustori.
Împlinind 60 de ani, vigoarea fizică a înţeleptului DAL a început să scadă. A rămas consilier onorific, cu rol consultativ în cele mai importante şedinţe ale mandarinilor din oraş. Ultimii ani din viaţă şi i-a dedicat aprofundării studiului sistemului filosofic al înţeleptului din antichitate Confucius. Manciurienii transformaseră străvechea morală confucianistă într-o doctrină obedientă claselor conducătoare în societatea chineză. Nefiind de acord cu acest transplant nefericit al unei vechi ştiinţe pline de înţelepciune peste un sistem social corupt, bătrânul DAL s-a întors la izvorul moralei sănătoase a vechiului om de cultură Confucius.
Nina Petre
24 iulie 2013
COMENTARIUL CLAREI
"Interesant portret. Când eram mică şi eram un sufleţel foarte sensibil şi războinic (doar pentru a puncta nedreptăţile care se făceau asupra noastră) le spuneam celorlalţi cu titlu de intimidare: Nu te pune cu Jianu, iar pe acest Jianu l-am simţit şeful şi protectorul meu, când spuneam asta simţeam că transmit o energie şi că ceilalţi dădeau înapoi. Am fost singura din familie care simţea şi îl simte în continuare ca fiind un nume care are multă verticalitate, uneori îl simţeam ca pe un tăiş de sabie, trebuia să fiu atentă cu această energie şi să am o atitudine cât se poate de onestă cu el.
Interesant că până acum 3-4 ani m-am simţit protejată.
1. Este posibil ca din această partitură (în plan energetic) să se fi creat foarte multe frustrări din partea celorlalţi şi atunci, la aceea vreme, nu s-au putut materializa şi acum au încercat în această partitură? Am simţit de mică dorinţa uriaşă a multora de a mă îngenunchia, mai în glumă, mai în serios. Familia mea de bază, cât şi soţii + familiile lor să fi făcut parte din acel gen de societate coruptă din trecut pe care eu, în calitate de expresie masculină a spiritului meu, să o fi suportat?
Membrii familiei mele (fraţii), cât şi din cea de-a 2-a familie (actualul soţ) aveau trăsături asiatice, în special când erau mici.
2. Acolo au existat tensiuni, ură, iar moartea mea să fi lăsat multe energii neconsumate?
3. Văd că toate cele trei faţete ale spiritului meu au avut o viaţă din ce în ce mai stabilă şi chiar satisfăcătoare din punct de vedere financiar. De ce nu s-a creat un link de prosperitate şi în această viaţă?
Încerc să văd cât mai senin şi destins viaţa (nu uşuratic), dar nu pot spune că o duc pe roze. De multe ori simt o tendinţă de scufundare (chiar dacă este doar o teamă psihologică, ce nu s-a concretizat până acum).
Am încercat să creez stabilitatea şi prosperitatea în special în planul familial şi nu a reieşit decât că m-am lăsat folosită.
4. Toate cele 3 faţete şi-au asumat destinul? adică au trăit conform programei lor originale.
Reîntorcându-se în planul spiritelor au fost mulţumite de ceea ce au realizat cu viaţa lor.
Ce ecouri au creat pentru ei şi pentru ceilalţi (impactul vieţii lor)?
5. Dacă până acum am avut partituri de fiinţe oneste, cu demnitate, caracter şi compasiune, de unde atîta opunere în această existenţă şi lipsa majoră de susţinere şi compasiune în special în plan familial?
Este un joc al polilor? Ai avut oameni loiali care te-au susţinut, acum vei vedea cum este să fii trădat?
Clara
25 iulie 2013
Germania
< sus >
Episoadele spirituale de mai sus se regăsesc în cartea
"VIEŢILE ANTERIOARE ALE SPIRITULUI - volumul 2", autor NINA PETRE