Episodul spiritual nr.2 o are ca eroină pe ADWI ZAKIRI, femeie originară din Persia. Ea s-a născut în localitatea Sirik, port la Golful Oman, situată în sudul Persiei, şi a trăit între anii 1802-1869. Părinţii ei, Zohral (tatăl) şi Lusde (mama), au avut cinci copii: cele trei fete se numeau Adwi, Kirde şi Lanko, iar fraţii lor, Arkal şi Zonkadin. ADWI era cel de-al doilea copil născut de Lusde, fiind cu 2 ani mai mică decât sora ei Kirde. Familia lui Zohral era prosperă, ambii soţi ocupându-se cu comerţul.

În perioada vieţii lui ADWI, Persia a fost condusă de dinastia Kajarilor. Aceasta fusese întemeiată în anul 1794 de către şahul Agha Mohammad. În anul naşterii eroinei noastre, 1802, în Persia domnea şahul Fath Ali. Din 1834, a urmat şahul Mohammad. În 1848 i-a venit rândul la domnie şahului Nasir ad-Din, care a condus ţara până în anul 1896, când ADWI nu mai era de mult printre cei vii. Persia, regiune istorică din Orientul Mijlociu, corespunde actualei republici a Iranului. Numele oficial de Iran a fost dat Persiei în anul 1935.

În anul 650, Persia a fost cucerită aproape în întregime de arabi, care i-au schimbat în totalitate sistemul social şi spiritual. În două secole, ţara a fost islamizată, dar în califatul abbasid al Bagdadului influenţele persane au fost suficient de puternice pentru a rezista un timp mai îndelungat. Nici măcar dominaţia ulterioară a turcilor selgiucizi şi a mongolilor nu a reuşit să şteargă amprenta originalităţii persane, legată strâns de islamismul şiit, care a reapărut cu putere şi în epoca modernă. De la prăbuşirea Imperiului Sasanid (în anul 651) şi până la constituirea dinastiei persane a Safavizilor (în 1502), Persia a fost condusă de familii domnitoare nepersane. În secolele 9-10, ţara s-a desprins treptat din Califatul Arab. În secolele 13 şi 14 a fost devastată de două invazii mongole pustiitoare. În secolul 15 a fost stăpânită de turcii oguzi. Ismail I (1502-1524), întemeietorul dinastiei Safavizilor, a pus bazele unui nou stat persan centralizat, care a cunoscut o remarcabilă strălucire în vremea lui Abbas I cel Mare (1588-1629). Curentul religios şiit a fost impus ca religie de stat. În timpul dinastiei Kajarilor (1779-1925), Persia a cunoscut o perioadă de declin. În războaiele purtate împotriva Rusiei (1804-1813 şi 1826-1828) a pierdut importante teritorii de la graniţă: Gruzia, Daghestanul, Azerbaidjanul, Armenia.

Copilăria lui ADWI a fost liniştită şi îmbelşugată. Ea şi sora mai mare, Kirde, i-au ţinut locul mamei, supraveghind servitorii şi jucându-se cu fraţii mai mici, Lusde fiind ocupată să îşi ajute bărbatul în munca lui de negustor. Amândoi aveau un depozit mare în apropierea portului, unde primeau şi trimiteau mai departe spre vânzare mărfuri importante aduse din nord, pe uscat şi de pe apă, dinspre Marea Arabiei. Persia a reprezentat dintotdeauna un teritoriu de tranzit în cadrul comerţului la mare distanţă. Fiecare dintre variantele importante ale rutei terestre (în nord) şi ale celei maritime (în sud) şi-au dat întâlnire pe insula şi în strâmtoarea Ormuz. Oraşul Sirik era despărţit de Peninsula Arabiei prin strâmtoarea Ormuz. Depozitul soţilor Zakiri era mereu plin cu cereale, bumbac, ulei de in şi de susan, stofe colorate, curmale, stafide, vin, unelte din metale preţioase. Din omenie şi bun simţ, părinţii lui Adwi nu au participat niciodată la comerţul cu sclavi aduşi din Africa sau din alte părţi.

Fata, având deja 16 ani, îşi ajuta părinţii la depozit când a fost remarcată de militarul Hadwar Ishleki. Ajuns la 29 de ani, după 14 ani de viaţa militară severă, Hadwar era dornic să aibă o nevastă şi copii, gândindu-se că averea importantă, strânsă prin jafuri şi recompense, trebuia lăsată unor moştenitori după moartea lui. Îşi începuse cariera militară la doar 15 ani, luptând în războiul ruso-persan, care a durat până în 1813. Cinci ani mai târziu, în 1818, a făcut nunta cu aleasa inimii, frumoasa ADWI, care la 16 ani era încă o copilă. Negocierea căsătoriei se făcuse cu sume mari de bani, cei 4 părinţi punându-şi la un loc dotele pentru averea viitoarei familii. Devenind mare doamnă, ca soţie de militar bogat, ADWI a renunţat la munca din depozit, dedicându-se vieţii din noua familie.

După 3 ani de la căsătorie a născut primul copilaş, pe fiul lor Orhan. Până la 27 de ani au mai venit pe lume unica fată, Manduke, şi fraţii ei Iskendil şi Zondekid. Timp de 34 de ani, până când soţul ei s-a retras din activitatea militară, ADWI a stat mai mult singură cu copiii şi servitorii din uriaşa casă. Hadwar era nevoit să se supună tuturor ordinelor de plecare la lupte, altfel risca să cadă pradă plutonului de execuţie. Cele mai grele războaie la care a participat după căsătorie au fost cel ruso-persan dintre anii 1826-1828 şi cel anglo-persan dintre anii 1837-1842. Rămânând acasă în scurte permisii, Hadwar îşi admira copiii, minunându-se la fiecare întâlnire ce frumoşi şi voinici erau. ADWI, mamă excelentă, i-a crescut asigurându-le cele mai bune condiţii de trai şi de educaţie. Dispunând de bani suficienţi, femeia le-a adus profesori vestiţi, care i-au învăţat elementele de cultură absolut obligatorii copiilor proveniţi din familiile bogate.

La finalul războiului anglo-persan, în anul 1842, la vârsta de 53 de ani, Hadwar a fost înnobilat de şahul Mohammad pentru meritele sale deosebite ca militar de grad superior. S-a retras din cariera militară la 61 de ani, în 1850, după ce participase la înnăbuşirea în sânge a răscoalei antifeudale a babizilor (militanţi religioşi care propovăduiau frăţia universală şi toleranţa). Hadwar a organizat împuşcarea liderului mişcării babiste, persanul Sayyid Mirza Ali Muhamad, care fusese comandată de şahul Nasir ad-Din. Multe nopţi ce au urmat masacrului celor 20000 de participanţi la răscoală au fost bântuite de vise înspăimântătoare. Hadwar se visa mereu în faţa plutonului de execuţie, aşteptând să îl atingă gloanţele ucigaşe. ADWI, îngrijorată de starea bărbatului ei, îl liniştea după cum putea, aşteptând nerăbdătoare zorile, când Hadwar înceta să mai urle prin somn.

ADWI a mai trăit 19 ani după retragerea soţului ei din armată. A fost o perioadă liniştită, dedicată aşezării fiecărui copil pe drumul său şi îngrijirii sănătăţii lui Hadwar. În mod inevitabil, băieţii şi-au imitat tatăl, devenind şi ei militari. Cei doi părinţi trăiau clipe grele, ştiindu-i plecaţi la lupte crâncene. Fata, Manduke, s-a măritat la 17 ani cu un negustor bogat, care făcea afaceri profitabile cu cereale. Hadwar, având semne dureroase pe trup rămase de la răni vechi, avea nevoie permanentă de îngrijiri medicale. ADWI, femeie descurcăreaţă, aducea acasă toţi medicii şi vracii despre care auzea că s-ar pricepe să îi vindece bărbatul de urmările războaielor. Ea însăşi învăţase să îi pună cataplasme, să îi facă masaje, să îi prepare ceaiurile, licorile, alifiile, mâncărurile consistente şi puternic hrănitoare.

La 67 de ani, obosită de muncă, grijile zilnice şi suferindă la rândul ei, buna şi iertătoarea ADWI a trecut la cele veşnice. Avea mare nevoie de odihnă şi liniştirea sufletului. Hadwar, ajuns la venerabila vârstă de 80 de ani, a mai trăit câteva luni, după care şi-a urmat soţia în pământ.

Nina Petre

29 septembrie 2013

COMENTARIUL ERIKĂI

"Adwi Zakiri este un personaj pozitiv. În sensul că a fost alături de soţ atunci când el a avut nevoie, s-a descurcat singură în educaţia şi creşterea celor 4 copii atunci când soţul era plecat. 

Adwi, ca şi celălalt personaj, Jira, s-au căsătorit devreme. Adwi, la 16 ani, iar Jira, la 18 ani. În această viaţă m-am căsătorit la 27 ani. Probabil am ales un pic de relax. Amândouă personajele au murit din cauza surmenajului, având nevoie de linişte sufletească şi odihnă. În această viaţă îmi doresc liniştea sufletească. 

Am înţeles că doar prin arderea karmelor ne putem elibera şi nu ar mai trebui să ne reîncarnăm. Putem să ne continuăm evoluţia spirituală în astral şi cauzal."

Spaniolul TANCREDO LAVI s-a născut în oraşul Barcelona, port la Marea Mediterană, şi a trăit între anii 1723-1784. Părinţii lui Tancredo, Sadeno şi Aurita, au avut doi copii, ambii băieţi: Tancredo şi fratele său mai tânăr cu 4 ani, Jedullo. Familia Lavi trăia din munca de comercianţi a părinţilor, ajutaţi de fiii lor după ce băieţii au mai crescut, depăşind primii ani ai copilăriei. Soţii Lavi aveau un mic magazin în apropierea portului, unde comercializau produse alimentare, unele autohtone, altele achiziţionate de pe corăbiile care soseau din ţări îndepărtate.

Barcelona, oraşul lor natal de care erau foarte mândri, era încărcat de istorie. La început a fost o colonie a Focidei, apoi s-a aflat sub dominaţie cartagineză, romană, vizigotă (din anul 415), arabă (din anul 713) şi francă (din 801). În anul 864 a devenit un comitat independent. După aceea, în calitate de centru al dinastiei aragoneze, a cunoscut o lungă perioadă de înflorire comercială (în secolul 12), întreruptă după unirea cu Castilia. În contrast cu politica centralizatoare a suveranilor spanioli, Barcelona s-a revoltat împotriva regelui Filip IV (în 1640). A fost ocupată de Ludovic XIII al Franţei până în 1652, apoi de englezi (în 1705) şi francezi (în 1714) în timpul războiului de secesiune spaniolă. În timpul domniei lui Carol I (1516-1556), care, sub numele de Carol Quintul, a fost proclamat împărat al Sfântului Imperiu Roman, Spania a devenit prima putere europeană, cucerind regatul Napoli, Sicilia, ducatul Milano, Ţările de Jos, America Centrală şi Meridională, insulele Filipine. În secolul 16, Spania a dobândit cel mai vast imperiu colonial şi s-a impus ca prima putere comercială şi maritimă a lumii. Între anii 1580-1640 a stăpânit temporar şi Portugalia.

Începutul declinului Spaniei l-a marcat proclamarea independenţei Olandei, în anul 1581. În 1588, invincibila Armadă, flota care urma să cucerească Anglia, a fost distrusă. În secolul 17, Spania este constrânsă să cedeze Olandei şi Angliei locul de prim negustor şi navigator al Europei şi să renunţe în favoarea Franţei la gloria de a poseda cea mai puternică armată terestră de pe continent. În secolul 18, cel în care a trăit eroul nostru TANCREDO, ţara lui rămăsese o putere de rangul doi în concertul politicii europene şi mondiale. Constituită într-un stat naţional solid încă de la începutul epocii moderne, Spania a ajuns la apogeul puterii mondiale graţie suveranilor din dinastia de Habsburg. Vastul imperiu colonial a adus mari bogaţii statului spaniol, dar nu a dus şi la o dezvoltare economică naţională reală. Declinul puterii habsburgice, înapoierea economică, tradiţionalismul religios şi social rigid au stat la baza decadenţei spaniole din secolul 18. În perioada vieţii lui TANCREDO, Spania a fost condusă de 3 regi: Filip V de Bourbon (1700-1746), Ferdinand VI cel Înţelept (1746-1759), Carol III (1759-1788).

La 18 ani, în timpul domniei suveranului Filip V de Bourbon, TANCREDO a cerut să fie încorporat în marina regală spaniolă. Timp de 10 ani a participat la misiuni de apărare a ţărmului hispanic. La 28 de ani s-a căsătorit cu o fată de 19 ani, fiica unui ofiţer de marină pe care îl cunoştea bine. Elana Da Sintes primise o educaţie foarte bună de la mama ei, Elina. Aceasta provenea dintr-o familie de nobili care locuiau la ţară, fiind mari proprietari de terenuri agricole şi viticole. Elana i-a dăruit lui TANCREDO trei copii: fata se numea Cornella, iar fraţii ei, Gineso şi Hariton. Tatăl lor fiind mai mult plecat pe mare, toţi îl aşteptau cu nerăbdare, fiecare sosire a lui TANCREDO reprezentând un mare eveniment. El ajungea acasă încărcat de cadouri şi bani, dar şi cu tot felul de cicatrice pe corp.

După naşterea lui Hariton, TANCREDO a primit rangul de ofiţer în marina regelui Carol III. Activa pe o corabie uriaşă, puternică, rezistentă în luptele cu navele conduse de piraţi. Anul naşterii lui Hariton a fost marcat de încheierea celui de-al treilea "pact de familie" între Bourbonii din Spania, Franţa, Napoli şi Parma împotriva Angliei. În anul următor, 1762, Spania a intrat în Războiul de 7 ani împotriva Angliei şi Prusiei, care dura deja de 6 ani. Corabia condusă de căpitanul TANCREDO Lavi a ajuns în misiuni de luptă până la ţărmul Angliei. Ultimele misiuni de luptă navală au fost îndeplinite de TANCREDO la vârsta de 56 de ani, dincolo de Oceanul Atlantic, în apropierea ţărmului nord-american. Spania, aliată cu Franţa, purtase lupte crâncene împotriva trupelor trimise de Anglia în cursul Războiului de Independenţă a coloniilor engleze din America de Nord.

Starea precară a sănătăţii nu i-a mai permis lui TANCREDO să îşi continue activitatea militară. Suferind de reumatism, având vederea slăbită de strălucirea suprafeţei oceanului şi de apa sărată intrată în ochi, purtând urme dureroase ale rănilor produse de pumnale şi gloanţe, el s-a retras în intimitatea imensei vile în care locuia cu familia. Fata lui, Cornella, căsătorită cu un om de afaceri, locuia în vila soţului, fiind deja mamă a doi copilaşi. Gineso, fiul cel mare, la cei 26 de ani ai săi, făcea progrese uimitoare în armata regală de uscat, călcând pe urmele tatălui său, evitând totuşi călătoriile pe mări şi oceane. Încă nu se căsătorise, dorind să devină foarte bogat înainte de a-şi lua o fată drept soţie. Fiul cel mic, Hariton, sătul de nenumăratele povestiri milităreşti din casa părinţilor, se pregătea să devină om de afaceri cu cereale, fiind influenţat de bunicul Sadeno şi de cumnatul Lidoro, soţul Cornellei.

TANCREDO a trăit doar 61 de ani, atât cât i-a permis starea sănătăţii. Primise la domiciliu numeroşi medici, vraci, babe descântătoare, făcându-şi datoria faţă de trupul său, căruia îi datora puterea de supravieţuire în condiţiile extreme din timpul vieţii militare. În ultima sa călătorie poposise în câteva insule din arhipelagul Caraibilor, de unde îşi luase lăzi încărcate cu plante medicinale. Adusese cu el şi un vraci din Hispaniola (Haiti), care prinsese drag de el. Nici vrăjitorul Korri nu l-a putut face să trăiască mai mult decât îi fusese scris. Într-o dimineaţă însorită, când locatarii casei se pregăteau pentru treburile zilei, Elana i-a închis ochii soţului ei, aprinzându-i o lumânare. TANCREDO plecase la odihna veşnică.

Nina Petre

18 octombrie 2013

COMENTARIUL ERIKĂI

"Am fost obişnuită cu eroine, iar acum a trebuit să mă imaginez un bărbat. Mi-am adus aminte, imediat când am citit această scrisoare, de eroina din episodul spiritual nr. 2, care a fost căsătorită cu un bărbat care a avut o muncă asemănătoare cu cea al lui Tancredo (militar), doar că s-au schimbat rolurile. În anii 1700 am fost bărbat militar, iar în anii 1800 m-am reîncarnat ca femeie şi soţie a unui militar.

Reuşesc acum să înţeleg anumite comportamente pe care le-am avut în copilărie. Mama îmi povestea o scenă de când eram copil, care mă aseamănă foarte mult cu Tancredo. Aveam un an şi jumătate şi eram în drum spre bunici. Era iarnă, era zăpadă şi eu stăteam pe o sanie pe care o conducea tata. La un moment dat, am început să plâng. M-au lăsat singură, ca să înţeleagă ce voiam. M-am suit în picioare pe sanie, ţinând coarda strâns în mâini. Voiam să o conduc eu şi nu acceptam nici un ajutor. 

Comportamentul meu a fost mult mai puternic când eram copil. Când eram la joacă, eu eram aia care conduceam orice joc, trebuiau să facă cum spun eu. Zicea mama că numai gura mea se auzea şi mă înţelegeam foarte bine cu băieţii şi la liceu, şi în facultate. După vârsta de 25 de ani, am început să fac diferenţe şi să-mi pun întrebări: E bine cum gândesc? E greşit ceea ce fac? Merg pe calea cea bună? Şi am devenit mai maleabilă. Am încercat să schimb acel comportament, pentru că mi se părea ca şi cum aş vrea să pun stăpânire pe vieţile altora spunându-le ce să facă şi asta pentru că le voiam binele şi mă implicam mult în rezolvarea problemelor altora şi apoi bineînţeles că mă aşteptam să facă aşa cum ziceam eu. 

Mi-au mai rămas ceva rămăşiţe din comportamentul pe care îl aveam când eram copil, dar încerc să-l înăbuş, pentru că am înţeles multe lucruri, chiar foarte multe lucruri.

Lupt pentru ceea ce mi-am propus, dar foarte important pentru mine este să ştiu ce vreau. Tot timpul am gândit că orice este posibil şi nu mi-am pus nici un fel de baraj."

Eroina episodului spiritual nr.4 este australianca TINEK LEMRE. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1629-1681. S-a născut într-o comunitate de aborigeni aşezată în apropierea lacului denumit mai târziu Mac Leod. Acest lac se află pe coasta de vest a continentului australian. Nu departe de vechiul sat aborigen s-a dezvoltat oraşul Minilya.

Australia, cea mai întinsă "insulă" a Terrei, este totodată singurul stat care ocupă un întreg continent. Data sosirii primelor valuri de locuitori este fixată în urmă cu 100.000 de ani. În acea epocă, din cauza nivelului scăzut al apelor oceanului, Noua Guinee era încă legată de Australia. Pătrunderea oamenilor pe continentul australian s-a produs din Asia, adică dinspre nord. Puntea de trecere între cele două continente a constituit-o marele arhipelag indonezian, străbătut pe etape, atât prin folosirea uscatului, cât şi a micilor porţiuni de mare dintre insule. Grupuri de emigranţi purtaţi de vânturi şi curenţi, folosind plute simple, au ajuns până la ţărmurile Australiei. În Australia oamenii au apărut la început pe ţărmul nordic, iar de acolo s-au răspândit pe continent spre est, sud şi sud-vest.

La sfârşitul secolului 16 şi începutul secolului 17, corăbiile temerarilor navigatori olandezi brăzdau apele oceanului planetar, ajungând până pe coastele arhipelagului indonezian. Descoperind insula Djawa şi alte insule indoneziene, marinarii olandezi au pornit în căutarea unor noi drumuri care să-i călăuzească spre aceste insule, atunci când veneau dinspre Capul Bunei Speranţe. În drumurile lor prin partea de răsărit a Oceanului Indian, navigatorii olandezi se apropiau adesea de ţărmurile apusene ale Australiei, aşa-numitul Continent Sudic. Tot olandezii au fost primii europeni care au pus piciorul pe acest nou continent, numit de ei "Noua Olandă". Cei dintâi navigatori care au căutat să afle adevărul în legătură cu Noua Olandă au fost olandezul Iansz, plecat din Djawa de vest în anul 1605, şi spaniolul Torres, care în 1606 a demonstrat, prin călătoria întreprinsă de el, că Noua Guinee nu face parte din Continentul Sudic, ci este o insulă.

În anii imediat următori, numeroşi navigatori olandezi au început să descopere mari porţiuni ale continentului australian, mai ales pe ţărmul nordic, vestic şi sudic. Datorită lor, prin anul 1640 (când TINEK avea 11 ani) olandezii cunoşteau mai multe zone ale continentului australian şi erau convinşi că Noua Olandă este o uriaşă peninsulă a Continentului Sudic. În anul 1644, navigatorul Abel Tasman a întocmit o hartă prin care a dovedit că toate pământurile descoperite până atunci de olandezi (cu excepţia Tasmaniei) erau părţi ale unui singur continent: Noua Olandă (Australia). Piratul englez W. Dampier a explorat ţărmurile nord-vestice ale continentului în anul 1688. Întorcându-se în ţara lui, a descris Noua Olandă în culori atât de sumbre, încât explorarea continentului a fost abandonată timp de mai multe decenii.

Aborigenii australieni au atras în mod deosebit interesul oamenilor de ştiinţă prin enigmatica lor origine şi istorie, prin originalitatea modului de viaţă. Cultura lor materială reprezintă un minunat exemplu de adaptare a omului la condiţiile mediului înconjurător.

În perioada vieţii eroinei noastre, TINEK, coloniştii europeni nu ajunseseră în zona lacului Mac Leod.

Familia lui TINEK locuia într-un sat care cuprindea câteva zeci de suflete. Nivelul lor de trai era caracteristic epocii comunei primitive. Lundu (tatăl) se ocupa în principal cu procurarea hranei prin pescuit şi vânat. Noke, nevasta lui, avea în grija ei întreaga viaţă de familie, ocupându-se de gospodărie, creşterea copiilor, căratul apei, culesul unor plante comestibile sau de leac. Dintre cei şapte copii născuţi de Noke, doar doi au ajuns la vârsta maturităţii: TINEK şi sora ei mai tânără cu 3 ani, Olro. Ceilalţi cinci copii decedaseră în primii ani de viaţă, din cauza unor boli grave, a atacurilor insectelor şi reptilelor veninoase.

Chiar din prima zi de după naştere, copiii erau lăsaţi să stea la soare, iar după ce învăţau să apuce, mama lor le dădea să ţină în mânuţe şi să sugă bucăţi de carne crudă. Atâta timp cât erau alăptaţi de mamă, copiii erau puternici, voinici şi veseli. De îndată ce erau trecuţi la hrana adulţilor, de cele mai multe ori săracă, li se umflau burţile, se îmbolnăveau şi adeseori mureau.

Copiii soţilor Lunde şi Noke erau foarte îndrăgiţi de părinţi. Au crescut într-o libertate deplină, nestingheriţi de nimeni şi de nimic, la fel ca toţi copiii din satul lor. În tot ce făceau, ei îi imitau pe adulţi, iar jocurile lor reproduceau în multe privinţe viaţa de mai arziu, aspră şi nesigură. Fetele au învăţat de mici să culeagă hrana, să împletească saci şi traiste, să ajute la construcţia colibelor. În acest fel, TINEK şi Olro s-au pregătit intens pentru viaţa lor de mai târziu, ca femei măritate.

La 17 ani, TINEK i-a fost dată de nevastă lui Itho, un tânăr de 21 de ani, care îşi făcuse o colibă separată de a părinţilor lui, în vederea căsătoriei cu TINEK. Din iubirea lor au rezultat două fetiţe. Pe Landui, TINEK a născut-o la 19 ani. După doi ani a sosit şi sora ei, Norrek. TINEK şi Itho au trăit împreună doar 5 ani. Împlinind 26 de ani, bărbatul a murit înecat în apa lacului, fiind atacat de o vietate periculoasă. TINEK rămăsese astfel văduvă la numai 22 de ani, având de crescut o fetiţă de 3 ani şi una de numai un an. Timp de 18 ani, până când sătenii i-au adus un bărbat dintr-un alt sat, sărmana a fost ajutată de celelalte femei să supravieţuiască, oferindu-i porţii de carne, peşte şi alte vietăţi aduse de bărbaţi. Pentru fetele ei s-au găsit bărbaţi potriviţi, buni gospodari şi iubitori de familie.

Împlinind 40 de ani, TINEK a decis să plece pentru totdeauna din satul de lângă lac, acceptând propunerea lui Nardi, un bărbat văduv de pe malul oceanului, aflat în căutarea unei neveste pe placul său. Landui şi Norrek fiind deja căsătorite şi mame, au plecat împreună cu Tinek şi noul ei bărbat, nedorind să o lase singură în stăpânirea lui, după 18 ani de suferinţe şi lipsuri îndurate de la moartea tatălui lor. Ajunşi cu toţii în satul de pe ţărm, au găsit coliba lui Nardi, lângă care cele două fiice şi-au construit colibele lor. Cu toţii se înţelegeau bine, împărţindu-şi hrana provenită din pescuit, vânat şi culesul plantelor comestibile. TINEK a pierdut 3 prunci, micuţii îmbolnăvindu-se în primele luni de viaţă.

Nemairămânând însărcinată şi neavând mare lucru de făcut în gospodărie, a învăţat de la o bătrână tămăduitoare să trateze oamenii bolnavi. Culesul plantelor de leac era o întreagă aventură în mijlocul naturii aspre, neprimitoare şi plină de pericole. Folosirea plantelor tămăduitoare era deseori însoţită de descântece. Bolnavii şi bătrânii lipsiţi de puteri se bucurau de multă atenţie şi consideraţie din partea sătenilor. În general, rezistenţa oamenilor la boli era uimitoare. Cei răniţi dovedeau un neobişnuit curaj şi multă răbdare. Odată ajuns bolnav, săteanul considera că ar fi căzut pradă farmecelor unor duhuri rele şi începea să se pregătească de moarte. Adeseori bolile şi epidemiile duceau la deznodăminte tragice, deoarece, fiind ascunse, erau mai greu de depistat şi de tratat decât rănile vizibile.

Băştinaşii australieni se temeau foarte mult de şerpii veninoşi. După părerea lor, ca să vindeci pe cineva de muşcătura unui şarpe veninos trebuia să prinzi şarpele cu ajutorul unei furci de lemn, să îl legi cu sfoară şi să îl atârni într-un copac. El nu putea fi ucis şi nici lovit, altfel cel muşcat murea. Şarpele atârna drept ostatic, această procedură constituind o parte a tratamentului. Dacă omul muşcat se vindeca, şarpelui i se dădea drumul, dar nu putea fi ucis, pentru că starea bolnavului s-ar fi înrăutăţit, putând să moară. Când era chemată să salveze oameni muşcaţi de şerpi, TINEK sugea din rană sângele infectat, ardea rana sau aplica o tăietură circulară în jurul locului muşcat de şarpe.

Localnicii de pe ţărmul oceanului sufereau mult şi de pe urma scorpionilor şi a meduzelor. Muşcăturile şi arsurile acestora erau foarte dureroase, uneori mortale. Scorpionii atacau femeile în timp ce căutau printre pietre diferite plante. Pentru a opri mâncărimea şi durerea, femeile se legau deasupra şi sub rană, apoi aplicau pe locul respectiv nisip fierbinte şi umed. Ele îşi mai tratau muşcăturile scorpionului prinzându-l şi strivindu-l de rană. În cazul unor răni deschise, sângerânde, TINEK aplica pe ele lut, grăsime de şarpe, răşina unor arbori, sucuri de plante. Folosea de asemenea pentru tămăduirea rănilor urină de om sau lapte de mamă. Unele dintre aceste substanţe erau folosite şi în cazul abceselor sau al inflamaţiilor. TINEK lega rănile cu scoarţă moale de arbori, iar pentru oprirea hemoragiilor folosea cărbune vegetal, cenuşă, pânză de păianjen şi grăsimea unor animale. Dacă o rană rămânea nevindecată vreme îndelungată, TINEK aducea o anemonă de mare şi o aplica pe rană. Dacă unele răni sângerau puternic, introducea în ele obiecte încinse pentru a le arde sau turna peste ele apă fierbinte, după care aplica un plasture din scoarţă de hibiscus. Răniţii care avea craniul crăpat erau legaţi strâns peste rană cu fibre de liană.

Femeile şi copiii sufereau adesea de arsuri. TINEK obişnuia să le spele arsurile cu apă foarte sărată, rămasă după flux în gropile de pe ţărm. La durerile de stomac bolnavii primeau ca purgative miere şi răşină de eucalipt sau anumite plante cu efect de constipare. În cazul durerilor de spate, locul dureros era legat strâns cu o liană, iar dacă durerile persistau, pe spate se aplica nisip umed încălzit la foc. Ca medicament împotriva tusei şi răcelii erau folosite adesea furnicile verzi, care atârnau de crengile copacilor în cuiburi de formă sferică. Strivite şi puse în apă, soluţia se acidula, urmând să fie consumată de bolnavi. La dureri reumatice, bolnavului i se cresta pielea capului, ca să piardă sânge. TINEK trata bolile de piele prin aplicarea pe locurile respective a argilei sau ocrului roşu. Ea spăla rănile cu urină sau cu apă în care ţinuse la macerat scoarţa unor copaci. Dacă unii dintre săteni sufereau de dureri de cap, tămăduitoarea îi aşeza contra vântului, lângă un foc în care arunca un cuib de furnici albe. Bolnavii se făceau bine după ce respirau acel fum timp de o zi întreagă. TINEK afirma deseori că bolnavii care voiau să se vindece aveau datoria să se adreseze stelelor sau spiritelor strămoşilor care îi vizitau noaptea, cerându-le tămăduirea.

Nina Petre

26 noiembrie 2013

COMENTARIUL ERIKĂI

"Am citit cu atenţie aceste dezvăluri ale eroinei Tinek, care m-au impresionat foarte mult prin viaţa aspră, având în vedere condiţiile de trai pe acele vremuri în Australia. Există o extraordinară diferenţă între metodele de vindecare la acele vremuri  şi nivelul la care ne găsim astăzi în medicină şi tehnologie. Citind toate acele ingrediente de vindecare primitive, îmi dau seama că unele dintre ele le utilizăm şi astăzi, cum ar fi: mierea, eucaliptul, argila... 

O asemănare cu Tinek poate fi faptul că îmi place să realizez câte ceva pentru casă, cum ar fi: pernuţe decorative, vaze mici din hârtie pentru pixuri. Îmi plăcea foarte mult să croşetez când eram mai mică.

Mi-a plăcut mult şi legătura dintre Tinek cu cele două fiice, care au hotărât să îşi însoţească mama când aceasta a hotărât să plece definitiv de lângă lac, acceptând propunerea acelui văduv.

O altă trăsătură comună este că, atunci când cineva suferă, nu reuşesc să fiu indiferentă. Chiar dacă acum nu mai ştiu nici una din technicile pe care le utiliza Tinek, totuşi încurajez persoana şi îi spun că TREBUIE să fie un remediu la problema pe care o are. Şi încerc să ajut, căutând informaţii despre cum se poate vindeca problema respectivă şi, spre surprinderea ei, mă interesez ce plante, mirodenii, decocturi şi ceaiuri sunt bune pentru acea problemă. 

Am văzut că personajul Tinek credea în spiritele strămoşilor. Această asemănare am văzut-o şi la mine. Cred foarte mult în spirite şi chiar îmi place să înţeleg mult mai multe despre lumea spiritelor.

Sunt bucuroasă că Tinek a vindecat persoanele bolnave din acele timpuri. A învăţat foarte multe lucruri de la acea bătrână tămăduitoare şi sunt bucuroasă că Tinek a avut aceste înclinaţii spre vindecarea oamenilor nevoiaşi."

Am ajuns la episodul spiritual nr.5, al cărui erou este filipinezul HAIDU NAM. El a trăit între anii 1540-1598. HAIDU s-a născut într-o localitate portuară situată în nordul insulei Luzon, la confluenţa dintre Marea Chinei de Sud şi Marea Filipinelor. Devenind ulterior un oraş-port important pentru comerţul maritim, localitatea a primit denumirea de Aparri.

Părinţii lui HAIDU erau oameni săraci, trăind împreună cu numeroşii copii din vietăţile marine şi cele de uscat aduse de Tunuku (tatăl). Nuhe, nevasta lui, cultiva plante destinate hranei şi se ocupa cu toate treburile gospodăreşti. Ea a dat naştere la 7 copii, dintre care 4 au decedat la vârste fragede, suferind de boli grave. Dintre cei care au supravieţuit, HAIDU era singurul băiat. Surorile lui, Dukele şi Mimo, erau mai tinere decât el. Dukele avea cu 2 ani mai puţin decât HAIDU, iar Mimo, cu 8 ani.

Bărbaţii mai curajoşi aveau ambarcaţiuni uşoare, confecţionate din fibre vegetale împletite, cu care ajungeau până pe marea insulă din sud, denumită ulterior Taiwan. De acolo aduceau mărfuri care lipseau din zona lor.

Oamenii de ştiinţă au descoperit că insulele arhipelagului filipinez erau locuite chiar şi în urmă cu 20.000 de ani. Primele populaţii menţionate de izvoarele istorice aparţineau familiei de limbi austroneze aeta, urmate de triburi malaiezo-polineziene. În secolele 15-1 î.Hr. arhipelagul era locuit de pigmoizi (negritos), cărora li s-au alăturat populaţiile indoneziene, acestea introducând cultivarea orezului şi metalurgia. În secolele 1-6 d.Hr. s-a răspândit influenţa indiană, prin intermediul statului indochinez Fu-Nan. În Antichitate şi Evul Mediu, arhipelagul filipinez a fost influenţat de civilizaţiile indiană, chineză şi indoneziană. Prin filiera indoneziană s-a răspândit în secolul 15 islamismul, insulele filipineze aflându-se în sfera de influenţă a regatelor Srivijaya şi Madjapahit.

Fernão de Magalhaes (Magellan) a fost primul european care a debarcat (în martie 1521) în Filipine, inaugurând epoca dominaţiei spaniole. Numele dat noii colonii în 1542-1543 provenea de la cel al prinţului moştenitor Filip II, viitorul rege al Spaniei. În 1570, spaniolii conduşi de Lopez de Legazpi au cucerit insula Luzon, iar în 1571 au întemeiat oraşul Manila, acesta devenind centrul administraţiei coloniale. Ordine religioase precum cele ale dominicanilor, franciscanilor, augustinilor şi iezuiţilor au dobândit o importantă poziţie economică şi politică în Filipine, contribuind la impunerea catolicismului. Locuitorii din insula Mindanao, rămaşi musulmani, erau denumiţi moros.

Insulele filipineze au îndeplinit un rol de prim plan în comerţul mondial cu mătase, devenind şi o bază pentru misiunile catolice în Extremul Orient. Timp de 350 de ani, pe insulele filipineze au avut loc peste 100 de răscoale anticoloniale, îndreptate împotriva dominaţiei spaniole. Eroul nostru, HAIDU, încă nu se născuse când tihna băştinaşilor filipinezi a fost tulburată de conquistadorii spanioli, care sosiseră în corăbiile lor uriaşe. După 30 de ani de la naşterea lui HAIDU a fost cucerită insula pe care locuia împreună cu familia lui.

El se căsătorise la 24 de ani cu o fată de origine japoneză. Raiko avea 18 ani când a devenit nevasta lui HAIDU. Supusă şi ascultătoare, bucuroasă că o fată săracă, aşa cum era ea, ajunsese femeia unui negustor înstărit, ea s-a străduit ca totul să fie pe placul bărbatului. La creşterea celor 5 copii a ajutat-o mult mama ei, Uyko, rămasă văduvă pe când fetiţa avea 5 ani. Nici soacra Nuhe nu a rămas indiferentă faţă de nepoţii ei, aducându-le deseori mâncare bună şi haine frumoase. Cei 5 copii născuţi de Raiko au fost educaţi în spiritul muncii şi al ataşamentului faţă de familie. Fetele se numeau Ikeli, Namise şi Dokre. Pe Ikeli mama ei a născut-o la 21 de ani. Fratele ei Sundur apăruse mai devreme cu 2 ani. După Ikeli a sosit surioara ei Namise, la un interval de 5 ani. Namise avea 2 ani când mama lor l-a născut pe Tambi. Ultimul venit, surioara Dokre, le-a întregit familia după 4 ani de la naşterea lui Tambi.

Tatăl lor fiind mereu plecat cu barca lui la pescuit sau pentru schimburi comerciale, băieţii i-au fost mamei de mare ajutor în muncile domestice. După cucerirea insulei, HAIDU s-a grăbit să îşi ofere serviciile ca marinar pe o corabie spaniolă care transporta mărfuri spre continentul european. Împlinind 40 de ani, s-a retras din activitatea navală, fiind bolnav cu plămânii şi stomacul. Călătorise de două ori spre ţara cuceritorilor, Spania, şi fusese bine retribuit de comandanţii corăbiilor pe care navigase.

Ajuns acasă în localitatea natală, HAIDU a mai trăit 19 ani, îndrumându-şi copiii, care încă aveau nevoie de ajutorul său. Nu a renunţat la comerţ, limitându-şi activitatea în zona de nord a insulei. Pe fete le-a măritat cu tineri din localitatea lui, iar cei doi fii au luat calea apelor, aşa cum făcuse şi tatăl lor în tinereţe. După ce au cutreierat pe mare până în China, Taiwan şi Kalimantan, s-au retras lângă familiile lor. Copiii lui HAIDU nu reuşeau să stea multă vreme departe de părinţi, aşa cum se întâmplase şi cu tatăl lor, pe care îl iubeau mult. Toţi îl considerau pe HAIDU un adevărat erou, fiindcă supravieţuise unor călătorii îndelungate. Poveştile lui marinăreşti i-au delectat pe toţi, el având un talent deosebit în relatarea unor fapte din trecut.

La 58 de ani, îmbătrânit înainte de vreme şi grav bolnav de malarie, temerarul navigator şi-a luat rămas bun de la viaţa pământească. Era mulţumit de ceea ce realizase de-a lungul anilor. Cel mai mult îi plăcuse rolul de tată, fiind fericit că toţi copiii săi se descurcau bine. Cu toţii l-au jelit îndelung, alături de Raiko şi de cei 3 nepoţi, pe care HAIDU i-a avut alături până la ultima suflare.

Nina Petre

17 decembrie 2013

COMENTARIUL ERIKĂI

"Mi-a plăcut mult şi personajul Haidu, care a avut o viaţă frumoasă. A avut o familie fericită şi numeroasă, o soţie iubitoare şi harnică. A avut în acelaşi timp şi "spirit liber", datorită faptului că iubea munca de marinar cât şi o frumoasă viaţa de familie. 

Haidu mi-a transmis şi mie "spiritul liber" care poate fi interpretat prin faptul că tot ceea ce aş dori să fac, reuşesc să fac. Eu îmi imaginam căsătoria ca fiind o relaţie între două persoane foarte stresantă, cicălitoare şi greu de convieţuit, pentru că unul vrea în stânga şi altul în dreapta. Toate prietenele mă întreabă cum e să fii căsătorită? Răspunsul meu e: Ca şi înainte de căsătorie, mă simt liberă, doar că sunt căsătorită. 

Mi-am dorit întotdeauna o familie fericită. Iubesc călătoriile şi vacanţele, dar nu prea lungi. 

Când eram mică, îmi plăceau foarte mult poveştile pe care bunica mi le spunea, iar ulterior, la şcoală, luam întotdeauna nota 10 la recitat şi la compuneri. Îmi aduc aminte de profesorul de română care mi-a pus -10 deoarece nu m-a crezut că una dintre compuneri am făcut-o eu. Am făcut parte şi din grupul "Balada", unde se cânta şi recita. Uneori trebuia să-i învăţ să recite pe alţi noi colegi. În schimb, la cântat, mă punea mereu învăţătoarea lângă vreo colegă care avea voce frumoasă şi aşa cântam şi eu după ea. Deci aş putea trage concluzia că recitatul este o asemănare cu personajul Haidu, care povestea întâmplările sale marinăreşti din trecut."

Am ajuns la episodul spiritual nr.6, a cărui eroină este islandeza KANIKE. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1492-1526. Fata a văzut lumina zilei pentru prima oară într-un sat din zona lacului Pingvalla, situat în sud-estul insulei. Hankdo (tatăl) şi Runne (mama) au avut doi copii, ambii fete: KANIKE şi sora ei mai mare cu 5 ani, Lorske.

În perioada vieţii eroinei noastre, ţara ei s-a aflat sub stăpânirea Regatului Danemarcei. Cu toate că era o insulă izolată, cu o climă aspră şi capricioasă, Islanda a avut o istorie bogată încă de la stabilirea pe teritoriul său a primilor emigranţi, călugări irlandezi sosiţi în preajma anului 800. Adevărata colonizare s-a produs între anii 874 şi 930, prin sosirea vikingilor originari de pe coasta norvegiană a Scandinaviei. În secolul 10, populaţia insulei se ridica la aproape 40000 de locuitori. În absenţa unei puteri politice şi militare centrale, autoritatea supremă legislativă era exercitată de către Althing, un fel de parlament alcătuit din căpeteniile locale, care se întrunea anual. Althing-ul este considerat astăzi drept cel mai vechi parlament din lume.

În anul 1262, Islanda a acceptat unirea cu Norvegia. Din 1380 a fost alipită la Danemarca împreună cu Norvegia, păstrându-şi o anumită autonomie. În secolul 10 a pătruns creştinismul, iar în cel următor, influenţa clerului şi bogăţia mânăstirilor au început să se suprapună peste tradiţiile egalitare ale poporului islandez. Luptele dintre familiile aristocrate au subminat independenţa statului. Hegemonia norvegiană împiedica dezvoltarea economică, la fel ca şi vitregiile naturii. Erupţiile vulcanice, numite popular "furtunile pământului", alternau cu cele ale oceanului, la fel de cumplite. Supravieţuirea pe această insulă ciudată însemna o mare dovadă de vitejie. Cu toate acestea, urmaşii vikingilor norvegieni au reuşit să îşi creeze o civilizaţie şi o cultură originale.

Statul islandez a căpătat curând un caracter aristocratic, puterea intrând pe mâna câtorva familii îmbogăţite, dar el va reuşi să conserve o serie de tradiţii politice egalitare, proprii societăţilor vikinge. Mai mult decât în ţările nordice, în Islanda creştinismul a fost silit să accepte fondul vechi de credinţe şi tradiţii. Practicile străvechi populare au fost impuse de însăşi experienţa vieţii aspre şi pline de privaţiuni a poporului sărac.

În secolul 15, mânăstiri bogate împânzeau ţara, ele ocupându-se mai mult de propria bunăstare decât de viaţa credincioşilor. Aproape toate bunurile funciare ajunseseră în proprietatea Bisericii. Cu totul sărăcită, lipsită de pământ şi deseori de libertatea personală, ţărănimea islandeză era silită să muncească pe proprietăţile Bisericii, în condiţii extrem de grele. Adesea, ţăranii islandezi, deposedaţi de terenurile lor prin voinţa oamenilor Bisericii, ajungeau să trăiască doar din pescuit, vânat, munca la păduri sau comerţ.

Familia lui KANIKE trăia şi ea din comerţ. Hankdo şi Runne fuseseră alungaţi de pe mica lor moşie, pentru că nu mai reuşeau să îşi plătească impozitele. Satul în care poposiseră, aflat într-o zonă cu multe ape, avea majoritatea locuitorilor formată din refugiaţi săraci. Treptat, oamenii au supravieţuit cum au putut, la fel ca şi părinţii lui KANIKE. După mulţi ani, în apropierea bătrânei aşezări a apărut oraşul numit Haukadalur.

KANIKE şi sora ei au crescut în mijlocul naturii copleşitoare prin frumuseţea şi sălbăticia ei. Cele două fete, împreună cu alţi copii, se încumetau să meargă până la izvoarele cu ape fierbinţi, care îşi făceau drum printre crăpăturile stâncilor. Uneori apa ţâşnea cu atâta putere, încât se ridica sus de tot, sub forma unor coloane însoţite de aburi, umplând aerul cu un miros greu de pucioasă. Lui KANIKE îi plăcea să distingă diferite figuri în masele de aburi fierbinţi, cărora le dădea un anumit înţeles. La fel se întâmpla şi cu mersul norilor pe cer. La vârsta adolescenţei, KANIKE ajunsese o ghicitoare îndrăgită de tot satul. Presimţind apropierea unor furtuni sau erupţii vulcanice, locuitorii înspăimântaţi o rugau să privească spre cer şi spre munţii zbuciumaţi de cutremure, pentru a le spune dacă vor scăpa cu viaţă.

Căsătorită la 18 ani cu negustorul Rolmek, a fost dusă după nuntă la casa lui, aflată într-un sat apropiat. La fel ca tatăl fetei, Rolmek străbătea distanţe mari între diverse localităţi, făcând schimb de mărfuri. Devenit bărbat căsătorit la 22 de ani, a simţit că pe umerii săi vor apăsa noi responsabilităţi, mai ales după ce va deveni tată. Soţul ei fiind mereu plecat de acasă, tânăra soţie s-a descurcat cum s-a priceput, amintindu-şi de felul în care mama Runne le-a crescut pe ea şi pe Lorske.

La 20 de ani a născut-o pe Nukir, o fetiţă splendidă, de care tatăl ei s-a îndrăgostit nebuneşte. După venirea pe lume a fiicei sale, Rolmek şi-a rărit drumurile prin regiune. Cu banii puşi de o parte şi-a cumpărat o bucată de păşune şi o turmă de oi, care au contribuit la bunăstarea familiei. Fiul cel mare a sosit după 4 ani de la naşterea lui Nukir. Kundnar promitea să devină la fel de voinic şi curajos ca tatăl său. Băieţelul avea 3 ani când mama i l-a dăruit pe Morritik.

În următorii 7 ani, întreaga familie a trăit fericită. Rolmek devenise un oier şi negustor prosper. Copiii creşteau voinici şi sănătoşi, spre mândria şi satisfacţia părinţilor. Nukir, la 14 ani, era o gospodină minunată, ajutor de nădejde în treburile mamei. Kundnar, la 10 ani, şi Morritik, la 7 ani, îşi însoţeau tatăl la stână, plăcându-le mult să îngrijească oile. Lovitura vieţii a sosit pe neaşteptate, când KANIKE se pregătea de aducerea pe lume a unui nou prunc. Naşterea prematură, însoţită de o infecţie puternică, a ucis mama, lăsând pruncul să trăiască. Viaţa lui KANIKE, curmată la doar 34 de ani, a fost înlocuită cu cea a fiicei sale, Anner. Nukir, sora mai mare, i-a ţinut loc de mama până când Anner s-a căsătorit.

Nina Petre

15 ianuarie 2014

COMENTARIUL ERIKĂI

"Mi-a plăcut mult povestea lui KANIKE şi în acelaşi timp  mi-a părut rău că a murit aşa de tânără, la o vârstă de numai 34 de ani. 

Eu am fost atrasă întotdeauna de lumea nevăzută, voiam să înţeleg mai multe despre noi şi lumea noastră. Aveam o plăcere deosebită în a încerca să ghicesc în cărţi la alte colege de ale mele pe când eram în liceu şi chiar şi în facultate. O vedeam că pe o distracţie, dar totodată şi credeam. Îmi mai aduc aminte pe când eram copil împreună cu sora mea încercam să chemăm spiritele, la care le puneam întrebări. Aveam o carte de rugăciuni veche şi o cheie introdusă printre paginele cărţii. Dacă cartea se învârtea la dreapta, răspunsul era "DA" la întrebarea respectivă. Dacă, în schimb, cartea se învârtea la stânga răspunsul era "NU".  M-a fascinat întotdeauna ghicitul în cărţi sau în cafea. Dar nu am reuşit să învăţ niciodată. 

Acum însă îmi place foarte mult ideea de a comunica cu sinele superior. Mă documentez în ceea ce priveşte lumea nevăzută citind cărţi interesante. Trebuie să vă mărturisesc că a devenit ca un hobby. Mă trezesc cu gândul la entităţi spirituale, la univers, la Dumnezeu şi ajung seara cu gândul tot acolo.

Cred că am şi presentimente, pe care încerc să le înţeleg mai bine. Mi s-a întâmplat de multe ori să spun cum văd viitorul meu sau al surorii mele şi chiar aşa să fie. Sora mea s-a obişnuit cu mine şi mă întreabă mai tot timpul: "Tu ce crezi ?", "Cum va fi ?"  De aici cred că reiese o nouă asemănare cu Kanike şi anume momentele în care sătenii îi cereau fetei să le spună ceea ce vede ea în viitorul lor, dacă vor trăi sau nu după un cutremur.

M-aţi întrebat: "Nu cumva se dezvoltă şi în tine darul profeţiei?" Să sperăm, doamna Nina. Mi-ar place foarte mult. Cred că ar fi o experienţă extraordinară."

Am ajuns la episodul spiritual nr.7, a cărui eroină este ALEXINA DORIKOU. Ea s-a născut în oraşul Pireu şi a trăit între anii 1413-1468. Părinţii Alexinei, Alexis şi Ratina, au avut 3 copii: cele două fete (Alexina, Haritina) şi un băiat (Kristianos). Primul copil născut de Ratina a fost băiatul. După el, la o diferenţă de 4 ani, a venit pe lume Haritina. Alexina, ultimul dintre copii, era cu 5 ani mai tânără decât sora ei. Familia Dorikos trăia modest, cei doi soţi muncind zi-lumină la vânzarea fructelor şi legumelor în piaţă.

Localitatea lor, Pireu, port care deservea oraşul Atena, era situat pe o peninsulă a Golfului Saronic. Portul Pireu s-a dezvoltat odată cu puterea maritimă a Atenei. Treptat, a devenit o escală importantă a traficului desfăşurat între Mediterana occidentală, Constantinopol şi Marea Neagră. În anul 1204, la sfârşitul celei de-a patra cruciade, pământurile greceşti fuseseră împărţite între cruciaţi, constituindu-se astfel în Grecia regate semiindependente. În 1456, când eroina noastră avea 43 de ani, turcii otomani au cucerit Atena şi apoi întreaga ţară. La acea vreme, Alexina locuia în Atena împreună cu soţul şi copiii săi.

Împlinind 16 ani, tatăl ei i-a găsit un post de bucătăreasă în casa unui comerciant bogat. Bucuroasă de a nu mai fi o povară pe umerii părinţilor, Alexina şi-a început lucrul în bucătăria vilei, casa aparţinând familiei Kirianos. Acolo l-a cunoscut pe tânărul medic Aleukos Karis, nepot al domnului Kirianos, care sosea deseori din Atena pentru a-şi vedea rudele. După 2 ani de la angajare, doamna Marina Kirianou i-a adus pe Alexina şi Aleukos faţă în faţă, dorind să afle de la nepotul ei ce intenţii avea cu fata.

Tânărul medic ajunsese la vârsta de 27 de ani şi dorea să îşi întemeieze o familie în casa din Atena, unde locuia împreună cu părinţii lui. Le-a mărturisit că fusese logodit de două ori, dar nu avusese parte de niciuna dintre fete. Prima decedase în urma unei boli de plămâni, iar cealaltă fugise cu un tânăr din nordul ţării, care o răpise de la părinţi. Aleukos o plăcea pe Alexina ca fizic, inteligenţă şi comportament reţinut, neavând ieşiri copilăroase sau prea mature pentru vârsta ei. Mătuşa Marina avusese grijă să obţină informaţii amănunţite despre fata soţilor Dorikos de când se născuse şi până când o primise ca bucătăreasă. Doamna Marina fusese uimită de la început cât de bine ştia să gătească Alexina. Fata moştenise plăcerea şi îndemânarea la prepararea hranei de la mama ei. Aflând despre toate aceste calităţi, Aleukos a trecut cu vederea faptul că Alexina era săracă. Au făcut nunta în Atena, proaspăta soţie fiind primită cu drag în casa socrilor.

Dorind să afle cât mai multe despre activitatea de medic a soţului, Alexina l-a vizitat la cabinetul din oraş, unde soseau numeroşi oameni bolnavi. Oraşul lor, Atena, cucerit de cruciaţii latini în anul 1205, devenise ulterior sediul unui ducat, rămânând în aceeaşi calitate până la ocupaţia turcă din 1456. Era un oraş prosper, multe famillii bogate permiţându-şi să cheme un medic la domiciliu, pentru îngrijirea bolnavilor netransportabili. Aleukos abia dacă reuşea să se odihnească 3-4 ore pe noapte. Fiind foarte bine pregătit şi mereu gata de a-şi ajuta pacienţii, dorea să muncească din ce în ce mai mult şi cu folos. Oferta Alexinei de a-l ajuta ca soră medicală a fost binevenită şi primită cu mare entuziasm. Femeia a învăţat uşor ceea ce avea de făcut atât la cabinet, cât şi în vizitele la domiciliul bolnavilor.

Timp de 6 ani, până la naşterea fiicei lor, Inekia, cei doi soţi au fost nedespărţiţi în munca lor. Devenind mamă, Alexina a lucrat mai puţin, până când fetiţa a împlinit un an. După aceea, timp de 2 ani, până la naşterea lui Sevastos, şi-a luat în serios programul zilnic de muncă. Kristina (soacra) şi Kiriakos (socrul) au ajutat-o mult în creşterea şi educarea copiilor. După ce Sevastos a împlinit 2 ani, mama lui şi-a reluat programul normal de lucru alături de Aleukos.

Liniştea familiei a fost tulburată de căderea oraşului sub ocupaţie otomană, în anul 1456. Alexina avea 43 de ani, iar soţul ei, 52. Puternicele lupte de stradă produseseră un număr mare de răniţi, mulţi dintre ei ajungând în mâinile soţilor Karis. Obligaţi de noua conducere a oraşului să se ocupe şi de răniţii turci, soţii Karis ajunseseră să doarmă noaptea doar de 2-3 ori pe săptămână. Devotamentul lor în tratarea bolnavilor proveniţi din rândul ocupanţilor le-a asigurat integritatea personală plus liniştea familiei şi a rudelor apropiate.

La 19 ani, Inekia s-a trezit cerută în căsătorie de un ofiţer turc. Dorind să se mărite şi plăcându-i frumosul militar, a acceptat să devină soţia lui. Sevastos avea 16 ani când a văzut intrând primii luptători turci în oraş. Atât de mult i-au plăcut ţinuta şi disciplina lor, încât a cerut după un an să fie înrolat în armata sultanului Mehmed II Cuceritorul. Devenind soldat otoman, Sevastos a contribuit la creşterea prestigiului părinţilor săi.

Aceştia îmbătrâniseră înainte de vreme, din cauza surmenajului şi a temerilor care le răpeau liniştea sufletească. La 55 de ani, Alexina încă mai lucra alături de soţul ei. Inekia, mamă a doi copii, împlinise 31 de ani. Sevastos, mândru ofiţer în armata sultanului, avea 28 de ani şi se pregătea de nuntă cu o turcoaică frumoasă. Mama lor se simţea din ce în ce mai obosită, iar durerile de ficat greu se domoleau cu ceaiuri şi siropuri calmante. Aleukos devenise neputincios în tratarea soţiei sale. După o criză puternică de ficat, inima bietei femei a încetat să mai bată.

"Mulţumesc foarte mult pentru relatarea povestirii personajului ALEXINA DORIKOU. Când am citit povestirea ei am avut impresia că urmăream pe ecranul televizorului o telenovelă, în care personajul era o fată săracă pe nume ALEXINA, care s-a căsătorit cu un tânăr doctor pe nume ALEUKOS, acesta ajutând-o să crească intelectual şi spiritual trecând de la o simplă bucătăreasă la asistentă.

Povestea vieţii lor este frumoasă, din care reiese munca enormă şi ajutorul depus de cei doi soţi în ajutarea celor bolnavi, ajungând să doarmă 2-3 nopţi pe săptămână, lucru care m-a impresionat mult.

Această poveste seamănă mult cu cea a personajului numărul 1, Jira Mires, care căsătorindu-se cu doctorul Jinelo, a lăsat comerţul pentru a deveni farmacistă, ajutându-şi totodată şi soţul în tratarea pacienţilor săi.

Din cauza surmenajului, Alexina moare la vârsta de 52 de ani, neputând fi tratată de soţul ei. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Jira, personajul nr.1, care moare la vârsta de 51 de ani, datorită surmenajului provocat de munca intensă şi neputând fi tratată de soţul ei.

Sunt bucuroasă să descopăr în trecutul meu spiritual personaje precum Jira şi Alexina, harnice şi dornice de a avansa intelectual şi care au fost ajutate de cei doi soţi medici.

Am remarcat în trecutul meu spiritual că personajele nu au reuşit să urmeze nici o facultate, studii superioare, ci au "crescut" pe plan profesional fiind ajutate de soţi. În această viaţă însă este prima viaţă în care reuşesc să urmez o facultate."

Episodul spiritual nr.8 îl are ca erou pe olandezul HANS VON LÖVENKEN, care a trăit între anii 1329-1308. El s-a născut în localitatea Rotterdam (la acea vreme un mic orăşel în care se desfăşura o activitate economică înfloritoare), aparţinând comitatului Holland. În decursul secolelor 10-16 teritoriul Olandei a făcut parte din regiunea istorică numită Ţările de Jos, una dintre cele mai urbanizate şi bogate regiuni ale Europei din acele vremuri. Părinţii lui Hans, Northan (tatăl) şi Luksi (mama), au avut şi o fată, născută cu 4 ani înaintea băiatului. Ea decedase la doar 5 ani, din cauza unei boli de plămâni.

Northan era un moşier bogat, având terenuri vaste în afara oraşului. În tinereţe activase ca militar, fiind răsplătit cu o parte din actuala moşie şi cu titlul de baron. Fiul său, HANS, instruit cu profesori bine plătiţi, a primit din partea lor o bogată cultură generală, cât şi o pregătire militară potrivită unui fiu de nobil bogat. La 20 de ani HANS a fost primit în armata contesei Margaret II (contesă de Holland), în calitate de cavaler. Aparţinând unei familii nobile bogate, HANS îşi făcuse rost de un armament scump, 4 cai şi 6 servitori. Armamentul său personal era compus dintr-o spadă, o ghioagă, un pumnal şi un scut. Corpul său era protejat de coif, armură (jambiere şi încălţăminte de fier, piese metalice de protecţie a cefei şi umerilor), cămaşă de zale (pe care erau prinse plăci de fier), mantia purtată peste armură. De-a lungul carierei sale militare, cavalerul HANS i-a servit cu devotament pe contesa Margaret II (care a domnit între 1345-1356) şi pe William V, conte de Holland şi duce de Bavaria (1354-1388).

Căsătoria cu nobila Kathrin Runde, în vârstă de 19 ani, a avut loc în 1358, când HANS împlinise 29 de ani. Casa lor din Rotterdam, oferită ca zestre de către părinţii lui Kathrin, avea 20 de camere, putând adăposti mai multe familii. Din iubirea celor doi soţi au rezultat o fată (Norma) şi un băiat (Lorrin). Pe Norma o născuse mama ei la 22 de ani. Lorrin era cu 4 ani mai tânăr decât sora lui. Copiii au crescut în atmosfera sobră din casă, mama lor ocupându-se intens de ei, în lipsa tatălui, care era deseori plecat la războaie, manevre şi turniruri.

Războaiele nu urmăreau gloria, ci interesul. Starea de pace nu era considerată nobilă, ci umilitoare. Marile bătălii erau rare în Ţările de Jos. Nobilii se luptau pentru a se răzbuna împotriva unor ofense sau crime. Campaniile militare împotriva oraşelor urmăreau reprimarea unor revolte. Existau şi războaie între doi suverani, cum erau cele ocazionale desfăşurate între stăpânii regiunilor în care era divizat teritoriul Olandei. Orice senior putea declara război, având şanse de câştig numai cel care dispunea de o reală forţă economică şi politică.

Pentru cavalerii că eroul nostru, războiul era mijlocul cel mai potrivit de a-şi afirma puterea şi a-şi spori bogăţiile. Timp de 31 de ani, cât a durat cariera lui militară, HANS a participat la numeroase incursiuni de pradă. Toţi cavalerii considerau că prada era un drept ce li se cuvenea în mod firesc, în schimbul riscului, al timpului consacrat campaniei şi al cheltuielilor făcute pentru procurarea armamentului, a echipamentului lor şi întreţinerea servitorilor. Războaiele la care a participat HANS nu au fost mari bătălii decisive, ci mai mult acţiuni limitate la asedii, incursiuni, jafuri, incendii. HANS nu dorea să îşi ucidă adversarii, ci să-i dezarmeze, să-i captureze, pentru ca apoi să poată obţine un preţ cât mai bun la răscumpărare. Dacă reuşea să îşi învingă adversarul, doborându-l de pe cal, acela nu se mai putea ridica de jos. Pierzând lupta, intra în proprietatea lui HANS împreună cu toate bunurile lui: calul, armura, servitorii etc, reprezentând o pradă de mare preţ.

În lipsa războaielor, HANS participa şi la turniruri, care erau de fapt nişte lupte simulate, forme de antrenament, folosindu-se scrima cu lancea. În perioadele lipsite de războaie, turnirurile continuau să întreţină pornirile războinice şi vanitatea cavalerilor, le dădeau o ocupaţie şi îi menţineau într-o bună formă de luptă. Turnirul îi promitea cavalerului învingător să se îmbogăţească printr-o singură luptă. El devenea proprietarul armurii, echipamentului şi calului adversarului învins, pe care îl lua prizonier, stabilind după luptă preţul răscumpărării. Mulţi cavaleri combatanţi ieşind învinşi din lupte se împrumutau cu bani la cămătarii oraşelor pentru a-şi răscumpăra onoarea. HANS trecuse şi el de multe ori prin momente de agonie şi extaz. Câştigase o avere imensă din turniruri, dar şi pierduse mult de câte ori fusese învins.

Familia îşi vedea de treburile ei, neamestecându-se în activitatea lui obligatorie. Ca tată şi soţ, HANS era atent şi afectuos, interesându-se de toate problemele soţiei şi copiilor. În scurtele perioade când se putea ocupa de familie, făceau împreună călătorii la rude sau pe proprietăţile de la ţară. Autoritatea lui era absolută, fiindu-i respectate toate principiile şi dorinţele. Aşa cum era obiceiul, soţia şi copiii mai mari aveau obligaţia de a participa la turniruri. Kathrin trecuse prin momente de groază când soţul ei căzuse de pe cal, iar acest lucru nu se întâmplase doar o singură dată. Negocierea avusese loc numai între bărbaţi. Kathrin nu aflase niciodată preţul uriaş plătit de soţul ei după fiecare cădere de pe cal. Plin de orgoliu, cavalerul HANS ştiuse după fiecare înfrângere să iasă cu fruntea sus din greaua cumpănă a pierderii luptei.

O singură pierdere nu a putut fi recuperată: cea din urmă. La 51 de ani, el avusese curajul nebunesc de a participa din nou la un turnir. Adversarul său, mai tânăr decât el, a reuşit să îl arunce la pământ. Căderea violentă i-a provocat lui HANS o comoţie cerebrală care l-a trimis pe lumea cealaltă după câteva ore. Preţul plătit pentru necugetarea lui a fost însăşi viaţa. Kathrin, soţia fidelă, mereu supusă şi înţelegătoare, rămasă văduvă la 41 de ani, l-a plâns ani de zile, închisă în casa care păstra peste tot amintirea cavalerului de odinioară. Lorrin, care avea doar 15 ani la pierderea tatălui, a jurat lângă sicriu că va deveni un negustor paşnic, un om de cultură, că va face orice în viaţă fără vreo legătură cu războaiele.

"Am citit cu interes episodul spiritual numărul 8, în care personajul este un bărbat olandez, cavaler şi pe nume Hans.

Caracterul lui Hans orgolios, plin de vanitate, răzbunător şi cu manifestări violente nu mă caracterizează într-adevăr. Să sperăm că Hans a plătit cât de cât pentru răzbunarea, ura şi manifestările lui violente prin încarnarea spiritului său şi în alte personaje cum ar fi: australianca Tinek Lemre, care a avut o viaţă plină de sălbăticie şi sărăcie, contrară vieţii lui Hans, care a dus o viaţă îmbelşugată din punct de vedere material.

Pe parcursul întregii sale vieţi Hans nu a făcut altceva decât să acumule orgoliu, ură, răzbunare, violenţă, care sunt atribute atât de negative. A avut şi ceva pozitiv interesându-se de familia sa şi având grijă să aibă tot ce le trebuie.

Când am citit în povestirea lui Hans că "Autoritatea lui era absolută, fiindu-i respectate toate principiile şi dorinţele " mi-am dat răspunsul la o întrebare şi totodată am înţeles de ce tatăl meu a fost aşa de autoritar cu noi. 

Într-adevar, nu reuşesc să comunic cu persoane extrem de orgolioase, răzbunătoare sau violente. Mă îndepărtez imediat şi asta pentru că simt cum sufletul meu se întristează şi nu suport tristeţea să se cuibărească în sufletul meu.

Să sperăm într-un viitor mai bun, plin de fericire şi iubire între oameni, respect şi pace sufletească!"

Eroina povestirii este siameza NAWRIKIN, care a trăit între anii 1244-1297. Ea s-a născut într-o familie săraca de agricultori, aflată într-un sat izolat din masivul muntos Tanen Taunggy, situat în nord-vestul actualului stat Thailanda, în apropierea graniţei cu Myanmar. Thon (tatăl) şi Duhe (mama) au avut 13 copii, dintre care au supravieţuit doar 3. Unica fată, NAWRIKIN, avea doi fraţi mai mici. Runhan era cu 6 ani mai tânăr decât sora lui, iar Merruad avea cu 5 ani mai puţin decât fratele său. Thon şi Duhe proveneau din părinţi de etnie thai, care migraseră din regiunea Yunan.

Populaţiile thai au înfiinţat în secolul 12 o serie de regate feudale. NAWRIKIN, eroina noastră, avea 13 ani în anul 1257, când conducătorul thai Khun Bang Klang Tao a înfrânt şi alungat garnizoana khmeră din oraşul Sukhothai, proclamându-se un stat independent pe care l-a numit Sukhothai, denumit de toate ţările vecine Siam (actuala Thailanda). El a fost înlocuit de regele Ban Muang, care a domnit până în 1279. Între 1279 şi 1299, Siamul a fost condus de regele Ramkhamhaeng cel Mare, acesta reprezentând cel mai de seamă conducător al statului. În timpul domniei sale, Siamul a cunoscut apogeul puterii politice şi expansiunea teritorială maximă.

Schimbările politice şi dezvoltarea regatului Siam nu au avut nicio influenţă favorabilă asupra vieţii muntenilor săraci din nord-vestul ţării. Până la 16 ani, NAWRIKIN şi-a ajutat mama la treburile gospodăreşti, care includeau şi lucrările agricole necesare obţinerii unor plante comestibile. Thon, tatăl, pleca deseori la vânătoare în pădure sau spre alte comunităţi ascunse în munţi, făcând diverse schimburi de produse. Fraţii lui NAWRIKIN, Runkhan şi Merruad, au învăţat de la tatăl lor toate îndeletnicirile specifice bărbaţilor. Despre ştiinţă de carte, nici vorbă. Niciunul dintre membrii familiei nu cunoştea scrisul şi cititul.

Împlinind 16 ani, pe NAWRIKIN a cerut-o de nevastă un tânăr din sat, care o cunoştea de când se născuse. Darghidek avea 25 de ani şi călătorise mult pe cărări de munte, traversând chiar de câteva ori masivul muntos pentru a ajunge într-un târguşor (care astăzi este oraşul Chiang Mai), de unde cumpăra diverse produse necesare gospodăriilor din munţi. Darghidek ajunsese astfel la un nivel de bunăstare datorită căruia îşi putea întemeia o familie în propria casă, care era mai mare şi mai confortabilă decât colibele sătenilor. O iubea de mulţi ani pe NAWRIKIN, dar părinţii îl refuzaseră de câteva ori, spunând că fata lor era încă un copil. Nunta lor a fost organizată cu mult fast, atât cât le-a permis starea materială a celor două familii.

Ajunsă în casa mirelui, fata s-a arătat de la început fermecată de amenajările făcute de Darghidek împreună cu părinţii lui. Fericită că părinţii ei o dăduseră unui bărbat înstărit şi cumsecade, tânăra soţie s-a apucat de treabă, organizându-şi activităţile zilnice aşa cum învăţase de la mama ei. Socrii o iubeau, la fel ca şi soţul. Darghidek era mereu pe drumuri cu treburile lui. Dintre cei 7 copii veniţi pe lume, 5 au murit la vârste mici, din cauza bolilor care ucideau anual numeroşi prunci. Au rămas în viaţă o fetiţă, Nimad, primul copil născut de mama ei, la 18 ani. Băiatul, numit Krukhen, era cu 12 ani mai mic decât sora lui. Amândoi au crescut într-un climat plin de iubire din partea părinţilor şi a bunicilor. Singurele lor suferinţe au fost pierderile fraţilor şi surorilor, la a căror moarte au asistat cu durere.

Krukhen, devenit harnic şi bun negustor, sub îndrumarea tatălui, se pregătea de nuntă, la 23 de ani, când i-a murit mama. Sora lui, Nimad, la 35 de ani, era căsătorită cu un gospodar şi avea 4 copii. Ajunsă la 53 de ani, NAWRIKIN încă mai obişnuia să meargă singură în pădure, unde privea liniştită zborul păsărilor şi zbenguiala animalelor mici. O mai interesa mişcarea frunzelor copacilor şi imaginile formate de norii care se mişcau pe cer. Femeia înţelegea gândurile vietăţilor pădurii, dar şi simbolistica deplasării crengilor înfrunzite, sub adierea vântului. Mişcarea norilor o înţelegea de mică, spunându-le celor din jur când se apropia vreo furtună sau când urma să se însenineze cerul. Tot de pe cer, prin semne doar de ea ştiute, afla dacă va muri cineva în sat sau se va naşte un prunc.

Într-o zi nenorocită, plecase în pădure, dorind să se relaxeze după câteva ore de muncă în grădina casei. Darghidek stătea de vorbă cu nişte prieteni şi nu i-a observat imediat dispariţia. Privind la zbenguiala unor păsări, NAWRIKIN nu a dat atenţie unor adieri ale vântului, care se înteţeau rapid. Când a înţeles că se apropia furtuna era prea târziu ca să mai poată pleca spre casă. S-a adăpostit sub un copac imens, aşteptând ca natura să se domolească. Din cauza vântului puternic, s-a rupt creanga care o adăpostea, prăbuşindu-se asupra ei. Lovită puternic la cap, femeia a căzut pe pământ, aşteptându-şi moartea. Darghidek a alertat întreaga suflare adultă a satului, implorând ajutor. Bărbaţii s-au încumetat să pornească în plină furtună, spre seară, în căutarea femeii dispărute. La lumina făcliilor care se stingeau mereu, i-au zărit trupul ce se odihnea lângă tulpina uriaşului copac. Viaţa sărmanei NAWRIKIN se stinsese la doar 53 de ani. Ea, care încă din copilărie prevestise morţile unor săteni, nu reuşise să îşi presimtă propriul sfârşit. Aşa li s-a întâmplat multor prezicători, de-a lungul istoriei omenirii. Mai uşor le-a fost să îi ajute pe alţii decât propria fiinţă.