Eroina episodului nr.1 este scoţiana EDITH NORWICK. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1897-1942. EDITH s-a născut în oraşul Kirkcaldy, port la Marea Nordului, situat pe ţărmul Golfului Forth. Părinţii ei se numeau Randeck şi Astrid. Soţii Norwick au avut trei copii: două fete (EDITH, Norrah) şi un băiat (Lorrand). Randeck era comerciant de băuturi, veniturile sale fiind completate de salariul lui Astrid. Aceasta lucra ca profesoară de limba engleză la un liceu din oraş. Copiii au crescut într-o atmosferă tensionată, suportând neobositele discuţii dintre părinţi, provocate în mare parte de gelozia tatălui şi consumul exagerat de alcool, inevitabil pentru un negustor ca Randeck. Bunicii din partea mamei au avut un rol important în formarea personalităţii celor trei nepoţi. Bunicul Dannor şi bunica Luske şi-au ajutat nepoţii să crească tineri bine educaţi, oameni cu bun simţ şi respect faţă de membrii societăţii. Dintre cele două fete, doar EDITH a urmat aceeaşi profesie ca şi mama ei. Sora sa, Norrah, s-a căsătorit la 18 ani cu un negustor din Ediburgh, renunţând să mai înveţe carte. Unicul băiat, Lorrand, a devenit fabricant de băuturi, asociindu-se cu tatăl său la comercializarea acestora. Restaurantul deschis de ei în centrul oraşului le-a adus o avere suficient de mare ca să trăiască liniştiţi.

Urmărind evoluţia eroinei noastre, o putem găsi pe EDITH studentă la prestigioasa Universitate din Edinburgh, absolvind cu succes facultăţile de Biologie şi Chimie în anul 1921. Locuind la sora ei mai mare, Norrah, a avut ocazia să îl cunoască pe Mark Ravill, avocatul care deservea interesele soţului acesteia, Marcial. Fiind un prieten şi vizitator fidel în casa lui Marcial, Mark a avut deseori ocazia să discute cu EDITH. La îndemnul lui Mark, tânăra profesoară de Biologie şi Chimie la un liceu din oraş a dat concurs pentru ocuparea unui post de asistent la facultatea pe care o absolvise. Reuşind la complicatul examen, a devenit cadru universitar pe postul de asistentă la catedra de Biologie. Nemaiputând de bucurie, Mark a felicitat-o şi a cerut-o în căsătorie. Nunta s-a făcut repede, iar EDITH s-a mutat în casa impunătoare a soţului. Părinţii lui Mark locuiau la ţară, unde aveau o fermă care le aducea anual venituri importante. Cu banii primiţi de la părinţi îşi cumpărase Mark vila superbă în care locuia. La căsătoria cu EDITH, bărbatul avea deja 30 de ani, trecuse prin câteva decepţii sentimentale, avea mulţi bani puşi deoparte şi era dornic să ducă o viaţă de familie armonioasă. Devenise avocat renunţând la cariera militară. După absolvirea unui liceu militar, se înscrisese la facultatea de Drept, preferând să aibă o meserie mai paşnică. Dar şi ca avocat de succes, tot un luptător rămăsese.

Până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, viaţa soţilor Ravill a fost liniştită, plină de evenimente plăcute şi de importante realizări profesionale. Mark avea procese grele din care câştiga foarte bine, iar soţia lui primea un salariu frumos la Universitate. Pe Helloise, mama ei a născut-o la 27 de ani. Fratele ei, Michell, a sosit cu 2 ani mai târziu. Nimic nu părea să le tulbure liniştea celor din familia Ravill. Regele George V conducea bine Regatul Unit al Marii Britanii, care fusese constituit în anul 1707, prin unirea celor două regate, al Scoţiei şi al Angliei. În anul 1936, la conducerea Regatului Unit a ajuns monarhul George VI, aparţinând dinastiei de Windsor. Lui şi ministrului de război Winston Churchill le-a revenit misiunea istorică a participării Marii Britanii la cel de-al Doilea Război Mondial şi înfrângerea Germaniei hitleriste.

Pe data de 3 septembrie 1939 a fost introdus serviciul militar obligatoriu. Helloise abia intrase la liceu, iar fratele ei se pregătea să devină şi el licean. Mama lor îşi programa zilnic tot ce avea de făcut, fiindcă altfel nu ar fi reuşit să ducă la bun sfârşit toate treburile de acasă şi de la facultate. Vestea intrării în război împotriva Germaniei a sosit ca un trăsnet în familia Ravill, la fel ca în întreaga Scoţie, pe data de 2 septembrie 1939. În ziua de 1 ianuarie 1940, pe teritoriul ţării a fost decretată mobilizarea generală. Avocatul Mark Ravill, absolvent al liceului militar, a fost trimis pe frontul din peninsula scandinavă. Familia a primit veşti sporadice de la el, prin scrisori aduse cu mare greutate. Mark ajunsese în Norvegia făcând parte din trupele combatante terestre încă de la mijlocul lunii aprilie. În 2 iunie, corpul expediţionar britanic din care făcea parte Mark a fost puternic bombardat de către flota germană în oraşul norvegian Narwik. Vestea dispariţiei la datorie a militarului scoţian a sosit cu întârziere în familia lui. Eroul Mark Ravill, ale cărui rămăşiţe fuseseră spulberate de suflul unei explozii puternice, nu a putut fi înmormântat. Piatra din cimitir care îi purta numele nu adăpostea sub ea nimic din trupul său. Soţia şi copiii plângeau zilnic în faţa portretului celui dispărut.

EDITH, îmbolnăvindu-se grav de inimă, a reuşit să mai trăiască încă 2 ani. Nu s-a plâns niciodată în faţa copiilor de durerile ei fizice şi sufleteşti. S-a dus la serviciu zi de zi, studenţii învăţând carte de la ea fără a bănui că de multe ori profesoara lor abia mai reuşea să se ţină pe picioare. EDITH dorea ca fiul şi fiica ei să îşi termine studiile liceale, ca după aceea să se înscrie la facultate. Spera, sărmana de ea, ca prin munca ei să le poată oferi şansa de a deveni buni profesionişti, fiecare în domeniul ales de el.

Helloise iubea medicina, iar fratele ei, avocatura. Amândoi au intrat la facultate cu ajutorul bunicilor, fiindcă mama lor încetase din viaţă la sfârşitul anului 1942. Rămaşi orfani de ambii părinţi, Helloise şi Michell au muncit pe unde s-a găsit de lucru până la finalul războiului. Abia după aceea au intrat la facultate. Michell a scăpat de înrolare din cauza miopiei sale avansate, care se agravase după moartea celor doi părinţi.

Nina Petre

9 iunie 2013

COMENTARIUL ILINCĂI

"Mi-am recunoscut o parte din actualul meu mod de a fi. Iată ce am identificat ca asemănări:

- biologia şi chimia au fost printre materiile mele preferate, le-am învăţat cu uşurinţă; minunata lume a plantelor, pe care o îndrăgesc, îmi oferă mereu ocazia să recunosc şi să-mi aduc aminte tot ce-am învăţat la biologie;

- am învăţat cu uşurinţă engleza;

- înclinaţia permanentă pentru studiu şi tenacitatea de a învăţa pentru a obţine note mari/absolvi/un serviciu mai bun;

- îmi planific ce am de făcut, sunt organizată, ordonată;

- nu mă plâng dacă mă apasă ceva (durere fizică sau sufletească), dau impresia unei persoane lipsite de griji;

Din fericire, spre deosebire de Edith, am crescut într-un mediu familial foarte armonios, părinţii mei au avut în permanenţă grijă ca inerentele neînţelegeri dintre ei să nu le sesizez.

Şi tot din fericire, nu am probleme de sănătate cu inima.

Constat că în această viaţă am venit cu un marcaj puternic în ceea ce priveşte dragostea, dat de legătura de iubire foarte profundă dintre Edith şi Mark şi care s-a încheiat tragic, fără voia lor. În relaţiile cu sexul opus am oferit doar ce am simţit - prietenie şi simpatie, niciodată dragostea. Am preferat mai degrabă singurătatea când am simţit că nu pot să ofer mai mult."

Episodul spiritual nr.2 o are ca eroină pe egipteanca ALEUH KADWARI, care a trăit între anii 1802-1873. Ea s-a născut în oraşul Idfu (Edfu), denumirea lui din antichitate fiind Behdet. Situat pe malul Nilului, la nord de Assuan, străvechiul oraş are un pitoresc deosebit. Părinţii lui ALEUH, Ranud (tatăl) şi Rassil (mama), au avut opt copii, dintre care patru au murit la vârste fragede, din cauza unor infecţii grave. Dintre cei patru rămaşi în viaţă, doi au fost fete (Aleuh, Nurga), iar ceilalţi doi, băieţi (Yurral, Agdil). Ranud şi Rassil munceau toată ziua, pentru a-şi putea întreţine copiii. Aveau o afacere împreună: un birt, în care mâncărurile erau gătite de Rassil cu alimente cumpărate de Ranud din piaţă şi de la negustorii ambulanţi. Băieţii şi-au însoţit tatăl în drumurile sale, după ce au împlinit vârsta de 10 ani. ALEUH şi Nurga, mai mici ca vârstă decât fraţii lor, au crescut pe lângă Rassil, ajutând-o în toate treburile.

ALEUH, fata cea mare, s-a dovedit a avea un talent aparte la prepararea dulciurilor, fapt care a sporit considerabil numărul clienţilor în birt. Împlinind 15 ani, tatăl ei i-a deschis o cofetărie mică într-o încăpere alăturată birtului, spre bucuria imensă a fetei.

Ţara lor era în plină dezvoltare, mai ales în zona orăşenească, negustorii şi meşteşugarii fiind încurajaţi de oamenii puterii. ALEUH avea 3 ani când marele vizir Mehmet Ali (Mohammed Ali) devenise stăpânul Egiptului, fiind recunoscut de sultanul Selim III drept locţiitorul său. Dorind să creeze un aparat de stat centralizat, Mehmet Ali a desfiinţat corpul mamelucilor, masacrându-le conducătorii în anul 1811. Mamelucii, activând iniţial ca miliţii turceşti sau kirghize recrutate din rândul sclavilor, aflându-se în slujba dinastiei Ayyubizilor, i-au răsturnat pe aceştia în anul 1250, guvernând Egiptul până în 1517. După aceea, au reuşit să îşi menţină influenţa şi în condiţiile dominaţiei otomane, impunându-le condiţii vizirilor locali. Din acest motiv, armata turcă a lui Mehmet Ali i-a exterminat în 1811, pentru a putea menţine controlul ţării. După acest sângeros eveniment, paşa Mehmet Ali a trecut la modernizarea Egiptului şi a început expansiunea spre Sudan. Măsuri importante au fost: naţionalizarea pământurilor, accentuarea instruirii populaţiei, construcţia de străzi şi canale. În anul 1841, paşa Mehmet Ali a obţinut de la sultanul Abdul Mejid I posesiunea ereditară a Egiptului, dinastia sa domnind în această ţară până în 1952.

Revenind la viaţa familiei Kadwari, o găsim pe ALEUH măritată la 17 ani cu fiul unui colaborator al tatălui ei. Iadar Al Dairi era cu 7 ani mai în vârstă decât aleasa inimii sale. Căsătoria fusese negociată îndelung, fiecare familie oferindu-i celeilalte ca dar de nuntă baloturi cu ţesături, pietre preţioase, mirodenii scumpe şi câte o cămilă pentru transportul mărfurilor. Ambele părţi declarându-se mulţumite, cei doi tineri au fost supuşi complicatului ritual de căsătorie. Spre bucuria ei, ALEUH a devenit nevasta unui negustor de produse alimentare, domeniu de activitate care îi era drag de cum începuse să îşi ajute părinţii în munca lor. Iadar, fire paşnică şi tolerantă, i-a permis nevestei lui să muncească mai departe în cofetăria ei, fiind bucuros că în felul acesta o putea face pe deplin fericită. I-a cumpărat patru sclave tinere aduse din Etiopia, două pentru munca din casă, iar celelalte ca ajutoare în cofetărie.

ALEUH, neuitându-şi obligaţia conjugală de a deveni mamă, i-a dăruit lui Iadar şase copii, dintre care au supravieţuit doar doi: unicul fiu, Kassim, pe care l-a născut la 19 ani, şi sora lui, Radeli, venită pe lume când mama ei avea 26 de ani. ALEUH încercase cu disperare să îşi salveze cei patru copii de la moarte. Le adusese toţi medicii din oraş, dar şi alţii din Assuan, sosiţi de urgenţă cu diverse corăbii pe apa Nilului. Nimic nu i-a putut salva pe cei patru micuţi, ei decedând la vârste mai mici de 5 anişori, la fel ca şi cei patru fraţi ai lui ALEUH. Disperată, Rassil şi-a amintit de vechiul blestem care pusese stăpânire pe femeile din neamul ei cu multă vreme în urmă, când o străbunică, intrată în panică din cauza incendiului care îi izbucnise în casă, fugise afară uitând să îşi scoată cei patru copilaşi, care muriseră carbonizaţi. Discutând despre acest blestem, ALEUH şi Iadar s-au tot gândit cum să scape de el. Au ajuns la concluzia înţeleaptă că Allah le cerea să înlocuiască moartea cu cât mai multe vieţi. Neştiind să facă altceva decât comerţ, cei doi soţi au stabilit ca ALEUH să pună în vânzare, alături de cofetărie, într-o extindere a clădirii, plante de leac autohtone şi medicamente procurate din import. Lui Iadar îi reveneau astfel noi obligaţii: să ia legătura cu negustorii care circulau în caravane, cerându-le să îi aducă plante de leac recoltate în ţinuturi îndepărtate, să cumpere de la marinarii care soseau pe apa Nilului, tocmai din Mediterana, medicamente aduse din ţările europene, mai ales chinina, de care era foarte mare nevoie oricând.

Kassim, băiat ascultător şi foarte harnic, şi-a ajutat tatăl în munca lui istovitoare, devenind la vârsta majoratului principalul furnizor de marfă. Având propria corabie, cumpărată de Iadar, Kassim a condus-o pe Nil în amonte şi aval, călătorind şi pe apele Mediteranei, până în sudul Europei. Sora lui, Radeli, mai tânără cu 7 ani, a preluat treptat afacerea mamei când ALEUH începuse să dea semne de oboseală a trupului.

La 70 de ani, femeia se putea considera o soţie, mamă şi bunică fericită. Muncise timp de 60 de ani fără a-şi acorda concedii sau călătorii îndepărtate! Era omul datoriei, iar ca femeie musulmană se achitase cu devotament de toate obligaţiile sale. Datorită medicamentelor şi plantelor tămăduitoare pe care le avea mereu în magazin, ALEUH reuşise să-i menţină sănătoşi pe cei din familia ei, iar dintre cei 12 nepoţi, nu murise niciunul. Fata ei, Radeli, care muncise alături de nepreţuita sa mamă, avea cei 5 copii mărişori atunci când Aleuh s-a hotărât să plece dintre cei vii. Datorită uimitoarei ALEUH, Radeli reuşise să spargă străvechiul blestem care ucisese numeroşi prunci de-a lungul mai multor generaţii. La 71 de ani, ALEUH a trecut la cele veşnice, trupul său fiind îmbălsămat cu uleiuri speciale, care i-au păstrat aroma până când au rămas doar oasele.

Nina Petre

19 iulie 2013

COMENTARIUL ILINCĂI

"Mă bucur că, prin fiecare existenţă anterioară pe care mi-o dezvăluiţi treptat, reuşesc puţin câte puţin să întregesc puzzle-ul despre mine.

Iniţial când am optat pentru această cercetare, nu am fost foarte lămurită în ce constă şi recunosc nici n-am cerut detalii, însă acum îmi dau seama că orice informaţie mă poate ajuta să-mi recunosc lumina şi umbra, plusurile şi minusurile.

Vitalitatea neobositei Aleuh îmi va călăuzi experienţa mea de lucru cu Sinele interior.

Simt această chemare de a ajuta oamenii şi vreau să mă îndrept către o metodă de terapie. Am început cu mine procesul de vindecare, întrucât nu pot să-i ajut pe ceilalţi dacă eu în interiorul meu nu sunt echilibrată şi nu ştiu cine sunt cu adevărat. Îmi doresc să reuşesc să-mi creez legătura cu Sinele Divin din interior şi să trăiesc la unison cu spiritul, detaşată de ego, vindecată emoţional, fizic şi urmându-mi inima.

Ca amuzament, comparându-mă cu abilităţile lui Aleuh în prepararea dulciurilor, eu ştiu să fac o singură budincă, dar care îmi iese excelentă şi fără să cântăresc ingredientele, las intuiţia să mă ghideze. E drept că, până acum câteva luni, nu am avut timp să stau în bucătărie, dar cred că pot mai mult!

Aş vrea să reuşesc să-mi descopăr şi alte cunoştinţe din trecut care sunt în viaţa mea actuală. Cred că părinţii pe care îi am acum au mai avut rolul acesta în vieţile mele anterioare. Mă iubesc necondiţionat, sunt capabili de orice pentru mine, chiar dacă, biologic vorbind, eu nu mai sunt la vârsta copilăriei. Mă tot gândesc la ei şi la părinţii lui Aleuh, tatăl ei aş zice că e unul din actualii părinţi."

Episodul spiritual nr.3 îl are ca erou pe cipriotul turc LORRON HAMDELI, care a trăit între anii 1712-1788. El s-a născut într-o localitate portuară, situată în sudul insulei, devenită ulterior importantul oraş-port Vasilikos (Vasiliko). Părinţii lui Lorron, Askir (tatăl) şi Luhre (mama), au avut patru copii; fetele se numeau Imshu şi Anro, iar băieţii, Lorron şi Kimil. Lorron era cel de-al doilea copil născut de mama lui, Imshu fiind cu 2 ani mai mare decât el. Kimil, mezinul familiei, se bucura de grija deosebită a tuturor.

Leagăn al unor civilizaţii foarte vechi, Ciprul a căpătat secol după secol o importanţă strategică în controlul Mediteranei răsăritene, factor care a determinat ocuparea sa în mai multe rânduri. Înaintea erei noastre, teritoriul insulei s-a aflat sub colonizare greacă, feniciană, asiriană, egipteană, persană, romană. Mai târziu, a fost ocupat de arabi, bizantini, englezi, veneţieni. În anul 1571, prin cucerirea oraşului Famagusta, Ciprul a fost cucerit de otomani, care l-au stăpânit timp de 3 secole. Începând cu acest an, 1571, Imperiul Otoman a adus numeroşi colonişti turci, schimbând astfel structura etnică a insulei.

Askir şi Luhre proveneau din părinţi turci, care sosiseră pe insulă pentru avantajele materiale obţinute din comerţul pe Marea Mediterană. Askir a continuat activitatea tatălui său, muncind şi el ca marinar pe o corabie turcească. Luhre, fată de negustor, vindea în curtea casei mărfuri aduse de soţul ei. Copiii au crescut în această atmosferă de efervescenţa negustorească, aşteptându-şi cu nerăbdare tatăl să se întoarcă de pe mare încărcat cu lăzi şi baloturi cu surprize, mărfuri bune de păstrat în casă sau de vânzare la obişnuiţii clienţi ai familiei. Fiind de origine turcă şi având o atitudine supusă faţă de guvernatorul otoman al Ciprului, familia Hamdeli a dus-o bine, de la mic la mare. Părinţii au acumulat avere, împărţind-o cu dreptate celor 4 copii ai lor.

De-a lungul vieţii lui Lorron, Imperiul Otoman a fost condus de 5 sultani: Ahmed III (1703-1730), Mahmud I (1730-1754), Osman III (1754-1757), Mustafa III (1757-1774), Abdul Hamid I (1774-1789). Succesiunea sultanilor l-a afectat doar pe Askir, el fiind nevoit să lucreze sub comanda unor căpitani de vas care erau schimbaţi după cum cerea Înalta Poartă.

LORRON a moştenit isteţimea în afaceri a mamei sale, fiind singurul dintre copii care s-a orientat spre comerţul maritim. Fratele său, Kimil, s-a mutat în Turcia, unde s-a specializat în tratarea militarilor bolnavi. Surorile lui Lorron au plecat şi ele în Turcia, căsătorindu-se cu soldaţi otomani. LORRON a rămas în localitatea natală, preferând să se ocupe cu negustoria.

S-a căsătorit la 31 de ani cu o fată de 17 ani, Lohrel, fiica unui marinar prieten cu Askir. Lohrel i-a dăruit lui Lorron doi copii: fata se numea Ianka, iar băiatul, Abdul. La fel ca şi soacra ei, Lohrel şi-a ajutat bărbatul în greaua muncă de negustor. Corăbiile turceşti soseau neobosite, căpitanii cerând cu insistenţă vinuri, bumbac, sare şi sclave aduse din zona Balcanilor, mult-dorite de către conducătorii otomani. LORRON servea ca intermediar între furnizorii de marfă autohtoni şi corăbiile comerciale care soseau şi plecau în convoi, de teama piraţilor nord-africani. La import, Ciprul avea mare nevoie de alaunul adus de navigatori din Orientul Apropiat, mai ales din Siria. Acest produs chimic era folosit la degresarea fibrelor de bumbac şi fixarea culorii ţesăturilor.

La îndemnul socrilor săi şi cu ajutorul soţiei, LORRON şi-a deschis un atelier de ţesături din bumbac, reuşind cu succes să le vândă pe corăbiile turceşti. Ianka, fata lui, a preluat această afacere după căsătoria cu un comerciant din localitate. Abdul, fiul eroului nostru, s-a lăsat condus de idealurile războinice, plecând ca luptător pe o corabie de război turcească.

LORRON a trăit mult în comparaţie cu alţi bărbaţi dn Cipru: 76 de ani. Structura sa fizică deosebită l-a ajutat să reziste numeroaselor epidemii care secerau periodic o mare parte dintre locuitorii insulei. Voinic şi mereu activ, el privea viaţa cu optimism, considerând că totul se putea rezolva cu răbdare şi voinţă. De la tatăl său, marinarul Askir, învăţase să îşi stăpânească mânia în orice împrejurare, preferând să discute paşnic cu fiecare om. Ca soţ şi tată, s-a comportat corect, respectându-şi familia şi toate rudele. Călătorind mult de-a lungul şi de-a latul insulei, a avut de a face şi cu femei de ocazie, cărora le-a spus în mod sincer că mai mult decât cadouri nu le putea oferi, deoarece avea o familie la care ţinea foarte mult.

După 70 de ani a încetat să mai plece în afara localităţii, simţindu-se obosit şi nesigur pe picioarele sale. Având numeroşi prieteni, stătea cu ei la un pahar cu vin pe terasa cârciumii sale, de unde se putea privi apa albastră a mării. Îşi iubea nespus de mult ţinutul natal, iar plecarea definitivă spre alte meleaguri nu l-a ispitit niciodată. La 76 de ani, a doua zi după ce îşi sărbătorise aniversarea, un puseu de tensiune l-a răpus, omul plecând liniştit dintre cei vii. După dispariţia sa, prietenii şi rudele l-au citat ani la rândul, repetându-i vorbele înţelepte: Gândeşte de 10 ori înainte de a deschide gura!

Nina Petre

10 august 2013

COMENTARIUL ILINCĂI

"Am citit cu atenţie viaţa antecesorului meu, am găsit asemănări privind trăsăturile predominante ale comportamentului meu actual, ca de exemplu:

- încrederea că totul se rezolvă, important e să te menţii pozitiv în interior.

- pacifismul - sunt blândă şi răbdătoare cu oricine, sunt numărabile cazurile în care am ridicat tonul şi m-am adresat cu asprime.

- sintagma "Gândeşte de 10 ori înainte de a deschide gura", mi se potriveşte perfect, întotdeauna cântăresc dacă e bine să zic ceva şi de aici vine şi felul meu mai taciturn de a fi; acum pot să zic că ascult şi inima, nu doar raţiunea şi apoi mă exprim.

- nu doresc să-mi părăsesc ţara, chiar dacă în jurul meu se petrece fenomenul invers şi chiar o parte din rudele mele apropiate au făcut deja această schimbare.

Analizând toate locurile în care antecesorii mei au trăit, am constatat că toate ţările au ieşire fie la mare, fie la ocean. Până şi oraşele celor 3 antecesori de care ştiu au fost marcate de existenţa apei ( Kirkcaldy - port la M. Nordului, Idfu - situat pe malul Nilului, Vasilikos - port la M. Mediterană). Şi ca să continui, actuala mea existenţă e în România cu ieşire la Marea Neagră."

Eroina episodului spiritual nr.4 este persana KONIKDI RUDALEN. Ea s-a născut în localitatea Saliani (Salyan), situată pe malul fluviului Kura, care se varsă în Marea Caspică. Părinţii ei, Rolluk (tatăl) şi Undil (mama), au avut trei copii: fata se numea Konikdi, iar băieţii, Yurnal şi Barko.

Regiunea căreia îi aparţinea Saliani (aflată astăzi în sud-estul Azerbaidjanului) a avut în perioada vieţii lui Konikdi (1625-1674) un statut de hanat autonom, supus Imperiului Persan. Tatăl lui Konikdi, Rolluk, era moşier, având multe hectare de pământ în afara oraşului. Copiii săi au avut o copilărie fericită, părinţii oferindu-le toate condiţiile de trai necesare unei bune dezvoltări. Fata, mai tânără decât fraţii ei, a participat de multe ori alături de ei la lecţiile de călărie şi lupte, sub îndrumarea tatălui lor.

În anul 1642, când Konikdi avea 17 ani, fraţii ei s-au împrietenit cu un aventurier sosit tocmai din regiunea Moscovei, unde îşi avea originea. Contele rus Vladimir Lorkin plecase de la moşia părinţilor săi dornic să cunoască lumea, cu deosebire ţinuturile dinspre Marea Caspică şi Marea Neagră. Ajunsese călare până la Volga, călătorise cu o ambarcaţiune în josul fluviului, apoi, navigând pe apa Mării Caspice de-a lungul ţărmului vestic, a ajuns la locul de vărsare a fluviului Kura. Dornic să cunoască hanatul de pe malul fluviului, a poposit şi la Saliani. I-a întâlnit pe fraţii Rudalen într-o cârciumă de pe malul apei, iar aceştia i-au propus să locuiască la ei. Aşa l-a cunoscut KONIKDI pe viitorul ei soţ. Îndrăgostindu-se fulgerător, a cerut-o de la părinţi, dar ei nu au fost de acord să le ia fata şi să plece cu ea în lume, cine ştie pe unde, fie chiar şi în Rusia. KONIKDI, plăcându-l pe rusul înalt şi simpatic, uimită mai ales de iscusinţa cu care mânuia armele, fiind militar de profesie, a acceptat să îl urmeze oriunde îi va purta norocul. A obţinut doar acceptul fraţilor, cărora le-a promis că îi va anunţa despre soarta ei cât mai repede cu putinţă.

Au plecat noaptea pe doi cai voinici, pe care i-au schimbat în Armenia, luându-şi alţii mai odihniţi. După un drum greu de câteva săptămâni, poposind în sate izolate din Munţii Caucaz, au ajuns în sfârşit la ţărmul Mării Negre, care ajunsese un lac turcesc. Vladimir nu cunoştea limba turcă, dar KONIKDI se descurca binişor, fiindcă în oraşul ei natal o mare parte a populaţiei provenea din imigranţi turci sosiţi dinspre ţinuturile vestice. Singura corabie otomană care s-a încumetat să ia de urgenţă o femeie la bord mergea spre portul Hacibey (denumirea ulterioară, Odesa), pentru un schimb de mărfuri. Portul Hacibey era o aşezare tătară, la fel ca toată regiunea Yedisan, aflată la nordul Mării Negre. Obosiţi de drum, cei doi fugari au găsit adăpost într-un han. Hangiul tătar vorbea limba turcă şi s-a putut înţelege cu KONIKDI. În decurs de două zile, tinerii au decis să rămână în oraş pentru o perioadă de timp, până când vor vedea încotro se vor îndrepta. Spre Rusia nu îndrăzneau să pornească, fiindcă iscoadele ţarului i-ar fi executat rapid, considerându-i spioni ai turcilor.

Având bani destui, au cumpărat o casă cu ajutorul hangiului, care le-a fost şi naş la modesta nuntă. Aşa a devenit eroina noastră, la nici 18 ani, soţia unui conte rus cu 10 ani mai în vârstă decât ea. Având nevoie de mijloace de subzistenţă pe o perioadă îndelungată, Vladimir şi-a oferit serviciile unităţii militare otomane care supraveghea oraşul şi întreaga regiune. Având nevoie de un spion provenind din Rusia, comandantul otoman l-a angajat pentru servicii speciale. În următorii 6 ani, Vladimir s-a aflat sub comanda sultanului Ibrahim. În anul 1648 i-a urmat la tron sultanul Mehmed IV. Devenit militar otoman, Vladimir a efectuat numeroase incursiuni secrete în ţinuturile ruseşti apropiate, iscodind intenţiile trupelor de graniţă cu privire la posibilele atacuri asupra celor otomane.

KONIKDI, devenită contesă prin căsătorie, s-a retras în confortul casei sale, ducând o viaţă de familie discretă, din dorinţa de a-şi feri soţul de suspiciunile comandanţilor săi. La aproape 19 ani a venit pe lume primul copilaş: era un băieţel frumos şi voinic, rod al iubirii lor puternice, pe care l-au botezat Igor. După 2 ani a sosit surioara lui, Lena. Mama lor avea 26 de ani când familia s-a completat cu mezina Oxana. Au fost singurii copii ai soţilor Lorkin. Pentru viitorul lor şi-a pus Vladimir viaţa în pericol de nenumărate ori, dar nu a renunţat la activitatea lui de spion nici după ce scăpa cu greu din tot felul de ambuscade.

KONIKDI şi-a crescut copiii aşa cum văzuse în casa părinţilor ei din îndepărtatul Saliani. Fetele au învăţat alături de fratele lor să lupte şi să călărească, fiind mereu sub supravegherea tatălui ori a doi ieniceri, când Vladimir era plecat din localitate. În mod firesc, băiatul a intrat la 17 ani în rândul militarilor turci.

Lena şi Oxana erau căsătorite, la casele lor, mame deja, când KONIKDI a încetat din viaţă, la doar 49 de ani. Inima ei, greu încercată de griji, spaime, teama permanentă pentru viaţa soţului, a fiului şi a celor doi gineri, militari şi ei, nu a mai rezistat presiunii situaţiei din jurul său. Dorul de părinţi şi de fraţii rămaşi departe i-a distrus sufletul bietei femei. Aflase veşti sporadice despre ei de la doi negustori turci din Saliani care ajunseseră până în Hacibey. Fraţii se descurcau bine cu negoţul naval pe Marea Caspică, aducând mărfuri preţioase din Persia. Părinţii încă mai trăiau, resemnaţi, dar după doi ani de la moartea fetei lor, vestea sosită întâmplător i-a răpus în câteva luni.

Nina Petre
14 septembrie 2013

COMENTARIUL ILINCĂI

"Frumoasă, îndrăzneaţă şi dramatică a fost această existenţă anterioară. Am simţit nevoia să citesc de mai multe ori mesajul, de aceea am zăbovit cu răspunsul.

Aveţi dreptate în tot ceea ce afirmaţi la final şi vă mulţumesc din suflet pentru concluziile pe care le-aţi sintetizat. Aşa e, mă consider norocoasă şi-i mulţumesc lui Dumnezeu şi pentru acest dar, am o relaţie de iubire adevărată, pe care puţini oameni o trăiesc. Doar că trăind în planul 3 D, îmi doresc ca omul drag să fie mai mult lângă mine. De aici vine tristeţea pe care nu tot timpul pot să o ignor, chiar dacă am trecut prin câteva etape de vindecare emoţională. Am convingerea că bunul Dumnezeu este mereu prezent în inima mea şi mă ajută, chiar dacă eu nu văd întotdeauna lucrurile în mod optimist."

Episodul spiritual nr.5 o are ca eroină pe turcoaica RIKKA SKEDVI. Ea s-a născut în oraşul Atena şi a trăit între anii 1526-1598. Părinţii ei erau turci stabiliţi în Atena pe vremea copilăriei. Bunicul Iskir, fost ienicer în armata otomană, se stabilise definitiv în Atena după ce fusese răsplătit de superiorii săi pentru faptele sale de vitejie. Rămas fără un picior, Iskir nu mai putea lupta, aşa că îşi adusese familia în Atena, unde avea o casă şi ceva teren în afara oraşului. Kemad, fiul său, crescuse în atmosfera comercială întreţinută de părinţi, devenind şi el un negustor priceput. Nosti, nevasta lui Kemad, îl ajuta cum putea, femeia ocupându-se de gospodărie şi de creşterea celor doi copii ai lor: fata, RIKKA, era cu trei ani mai mare decât fratele ei, Iurnuk. Amândoi au învăţat puţină carte cu profesori turci şi greci aduşi în casa părinţilor. Ajunşi la vârsta adolescenţei, erau deja calificaţi în vânzarea mărfurilor stocate în depozitul părinţilor.

Oraşul lor, Atena, era încărcat de istorie, dar intrase într-un con de umbră de când fusese cucerit de turci, în anul 1456. În acelaşi an, întreaga Grecie căzuse sub dominaţia Imperiului Otoman. În perioada vieţii eroinei noastre, Rikka, Imperiul Otoman a fost condus de 4 sultani: Suleiman Kanuni, Muhteshem (Legiuitorul, Magnificul) între anii 1520-1556; Selim II (1566-1574); Murad III (1574-1595); Mehmed III (1595-1603).

RIKKA s-a căsătorit la 19 ani cu negustorul turc Irkhan Saruli, care era cu 9 ani mai în vârstă decât ea. Irkhan era foarte bogat, practicând comerţul naval pe Marea Neagră şi Mediterană. Avea o casă mare în Constantinopol, unde locuia împreună cu părinţii şi sora mai mică. În Atena îşi cumpărase o casă, dorind să se stabilească aici după căsătorie, considerând oraşul grecesc mai liniştit decât Constantinopolul. Pe RIKKA o cunoscuse cu 2 ani în urmă, fiind invitat la o petrecere în casa părinţilor ei. Fata nu îl plăcuse de la început, fiind îndrăgostită de un alt tânăr, grec la origine, pe care părinţii nu l-au lăsat să se însoare cu o turcoaică. Resemnată, Rikka a suportat penibilul târg, obligatoriu pentru stabilirea căsătoriei, între tatăl ei şi pretendentul Irkhan. După o negociere îndelungată, fiindcă tatăl ei nu voia să o dea ieftin, s-a fixat data căsătoriei, în anul 1545.

Devenind o doamnă bogată, RIKKA nu a mai avut voie să meargă singură la depozitul părinţilor şi nici să îi mai ajute la vânzări. Retrasă în uriaşa casă a soţului, supravegheată de servitori, ea şi-a luat în serios obligaţiile familiale, aşa cum o învăţase Nosti, mama ei. Pe Mehdir, primul copil, l-a născut la 21 de ani. Au urmat Arnad, al doilea băiat, şi surioara lor Urkalla. Având 26 de ani, RIKKA era deja mama a 3 copii. I-a crescut în lux, punându-le la dispoziţie tot ce putea fi mai bun pentru ei: haine scumpe, mâncare consistentă, profesori vestiţi din Atena.

Irkhan se agita într-una, fie că se afla acasă, fie pe corabia lui, care transporta mărfuri la distanţe mari. În Atena făcea escale scurte, de câteva zile, cel mult o lună, coborând la ţărm doar mărfurile care se cereau în oraş. Desfăşurarea comerţului între Orient şi Occident trecuse în mare parte pe seama statelor europene, care nu aparţineau Imperiului Otoman. Din această cauză, rolul negustorilor turci în comerţul mondial se diminuase considerabil. O altă cauză fundamentală a slăbirii potenţialului economic otoman a fost deplasarea spre Atlantic a drumurilor comerciale care treceau prin Imperiul Otoman, pe uscat şi pe apă, ca urmare a descoperirii traseelor navale spre America şi spre India prin Capul Bunei Speranţe, din sudul Africii.

Irkhan, negustor cu experienţă, nu se baza pe comerţul atenian, din care nu putea câştiga mare lucru. Obişnuia să transporte în corabia lui fier şi sclavi luaţi din Veneţia, pe care îi vindea în Constantinopol, Alexandria (în Egipt) şi în Antiohia. Din Ceuta (Maroc) lua sare şi aur. Din Malaga (Spania) achiziţiona textile, argint şi aramă. În Tripoli cumpăra aur şi sclavi. În Constantinopol achiziţiona sclavi aduşi din nordul Europei şi blănuri. În schimbul mărfurilor aduse în Antiohia, lua de la negustorii arabi şi evrei textile, aramă, mirodenii, blănuri, aur, fier. Ca prin minune, Irkhan scăpase de piraţi. Obişnuit să călătorească în convoaie formate din zeci de corăbii, printre care se aflau şi unele de pază, încărcate cu militari otomani, Irkhan se descurca de minune în drumurile sale, sporindu-şi averea la fiecare întoarcere în Atena.

RIKKA, fiind nevoită să îl aştepte săptămâni la rând, îşi rezolva treburile casnice fără a se plânge cuiva de necazurile ei. Fata sinceră şi veselă de odinioară devenise după căsătorie o femeie sobră, cu vorbele măsurate, ale cărei gânduri ascunse nu i le putea afla nimeni. Doar copiii ei o vedeau zâmbind sau chiar râzând când se jucau împreună. RIKKA, peste măsură de îngăduitoare, nu îi certa niciodată dacă făceau pozne. Aşa fusese obişnuită în casa părinţilor ei şi tot aşa proceda în propria familie.

Mehdir şi Arnad s-au urcat pe corabia tatălui lor de cum au împlinit 15 ani, considerându-se deja bărbaţi capabili să înveţe meseria lui Irkhan. Sora lor, Urkalla, devenită o domnişoară bogată, frumoasă şi mult râvnită de tinerii negustori sau ofiţeri din oraş, avea pretenţii mari în privinţa alegerii viitorului soţ. Căsătorită la 18 ani cu un oficial turc din administraţia oraşului, cu 10 ani mai în vârstă decât ea, a trăit cu el bucuroasă că nu pleca la drumuri lungi ca tatăl ei.

Irkhan s-a retras din comerţul naval după ce fiii lui au devenit capabili să îi preia munca pe corabie. Profitând de liniştea casei din Atena, la 50 de ani a început să studieze cărţi vechi şi valoroase, aduse din Turcia de-a lungul anilor. Era pasionat de istoria ţării sale, pe care i-o explica uneori şi soţiei.

Copiii plecând la casele lor, RIKKA şi-a făcut o meserie preferată din prepararea dulciurilor. La fiecare petrecere de familie, masa era încărcată cu prăjituri, sucuri şi tot felul de siropuri. Mergând în vizită la familii prietene, era întotdeauna însoţită de două servitoare care transportau coşuri cu dulciuri. Nepoţii dăruiţi de fata ei şi de cei doi fii au crescut cu gândul la bunătăţile bunicii lor.

Împlinind frumoasa vârstă de 72 de ani, pe RIKKA au sărbătorit-o doar copiii ei, nepoţii şi familia fratelui său Iurmuk. Dragii ei părinţi, socrii pe care îi iubise mult, cu toate că locuiseră departe, şi soţul, Irkhan, plecaseră demult la cele veşnice. După moartea neaşteptată a lui Irkhan, survenită în urmă cu 5 ani, din cauza unui infarct, RIKKA devenise foarte tristă. Nu mai dormea noaptea liniştită ca înainte, plângea pe înfundate cu capul în pernă, iar zâmbetul nu i se mai vedea pe chip. A murit într-o noapte, prin somn, plecând liniştită la odihna veşnică.

Nina Petre
27 octombrie 2013

COMENTARIUL ILINCĂI

"Interesantă şi această viaţă a Spiritului!

Fiecare episod mă ajută să mă completez, să mă înţeleg şi să mai urc o treaptă pentru a-mi vindeca traumele emoţionale.

Vă mulţumesc pentru sprijin şi înţelegere."

Eroul episodului spiritual nr.6 este indianul RUKDHARWE HASHKHAN. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1443-1501. El s-a născut în localitatea Sangla, situată în nordul Indiei, în regiunea Kashmir. În apropierea casei unde locuia familia lui Hashkhan trecea râul Zaskar, afluent al uriaşului fluviu Indus. Părinţii lui Hashkhan se numeau Lashkir (tatăl) şi Nunwe (mama). Cei doi soţi aveau 3 copii: unicul băiat, HASHKHAN, şi surorile lui mai mici, Anwili şi Noredi. Familia era foarte săracă, trăind din darurile naturii bogate în păduri şi ape de munte. Lashkir avea o turmă de oi, care le asigura tuturor hrana în lapte şi carne plus lână şi piei bune pentru făcut cojoace. Nunwe, bună gospodină şi mamă grijulie, folosea cu chibzuinţă toate produsele rezultate din tăierea oilor. Fetele au învăţat şi ele tainele gospodăriei, sperând că se vor găsi şi pentru ele nişte flăcăi dornici să le ia de neveste. S-au măritat, într-adevăr, după ce fratele lor s-a călugărit, fapt ce a adus familiei un prestigiu nemaiîntâlnit în satul lor.

Kashmirul, regiune cuprinsă între India (care posedă porţiunea cea mai mare), Pakistan şi China, a fost un regat independent sub dinastiile budiste Maurya (sec.4-2 î.Hr.) şi Kushana (sec. 1-4). În secolele 7-14, Kashmirul a fost un important regat feudal hindus. În secolele 14-16 a devenit sultanat. În anul 1320, Rincana, fiul unui principe hindus din Ladakh, profitând de anarhia provocată de invazia mongolă din 1320 în Kashmir, s-a înstăpânit acolo, s-a convertit la Islam (luându-şi numele de sultan Sadr ad-Din) şi a întemeiat Sultanatul de Kashmir, cu capitala în Jayapidapura. În 1339, comandantul Shah Mir (de origine turcă) a refuzat să recunoască autoritatea sultanei Kota Rani, pe care a înfrânt-o şi s-a proclamat sultan cu numele de Sams ad-Din, punând bazele unei dinastii care a condus Sultanatul de Kashmir până în 1561. Sultanul Kutb ad-Din Hindal ibn Sams ad-Din (care a domnit între anii 1373-1389) a continuat masiva convertire la Islam a locuitorilor Kashmirului (începută în 1372 de către sultanul Shihab ad-Din Sirashamak ibn Ali Shir), însoţită de persecutarea hinduşilor care refuzau convertirea.

Bunicii lui Hashkhan, profitând de izolarea lor în micul sat dintre munţi, au scăpat de convertirea la Islam. Părinţii lui Hashkhan şi-au botezat copii conform tradiţiei hinduse.

În anul naşterii eroului nostru şi încă 27 de ani după aceea, Kashmirul s-a aflat sub stăpânirea sultanului Zain al-Abidin Shahi-han ibn Sikandar. Acesta a fost cel mai de seamă sultan al Kashmirului, supranumit Budshah (Marele rege). Îndelungata sa domnie (1420-1470), caracterizată prin dezvoltarea fără precedent a vieţii economice, a relaţiilor comerciale externe (în special cu Persia şi Turkestan), precum şi printr-o largă toleranţă religioasă, a constituit apogeul sultanatului.

După moartea sa a urmat o bogată afluenţă de sultani: Haidar Shah Hadjdji-han ibn Zain al-Abidin (1470-1471); Hassan ibn Haidar (1471-1489); Muhammad ibn Hassan (1489-1490), prima oară; Fath Shah ibn Adam Shah ibn Shah-han (1490-1498), prima oară; Muhammad (1498-1499), a doua oară; Fath Shah (1499-1500), a doua oară; Muhammad (1500-1526), a treia oară. Sultanul Muhammad şi-a încheiat cea de-a treia etapă de domnie după 25 de ani de la moartea brahmanului Rukdharwe (HASHKHAN).

Proverbiala generozitate a sultanului Zain i-a ajutat pe hinduşi să îşi păstreze obiceiurile tradiţionale străvechi, menţinându-se chiar şi casta brahmanilor. Majoritatea brahmanilor erau preoţi, aflându-se în fruntea întregii ierarhii sociale. Brahmanul ("cel ce posedă puterea sacră") era deţinătorul de drept şi de fapt al tradiţiei. Se dedica vieţii religioase şi intelectuale, îndeplinea sacrificiile rituale, transmitea şi comenta învăţăturile sfinte. Cuvântul "brahman" însemna totodată preot, dar şi Principiul absolut, Principiul divin pe care el îl slujea prin funcţiile ce îi reveneau. Brahmanul era considerat nu numai un maestru ("guru"), ci chiar un zeu printre oameni.

Existau brahmani care se dovedeau a fi oameni orgolioşi şi ipocriţi, profitori care abuzau de situaţia lor. Unii se ocupau cu vrăjitoria sau ghicitul. Aceste practici erau respinse de cărţile sfinte. În schimb, erau foarte respectaţi brahmanii care făceau calcule astrologice şi astronomice, discipline care în India au cunoscut o largă dezvoltare. Majoritatea brahmanilor erau demni de cel mai mare respect pentru viaţa simplă şi pioasă pe care o duceau, dedicându-se acţiunilor de binefacere. Unii erau profesori în şcolile elementare, în cele mânăstireşti ori în şcoli superioare, de rang universitar.

HASHKHAN, copilul sărac născut în creierii munţilor, a plecat la 15 ani împreună cu tatăl său de-a lungul văii râului Zaskar, îndreptându-se spre sud, până la vestitul schit aflat în apropierea localităţii Char. Acolo a fost primit cu braţele deschise de pustnicii care ajutau numeroşi copii săraci. Acolo a locuit HASHKHAN timp de 43 de ani, devenind la 20 de ani brahmanul RUKDHARWE, un om cult, generos şi bun sfătuitor al celor care soseau de la mari distanţe să îi asculte sfaturile înţelepte.

Cărţile sfinte care stau la baza credinţei tuturor hinduşilor se numesc Vede. Vedele reprezintă o autoritate supremă, cu toate textele sacre care le compun: Upanishadele, Bhagavad Gita şi altele. RUKDHARWE a studiat Vedele timp de 43 de ani, descoperind mereu noi revelaţii cuprinse în textele lor. Vedele şi comentariile acestora, Brahmana şi Upanishadele, constituind ansamblul cărţilor sacre hinduse, erau bine cunoscute de toţi călugării schitului în care trăia eroul nostru. Pe RUKDHARWE îl fascinau textele rituale cuprinse în Vede, compuse din culegeri de imnuri (Rig Veda), formulele sacre pentru preoţi şi cele care se aflau în legătură cu sacrificiile. Imnurile şi rugăciunile îi înălţau spiritul lui RUKDHARWE. Intonarea silabei AUM îi conducea gândirea spre Absolutul Divin. Vocea lui RUKDHARWE era tocmai potrivită pentru a trezi spiritele şi zeii, ajutându-l să se facă auzit de ei. Ca brahman, RUKDHARWE accepta ideea că Dumnezeu este conştiinţa universală care îşi manifestă calităţile prin materia originară a universului.

Un adevărat pustnic, eroul nostru şi-a dus viaţa monahală în condiţii modeste, trăind simplu, fără a se lăsa ademenit de ofertele consistente ale unor vizitatori care sperau că, prin ştiinţa lui, vor câştiga funcţii înalte şi averi imense. La 58 de ani s-a stins din viaţă, fiind grav bolnav de reumatism, din cauza frigului îndurat în schit timp de 43 de ani.

Nina Petre
9 noiembrie 2013

COMENTARIUL ILINCĂI

"Acum privesc dintr-o altă perspectivă lucrurile care există deja în mine. Am fost fascinată de India, am citit de câteva ori "India secretă" a lui Paul Brunton. Am mai citit din "Spiritul Indiei" de Angelo Moretta, Bhagavad-Gita şi am realizat de mulţi ani că filosofia indiană este pentru viaţă. Iată că acum dumneavoastră mi-aţi explicat de unde am avut eu asemenea afinităţi.

Acum sunt într-o perioadă pe care graţia divină mi-a acordat-o pentru a mă cunoaşte şi înţelege şi ştiu că sunt pe drumul bun. Nevoia de intimitate şi de a-mi petrece timpul lucrând cu mine poate părea însingurare, dar este doar o perioadă de pregătire pentru un nou început."

Episodul spiritual nr.7 o are ca eroină pe amerindiana MUNDI SEKE. Viaţa ei s-a desfăşurat între anii 1350-1415. S-a născut într-un sat de la poalele masivului muntos Juncal, aflat la graniţa dintre actualele state Chile şi Argentina. Satul respectiv, care a dispărut de mult, poate fi localizat în zona chiliană, la nord-est de capitala Santiago. Întreaga comunitate a satului aparţinea etniei araucanilor. Părinţii eroinei noastre, Rakon (tatăl) şi Nunku (mama), au avut 12 copii, dintre care numai 3 au rămas în viaţă: MUNDI şi fraţii ei mai mici, Rukino şi Mimud. Rukino era cu 4 ani mai tânăr decât Mundi, iar Mimud, cu 7 ani.

Statul Chile de astăzi era locuit în vechime de araucani, care, graţie unei organizări de stat foarte puternice, au reuşit să oprească în secolul 15 înaintarea incaşilor, opunând mai târziu o rezistenţă aprigă în faţa cuceririi spaniole.

O mare parte dintre specialiştii de astăzi sunt de acord că populaţiile din America de Sud sunt rezultatul unei migraţii ce s-ar fi produs dinspre Asia de est (chinezi, japonezi, coreeni) prin strâmtoarea Behring, într-o perioadă când, nivelul apelor fiind scăzut, s-a creat o punte de legătură, un fel de pod natural de 1000 km lăţime. Migrarea efectuată de aceste populaţii a durat câteva milenii, în valuri succesive, chiar şi atunci când marea şi-a reluat nivelul iniţial, oamenii învăţând între timp să navigheze cu pirogile lor. Alţi cercetători afirmă că nu trebuie neglijate nici călătoriile transoceanice cu aporturi de populaţii venite din Asia, Polinezia, Australia şi chiar din Africa. Se apreciază că primii locuitori ai regiunilor andine şi-au făcut apariţia în acest locuri acum 10000-15000 de ani.

În zona centrală a teritoriului chilian, în regiunile muntoase, locuiau încă înaintea erei noastre diagutii şi atacamanii (atacamenos), aflaţi pe o treaptă de cultură superioară celor de pe ţărmul Pacificului. Ei făceau agricultură, cultivând porumb, cartofi şi dovleci. Practicau olăritul cu decoraţii modelate sau pictate şi se pricepeau la prelucrarea bronzului. Diagutii vorbeau limba kakan, purtau cămăşi lungi şi sandale. Practicau arta mumificării morţilor. Atacamanii, locuind ceva mai la nord, vorbeau graiul cunza, practicând şi ei arta mumificării. În primele secole ale erei noastre, atacamanii şi diagutii, suferind influenţa culturilor superioare din nord (cea de Tiahuanaco şi cea din Chincha), au dat naştere civilizaţiei Chincha-Chilena, cea mai înaltă treaptă a preistoriei poporului chilian. Extinzându-se spre sud, această cultură le-a influenţat pe cele ale piruncilor (pirunches) şi huillicilor (huillinches), aflate de asemenea pe o treaptă înaintată de dezvoltare. Se ocupau cu olăritul, confecţionarea de ţesături, cu agricultura irigată, cultivând porumb, cartofi, dovleci, mango şi cu creşterea animalelor (lama, alpaca şi guanacul), pentru lână şi carne. De la ei s-a transmis poncho, pelerina de lână caracteristică şi azi multor locuitori sud-americani.

Peste aceste popoare au venit dinspre răsărit, din regiunea unde se găseşte astăzi oraşul argentinian Neuquen, cu două secole înainte ca incaşii să îşi extindă dominaţia asupra unor ţinuturi chiliene (în secolele 11, 12), numiţii mapuches (oamenii pământului: mapu=pământ şi che=oameni). Aceştia erau inferiori ca grad de civilizaţie, dar superiori ca organizare militară. Mai târziu, pe la mijlocul secolului 16, când pe aceste meleaguri au pătruns conquistadorii spanioli, populaţia găsită de ei a primit numele de araucanos (în limba quechua: are=înfocat, aprig şi aucca=războinic, luptător). Araucanii cultivau plante, creşteau animale, îşi construiau colibe trainice, locuibile tot anul, devenind în mare parte sedentari.

Satul în care s-a născut şi a locuit toată viaţa eroina noastră MUNDI avea mai puţin de 100 de case. Locuinţa soţilor Rakon şi Nunku avea formă pătrată, pereţii erau susţinuţi de stâlpi, iar acoperişul era făcut din crengi groase. Pe jos se aflau rogojini. La fel ca toţi locuitorii satului, cei doi soţi cultivau cartofi, manioc, olluco, jiquima, fasole, porumb, arahide, piper roşu, bumbac şi fructe ca: palta, goyave, lucuma, cirimoia. Îşi depozitau alimentele în oale de ceramică. Purtau haine decorate cu fibre colorate, care alcătuiau forme geometrice. Purtau pandantive şi oase sculptate. Aveau instrumente muzicale şi jucării (fluiere şi instrumente de zgomot). Toţi membrii familiei lui Mundi purtau haine din bumbac, ornate cu motive geometrice simple. Piesele de îmbrăcăminte erau asamblate cu ajutorul cusăturilor.

Nunku şi fata ei foloseau oglinzi confecţionate din bucăţi de piatră dură, pe care erau lipite pelicule mici de pământ argilos. Copiii învăţau repede să sufle în fluiere. MUNDI a învăţat de mică să modeleze statuete din argilă ce reprezentau femei şi agricultori. Pentru plantat şi semănat, părinţii ei foloseau beţe ascuţite cu care făceau găuri, lăsând să cadă sămânţă în ele. MUNDI s-a pregătit pentru vremea când urma să devină gospodină la casa ei de femeie măritată, ajutându-şi mama la toate treburile gospodăreşti. Printre altele, a învăţat să gătească mâncarea pe o platformă circulară făcută din bolovani de piatră puşi pe sol şi încălziţi la foc. Pe ei se frigeau carnea şi legumele. Porumbul era alimentul lor de bază.

Dintre cei 12 copii născuţi de Nunku, 9 muriseră de mici, din cauza practicilor dure de trepanare (găurire) şi deformare a craniilor. Cu astfel de procedee se ocupau toate mamele din sat. Cei care nu mureau creşteau voinici şi rezistenţi la boli. Tot în atribuţiile femeilor intrau şi metodele empirice de tratare a bolnavilor, care pentru MUNDI deveniseră o adevărată pasiune.

Împlinind 17 ani, părinţii i-au dat-o drept soţie unui flăcău de 21 de ani. Nogdo o aşteptase pe fată să ajungă la vârsta minimă permisă pentru a-i deveni nevastă. Îi fusese făgăduită imediat după naştere, când el abia împlinise 4 ani. Coliba cea nouă construită de Nogdo împreună cu bărbaţii din sat le-a oferit adăpost timp de câţiva ani, înlocuind-o după aceea cu alta mai mare şi mai solidă. Pe lângă munca permanentă din gospodărie, MUNDI le-a dat viaţă celor 4 copii ai lor, care au supravieţuit cu toţii, prin eforturile ei, adesea supraomeneşti. De fiecare dată când micuţii se îmbolnăveau, femeia invoca disperată zeii protectori ai vieţii oamenilor. Obligată fiind de tradiţia neamului, ea şi-a trepanat copiii cu multă grijă, iar scândurelele fixate pentru deformarea capetelor nu erau strânse atât de tare ca la alţi copii.

Fetele ei, Yano şi Luske, au sosit când ea avea 20 de ani, respectiv 27. Pe primul băiat, Ugud, l-a născut la 23 de ani, iar ultimul venit, Meldec, a apărut când mama lui împlinise 31 de ani. Cu toţii aveau părul des şi stufos, puţin odulat, de culoare neagră, la fel ca şi părinţii lui. Culoarea pielii tuturor era brună, aveau pomeţii obrajilor coloraţi în roşu, iar ochii erau de culoarea alunelor. MUNDI şi Nogdo le-au transmis celor 4 copii ataşamentul pentru pământul pe care locuiau, moralitatea lor înaltă şi dragostea de familie. Asemenea tuturor celor din etnia lor, erau reţinuţi din fire şi puţin vorbăreţi. Râdeau rareori.

După naşterea fiecărui copil, MUNDI îl trata cu multă grijă, considerându-l o fiinţă slabă, ce avea nevoie de o protecţie deosebită. În jurul micuţului aşeza obiecte de cult, confecţionate şi aşezate artistic. Datorită pasiunii sale pentru îngrijirea trupului, MUNDI şi-a salvat copiii din îmbolnăvirile obişnuite, ajutându-i să crească voinici şi rezistenţi la clima aspră din regiune. Pe fete le-a dat băieţilor cărora le fuseseră făgăduite de mici, iar fiii ei şi-au luat nevestele promise în acelaşi mod.

MUNDI şi Nogdo au depăşit vârsta de 60 de ani, un adevărat record printre locuitorii satului, care mureau de obicei înaintea vârstei de 40 de ani. La 65 de ani, MUNDI şi-a luat adio de la viaţă. Era îmbătrânită la chip şi trup, după numeroşii ani în care muncise din greu. Cadavrul ei a fost supus unei practici speciale de înmormântare. Îmbrăcat în piei de animale, decorate cu coliere de os şi cupru, la care se adăugau fibre vegetale colorate, cadavrul a fost aşezat într-o groapă săpată în pădure şi fixat cu 5 ţăruşi. Aceştia străbăteau diferite părţi ale corpului, cu scopul de a opri sufletul femeii să revină printre cei vii. Au acoperit-o pe Mundi cu rogojini, peste care au pus mult pământ. Obiectele de cult şi podoabele aşezate în groapă lângă rămăşiţele ei simbolizau respectul familiei şi întregii comunităţi pentru cea care se dovedise un om de mare suflet şi caracter.

Nina Petre
12 decembrie 2013

COMENTARIUL ILINCĂI

"Chiar am aşteptat cu oarecare nerăbdare acest episod, ca să pot citi detaliat despre preocupările antecesoarei mele în vindecarea oamenilor, domeniu pe care am început să îl explorez şi eu în prezent. Sunt uimită la fiecare mesaj pe care mi-l trimiteţi cât de multe detalii sunt incluse. De aceea, le citesc de câteva ori. M-am bucurat în acest episod să văd şi să înţeleg concret cum Spiritul îşi păstrează scopul pe parcursul diverselor întrupări. Sper ca şi eu acum, în această viaţă, să pot scrie în Cartea Vieţii cu înţelepciune şi iubire.

Cărţile lui Brian Weiss m-au fascinat şi le-am citit pe toate."

Eroul episodului spiritual nr.8 este RUNUK. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 1242-1316. El s-a născut într-o mică aşezare de eschimoşi aflată pe ţărmul Golfului Kvichak, în zona de nord a peninsulei Alaska. În apropierea vechiului sat în care a trăit eroul nostru s-a dezvoltat oraşul Naknek. Întreaga comunitate căreia îi aparţinea RUNUK trăia din darurile naturii înconjurătoare. Dugtu, tatăl său, avea drept ocupaţie principală procurarea hranei prin vânătoare şi pescuit. Runde, mama lui RUNUK, l-a avut numai pe el în viaţă, după ce pierduse câţiva prunci la naştere.

Satul în care trăia RUNUK adăpostea câteva zeci de eshimoşi, la care unitatea familiei era foarte puternică. Erau curajoşi din fire, foarte expansivi între ei, dar destul de rezervaţi cu străinii. Ei se considerau superiori indienilor din nord, cu care aveau conflicte sporadice. O caracteristică dominantă a firii lor era onestitatea. Spre deosebire de eschimoşii din nordul continentului, nu sufereau de tuberculoză. Se denumeau inuit, adică oameni prin excelenţă, fiinţe superioare. Prin aceasta, eschimoşi înţelegeau să se deosebească de animalele în mijlocul cărora trăiau, ştiind că sunt singurii oameni ai ţinuturilor acoperite cu gheţuri.

Aspectul lor fizic era asemănător cu cel al popoarelor de origine mongolă. Unii cercetători susţin că eschimoşii ar fi migrat din Asia prin strâmtoarea Bering, răspândindu-se pe continentul nord-american. Unii dintre ei au ajuns până în Groenlanda, unde au dat peste vikingii normanzi. În sudul Alaskăi, unde locuia RUNUK, furtunile frecvente şi temperatura destul de blândă împiedicau gheţurile să fie compacte. Pentru vânarea focilor se folosea caiacul.

RUNUK a fost umbra tatălui său de cum s-a putut ţine pe picioare ca să poată alerga toată ziua în urma lui. Băiatul împlinind 22 de ani, părinţii lui l-au considerat capabil să îşi întreţină propria familie. Devenise un vânător suficient de priceput, apreciat de părinţii lui Akkir, o fată de 17 ani care trebuia să se mărite. RUNUK a obţinut fata de la părinţii ei, cumpărând-o cu multe daruri în blănuri şi piei de animale, la care a adăugat cantităţi mari de carne uscată. După un ceremonial simplu, tânăra pereche s-a mutat într-o colibă separată, unde fata şi-a adus ca zestre opaiţul, oalele de piatră şi uneltele de cusut.

Ca şi soacra ei Runde, Akkir s-a bucurat de un singur copil, fiul ei Nunkul, pe care l-a născut la 24 de ani. Naşterea lui Nunkul a fost întâmpinată cu mare bucurie de către întreaga suflare a satului. În comunitatea lor, copiii erau consideraţi averea şi frumuseţea casei. Imediat după naştere, Nunkul a primit numele unei rude moarte de curând, aceasta fiind chiar tatăl lui Dugtu. Acesta din urmă, împreună cu nevasta lui, Runde, sperau că nepotul lor va moşteni caracterul celui decedat, asigurându-se în acelaşi timp că sufletul mortului se va bucura de o pace deplină. În primele luni după naştere, Akkir şi-a purtat pruncul agăţat pe spate, într-un sac confecţionat din piei şi blănuri călduroase. De gâtul pruncului a agăţat o punguliţă ce conţinea câteva amulete din os ale regretatului său străbunic. Părinţii lui sperau că preţiosul talisman le va apăra copilul de "duhurile rele".

În timp ce Nunkul creştea vânzând cu ochii, RUNUK îşi vedea mai departe de ocupaţiile obişnuite: vâna, pescuia, îşi confecţiona arme şi unelte de pescuit, îşi repara barca. Fiul său ajungând la vârsta de 14 ani, l-a învăţat să vâneze cu harponul, să îşi menţină echilibrul în caiac, să se strecoare printre sloiurile de gheaţă, să îşi aleagă pieile de animale pentru îmbrăcăminte, încălţăminte şi curele. RUNUK, fire mândră, copilăroasă şi taciturnă, a trecut cu răbdare prin toate aspectele materiale şi spirituale oferite de cursul vieţii sale. La 50 de ani se considera deja prea bătrân pentru a mai merge la vânătoare. Nunkul îşi construise o nouă casă, făcută din piei de caribu susţinute pe un schelet de lemn. Pentru binele părinţilor lui, pe care îi adora, era în stare de orice sacrificiu. RUNUK îşi aştepta fiul cu mari emoţii, până când îl revedea sosind de la vânătoare şi pescuit. Nunkul îi aducea de fiecare dată păsări, carne de focă, morsă şi alte animale marine.

Rareori, bărbaţii din sat se aventurau spre nord, străbătând mari distanţe în săniile trase de câini, pornind la vânătoarea de reni sălbatici. RUNUK, deşi se considera bătrân încă de la 50 de ani, nu stătea degeaba, făcându-şi de lucru pe lângă casă. Era mare meşter în confecţionarea diferitelor obiecte de vânătoare: harpoane, topoare de piatră, arcuri de os, cuţite de os, vârfuri de săgeţi. Împlinind 70 de ani, vârstă record pentru bărbaţii eschimoşi, RUNUK începuse să îşi sculpteze statuetele de os ce urmau să îi fie puse alături în mormânt, obiecte absolut necesare pentru a-şi putea continua viaţa şi dincolo de moarte. Cuţitele făcute de el aveau forme de animale: vulpi, urşi, lupi, morse, foci. Harpoanele de os erau împodobite cu gravuri interesante. Pe lângă toate acestea, RUNUK avea grijă să confecţioneze ochelari de soare din plăci de os prevăzute cu tăieturi înguste, care protejau ochii de strălucirea obositoare a zăpezilor. Cum termina de făcut un ochelar, îl dăruia unui vânător din sat.

Cei doi nepoţi, fiul şi fiica lui Nunkul, reprezentau motive de mare mândrie pentru el. Bătrânul apucase să îi vadă crescând mari, căsătoriţi şi aşezaţi la casele lor, dăruindu-i 3 strănepoţi. La 74 de ani, venerabilul RUNUK şi-a luat rămas bun de la viaţa pământeană. Avea trupul slăbit, încovoiat de ani şi muncă grea, iar cu ochii abia mai zărea ce era în jurul său. Nevasta îi murise în urmă cu 2 ani, grav bolnavă, vraciul satului nereuşind să îi prelungească viaţa. RUNUK îşi aşteptase moartea în linişte, odihnindu-se în locuinţa sa. Într-o dimineaţă, fiul său l-a găsit fără suflare. Avea chipul senin al omului care fusese mulţumit de viaţa sa.

Conform tradiţiei, Nunkul i-a golit coliba de toate obiectele, aceasta urmând să fie dărâmată. Cadavrul, cusut într-o piele de ren, a fost îngropat şi acoperit cu pietre scoase din fundaţia casei. Alături de RUNUK se aflau pipa şi tutunul său preferat. În jurul mormântului nu s-a făcut niciun zgomot, deoarece spiritul nu trebuia să fie tulburat. În locuinţa lui Nunkul s-au cântat multă vreme faptele şi meritele lui RUNUK.

Nina Petre
15 ianuarie 2014

COMENTARIUL ILINCĂI

"E interesant că iarna care e acum la noi s-a potrivit atât de bine cu mediul în care a trăit antecesorul meu. Probabil că bucuria pe care o manifest de câte ori văd zăpadă s-a născut odată cu Runuk în Alaska. Îmi place să mă plimb când ninge, admir fulgii şi mă tăvălesc prin zăpadă ca un copil. Acum e din plin şi la noi o mare de zăpadă, iar eu sunt fericită pur şi  simplu!

Deşi Runuk e o <rudă îndepărtată>, constat că manifest ca şi el aceleaşi trăsături definitorii - fire mândră, copilăroasă şi taciturnă. Mândria încerc să o şlefuiesc, ca ea să nu devină o împăunare a ego-ului. Spiritul ludic şi copilăros îl manifest mereu, e felul meu natural de a fi. Şi da, nu vorbesc decât atunci când consider că am ceva de zis, trăsătura asta am mai întâlnit-o şi la un alt antecesor. Şi o păstrez!

Runuk îşi grava cuţitele de os, pe care tot el le confecţiona; mie îmi place să desenez. Nu sunt o mare artistă, fac asta doar pentru mine, îmi aduce bucurie.

Lui Runuk îi plăcea să dăruiască ochelarii pe care îi confecţiona. La fel, şi mie îmi place să fac cadouri utile şi care să bucure persoanele cărora le sunt dedicate. Le dau cu tot dragul şi mă străduiesc să se potrivească cât mai bine.

Mi-a plăcut mult această viaţă a antecesorului meu, simt că am mai primit încă un impuls de a-mi folosi în mod creator energia de care dispun.

Această analiză, ca şi toate cele anterioare pe care mi le-aţi transmis, sunt adevărate lecţii de istorie, geografie şi cultură, nu ştiu dacă printr-un studiu individual aş fi reuşit să aflu atâtea informaţii."

Episodul spiritual nr.9 o are ca eroină pe cretana RADDIA, care a trăit între anii 1134-1210. Ea s-a născut în localitatea Prases, un sat aflat la nord de Munţii Lefka. Părinţii ei, greci la origine, Darkos şi Hekira, au avut doi copii, ambii fete: Raddia şi sora ei mai tânără cu 7 ani, Akia.

La data naşterii micuţei Raddia, insula Creta era un teritoriu aflat în componenţa Imperiului Bizantin. La începutul secolului 13, după Cruciada a IV-a (1202-1204), bizantinii au cedat-o veneţienilor. Situaţia economică a insulei era înfloritoare, datorită poziţiei sale geografice favorabile traficului maritim din estul Mării Mediterane. Principalele surse ale bogăţiei sale erau metalurgia, prelucrarea aurului, meşteşugul ţesătoriei şi al ceramicii. Cretanii importau cupru, cositor, metale preţioase. Exportau produse agricole (vinuri, ulei) şi meşteşugăreşti (arme, bijuterii, oale de ceramică).

Biserica creştină din insula Creta era supusă patriarhatului din Constantinopol, respectând jurisdicţia constantinopolitană. Patriarhatul din Constantinopol avea peste o mie de episcopi şi mitropoliţi. Mitropoliţii erau arhiepiscopii cu reşedinţa în capitalele administrative ale provinciilor. Clerul era organizat într-o ordine ierarhică, începând cu ctitorul (care trebuia să aibă cel puţin 20 de ani), continuând cu subdiaconul şi diaconul (fiecare să fi fost trecut de 25 de ani), preotul (cu vârsta de peste 30 de ani) şi diaconesele (care aveau cel puţin 50 de ani).

Diaconesele se bucurau de multă consideraţie. Deşi nu făceau parte din cler, totuşi îl ajutau: erau prezente la botezul fetelor şi femeilor, se ocupau de catehizarea lor, le supravegheau în timpul slujbelor religioase şi îngrijeau oamenii bolnavi. Diaconesele erau necăsătorite sau văduve. Văduvele nu mai aveau voie să se căsătorească.

Preoţii erau scutiţi de serviciul militar, de impozite, corvezi şi prestaţii în natură. Deşi comportamentul lor era deseori necorespunzător, nu puteau fi judecaţi decât de tribunalul episcopal. Puteau avea proprietăţi şi beneficiau de dreptul de a moşteni averi. Puteau să se căsătorească, dar înainte de a fi hirotonisiţi, şi le era interzis să divorţeze. Biserica bizantină din Creta dispunea de averi considerabile. Lăcaşele de cult aveau moşii, ateliere, magazine. Erau scutite de taxe şi impozite sau beneficiau de reduceri mari.

Tatăl RADDIEI, Darkos, era parohul bisericii din satul lor. Supus total voinţei superiorilor săi ierarhici, el îşi ducea obositoarea activitate zi de zi, fără a se plânge vreodată că viaţa îi era prea grea. Biserica sa avea o bucată de teren, pe care lucrau benevol o parte dintre săteni, asigurându-i preotului Darkos necesarul de produse cu care îşi hrănea familia. Micul han de popas pentru călători şi pelerini, aflat la baza muntelui, era administrat de biserica parohului Darkos. Veniturile încasate de la drumeţii care îşi achitau costul şederii serveau la asigurarea hranei pentru toţi cei adăpostiţi de han, chiar şi pentru cei săraci, care nu aveau cu ce să plătească.

Preotul Darkos era ajutat la slujbe de un diacon şi o diaconeasă, aceasta find chiar sora lui, Mykira, rămasă văduvă la 20 de ani. Soţul ei, negustor ambulant, fusese ucis pe o cărare de munte, pentru marfa şi banii care se aflau asupra lui. Preoteasa Hekira, femeie harnică şi foarte inimoasă, şi-a educat fetele în spiritul puternicei credinţe în Dumnezeu, ajutându-le să înveţe bine treburile gospodăreşti şi cerinţele comportării civilizate.

RADDIA, la 17 ani, devenise o fată frumoasă, harnică şi cuminte. Pe lângă munca din gospodărie, participa la toate slujbele ţinute de tatăl ei, cunoscând perfect tot ce cântau dascălul şi diaconeasa şi ce rostea Darkos din Sfânta Scriptură. Într-o zi, a fost zărită la slujbă de un negustor tânăr, aflat în trecere prin sat, el urmărind să ajungă într-o localitate apropiată. Nikos avea, la 22 de ani, câteva iubite în mai multe sate şi dorea să le mărească numărul. I-a trimis RADDIEI vorbă printr-un sătean că intenţiona să o răpească de la părinţi şi să o ducă departe, în Chania, unde avea casa lui. Fata nu i-a dat niciun răspuns. Mai mult chiar, s-a destăinuit mamei Hekira. Aceasta a sfătuit-o să dea uitării propunerea drumeţului. Nikos a revenit după câteva luni, povestind la han, după ce băuse prea mult, că o va duce cu el pe fata preotului. Făcută astfel de ruşine în tot satul, deşi era nevinovată, RADDIA şi-a anunţat părinţii că de mult dorea să se călugărească. Decizia fetei era onorabilă, iar părinţii au răsuflat uşuraţi.

La 18 ani, RADDIA a fost primită ca novice într-un lăcaş mohanal pentru femei, aflat într-o zonă izolată din estul Munţilor Lefka. Mănăstirea avea în proprietatea ei pădurea din apropiere, chiar şi o bucată din grădina unde maicile îşi cultivau legumele necesare hranei. În cei 3 ani de noviciat şi cei 55 care au urmat, RADDIA a participat la toate activităţile măicuţelor din mănăstire.

Marele reformator al monahismului bizantin, Theodoros, egumenul mânăstirii Stoudios, întocmise în secolul 10 un cod de reguli care le îngăduia călugărilor să se ocupe cu opere de caritate, de misionarism sau servicii în spitale. Călugării mai puteau desfăşura şi o activitate intelectuală ca pictori, mozaicişti, copişti, autori de imnuri, de vieţi ale sfinţilor, de opere teologice, geografice şi istorice. Călugării bizantini aveau multă libertate în exercitarea atribuţiilor, nefiind supuşi unei discipline riguroase sau unui control permanent din partea autorităţilor bisericeşti.

În mica mânăstire la care ajunsese RADDIA se respectau cu strictele regulile vieţii de comunitate. Slujbele religioase şi rugăciunile aveau o durată de cel puţin 6 ore pe zi. Disciplina muncii era absolută. Măicuţele cu experienţă copiau manuscrise, îşi educau novicele, discutau cu vizitatorii, preparau hrana zilnică, îşi cultivau plantele destinate consumului, culegeau fructe din pădure şi aduceau lemne de foc. Studiul vechilor cărţi, adăpostite într-o încăpere ascunsă de privirile vizitatorilor, era obligatoriu. La fel ca toate colegele ei, RADDIA citea înţeleptele scrieri creştine, scria comentarii în jurnal, discuta cu celelalte maici despre ceea ce i se părea foarte interesant.

Sufletul generos şi firea paşnică au ajutat-o să păstreze bune relaţii cu toate maicile care au trăit în mănăstire. Părinţii au vizitat-o de multe ori, până când neputinţa trupească nu le-a mai permis să plece la drum greu şi lung. Sora ei, Akia, căsătorită şi mamă a 3 copii, şi-a adus unica fiică la mătuşa RADDIA, fata fiind fermecată de personalitatea cuvioasei măicuţe.

La 76 de ani, stareţa RADDIA se pregătea de plecare la odihnă veşnică. Îl slujise pe Christos cu devotament, din toată inima, iubise oamenii şi îi respectase pe toţi cei care veniseră să audă sfaturile ei. Trupul slăbit de bolile bătrâneţii nu o mai ajuta să iasă din chilia ei. Într-o dimineaţă, măicuţa care dormise lângă ea a găsit-o fără suflare. Toate măicuţele au plâns amarnic la înmormântare şi multă vreme după aceea. Dispăruse din mijlocul lor o fiinţă cu suflet nobil, iubitoare de oameni şi de Dumnezeu.

Nina Petre
11 februarie 2014

COMENTARIUL ILINCĂI

"M-a copleşit modul în care Raddia a ales să-şi manifeste iubirea, dedicându-se total lui Dumnezeu şi exprimându-se prin acte de iubire în jurul ei. E greu de egalat această trăire. Am moştenit de la Raddia această credinţă puternică în puterea lui Dumnezeu, dar Lui nu i-am mulţumit îndeajuns, nu m-am manifestat în permanenţă în acord cu principiile divine."

Episodul spiritual nr.10 o are ca eroină pe RIKKE, o femeie din Finlanda care a trăit în perioada 1020-1098. Ea s-a născut într-un mic port comercial situat pe ţărmul Golfului Botnic, în sud-vestul ţării. După mulţi ani, mica localitate s-a dezvoltat, devenind oraşul Rauma.

Ludhar, tatăl lui RIKKE, provenea dintr-un neam de negustori varegi, urmaşi ai vikingilor suedezi. Ocupându-se cu transportul mărfurilor pe Marea Baltică, Ludhar îşi construise o casă în apropierea ţărmului, pe un teren cumpărat de la nişte localnici. Pe Manell, nevasta lui, şi-a adus-o din Suedia, dorind să-şi păstreze nealterată originea suedeză.

Manell i-a dăruit 3 copii. Primul născut, fiul cel mare, a primit numele de Urmal. După el, la 3 ani diferenţă, a apărut unica fată, RIKKE. Fiul cel mic, Raimd, a completat familia, sosind după 5 ani de la naşterea surorii sale.

Primii locuitori al Finlandei au fost vânători şi pescari nomazi laponi, sosiţi în acel teritoriu înaintea erei noastre. La începutul mileniului 1 (era noastră) triburile fino-ugrice venite din est şi sud (suomii) i-au împins treptat pe laponi spre nord. Teritoriul viitoarei ţări Finlanda a devenit astfel singura regiune a Scandinaviei locuită de o populaţie negermanică. În secolul 12 a început cucerirea Finlandei de către Suedia, urmând să fie administrată ca un ducat. La acea vreme RIKKE nu se mai afla printre cei vii.

În decursul vieţii lui RIKKE, influenţa regatului suedez asupra Finlandei devenise din ce în ce mai puternică. Între anii 994 şi 1022 a domnit în Suedia Olof Skotkonung, fiind urmat de regele Anund Jakob (1022-1047). La mijlocul secolului 11 a domnit Emund cel Bătrân, urmat de Stenkil (1060-1066). În cea de-a doua jumătate a secolului 11, Suedia a fost condusă de Inge cel Bătrân.

După o copilărie şi adolescenţă petrecute în liniştea casei părinteşti, RIKKE i-a fost dată de nevastă negustorului suedez Tigdar, care călătorea pentru comerţ pe aceeaşi corabie ca şi Ludhar. Afacerea a fost satisfăcătoare de ambele părţi. Părinţii fetei au primit în dar de la mire multe blănuri şi piei de animale, iar Tigdar s-a ales cu o nevastă cuminte, ascultătoare şi harnică. De dragul socrilor săi, proaspătul soţ s-a mutat în apropierea lor, casa construită de el fiind nouă, mare şi confortabilă.

Pe RIKKE a ajutat-o mult la creşterea copiilor mama ei, Manell, fiindcă nu mai avea pe nimeni în apropiere. Părinţii lui Tigdar locuiau în Suedia, neavând obiceiul de a călători prea des spre Finlanda pentru a-şi vedea nora şi nepoţii. La 22 de ani RIKKE a născut-o pe micuţa Nurde. După 3 ani i l-a dăruit pe frăţiorul ei Ulluki. Au mai trecut 5 ani până când familia l-a primit în dar pe simpaticul Lagdar.

Viaţa de femeie măritată a eroinei noastre a fost liniştită, monotonă, lipsită de evenimente dramatice, cu excepţia pierderii părinţilor ei, care muriseră unul după altul, la diferenţă de câteva luni, din cauza unei boli de plămâni. Copiii lui RIKKE au crescut în belşug, tatăl lor sosind încărcat cu mărfuri de mai multe ori pe an. Absenţele lui de acasă erau dese şi îndelungate, iar revenirile îi umpleau familia de fericire.

Bărbatul obişnuia să le povestească numai aspectele plăcute din viaţa lui de marinar. Îşi dorea enorm ca niciunul dintre fiii lui să nu se facă navigator, temându-se pentru viaţa lor. Ştiind că urma să renunţe la navigaţie înainte de 50 de ani, la fel ca toţi colegii săi, Tigdar a strâns multe mărfuri în pivniţa casei, pe care le dădea la schimb pentru aur, argint, bijuterii orientale şi alte obiecte preţioase.

Împlinind 46 de ani în 1058, Tigdar s-a retras din navigaţie, înainte de a fi prea târziu. Crizele de reumatism îl chinuiau pe vreme de ploaie, vederea îi slăbise, din cauza apei mării care îi intrase în ochi, iar grija pentru nevasta şi copiii săi minori devenise insuportabilă. Se temea de atacurile hoţilor asupra casei încărcate cu obiecte preţioase, neavând încredere deplină în cei doi paznici care o păzeau.

RIKKE avea o fire curajoasă şi optimistă. Copiii moşteniseră curajul celor doi părinţi. Băieţii învăţaseră de mici să mânuiască bâta, cuţitul şi să se lupte corp la corp.

Revenit definitiv în mijlocul familiei, Tigdar a început să vândă mărfurile care îi umpluseră pivniţa şi o odaie din casă. Era preocupat de cumpărarea unor suprafeţe mari de teren bun pentru agricultură şi creşterea vitelor. În decurs de câţiva ani a devenit mare moşier, având ce să le dea ca moştenire copiilor săi. Făcând dese călătorii în Suedia, Tigdar a reuşit să îşi cumpere un titlu nobiliar, în calitate de om foarte bogat.

RIKKE a trăit 78 de ani, vârstă record pentru femeile din acele vremuri, care mureau de diverse boli înainte să ajungă la vârsta bătrâneţii. Zi de zi îşi binecuvântase soţul de când făcuseră nunta, considerând că fără el nu ar fi ajuns niciodată o femeie bogată şi fericită. Pe copiii lor i-a educat în aşa fel încât să îşi respecte tatăl şi să îl iubească până la idolatrie. Pe Nurde i-au dat-o de nevastă unui moşier din zonă, iar fiii lor s-au ocupat toată viaţa de comerţul pe uscat.

RIKKE presimţise cu câteva săptămâni înainte că i se apropie sfârşitul zilelor. Moartea a surprins-o în zorii unei zile umede ceţoase, când oasele o dureau îngrozitor. La trezire, bătrânul de 86 de ani Tigdar şi-a găsit nevasta fără suflare. A plâns-o aproape un an, zi şi noapte, până când moartea s-a îndurat şi de el. La scurtă vreme după căsătoria lor, bărbatul le spusese tuturor că o femeie mai bună la suflet ca nevasta lui nu mai văzuse niciodată. După ce şi-a îngropat-o pe draga lui RIKKE, repeta în neştire acelaşi lucru.

Nina Petre
20 martie 2014

COMENTARIUL ILINCĂI

"Prin dumneavoastră, am făcut o călătorie înapoi extrem de fascinantă şi utilă, de regăsire şi reamintire. Vă mulţumesc pentru tot sprijinul oferit. Am aflat atâtea lucruri despre mine - unele mi-au dat certitudinea că fac ce trebuie, altele mă motivează să am un stil de viaţă conştient."

Episodul spiritual nr.11 îl are ca erou pe vikingul normand RUNDHAG. El s-a născut într-o localitate portuară situată în sud-vestul Peninsulei Scandinave (pe ţărmul Mării Nordului) care astăzi este importantul oraş Stavanger. Viaţa lui s-a desfăşurat între anii 920-972. Tatăl său, Kradanger, era navigator şi războinic viking. Lundke, mama lui RUNDHAG, adusese pe lume 11 copii, dintre care 8 s-au stins la vârste mici, sub 2 anişori, din cauza unor îmbolnăviri grave. Au devenit adulţi unica fată, Krunne, şi fraţii ei RUNDHAG şi Mrall. RUNDHAG, fiul cel mare, era mai tânăr cu 5 ani decât sora lui şi mai în vârstă cu 7 ani decât Mrall. Familia lui Kradanger trăia bine după revenirile sale din expediţiile de pradă, fiindcă vikingul sosea cu prăzi importante în hrană şi îmbrăcăminte. Dacă se întâmpla să lipsească mai mult de un an, cei de acasă ajungeau aproape muritori de foame.

Istoria Norvegiei este strâns legată de cea a vikingilor. Încă din secolul 8, ţara era una dintre principalele baze de pornire a expediţiilor vikinge. În secolul 9, Harald Haarfager I ("cel Bălai") a reuşit să unească diferitele triburi vikinge norvegiene (de origine germanică), vechimea lor pe teritoriul norvegian datând din antichitate. În secolele 9-11, vikingii norvegieni au întreprins expediţii de jaf şi cucerire pe coastele Islandei, Groenlandei, Americii de Nord şi ale Europei.

RUNDHAG, eroul nostru, s-a îmbarcat la 17 ani pe corabia care îl purtase pe tatăl său în mai multe expediţii de pradă. Era în anul 937, când asupra ţării lor domnea regele Harald "cel Bălai". Între anii 940 şi 945 a domnit peste norvegieni regele Erik I "Secure Însângerată". Înainte ca el să-şi fi încheiat domnia, în anul 945, corabia pe care călătorea vikingul RUNDHAG şi-a debarcat oastea pe ţărmul Normandiei. Ajuns până în oraşul Rouen (Rotomagus), RUNDHAG nu a mai vrut să plece de acolo. Avea 25 de ani şi era dornic de o viaţă mai bună decât cea pe care o cunoscuse în ţara lui.

Normandia, regiune istorică situată în nord-vestul Franţei, şi-a primit numele de la cel al normanzilor, care mai erau denumiţi "oamenii nordului" sau "vikingi". Aceştia, sub conducerea lui Rollon, au invadat Franţa în anul 890 prin gurile Senei, stabilindu-se în teritoriile cucerite. Reşedinţa ducelui Rollon a fost stabilită în oraşul Rouen. Înfrânt de regele Franţei Carol (Charles) III "cel Simplu", Rollon s-a recunoscut vasal regelui Franţei (în anul 911), primind de la acesta ca feudă o parte din teritoriul pe care îl cucerise. Începând cu anul 930 şi până în 942, urmaşul în conducerea ducatului a fost Guillaume (Wilhelm) I "Sabie Lungă".

RUNDHAG a poposit în Rouen în timpul domniei ducelui normand Richard I (942-996). Declarându-se supus acestuia, a fost primit în corpul de armată care apăra Rouenul şi teritoriile învecinate. La 29 de ani (în 949), vikingul nostru s-a căsătorit cu frumoasa Naldha, o fată de 18 ani, fiica unui camarad de arme. Fiind primit în casa părinţilor fetei, RUNDHAG a simţit că viaţa lui luase o direcţie promiţătoare de belşug şi fericire. Rareori îşi mai amintea copilăria modestă şi însingurată pe care o avusese în casa părinţilor de pe ţărmul norvegian.

Naldha i-a dăruit 6 copii. Unicul supravieţuitor a fost fiul lor Maridin, născut de mama lui la 26 de ani (în 957). Ceilalţi 5 prunci se stinseseră unul după altul, din cauza neputinţei vracilor de a le vindeca bolile. Maridin avea 15 ani când i-a fost ucis tatăl într-o încăierare de stradă.

Trei hoţi răpiseră o fată din casa unui gospodar, omul alergând disperat după ei. Atras de ţipetele bărbatului, RUNDHAG s-a luat la bătaie cu bandiţii. Unul dintre ei l-a lovit peste spate cu o secure, sfărâmându-i coloana vertebrală, plămânii şi rinichii. Fata au luat-o cu ei, iar tatăl a continuat să ţipe disperat în mijlocul străzii. Un om din mulţimea adunată l-a recunoscut pe oşteanul normand. Pentru RUNDHAG era deja prea târziu. Sufletul îi ieşise din trupul mutilat îngrozitor.

Nina Petre
10 iunie 2014

COMENTARIUL ILINCĂI

"Am citit cu încântare şi acest episod străvechi al existenţei mele. Sunt fascinată să constat, de fiecare dată, acea constantă a spiritului de a-şi alege pentru încarnare un loc situat în apropierea apei. Regenerarea de care are nevoie spiritul în preajma apei mă face acum să înţeleg tot mai bine de ce în actuala viaţă am apreciat, încă de mică, apa ca o resursă nepreţuită din care să folosim conştient fiecare strop.

Constat şi eu că, din personalitatea vikingului RUNDHAG, am preluat acea dorinţă de a sări în apărarea celor ce sunt în nevoie, într-un mod diferit însă, cât mai pacifist.

Mi se pare extrem de util că am aflat despre originea sensibilităţii rinichilor. Atât acţiunea fizică traumatizantă asupra lor cât şi spaima morţii, probabil că au rămas ca teren fertil pentru dezechilibrele pe care le-am creat în actuala viaţă.

Uitându-mă la următoarea serie de antecesori, găsesc interesant că apar preocupări pe care le-am mai "experimentat" până acum - călugăr, înţelept - activităţi care arată dorinţa spiritului de a se pune în slujba lui Dumnezeu şi a umanităţii."