3-ime, 2-ime, 1-ime

Isus spune într-un mesaj prin Gina Lake faptul că omul pare a avea trei eu-ri: sinele care este netrezit, sinele care este trezit şi sinele care este în curs de trezire. Cum este posibil aşa ceva?

Cercetările de neuroştiinţă au demonstrat că creierul are două reţele neuronale distincte, care ar corespunde noţiunii spirituale de ego şi celei de intelect. Reţeaua implicită se activează când omul se gândeşte la propria persoană (adică în majoritatea timpului), iar reţeaua de sarcină se activează numai la rezolvarea de probleme. Primeia i se spune reţea implicită tocmai fiindcă este starea obişnuită a creierului.

Deci putem justifica afirmaţia lui Isus astfel. Ego-ul este sinele netrezit, este structura psihică ce ne menţine sentimentul de separare de univers, prin urmare ne întăreşte instinctele primare de supravieţuire.

Pe de altă parte, Sinele Superior este o structură foarte rafinată, invizibilă şi nedetectabilă, care ne transmite infailibil voinţa Spiritului. Spiritul este supremul conducător al fiinţei umane, care are o Conştiinţă divină. Prin urmare, acest Sine este pe deplin trezit.

La mijloc între ele se află intelectul, care este acel sine în curs de trezire (numai când omul o doreşte). Intelectul poate fi folosit atât de ego, cât şi de Sinele Superior.

În concluzie, putem spune că cei trei de Eu sunt trăiri diferite ale Conştiinţei umane. Ea poate fi dominată fie de ego (eu netrezit), fie de Sinele Superior (eu trezit sau iluminat). Nivelul de trezire poate oscila de la o zi la alta, de la oră la oră, de la minut la minut (eu în curs de trezire), până în momentul când iluminarea se va stabiliza definitiv în mintea-corp (eveniment destul de rar, totuşi).

Notă importantă: Conştiinţa se divide pe, cel puţin, trei niveluri: Conştinţa divină rămâne a Spiritului, Conştiinţa umană supraveghează nivelulul fizic, iar Sinele Superior are o Conştiinţă divino-umană, care face legătura dintre lumea spirituală şi lumea materială.

Supraego

Când ego-ul stăpâneşte intelectul (adică, de obicei), una din urmări este apariţia supraego-ului. Acesta este ego-ul care se foloseşte de ideile intelectuale pentru a se manifesta autoritar, conformist şi aparent superior moral. Superego-ul pune autorestricţii şi autocenzură, ţine în frâu pornirile egotice primitive, dar nu din dragoste, ci pentru a dobândi siguranţa socială, chiar cu preţul autolimitării exprimării libere de sine. Ca şi în cazul tatălui său, ego, superego-ul manifestă aceeaşi neiubire de sine şi de ceilalţi. Este doar o variantă mai sofisticată de ego, şi nimic mai mult. Totuşi, pe baza lui funcţionează lumea civilizată.

Aşa apare şi „ego-ul spiritual”, adică asumarea unor calităţi spirituale de către ego, cu care el se mândreşte pe nemerit. De pildă, dacă corpul-minte capătă o percepţie extrasenzorială, ego-ul va crede despre el că este mai presus de oamenii obişnuiţi. Însă calităţile spirituale ale omului provin numai de la Sinele Superior, nicidecum de la ego.

Buddhi

Când Sinele Superior trimite intelectului idei superioare, filosofice, spirituale, etice, intelectul devine o forţă motrice care lucrează la subminarea ego-ului şi apropie treptat trezirea spirituală. Învăţăturile spirituale se adresează minţii, dar părţii sale intelectuale, nu egotice.

Este adevărat că mintea în sine nu poate produce trezirea spirituală, care este urmarea Graţiei Spiritului. Dar la fel de adevărat este că un intelect puternic spiritualizat (în yoga, se numeşte buddhi) poate stăpâni ego-ul, prin autoobservare, autocontrol, autoeducaţie.

Desigur. Aceeaşi diferenţă ca între ego şi Spirit. În primul caz, intelectul este folosit în scopuri egotice, oarecum mai subtile, iar în al doilea caz, intelectul este folosit pentru rafinarea gândirii şi apropierea ei de idealurile spirituale.

Când ego-ul este domesticit şi calmat, se poate manifesta mai liber iubirea, care are iniţiative ce, în mod normal, îl îngrozesc pe ego. Manifestarea iubirii nu aduce imediat trezirea spirituală, dar cu siguranţă, face viaţa mai plăcută, mai radioasă şi mai liniştită. Iar când mintea este liniştită, conexiunea cu Sinele Superior este optimă şi poate apare, cu mai mare probabilitate, trezirea.

Iertarea din supraego vs iertarea din buddhi

Din dorinţa de a controla ego-ul, învăţăturile Bisericii creştine au dezvoltat supraego-ul. Biserica cere ascultare oarbă, conformism, calităţi specifice supraego-ului, nicidecum Spiritului liber. Desigur, pot avea uneori un rol benefic, dar alteori pot dăuna grav, ca orice reguli exterioare impuse şi aplicate orbeşte.

Să luăm, de exemplu, iertarea creştinească. Ea pare a fi o conduită nobilă, spirituală, dar numai pentru că aşa ne impune Biserică să credem. Mulţi oameni gândesc exact invers în forul interior, că iertarea este o prostie, ba chiar că încurajează răul.

Biserica ne sugerează că, dacă iertăm, îi facem plăcere lui Isus sau lui Dumnezeu şi ne rezervăm un loc călduţ în Ceruri. O astfel de iertare din considerente egoiste nu are mari beneficii spirituale, tocmai pentru că este în slujba supraego-ului. Este un simulacru de iertare, fiindcă păstrăm în inimă o ciudă şi ne simţim victime. Dacă vom aduna în suflet multe nemulţumiri şi frustrări neexprimate, ne-am putea chiar îmbolnăvi. Iertăm în mod aparent ca să ne aratăm cuvioşi în faţa lumii făţarnic creştine sau în speranţa mântuirii după moarte.

Desigur, unii creştini iartă din suflet, nu din mimetism religios, ceea ce este altceva. O fac prin intuiţie şi la îndemnul divinităţii interioare. Ştiu să ierte în mod corect. Adevărata iertare vine din Inimă, numai că, în lumea ego-ului unde trăim cu toţii, iertarea nu-şi are locul. A trebuit să vină Isus acum 2000 de ani ca să ne înveţe s-o facem. Iar Biserica a răspândit această învăţătură, însă incomplet şi, prin urmare, ineficient. Dovada? Se vede cu ochiul liber că oamenii nu aplică iertarea în lumea creştină. Pentru că nu-i înţeleg rostul.

După cum spune Isus în mesajele prin mediumii săi, este mult mai eficient să înţelegem raţiunea iertării. Iertarea este declaraţia noastră că am înţeles adevărul înţelepciunii nondualiste, anume că evenimentele şi oamenii care ne apar în viaţă reprezintă oglinda interiorului nostru. Nu avem nevoie atât să iertăm păcatul altuia împotriva noastră, cât să înţelegem că nu există niciun păcat. Primim din faţă ceea ce suntem în interior. Este o înţelegere puternic transformatoare.

Când iertarea vine din raţiunea nondualistă – anume că nu există păcat, ci doar ignoranţă, şi nu există mai multe fiinţe adversare, ci o singură Fiinţă – această conştientizare modifică fundamental câmpul nostru energo-informaţional, care va influenţa rapid şi mediul exterior (pentru că toţi suntem unul, nu-i aşa?). Oamenii din jur se vor calma, vor primi inspiraţii de pace şi colaborare, evenimentele ne vor fi favorabile etc.

Iată, deci, că un comportament exterior identic, cel de iertare, poate avea urmări diferite, în funcţie de atitudinea interioară. Iertarea creştinească (din supraego) poate fi uneori benefică, dar alteori dăunătoare. Iertarea nondualistă (din buddhi) este întotdeauna nu numai benefică pentru cei implicaţi direct, ci profund transformatoare a lumii întregi.

Sinele Superior

Sinele Superior (numit alteori Inima, Duhul Sfânt, Sistemul de ghidare) este un fel de entitate intermediară între Spirit şi mintea fizică, egotică. Diferenţa de comunicare ar fi prea mare fără acest tampon psihic. Sinele Superior este format din două părţi distincte: Mintea astrală şi Mintea mentală.

Mintea astrală

Prin partea de Minte astrală, Sinele Superior este un fel de copie purificată a minţii fizice, un fel de variantă perfectă a minţii individuale, dar mult mai vastă. Ea poate fi pusă în evidenţă experimental prin stările ocazionale de hipnoză sau somnambulism. Aşa cum am scris în mai multe articole dedicate hipnozei, în acea stare specială, mintea se disociază în două instanţe separate, uşor de pus în evidenţă de către comenzile hipnotistului. Instanţa superioară (martorul, supraveghetorul) deţine informaţii de nivel mai înalt şi capacităţi suprasenzoriale, inaccesibile instanţei inferioare. De asemenea, are o stare pronunţată de calm şi bună-dispoziţie.

De fapt, dualitatea minte fizică-minte astrală exista dintotdeauna, doar că nu a putut fi pusă în evidenţă prin alte metode ştiinţifice. În mod tradiţional, ştiinţa este materialistă, deci nu are acces la niveluri mai subtile.

Gândurile bune vin de la Mintea astrală

Analizând psihologia iluminării spirituale putem trage o concluzie interesantă despre Mintea astrală.

Vom pleca de la mărturia celebrului iluminat Papaji, că după iluminare, a rămas 9 luni fără gânduri, şi cea a lui Nisargadatta Maharaj, alt mare iluminat, că a rămas peste o lună fără gânduri, într-o stare de fericire continuă. Această fericire vine din simpla dispariţie a gândurilor. În acest timp, amândoi au continuat să ducă o viaţă obişnuită, să meargă la serviciu, să aibă discuţii obişnuite, să-şi vadă de familie.

Cum se poate descurca în viaţă o minte fără gânduri? Iată o întrebare legitimă. Dar ştim noi de unde ne vin gândurile?! Iată o altă întrebare şi mai legitimă.

Explicaţia este simplă. O viaţă fără gânduri proprii înseamnă că ego-ul nu intervine prin niciun gând de-al lui. De fapt, mintea iluminatului primeşte mereu gânduri concrete, destinate traiului curent. Altfel ar fi o legumă, nu-i aşa? Dar ele vin din aceeaşi sursă ca dintotdeauna la toţi oamenii: de la Mintea superioară, de la Sine. Toate ideile bune, corecte, juste, utile, pentru binele comun al omului, al Spiritului şi al tuturor fiinţelor din jur provin de la Mintea astrală. Problema noastră comună este că intervine şi ego-ul cu idei contrare, sau criticând ideile venite de sus, sau chiar acceptându-le, însă afirmând că îi aparţin lui.

Deci Mintea fizică este locul unde intră gândurile şi emoţiile de la Mintea astrală, bruiate însă de intervenţiile grobiene şi obraznice ale ego-ului. Desigur, mai există şi alte influenţe subconştiente numite tipare mentale, condiţionări individuale sau provenite din subconştientul colectiv.

În cazul iluminării minţii fizice, ego-ul tace şi spunem că intelectul devine buddhi, adică se află într-o stare de inspiraţie permanentă. Desigur, caracteristicile personale rămân active (de exemplu, folosirea limbajului sau alte automatisme acumulate în viaţă), dar nu şi gândurile parazite şi deranjante ale ego-ului. În această stare pură de buddhi s-au aflat cei doi iluminaţi amintiţi mai devreme timp de câteva luni în mod continuu.

Mintea astrală este cel mai bun prieten al omului. Îi dă cele mai bune sfaturi, avertismente, idei, emoţii, oricând are nevoie de ele, toate având o noimă şi un scop bine elaborat. Ea nu ne comunică tot ce ştie şi gândeşte ea, ci numai ce ne este de folos.

Mintea mentală

Prin partea de Minte mentală, Sinele Superior rezonează perfect cu Spiritul impersonal. De la mintea mentală vin toate ideile creative, intelectuale înalte, spirituale. Mintea mentală este un releu care transmite individului intenţiile creative ale Spiritului.

Dacă Mintea astrală poate interveni, dar o face foarte rar, printr-o voce clară în minte (de pildă, pentru alarmare într-o stare de urgenţă), în schimb, mintea mentală nu are glas, ci transmite doar intuiţii intelectuale şi spirituale, idei abstracte, concepte universale, generale. Mintea mentală este foarte asemănătoare cu Spiritul, dar mai limitată, primind numai ce vrea Spiritul să-i dea şi să o înveţe la un nivel foarte înalt.
Mintea mentală şi Spiritul sunt mai detaşaţi de preocupările cotidiene ale omului. Au preocupări impersonale, dincolo de interesele comune. Mulţi oameni nu au un intelect suficient de pregătit ca să primească informaţii de la Mintea mentală. Cum se spune în popor, sunt preocupaţi de la buric în jos. Or, interesele Minţii mentale încep de la piept în sus. În schimb, de viaţa noastră lumească se ocupă în detaliu Mintea astrală, ea fiind mai aproape ca vibraţie, putând astfel să ne cunoască foarte bine caracteristicile personale.

Iluminarea

Trăirea iluminării este similară la toţi oamenii, ca o stare fără gândurile parazite şi deranjante ale ego-ului. Lipsa acestora ne face fericiţi în mod natural. Fericirea nu are nevoie de nimic din exterior, ci doar de lipsa gândurilor egotice. Atât e de simplu!

În schimb, menţinerea acestei stări diferă de la om la om. Mulţi dintre cei care trăiesc starea de iluminare o pot susţine doar câteva zile, după care revin la gândurile ego-ului. În cele două cazuri de iluminaţi celebri de mai sus, starea s-a menţinut luni de zile. Putem înţelege că, la un moment dat, au apărut din nou gânduri egotice. Acest fapt este natural, nu este nicio tragedie. Omul se va strădui să invoce şi să revină la starea plăcută de iluminare. Aceasta este călătoria spirituală a oricărui iluminat. Poţi oricând să ieşi temporar din starea de iluminare, dacă nu eşti atent sau dacă încă nu ai automatizat „paza minţii”.

Mai „rău” este când omul se plictiseşte de starea de iluminare sau renunţă să mai depună vreun efort pentru a o recupera. Acest fapt nu este chiar rar. Forţa obişnuinţelor mentale este foarte mare şi ne poate trage înapoi. Ego-ul va găsi argumente viclene cu care să ne convingă că nu este deloc interesantă starea de iluminare. Iar pentru minte, chiar că nu este interesantă. Mintea nu are nimic de câştigat din iluminare, se plictiseşte la maximum.

Din contră, unii practicanţi ai meditaţiei, în speranţa atingerii iluminării, depun mari eforturi să-şi alunge orice fel de gânduri. Acest lucru nu doar că este foarte greu, dar este nerecomandabil şi n-are niciun efect spiritual. Cu cât reuşeşti să alungi gândurile prin acest efort de voinţă (deci supraegotic), cu atât ele se vor întoarce cu mai mare virulenţă, ca un fel de răzbunare a ego-ului.

Iluminarea nu poate fi obţinută prin concentrarea pe gânduri, fie şi pentru îndepărtarea lor, ci dimpotrivă, prin atragerea minţii către alte subiecte. (Amintiţi-vă de acel experiment mintal imposibil: Nu te gândi la un elefant roz! Cum să o faci altfel decât gândindu-te la un elefant roz, pe care apoi să-l ştergi din minte?!) Orice om poate rămâne fără gânduri personale ore întregi dacă face ceea ce îi place foarte mult, de pildă, să cânte la instrumentul preferat, să grădinărească, să rezolve jocuri logice şi probleme etc. Fără efort, pur şi simplu, deturnându-şi atenţia de la gândurile despre propria persoană, care ne ocupă circa 90% din timp. Desigur, asta nu înseamnă că a devenit un iluminat, ci că a fost fericit pentru câteva ore. Ceea ce este o mare realizare pentru vremurile noastre.

Starea de iluminare nu poate fi forţată prin nimic, căci vine prin Graţie. Putem doar să ne pregătim să o păstrăm când va veni, ca pe o comoară, să nu o risipim, să nu o batjocorim. Această pregătire este esenţială şi poate dura toată viaţa sau vieţi la rândul. Oricine se poate trezi oricând din visul cosmic, dar nu oricine poate păstra această stare de Graţie. Tocmai de aceea, Graţia trezirii spirituale nu vine decât atunci când discipolul e pregătit.

Personal, transpersonal, impersonal

Împreună, cele două, Mintea astrală şi cea mentală, formează o echipă perfect sudată, Sinele Superior. El reuşeşte să armonizeze interesele strict personale ale minţii fizice cu cele ale celorlalte fiinţe din jur, adică are o viziune transpersonală.

Spiritul are o natură impersonală, divină, greu de înţeles pentru mintea egotică individuală. El poate începe să fie înţeles, cât de cât, dacă omul se apropie de Sinele Superior, ca vibraţie, de unde poate primi intuiţii şi inspiraţii adaptate la specificul său.

De pildă, iată o idee contraintuitivă, greu de digerat de mulţi oameni. Aceea că Spiritul poate să fie încarnat în două persoane diferite în acelaşi timp, adică să anime două individualităţi distincte simultan. În acest caz, este clar că spiritul nu este legat de un anumit trup fizic, ci se păstrează într-o zonă de vibraţie mai rafinată. În schimb, îşi trimite locţiitorul la comandă, Sinele Superior, să însoţească şi să urmărească îndeaproape activitatea minţii fizice şi să o ajute permanent. Fiecare dintre cele două persoane va avea propriul Sine Superior.

Iată o poezie care încearcă să descrie, în mod concis, senzaţia iluminării spirituale, tradusă pe înţelesul minţii comune:

DUMNEZEIND

Nu sunt o fiinţă, ci o mare-ntinsă
Nu-s un individ, ci un spaţiu vid
Nu-s o entitate, ci nimic şi toate
Nu-s un substantiv, ci un verb activ
Nu cunosc ştiind, ci dumnezeind
N-am unde m-ascunde – Eu sunt tot. Deci unde?
Nimic nu deţin – Eu sunt tot. Amin

R.P.

Ego – experiment divin

Din acesta se desprind alte roluri. De pildă, achiziţionarea de comportamente sociale utile convieţuirii, dar şi de tipare de gândire specifice gloatei, pe care le învăţăm, vrând-nevrând, începând din copilărie.

Alt rol al minţii egotice este acela de a fi o octavă superioară a instinctului de supravieţuire al animalelor. Ego-ul este util când planifică resursele vitale de supravieţuire (de exemplu, când ne întrebăm dacă mai avem suficiente alimente în casă şi ce trebuie să facem ca să nu răbdăm de foame). Pe de altă parte, atunci când ne ferim spontan din calea unei maşini, de pildă, nu e vorba de ego, ci de instinctul animalic din noi.

Însă, rolul divin şi unic al ego-ul este cel de a întări senzaţia de separare. De aceea, pentru persoanele ce avansează pe calea spirituală, apropiindu-se treptat de Unitate, ego-ul devine tot mai mult un balast şi ele se străduiesc să-i limiteze cât mai mult influenţa. Pentru aceştia mai ales, ego-ul este un încurcă-lume, produce haos şi nefericire.

Acest lucru s-ar putea să ne pară de neînţeles. Păi, de ce să mai depunem atâta efort ca ne detaşăm de egoism, din moment ce egoismul face parte din proiectul divin?! Aici este o mare taină a Creaţiei.

Lumea terestră este un experiment al individualizării. În restul universului, conştiinţa are o formă colectivă, în sensul că, înainte de a acţiona, fiecare fiinţă se gândeşte să nu perturbe echilibrul grupului şi să îi fie acestuia de folos prin acţiunile personale. Fiecare fiinţă are ca preocupare principală să-şi ajute semenii prin fapte sau gânduri. Nu prea se folosesc cuvintele, care sunt o modalitate inferioară de comunicare, ci se preferă telepatia, care este o comunicare total sinceră şi fără ambiguităţi. Oricum, nimeni nu are nimic de ascuns, ci toţi sunt transparenţi, oneşti, dedicaţi.

Deci la o extremă avem ego-ul, care este 100% individualism. La cealaltă extremă se află Divinitatea, care este 100% interes comun, colectiv, unitatea a tot şi a toate, Unimea. (Prin analogie cu Sfânta Treime, care înseamnă unirea a trei entităţi într-un interes comun, am adoptat cuvântul Unime, care înseamnă unirea tuturor fiinţelor şi lucrurilor într-una singură: Unimea. Corespunde cu cuvântul „Oneness” din limba engleză. Cuvântul Unitate are mai multe sensuri în limba română.)

Deci mintea egotică face parte din experimentul cosmic al individualizării maxime. Asta înseamnă că putem oricând acţiona cu total dezinteres faţă de semenii noştri sau faţă de mediul natural. Avem acest potenţial. Totuşi, este clar (pentru cei lucizi) că fericirea nu poate apare din egocentrism, ci numai din manifestarea calităţilor altruistice, din grija faţă de fiinţele din jur, din iubire, compasiune etc.

Scopul experimentului cosmic este, probabil, ca fiinţele egotice să ajungă singure la această realizare. Trăind cu o conştiinţă de grup, altruismul este o stare naturală, dar Divinitatea este interesată ca şi fiinţele total individualizate să ajungă la aceeaşi concluzie, pe cont propriu, printr-o evoluţie individuală. Iar dacă experimentul terestru va reuşi, atunci şi în alte locuri se va trece la individualizarea maximă, ca pe Pământ.

Sau poate că, fiind un experiment, nimeni nu ştie ce va aduce, că d-aia se numeşte experiment.

Sau poate că, scopul fundamental este ca Divinitatea să cerceteze toate posibilităţile, referindu-ne aici în special la cele rezultate din activitatea contradivină a ego-ului (la fel, poate, şi a demonilor). În lipsa ego-ului, lucrurile ar decurge aproape previzibil în planul fizic, ca în lumea animală. Nimic foarte interesant pentru curiozitatea divină! Desigur că ego-ul pare un instrument de tortură a Conştiinţei, pe care o sileşte să stea într-o stare neprielnică, artificială. Dar acesta este costul experimentului divin care se petrece pe Pământ.

Din cauza potenţialului de a face mult rău în jur, liberul-arbitru al oamenilor nu este lăsat absolut liber. Ca specie, suntem împiedicaţi să provocăm dezastre cosmice. Ca indivizi, suntem chemaţi la ordin de către Sinele Superior dacă situaţia o impune. Cineva făcea comparaţia cu un câine pe care îl plimbăm legat de lesă. El are impresia că e liber, dar îl putem oricând trage în direcţia unde trebuie să mergem. (Se mai întâmplă uneori ca să-şi rupă lesa şi să o ia la sănătoasa prin bălării. La fel şi ego-ul.)

Aşa este şi cu liberul nostru arbitru. Este lăsat liber numai în măsura în care nu produce daune iremediabile. Atâta timp cât omul trăieşte limitat de legile fizice ale planetei, el are teoretic toată libertatea. Chiar şi marile sale greşeli pot fi îndreptate mai târziu, prin reîncarnare.

Totuşi, dacă spiritul său este mai evoluat şi se grăbeşte să termine cu penibilul lanţ al reîncarnărilor, îl va ţine mai din scurt, iar omul va urma intenţiile spiritului sau. În cel mai rău caz, va fi forţat de împrejurările exterioare să-şi urmeze menirea, prin suferinţe. Se spune că suferinţa este cel mai bun învăţător. Da, dar nu este singurul.

Omul, entitate duală

Acolo unde există un fragment de Conştiinţă, spunem că există o entitate. Spiritul este un fragment din Conştiinţa Universală. Iar Spiritul îşi fragmentează Conştiinţa în trei mai mici, pe care le plasează în centrul celor trei etaje mentale (fizic, astral şi mental).

În lumea spiritelor, entităţile superioare sunt mult mai colective, mai unite şi cooperante, decât cele inferioare, care sunt mai individualiste, mai egoiste. Într-un fel, ego-ul este expresia fizică, oglinda unei stări individualiste specifice lumii subtile a demonilor.

Simplificând lucrurile la maximum, putem spune că psihicul omului conţine două entităţi importante:

b) mintea subtilă, combinaţie dintre Mintea astrală şi cea mentală, sau Sinele Superior. Sinele Superior este format dintr-o entitate de grup, adică două entităţi perfect fuzionate, care cooperează perfect, fără întreruperi, fără disonanţe, un exemplu de unitate într-o Doime.

Deci omul e format din două entităţi, este dual. Are o parte inferioară şi una superioară. Mulţi oameni nu-şi manifestă decât componenta inferioară. Totuşi, această componentă inferioară este conţinută în cea superioară, care, la rândul ei, este conţinută în Spirit.

Chiar acum, când citiţi aceste rânduri, atenţia pe care o dovediţi este Conştiinţa divină restrânsă la aspectul fizic perceptiv. Este acel fragment din Conştiinţa Spiritului dedicat exclusiv planului fizic. Însă înţelegerea literelor nu ţine de conştiinţă, ci de aspectul mintal, intelectual. Ambele sunt necesare pentru o percepţie completă a lumii fizice. Intelectul este comun minţii fizice şi celei subtile.

Într-un fel, intelectul este un liant care uneşte cele două lumi diferite, atunci când ideile sunt de nivel mai înalt. Ideile meschine nu ajung sus. În schimb, ideile elevate provin de sus, iar mintea fizică le gustă şi ea. Dacă îi plac, avem şanse de evoluţie. Dacă nu, vom rămâne prinşi în nişte idei confuze, false, mărunte, egotice.

Mai există un liant reprezentat de emoţiile pozitive, superioare, spirituale. Emoţiile inferioare sunt cauzate doar de ego. Ele nu ajung la nivelul superior. Dar iubirea, fericirea, compasiunea, curiozitatea, creativitatea, bunătatea provin de la Mintea astrală. Ele sunt ca un ascensor care ne ridică la etajul Sinelui Superior.

Tabel sintetic

* Vacuitatea, desemnată prin termenul buddhist Shunyata, nu înseamnă nimicul, neantul, ci un ceva care nu are corespondent în conceptele mentale, şi de aceea este perceput drept vid de către minte.

	MINTEA 3-imică	3-imea ENTITĂŢILOR	NIVEL	FUNCŢII
3	Conştiinţă pură	Spirit	Impersonal	Vacuitate*
2b	Minte mentală	Sine Superior sau Duhul Sfânt sau Inima sau Sistemul de ghidare	Suprapersonal sau transpersonal	Intelect comun ideilor înalte	Fără emoţii
2a	Minte astrală				Emoţii pozitive spirituale
1	Minte fizică, grosieră	Minte-corp, ego	Personal
			Idei, emoţii inferioare