< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan Alexandru Petre
Maximilien Robespierre a rămas în istorie ca unul dintre liderii Revoluţiei Franceze, cel care a condus-o direct în faza sa cea mai cruntă, când teroarea a funcţionat ca politică de stat.
Aflăm astăzi uimitoarea informaţie esoterică, de la mediumul Nina Petre, că spiritul acestuia s-a reîncarnat în România în... celebru poet, publicist, politician ADRIAN PĂUNESCU. Acesta s-a născut peste un secol şi jumătate, purtând în creier acelaşi Spirit care l-a animat şi pe Robespierre.
Cât de puternic s-a făcut vizibilă moştenirea karmică a primului în viaţa şi destinul celui de-al doilea? Pentru a găsi un răspuns, să facem o paralelă biografică între aceste personalităţi istorice şi să vedem ce învăţăminte spirituale putem extrage de aici.
TALENTUL LITERAR
Maximilien Robespierre a avut parte în copilărie de o bună educaţie, care l-a ajutat să se impună mai târziu în viaţa socială a oraşelului său natal drept un avocat şi magistrat important, om de cultură respectat şi un foarte bun scriitor de eseuri. Totuşi, moartea timpurie a mamei sale şi depărtarea de tată, el rămânând în grija rudelor, că l-au marcat sufleteşte pentru tot restul vieţii.
Şi ADRIAN PĂUNESCU a avut o situaţie familială dificilă, fiind despărţit de tatăl său, întemniţat pe criterii politice. Însă dorinţa sa de a studia şi inteligenţa remarcabilă l-au ajutat să învingă toate obstacolele. Ca să termine un vestit liceu umanist din Capitală, copilul Adrian, sărac, venit singur din provincie, a muncit şi ca hamal ca să aibă ce mânca. Apetenţa sa pentru cultură l-a împins către facultatea de Filologie, iar apoi spre o carieră de poet şi publicist important al vremii.
Putem spune că talentul literar al lui Robespierre s-a manifestat plenar abia odată cu reîncarnarea spiritului acestuia în persoana lui ADRIAN PĂUNESCU. Odată cu preluarea conducerii revistei "Flacăra", el o transformă într-o gazetă adevărată, poate singura publicaţie unde a început să se facă jurnalism social profesionist.
< Sus >
TALENTUL ORATORIC
Maximilien Robespierre era un excelent orator. Avea puterea de a schimba ideile aproape oricui îl asculta. Metodele sale includeau invocarea virtuţii şi moralei, întrebările retorice, gesticulaţia largă şi pomenirea experienţelor personale. Metoda finală de convingere era cea de a afirma sentenţios că este oricând gata să moară pentru a salva idealurile înalte ale Revoluţiei.
Păstrând acelaşi idealism peste veacuri, ADRIAN PĂUNESCU scria că Poetul trebuie să fie în stare de orice sacrificiu, pentru Patria sa, pentru semenii săi: Dacă mi-aș da pentru gloria țării o mână, / Poate chiar mâna dreaptă cu care scriu, / Poate numai atunci v-ar fi limpede într-un târziu / Cine sunt și ce-nsemn în cultura română. («Eu, cel care vă irită», în volumul "Totuşi, iubirea", 454).
Ne amintim că ADRIAN PĂUNESCU era, şi el, un orator genial, electrizând sălile de spectacol, unde conducea cenaclul "Flacăra", carisma lui stârnind invidii printre confraţii într-ale culturii. Unii dintre aceştia insinuau că, dacă ar fi un poet cu adevărat talentat, nu şi-ar declama versurile de la tribuna unor stadioane, ci ar aştepta ca posteritatea să-l preamărească, precum pe Eminescu sau Bacovia.
Totuşi, privindu-i obiectiv opera, ADRIAN PĂUNESCU a fost un poet extraordinar de prolific, versificând pe loc, precum respira. Numărul total de versuri ce-i aparţin depăşeşte orice alt autor din literatura universală antică şi modernă. Totodată, a fost considerat ca fiind ultimul mare poet social român, după Tudor Arghezi.
Alţi contestatari i-au reproşat lui ADRIAN PĂUNESCU că, la spectacolele sale, sugestiona masele "depersonalizate" de tineri să repete, ca pe o mantră, numele dictatorului Ceauşescu sau alte fraze de propagandă naţional-comunistă. Era, desigur, o joacă pentru el şi un exerciţiu al imensei sale puteri de convingere, manifestată în masă. Sau o continuare a mizanscenei "Festivalului Fiinţei Supreme", oficiat de Robespierre în 1794, când intrarea sa fusese astfel orchestrată, încât îl făcea să semene cu Moise coborând de pe munte, convingându-şi poporul de adevărul celor 10 porunci...
Să nu uităm că cenaclul "Flacăra" era cel mai atrăgător eveniment la care puteai asista în România ceauşistă. Aici, ADRIAN PĂUNESCU a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicul tânăr şi a oferit un loc de exprimare necenzurat majorităţii artiştilor în devenire. Fenomenul a continuat – desigur, diminuat ca influenţă – şi după 1990, prin cenaclul "Totuşi, iubirea" şi diverse emisiuni de televiziune susţinute de poet.
< Sus >
IDEALUL SOCIALIST
Maximilien Robespierre era un adept convins al idealurilor iluministe ale lui Jean-Jacques Rousseau. A militat împotriva pedepsei cu moartea, a susţinut sărăcimea, pe cei exploataţi şi a cerut abolirea sclaviei, precum şi votul universal. Credea că oamenii sunt fundamental buni, iar ca avocat i-a apărat în tribunal pe cei săraci şi, în general, drepturile omului. Robespierre a intrat în politică pentru a pune în aplicare aceste deziderate sociale.
ADRIAN PĂUNESCU s-a declarat toată viaţa un socialist, interesat în cel mai înalt grad de problemele sociale. Pe timpul regimului comunist nu a criticat sistemul sau ideologia, ci doar derapajele puterii politice şi neajunsurile economice. Adrian Păunescu a promovat idei de stânga mai liberale, de inspiraţie occidentală. Aşa se face că, din cauza notorietăţii sale extraordinare şi vorbelor sale imprevizibile, a primit în anul 1985 un vot de blam pe linie de partid şi i s-a interzis să mai apară în public.
După 1989, ADRIAN PĂUNESCU a fost unul din liderii Partidului Socialist al Muncii, iar apoi parlamentar din partea Partidului Social-Democrat, păstrându-şi nealterat crezul său de stânga. A rămas un idealist social, precum era şi înaintaşul său spiritual Robespierre.
< Sus >
EFECTELE KARMEI
Maximilien Robespierre a rămas în istorie ca fiind conducătorul Revoluţiei Franceze în perioada sa cea mai sumbră, mai radicală. A susţinut introducerea terorii ca metodă curentă împotriva duşmanilor Republicii, ale cărei idealuri erau în real pericol. Este drept că el justifica numeroasele execuţii sumare ca slujind creării unei Republici a Virtuţii, deci dintr-un ideal patriotic. Totuşi, legile divine nu pot fi păcălite invocând pretexte intelectuale, iar cu certitudine spiritului lui Robespierre i-a rămas de ispăşit o karmă negativă semnificativă.
A suferit oare ADRIAN PĂUNESCU din această cauză? Poate nu aşa cum ne-am aştepta. Spiritul său a amânat pentru altă încarnare pedeapsa karmică, încercând în prezent mai degrabă o compensare a ei prin multe fapte bune în sprijinul semenilor. Şi se pare că în această direcţie ADRIAN PĂUNESCU a reuşit să "albească" în bună măsură karma întunecată venită din secolul al XVIII-lea. A avut puterea şi curajul de a discuta de la egal la egal cu "măreţul conducător", obţinând rezolvări incredibile în sprijinul multor români. Este un mare succes al său personal, dar şi al ţării, faptul că l-a convins pe Ceauşescu să nu cooperativizeze gospodăriile din zonele de deal şi munte!
Putem corela cel puţin două aspecte din viaţa poetului cu greaua moştenire karmică, care l-a atins doar tangenţial în această încarnare:
1. "Elanul revoluţionar" robespierrian l-a lovit pe ADRIAN PĂUNESCU indirect: tatăl său a fost întemniţat politic dintr-un similar "elan revoluţionar" bolşevic. Acest fapt i-a pătat dosarul de cadre şi i-a întârziat cu 3 ani accesul la facultate, din motivul "originii nesănătoase".
2. Destinul l-a ferit pe ADRIAN PĂUNESCU să ajungă în poziţii publice excesiv de importante. Pe timpul regimului comunist nu a deţinut funcţii, iar ca parlamentar post-decembrist nu a avut funcţii politice executive. Poate că sub tentaţia Puterii, el ar fi repetat unele erori istorice ale antecesorului său iacobin. Se spune că uneori, pe timpul fostului regim, ADRIAN PĂUNESCU se comporta uneori megalomanic, profitând de tot şi de toţi, ştiindu-se oarecum intangibil, datorită relaţiei sale privilegiate cu Şeful statului. Spre deosebire de scrupulosul Robespierre, poetul s-a bucurat din plin de avantajele nomenclaturii...
Maximilien Robespierre era considerat un incoruptibil care nu accepta mita şi diversele favoruri, ducând o existenţă simplă.
Nici ADRIAN PĂUNESCU nu era pretenţios ori snob, dar, prin compensaţia sorţii, el a avut parte de tot ce avea nevoie, fără restricţii. Mai ales pe plan amoros, a avut multe aventuri şi iubiri sincere, aproape ca o "pedeapsă" pentru a scăpa de intransigenţa morală din viaţa anterioară, care i-a lovit pe atâţia.
Alături de mulţi alţi deputaţi majoritari în Parlamentul vremii, Robespierre s-a pronunţat ferm în favoarea pedepsirii cu ghilotina a regelui trădător Ludovic al XVI-lea. Este interesant că, după uciderea conducătorului României Socialiste, ADRIAN PĂUNESCU a fost cât pe ce să fie linşat de nişte revoluţionari decembrişti, refugiindu-se o lungă perioadă în Republica Moldova. Să fi fost aici o "codiţă" a karmei legate de monarhul francez decapitat?
Robespierre a fost ghilotinat tocmai de către revoluţionarii alături de care luptase şi care acum se temeau de intransigenţa lui. În mod similar, ADRIAN PĂUNESCU a căzut în dizgraţia "tovarăşilor" care conduceau regimul pe care poetul îl lăudase cu sârg, dar îl şi criticase. Nici Robespierre, nici Adrian Păunescu nu se mai încadrau pe "linia partidului" şi, mai mult decât atât, au avut "talentul" să-i irite pe mulţi...
< Sus >
IUBIREA ŞI URA PAROXISTICE
Atât personalitatea lui Robespierre, cât şi cea a lui ADRIAN PĂUNESCU nu încăpeau în niciun standard, amândoi fiind dificil de înţeles sau suportat de către oricine.
Maximilien Robespierre a rămas un personaj istoric controversat. Ca dovadă, el nu are nici azi un monument memorial în Franţa republicană. A fost adulat de cei care-i spuneau "incoruptibilul", dar şi urât de moarte de cei care-i spuneau "fanaticul". Într-un fel, este nedrept, fiindcă Robespierre nu a fost nici un sadic, nici o brută, ci un comandant aflat în mijlocul unui război, de altfel un om foarte manierat. Dar nu i s-a iertat niciodată faptul că şi-a asumat deciziile politice, explicându-le curajos în public, în timp ce alţi revoluţionari abjecţi s-au ascuns în spatele său.
ADRIAN PĂUNESCU a păstrat acest stigmat al ambivalenţei: nespus de admirat de iubitorii poeziei sale sociale şi ai versurilor puse pe muzica tânără, dar şi demonizat de cei care îi reproşează slugărnicia şi girarea regimului comunist şi a lui Ceauşescu în persoană.
Dar Adrian Păunescu l-a admirat sincer pe Ceauşescu, mai ales în privinţa patriotismului său. Nu l-a deranjat că unii îl făceau "dictator" (doar şi Robespierre fusese acuzat de dictatură şi tiranie!), şi a manifestat un evident curaj în faţa temutului conducător, ca şi a celorlalţi nomenclaturişti.
Robespierre fusese iniţial monarhist, dar după trădarea regelui a trecut în tabăra republicană. Poate ca o îndreptare a acestei duplicităţi anterioare, Adrian Păunescu a continuat fidel să îl apere pe Ceauşescu şi în epoca post-decembristă (recunoscând în acelaşi timp că regimul comunist trebuia să cadă), dovedind o mare tărie de caracter.
< Sus >
RELIGIA ALTERNATIVĂ
Dorinţa lui Maximilien Robespierre de schimbare revoluţionară nu s-a limitat la scena politică. Denunţând excesele anticreştine ale unor colegi, el a instaurat o nouă religie oficială, numită "Cultul Fiinţei Supreme", bazată pe concepţia deistă şi ideile lui Jean-Jacques Rousseau. Robespierre încerca astfel să deschidă în Franţa orizontul unei înţelegeri raţionale a spiritualităţii, care nu trebuia confundată cu dogmele catolice şi cu atât mai puţin cu privilegiile şi excesele clerului.
ADRIAN PĂUNESCU a fentat ingenios ateismul materialist impus de bolşevism, afirmându-şi public crezul său religios: "Arta şi Cultura". Dacă Robespierre punea în centrul religiei sale Natura şi Virtutea, Adrian Păunescu - ca alternativă subversivă la ideologia comunistă - propunea Arta şi Cultura. El scria că, fără poeţi, omenirea "s-ar înanimaliza", poezia trasând calea spre Dumnezeire.
Fără poeți, pământul ar mugi, / și casele s-ar stinge fără teatre, / și noaptea nu s-ar mai sfârși în zi / și pruncii ar putea atât, să latre. // Desprinderea de regnul animal, / intrarea în limbuta noastră oază, / ca și proiecția în ideal, / prin poezie se realizează ! / Și orice literă pe care-o scriu / la voi adânc în sânge se resimte, / ca un ceresc, nedezmințit pariu / de dincolo de legi și de cuvinte. // Eu simt că am puterea să vă schimb / cu un poem al meu, fără de moarte... (în volumul "Sunt un om liber", 312).
Şi încă: Și forța ni-i aici, nu nicăierea, / În artă și-n altare, nu-n monede. // Sunt niște maici în jurul turlei sfinte, / Și-n jurul Operei de Artă Pură, / Păzește-le și ține-le, Părinte, / La câte văd și simt și știu și-ndură. // Ca la o limpede răscruce-a soartei, / aflăm aici ce adevăr ia ființă: / credința crește prin puterea artei, / iar Arta izvorăște din Credință. («Credință și artă» – în volumul "Poezii cenzurate", 310).
Poetul nu ar fi doar "preotul" noii religii, ci mai mult chiar, are dreptul la o viziune mistică: Poetul trece printre lucruri cu o privire imprecisă / și simte-n el vinovăția de-a nu putea deosebi / o stea din cer, de o ulcică, de pe pământ, sau de-o caisă / și află azi că viciul ăsta e semnul marii poezii. (în volumul "Poezii cenzurate", 526);
Dar adevărata spiritualitate a lui ADRIAN PĂUNESCU nu a fost una declarativă, ci practică. El încuraja şi sprijinea concret adevăratele valori umane, etice, naţionale şi culturale, promova ideile îndrăzneţe şi metodele de vindecare holistice (propunând opiniei publice personalităţi precum Valeriu Popa sau alţi specialişti care, altminteri, ar fi putut fi incriminaţi de "ocultism" şi "complot ideologic").
< Sus >
ÎNCHEIERE
Recunosc faptul că, la prima vedere şi fără temei, mă îndoiam că s-ar putea găsi prea multe legături între Maximilien Robespierre şi ADRIAN PĂUNESCU. Dar studiindu-le biografia şi meditând asupra lor, am descoperit destule relaţii de continuitate sau de complementaritate spirituală. Desigur, după cum era de aşteptat, aspectele personalităţii lui Robespierre s-au făcut prezente mai ales în perioada tinereţii lui ADRIAN PĂUNESCU (anii maturi şi ai bătrâneţii adăugându-i elemente inedite şi multă înţelepciune). Iată, de pildă, ce spunea un critic literar despre primele volume de versuri ale tânărului poet (apărute cu mult înainte de înfiinţarea cenaclului "Flacăra"): "Adrian Păunescu rămâne poetul care-şi clamează patetic sentimentele şi ideile, cu prezumţia de a se afla mereu în faţa unei mulţimi chemate să-l asculte, să-l aprobe sau să nu-l înţeleagă…" Nu vi se pare că era, pur şi simplu, o continuare peste veacuri a plăcerii şi talentului lui Robespierre de a se exprima în faţa unui auditoriu?
Reîncarnarea spiritului nu urmăreşte copierea vieţii anterioare, ci dimpotrivă: o viaţă nouă oferă experienţe noi, necesare completării zestrei de abilităţi şi înţelepciune a spiritului.
De exemplu, Robespierre nu avea un trup impozant, pe când ADRIAN PĂUNESCU, din contră, impresiona prin aspectul său fizic, prin glasul său tunător şi chiar prin vitalitatea sa sportivă. Sau, alt exemplu, Robespierre a murit de tânăr, pe când Adrian Păunescu, la vârsta senectuţii.
Dar, inevitabil, trecutul marchează destinul actual al spiritului, atât prin calităţile dobândite deja, cât şi prin datoriile acumulate, care îl obligă la fapte compensatorii. Cred că, prin cele scrise în acest articol, am prezentat suficiente argumente privind conexiunile evidente dintre cele două personalităţi istorice.
Rămânem îndatoraţi mediumului Nina Petre că ne-a făcut cunoscută această filiaţie spirituală, căci altfel cine s-ar fi gândit că ADRIAN PĂUNESCU a fost reîncarnarea lui Maximilien Robespierre?! Abia acum putem înţelege mai bine personalitatea complexă a poetului şi publicistului social-politic cu care am fost contemporani. Şi putem trage multe concluzii folositoare înţelegerii misterelor vieţii, karmei şi reîncarnării.
Autorul articolului: Răzvan Alexandru Petre,
15 septembrie 2012
Repere biografice:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Paunescu
wiki/Maximilien_de_Robespierre
Adrian Păunescu văzut de aproape
< Sus >