Selecţii din pag. 32-44
Maiorul Allen Chadwick, acest caucazian înalt și impunător servise în armata Majestății Sale în timpul Marelui Război. Citirea cărții lui Paul Brunton, „O căutare în India secretă”, l-a convins că Bhagavan era guru-ul său și imediat a călătorit până aici, rămânând de atunci în incinta ashram-ului. În mod remarcabil, mi-a spus într-o zi: "Bhagavan însuși a recunoscut în mod explicit că legătura existentă între el și mine este veche, întinzându-se pe mai multe vieţi anterioare...".
I-am atras atenția să nu mai repete astfel de afirmații pe viitor, cel puțin nu cât timp mă aflu eu prin preajmă, deoarece nu doresc să aud nimic depreciativ despre Bhagavan.
„Dar ce este depreciativ în asta, tinere?”, m-a întrebat, oarecum surprins. I-am răspuns: „Avatarul nu este legat în niciun fel, nici în prezent, nici în trecut, nici în viitor. El vine aici doar pentru salvarea umanității, în această unică Naștere, asumată expres și cu bunăvoință în acest scop. A sugera că s-a mai născut în trecut înseamnă să insinuăm că Bhagavan al nostru nu era eliberat în trecut. Un astfel de punct de vedere nu este doar hulitor, ci și absurd."
El nu păru prea încântat de remarca mea, replicând: „Maestrul însuși a spus asta; nu o spun eu...”.
[***]
V-aţi putea întreba de ce, ajungând în prezența unui Brahma-jnani [cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu], elevul n-ar încerca să practice Jnana-yoga pentru a obține eliberarea, în loc să adopte calea sentimentală Bhakti. Însă, unde era în mine voința de a începe vreo sadhana [practică spirituală]?! Sadhana vrea să realizeze ceva, să progreseze spre un anumit scop. Cu cât petreceam mai mult timp în prezența lui Bhagavan, de fapt, cu atât deveneam mai incapabil de orice formă de sadhana. Simţeam foarte clar cum simțul voinţei individuale mi se diminua și se tot diminua, până când am ajuns în punctul în care nu mă mai gândeam când și cum aș putea atinge Brahma-jnana – prioritatea mea supremă în fiecare zi era să-l conving din ochi să îmi dea Diksha [iniţierea, binecuvântarea]. În comparație cu această experiență a nectarului Iubirii – care a coborât asupra mea ca un potop primordial și a distrus tendința minții mele de a căuta fericirea în obiectele plăcerii senzoriale – chiar și chestiunea mântuirii sufletului – adică a fuziunii lui jivatman [sufletul] cu Paramatman [Dumnezeu] – părea să se fi pierdut în abisul totalei irelevanţe. Nu mă mai simțeam responsabil pentru nimic, pentru că încetasem să mai simt vreo nevoie. Corpul de vis își îndeplinea necesităţile din vis făcând uz de obiectele din vis, asta era tot. Iubirea milostivă a lui Bhagavan era singurul lucru care părea real. [...]
Viața mea nu mai prezintă nimic remarcabil după plecarea din ashram. Prezența lui Bhagavan este singurul crâmpei parfumat din viața mea; tot restul este un simplu gunoi respingător, fetid, pestilenţial și nedemn de menționat.
[***]
În ziua de Crăciun din 1948, mă aflam în fața lui Bhagavan în „Jubilee Hall”. Îl întâlneam după 12 lungi ani și m-am emoționat văzând în ce stare se afla trupul său.
Imediat ce m-a văzut, a spus: „Ți-am citit scrisorile” și mi-a zâmbit.
L-am întrebat cu o voce sufocată: „Bhagavan pare să fie slăbit!?”.
B.: Ţi s-a spus să nu-l identifici pe Bhagavan cu acest corp. Bhagavan este CEEA CE ESTE. CEL-CE-ESTE este Bhagavan.
I.: Se poate face ceva pentru a îmbunătăți starea corpului?
B.: Da.
I.: Să trimit medicamente ayurvedice la ashram? Va permite B. acest lucru? Alopații nu sunt de încredere; în cele din urmă, ei întotdeauna ridică mâinile și zic: „Facă-se voia Domnului”, ca și cum ar fi descoperit brusc acest adevăr...
B.: Pentru îmbunătățirea stării corpului, trebuie să ignori complet corpul și să rămâi ca Sinele real. Atunci corpul se va îndrepta de la sine.
I.: Dar Bhagavan se odihneşte întotdeauna în adevăratul Sine!
B.: Prin urmare, în ceea ce-l privește pe Bhagavan, corpul este întotdeauna în regulă, căci el nu este separat de Sine!
I.: Dacă mi se permite să fac aceste observații, mersul lui Bhagavan a devenit mai lent și uşor aplecat; de asemenea, membrele s-au sfrijit și seamănă cu niște bețe.
B.: Şi asta e tot perfecțiune, pentru că și asta este Sinele. Compari acest corp cu alte corpuri și apoi suspini că nu este la fel de sănătos ca acelea. Acesta este punctul tău de vedere. În ceea ce mă privește, nu are niciun sens să mă localizez în acest corp; eu sunt la fel de prezent în toate corpurile; astfel, unele dintre corpurile mele sunt slabe, iar altele puternice. Ce-i cu asta? Dar în realitate, eu nu am niciun corp...
La acest răspuns advaita [nondualist] nu am mai putut spune nimic și am tăcut din gură.
Însă o persoană răutăcioasă întrebă cu voce tare [asta s-a întâmplat mereu, chiar și în timpul șederii mele aici, acum 12 ani; mulți vin și se așază lângă Bhagavan, dar se tem să i se adreseze direct, sau sunt prea speriați; de aceea, aruncă vorbe în aer]: „Este Bhagavan prezent și în trupurile incinerate și îngropate?”.
B.: Mai ai vreo îndoială? Şi râdea cu poftă în timp ce o spunea. 😄
[***]
Bhagavan nu era el care decidea cine ar trebui să obțină Graţia şi cât de multă. „Graţia Guru-ului este ca un ocean. Dacă discipolul vine cu o cană, va primi doar o cană plină. Nu are rost să se plângă de zgârcenia oceanului; cu cât vasul este mai mare, cu atât va putea duce mai mult. Depinde numai de el”, i-ar fi spus el lui Chadwick.
Astfel, chiar și afirmațiile binevoitoare de genul „El era bunătatea personificată pentru toate ființele vii” nu au sens, deoarece nu exista acolo nimeni căruia să i se poată atribui bunătatea. Cel care trăieşte în Brahman nu simte nimic ca fiind separat de El; dacă cineva vede alți oameni cărora să le facă de bine, acela nu este deloc un brahma-jnani; dar, desigur, obiceiul amabil de a-i ajuta și a le arăta compasiune celor din jur apare în mod natural într-un brahma-jnani – numai că din punctul său de vedere nu există „alţii”.
[***]
Există multe texte clasice despre Advaita. Acestea descriu minuţios starea de Sahaja-jnani sau Stitha-prajna. După părerea mea, acestea nu sunt de mare folos pentru sadhaka [discipol], deoarece el tânjește după instrucțiuni practice pe care să le poată urma, nu după descrieri a ceea ce rămâne după ce a fost atins scopul final. Şi nimeni care a atins țelul final nu ar fi interesat să citească despre asta, pentru că deja ar FI asta. Așadar, în ambele cazuri, această carte este inutilă.
Dar poate că va aprinde curiozitatea oamenilor în legătură cu această stare, pornind astfel pe calea sadhanei, cu gândul: „Oare chiar există o astfel de stare aflată la baza și dincolo de stările de veghe, de vis și de somn profund? Oare n-aş putea ajunge și eu la această stare?”. Intelectul meu limitat crede că aceasta ar fi singura ei utilitate.
Cuvintele lui Bhagavan, pe de altă parte, sunt de o frumusețe unică și o sadhana în sine – chiar și numai citirea sau ascultarea lor poate fi considerată o formă de sadhana, ca să nu mai vorbim de punerea lor în practică – deoarece ele dezvăluie mijloacele de a ajunge la Unica Realitate Perfectă, fără să trebuiască mai întâi să fie măturat gunoiul cunoașterii conceptuale sau intelectuale. Nu este teorie, ci doar practică. Nu este abstractizare, ci doar experiență. Nu este suferinţă, ci doar extaz. Nu este activitate mentală, ci doar pură conștienţă.
Nu este nimic, doar Bhagavan, pe care îl consider cel mai înalt vârf al iubirii divine la care se poate ajunge. Unii s-ar putea întreba, „dacă tot s-a dus la un Jnani, de ce omul ăsta nu a urmat calea Jnana-vichara pe care o laudă, ci, în schimb, a ales să se închine lui Maharshi ca unui zeu sau divinitate personală?”. Nu am niciun răspuns. Am fost măturat de potopul său de Iubire în momentul în care ochii lui au căzut asupra mea, iar după aceea nu a mai rămas aici nimeni care să dorească a se angaja în vichara sau în alte forme de sadhana.
Gajapathi Aiyyer,
Madras, decembrie 1950
< Sus >
traducere de Răzvan A. Petre,
25 ianuarie 2024