ANCHETA ASUPRA EGOULUI

Desigur că nu, ca tot ce este legat de psihicul uman. Tot ce se poate măsura sunt reacţiile corpului fizic la activitatea psihică. Nici măcar creierul nu este psihicul însuşi, ci doar o interfaţă fizică a acestuia. Dar n-ar fi exclus ca, peste o vreme, să se inventeze un „microscop psihotronic” care să evidenţieze gândurile sub o formă distinctă. Atunci ar fi posibil să obiectivăm şi ego-ul, care este şi el un gând.

Dacă ego-ul este doar un gând, când el dispare, atunci survine... nu moartea, ci iluminarea spirituală. Dar până atunci, ego-ul adună în jurul său mii de alte gânduri similare, legate de persoana proprie (mintea-corp), care formează o energie puternică.

DOVEZILE NEUROŞTIINŢEI DESPRE EGO

Misticul Gary Weber ne explică faptul că mintea umană are două tipuri de gânduri evidenţiate ştiinţific:

(1) Gânduri PROBLEMATICE, legate de Eu-Mie-Mine-Meu. Ele a) sunt strâns legate de propria persoană, b) sunt emoţionale şi c) sunt „lipicioase”, adică atrag cu uşurinţă alte gânduri. Fiind magnetice, asta înseamnă că amplifică orice neplăcere, se inflamează, fac din ţânţar armăsar într-o clipă, te fac să îţi plângi de milă.

Acest tip de gânduri alcătuiesc circa 90% dintre gândurile pe care le au cam toţi oamenii. Le putem numi BLA-BLA-BLA sau EGOTICE. Sunt inutile şi ar fi sănătos să fie limitate. Ego-ul este acea voce interioară care croncăneşte neîncetat, se bagă în seamă neîntrebată şi îţi creează suferinţă.

(2) Gânduri NON-PROBLEMATICE, legate de rezolvarea sarcinilor de lucru şi planificare. Ele nu se referă la propria persoană, ci la aspecte obiective ale lumii.

Prin practica INTROSPECŢIEI MEDITATIVE, se urmăreşte eliminarea gândurilor egotice (1). Asta nu afectează celălalt tip de gânduri (2), care chiar îşi îmbunătăţesc performanţele. De asemenea, nu afectează nici personalitatea omului, care rămâne intactă, dar mult mai sănătoasă. Dacă existau cumva, tulburările de personalitate dispar.

NEUROŞTIINŢA a reuşit în ultimii ani să diferenţieze cele două tipuri de gânduri în mod obiectiv, analizând zonele cerebrale activate de fiecare.

Gândurile PROBLEMATICE activează o reţea neuronală numită „Implicită” (1). O cu totul altă reţea neuronală, numită „Sarcină” (2) se activează în cazul celui de-al doilea tip de gânduri, precum şi în cazul meditaţiei mindfullness.

Când operează reţeaua „Sarcină” (2), în cazul ideal, reţeaua „Implicită” (1) se rupe, se opreşte complet. Exemple de sarcini: rezolvarea unor probleme de matematică, alpinism, meditaţie. Dacă totuşi, reţeaua „Implicită” (1) o domină pe cealaltă, ea rămâne activă şi perturbă lucrul reţelei „Sarcină” (2). În cazurile grave, apare tulburarea de deficit de atenţie şi hiperactivitate (ADHD).

Vestea bună este că, prin meditaţie, poţi face ca reţeaua „Implicită” (1) să nu mai fie atât de activă şi să se blocheze în mod corect când rezolvi diverse probleme (2). Vestea proastă este că, odată ce încetezi practica zilnică a meditaţiei, creierul revine la funcţionarea „Implicită” (1), când gândurile personale inutile răsar permanent.

Total independent şi cu mult înainte, indianul Ramesh Balsekar a descoperit acelaşi lucru. El spunea că există 1) mintea-gânditoare, care ne creează griji iluzorii şi care baleiază între trecut şi viitor; 2) mintea-de-lucru, care foloseşte informaţiile trecutului pentru a rezolva sarcinile de lucru, dar revine imediat în prezent.

Afirmaţia promovată de învăţăturile spirituale că „nu trebuie să judeci” se referă la mintea-gânditoare (1), dar mintea-de-lucru (2) e obligată să judece pentru a fi eficientă. De exemplu, un magistrat este obligat de meserie să judece oamenii, dar o face cu mintea-de-lucru (2). Isus deseori s-a pronunţat ferm cu privire la ce e bine şi ce e rău. Mesajul său „Nu judeca, ca să nu fii judecat!” se adresa mai ales ipocriţilor, bârfitorilor.

(3) S-a descoperit că mai există şi un al treilea gen de gânduri care apar la rezolvarea unor probleme complicate, de creativitate, de tip „AHA!”, când ai o revelaţie, descoperi ceva necunoscut. Aici se activează alte zone cerebrale, care lucrează intens pe fundal, fără cunoştinţa ta. TU devii conştient de rezolvare abia după câteva secunde de la finalizarea sarcinii de lucru. Deci TU eşti doar secretarul care comunică rezultatul şi spune „EU am rezolvat problema”.

Putem lega acest al treilea tip de gânduri de un alt subiect interesant. Maestrul Nisargadatta Maharaj afirma că, după ce a avut pentru prima oară experienţa iluminării, timp de o lună nu a mai avut niciun gând, deşi a continuat să se ducă zilnic la serviciu. Putem presupune că mintea sa a funcţionat după tiparul neuronal de mai sus, pe fundal, fără a deranja Conştiinţa cu agitaţia ei.

Deci Conştiinţa umană primeşte informaţii pe două canale separate: pe unul vin percepţiile, pe altul sosesc gândurile. Eckhart Tolle recomandă practica de a recepta senzaţiile de la simţuri, dar fără a le interpreta, fără a le da un sens, fără a le lega de concepţiile anterioare despre ele. Prin urmare, să ne antrenăm să blocăm canalul gândurilor (intelectul), lăsând liber în acelaşi timp canalul percepţiilor. Este o inginerie inversă care ne pregăteşte mintea pentru iluminarea spirituală.

Este şi mai interesant ce concluzie putem trage pe baza primei experienţe de iluminare a lui Nisargadatta Maharaj, menţionată adineauri.

Semnificaţia profundă a experienţei ar fi aceea că Dumnezeu ne-a indicat că El se află în spatele tuturor acţiunilor şi fiinţelor, deşi noi nu ne dăm seama. De asemenea, Dumnezeu sau Spiritul ne-a demonstrat că El îi poate ţine complet locul minţii, dacă ar vrea. Dar nu vrea, pentru că El a creat mintea cu un scop, pe care trebuie să şi-l îndeplinească, aşa cum poate fiecare.

Putem spune că activitatea minţii este dublată de o Inteligenţă paralelă de fundal, de care nu suntem conştienţi, dar care în permanenţă ne oferă indicaţii, inspiraţii, intuiţii la moment. Dacă mintea noastră este neatentă, relaxată, cealaltă Inteligenţă ascunsă poate prelua controlul, atâta timp cât îi permitem şi doreşte.

Chiar după ce un om se iluminează, Dumnezeu îi mai lasă o rezervă de ignoranţă, pe care i-o devoalează treptat, oferindu-i astfel mereu noi prilejuri de uimire şi desfătare spirituală. Iluminatul îşi foloseşte mintea ca oricine, doar că ea nu mai este atât bruiată de prezenţa cicălitorului ego. Gradat, iluminatul înţelege potenţialul infinit al Conştiinţei, spre deosebire de limitele inerente ale minţii.

STRATEGII DE SUPRAVIEŢUIRE ALE EGO-ULUI

Psihologii spun că subconştientul inventează anumite strategii inteligente care prezintă conştientului o interpretare falsă a realităţii, ca să-l „ajute” să o suporte mai uşor. Şi o face prin aşa-zisele „mecanisme de apărare” ale eu-lui conştient. Se evită astfel anxietăţi sau traume psihice.

Însă, din punctul nostru de vedere, anxietăţile, traumele şi alte neplăceri se produc tot în subconştient, iar conştientul doar ia seama la ele. Deci conştientul nu are de ce să primească vreun „ajutor”.

În spiritualitate, inteligenţei subconştiente implicate în acest fenomen îi dăm numele de ego, iar conştientului, cel de Conştiinţă sau Sine. Natura Conştiinţei este adevărul şi nu este niciodată deranjată de ceea ce există, bun sau rău pentru persoană.

În schimb, cel care nu suportă deseori realitatea este tocmai ego-ul. De fapt, niciodată nu este mulţumit. El se apără când realitatea îi contrazice părerile, încercând să ne păcălească cu false argumente. Acestui ego, psihologia îi dă numele de conştient.

Paralelă între Sine şi ego

Sinele acceptă realitatea. Ego-ul deformează sau neagă realitatea, eliminând ceea ce nu-i place sau îl nelinişteşte (prin ceea ce psihologii numesc „apărări”).

Sinele este împăcat cu ce există în prezent. Ego-ul e mereu nemulţumit de prezent, preferând să meargă în trecut sau în viitor cu gândul (substituie prezentul).

Sinele este non-conflictual. Ego-ul este mereu în centrul unui conflict. Dacă nu sunt probleme, le inventează.

Sinele acţionează liniştit, lucid, clar, onest. Ego-ul este agitat, confuz, gata să nege ceea ce a afirmat anterior, pe principiul „scopul scuză mijloacele”.

Sinele este simplu şi nu vrea nimic. Ego-ul este complicat şi vrea totul, cât mai mult, mereu, nesăţios.

Sinele se consideră a fi nimeni şi nimic, este smerit. Ego-ul se consideră a fi buricul pământului, este orgolios.

Sinele se simte a fi Totul, care este iubirea necondiţionată. Ego-ul se simte separat de tot restul, ceea ce îi produce frica de orice lucru „străin”.

Ego-ul este liber să aleagă între două sau mai multe variante, dar alege pe criterii greşite. Sinele intuieşte direct varianta cea mai bună.

Ego-ul trebuie să păcălească Sinele (Conştiinţa) să ia decizia în sensul dorit de el, folosind tot felul de jocuri ale minţii.

Verbul Sinelui este A FI, iar verbul ego-ului este A FACE. Sinele nu se plictiseşte niciodată, chiar dacă nu face nimic. Dimpotrivă, ego-ul se plictiseşte imediat şi îşi caută o nouă preocupare.

Pe parcursul perioadelor mai lungi de timp, este inevitabil ca ego-ul să se plictisească chiar şi de cea mai dragă îndeletnicire sau preocupare, care ajunge o rutină banală. Atunci este momentul când omul este sensibilizat să se apropie de oferta Divină de a nu mai căuta satisfacţii în lucrurile trecătoare ale lumii, care nu dau o fericire deplină, ci doar un surogat. Şi omul este ispitit să aleagă fericirea neperisabilă şi permanentă a Sinelui.

Sinele este în rezonanţă cu adevărul, cu ceea ce este. Ego-ul nu suportă realitatea, ci mereu o „înfrumuseţează” prin minciuni plăcute sau o neagă de-a dreptul.

În psihologie, mecanismele de coping aparţin minţii inspirate de Sinele divin, iar mecanismele de apărare aparţin minţii comandate de ego.

Mecanismele de apărare ale ego-ului sunt centrate pe anxietate (nelinişti), nu pe cauzele ei; sunt rigide, constrângătoare; subconştiente (dar pot fi conştientizate); distorsionează realitatea prezentă; neagă logica şi cauzalitatea; obţine beneficii prin „subterfugii”.

Mecanismele de coping sunt moduri realiste de rezolvare a problemelor şi luare a unor decizii; sunt flexibile; conştiente; încurajează exprimarea deschisă şi moderată a emoţiilor.

Ceea ce percepem ca atitudine sau comportament neadecvat vine de la ego, iar ceea ce apare ca o modalitate inteligentă (în sensul de adaptare la realitate) aparţine Sinelui.

Toată psihoterapeutica se ocupă cu analiza şi interpretarea jocului ego-ului, manifestat prin atitudini şi comportamente nelalocul lor. Abia nou creata psihologie transpersonală cercetează psihicul sănătos al omului, în corelaţie cu Sinele Divin.

EGO-UL ESTE FORMAT DIN SUBPERSONALITĂŢI

Până acum, am prezentat ego-ul ca fiind un personaj negativ care se opune personajului pozitiv, Sinele. Fiindcă ne-am obişnuit cu filmele americane de acţiune proaste, ego-ul ar părea chiar niţeluş simpatic. Ne place cum pune el beţe-n roate Conştiinţei Divine, cum bate el câmpii şi nu ne duce nicăieri, cum se laudă că e un luptător gata de harţă, ce mai, mulţi îl preferă, că nu e deloc plictisitor…

Dar, vai, nu! Ego-ul nici măcar nu este un personaj, fiindcă nu-i o entitate unitară. Este un amalgam de subpersonalităţi, fără un şef, fără o direcţie clară (în afară de aceea de a se opune constant înţelepciunii Sinelui). Urmăriţi cazurile patologice de „personalitate multiplă” şi veţi avea o imagine în oglindă. Şi toți aceşti homunculuşi dinăuntru, cu nevoile, dorinţele lor, pretind că vorbesc în numele persoanei noastre şi ne şoptesc mereu la ureche opiniile lor diferite. Chiar ne place asta?!

Fig. Subpersonalităţile alcătuiesc ego-ul

O subpersonalitate apare atunci când ne identificăm cu un rol social, familial, profesional sau psihologic pe care îl jucăm la un moment dat şi nu ne mai iese din memorie. Un psiholog român, Ovidiu Brăzdău, s-a autoanalizat atent şi şi-a descoperit peste 70 de subpersonalităţi. Omul „locuieşte” în diferite subpersonalități în momente şi situații diferite.

În orice şcoală de actorie eşti învăţat cum să te interiorizezi indiferent de ce se întâmplă în jur, însă şi cum să te detaşezi de rol de îndată ce scena se încheie. Dar oare cine ne învaţă să ne detaşăm de rolurile nenumărate pe care trebuie să le jucăm în viaţă: soţ, soţie, părinte, copil, şef, subaltern, profesor, învăţăcel, profesionist, amator etc etc?! Roluri psihologice des întâlnite ar fi: îngrijoratul, criticul, victima, perfecţionistul etc.

SEPARATISTUL ŞI IUBIREA

Ideea acestui capitol este următoarea: EGO-ul este dualul (opusul natural) al IUBIRII. Dacă IUBIREA (fericirea, unitatea, altruismul) există, trebuie să existe şi EGO-ul (simţul separării, individualismul, egoismul). Iată argumentaţia, pe larg:

CUNOAŞTERE – IUBIRE – PUTERE

Cei care avansează pe calea spiritualităţii constată că în ei se amplifică trei mari calităţi divine: Cunoaşterea, Iubirea şi Puterea. Ele sunt independente între ele, astfel că poţi avea din fiecare în „procente” diferite. Te apropii de perfecţiune şi completitudine când toate sunt echilibrate şi la un nivel ridicat. Se spune că atunci când dobândeşti foarte mult dintr-una, automat le capeţi şi pe celelalte.

Aceste trei calităţi fundamentale sunt în mod clar distincte între ele, având chiar proiecţii diferite în corpul uman şi făcând obiectul a trei forme diferite de yoga tradiţională:

Triada calităţilor divine

Când ne apropiem de Dumnezeu, ne dăm seama că Iubirea este totuna cu Fericirea. Iubirea divină nu depinde de o altă persoană, ci este o radiaţie de fericire emisă către oricine şi orice se află în raza ei de acţiune. Deci, în sens metafizico-spiritual, Iubirea = Fericire.

Tot la nivel spiritual, Voinţa este forţa motrice a acţiunii, Voinţa = Putere. Doar la nivel uman cele două sunt diferite: vrei, dar nu poţi, din cauza unor condiţionări materiale.

De asemenea, când vorbim de cunoaştere spirituală, e vorba de o întreagă ştiinţă metafizică, o înţelegere savantă a Realităţii.

Triada calităţilor divine este emanată de Dumnezeul Absolut atunci când creează Lumea. Absolutul are atotcunoaştere, atotiubire şi atotputernicie în stare potenţială, nemanifestată. El este unica fiinţă preexistând înaintea Creaţiei. În Absolut, nu există un cunoscător şi un obiect de cunoscut, ci doar Cunoaşterea. În Absolut, nu există un iubit şi un iubitor, ci doar Iubirea. În Absolut, nu există un stăpân şi un supus, ci doar Puternicia. Absolutul este non-dual, fără secund şi fără perechi de termeni complementari.

Primele fiinţe spirituale create de Dumnezeu au fost Marile Zeităţi, dotate cu calităţi divine în „cantităţi” mari, apropiate de cele divine. De exemplu, dacă 100% ar fi idealul divin absolut, o Mare Zeitate poate deţine, să zicem, Cunoaştere de 97%, Iubire de 99% şi Putere de 95%. Coborând nivelul de vibraţie, celelalte fiinţe spirituale au procente şi mai diminuate. Trecând din lumea spiritelor în lumea oamenilor, procentele ajung până aproape de zero. Astfel, Cunoaşterea devine ignoranţă, Iubirea devine individualism, iar Puterea devine frică.

Triada defectelor umane

Odată intrată în jocul Creaţiei, fiecare calitate divină generează un opus natural. În lumea oamenilor, frica, individualismul şi ignoranţa sunt foarte răspândite şi de la ele pleacă multe alte defecte umane. Din fericire, sensul firesc al evoluţiei tuturor fiinţelor este înapoi către Absolut, adică de la ignoranţă la Cunoaştere, de la individualism la Iubire, de la frică la Putere. Să le analizăm pe rând.

Prima fază a Cunoaşterii umane este cea empirică, factuală, de observare a fenomenelor naturale. A doua fază este cunoaşterea ştiinţifică, prin care găsim reguli şi legi generale. În final, ajungem la cunoaşterea metafizică, ce se referă la legile universale ale lumii spirituale.

Prima fază a Iubirii umane se manifestă prin răbdarea, toleranţa şi mila în relaţiile cu semenii. Ea creşte în următoarea fază la iubirea dintre părinte şi copil sau dragostea dintre iubit şi iubită sau devotamentul sincer pentru altă persoană, fiind marcată de sacrificiul de sine. Mai presus de aceasta este iubirea transpersonală (pentru toţi semenii) şi impersonală (pentru toate formele de Viaţă).

Prima fază a Puterii umane este cea fizică, datorată staturii, muşchilor, agilităţii etc, care impune „legea junglei”. În faza a doua, puterea este mentală, manifestată prin carismă sau dominaţie naturală asupra semenilor. Puterea cea mai înaltă apelează la legi de alt nivel şi se manifestă prin fenomene şi capacităţi paranormale, supraomeneşti.

Fig. Evoluţia naturală de la defectele umane la calităţile divine

Ego-ul natural

Unii afirmă că Iubirii i se opune frica. Din cauza ignoranţei, individul se simte separat de tot restul, ceea ce atrage automat frica de orice. Totuşi, opusul logic al Iubirii (unitate, altruism) este individualismul sau sentimentul SEPARĂRII de mediu, de semeni, de Dumnezeu. În om, nucleul individualismului şi separării se numeşte EGO.

EGO-ul este un gând care pleacă de la distincţia dintre trup şi mediul fizic. El o transpune în conceptul antagonismului dintre persoană şi lume: „Eu sunt separat de restul lumii şi de Dumnezeu”. Deci EGO-ul apare în urma unei deducţii logice (sofistice) şi a obiceiurilor de gândire ale societăţii. Nu are o bază divină sau o referinţă în realitatea Absolută, precum Iubirea.

EGO-ul induce un fals sentiment de sine, ca separare de rest. Dar adevăratul Sine este Conştiinţa - un cadou dăruit omului de spiritul său. Conştiinţa cuprinde atenţia, voinţa, dar şi conştiinţa morală şi simţul identităţii unice. Unicitatea nu atrage neapărat individualismul. Dumnezeu creează fiecare spirit în mod absolut unic, dar spiritele alcătuiesc o mare familie cerească unită.

La fel cum ne displac „ignoranţa” şi „frica”, tot aşa ar trebui să repudiem şi „egoismul” sau „egocentrismul”. Toate fac parte din acelaşi pachet de slăbiciuni umane.

Ură şi iad

Se crede că Iubirea are ca opus ura. Ura este o invenţie diavolească, „insuflată” oamenilor. Dar ea nu este opusul natural al Iubirii, ci unul confecţionat artificial. Ura este Iubire cu semnul minus, o exagerare artificială a egocentrismului natural. Demonii se înţeleg foarte bine cu ego-ul omenesc, pe care îl stimulează să devină tot mai individualist (autonom), mai separat de Dumnezeu, cum sunt şi ei.

Misticul Marius Ghidel a primit o viziune în care a văzut Iadul, ce era reprezentat ca un năvod în care Dumnezeu strângea sufletele păcătoase, ţinându-le separate de restul universului. Metafora este pilduitoare.

Dorinţa lor intensă de separare (ego-ul exagerat, lipsa iubirii) le-a adus automat într-un loc izolat de restul universului. Ele nu mai pot zbura liber, precum restul spiritelor şi, de aici, o mare suferinţă. În plus, dorinţa de separare s-ar satisface prin singurătate, dar sufletele păcătoase stau înghesuite unul într-altul, contaminându-se cu disperare unul de la altul...

Doamne apără-ne şi păzeşte-ne de egoism! Mai bine să ne purificăm prin dureri cât timp trăim pe Pământ decât să ajungem în aşa tărâmuri...!

SABOTORUL MUZICII

Când cântăm la un instrument - să zicem, la pian - munca cea mai grea o îndeplineşte subconştientul. Conştientul contribuie doar puţin, fiind mai mult un supraveghetor atent. Acesta nu poate fi atent la mai mult de 3 lucruri de-o dată, prin urmare el nu poate controla simultan toate cele 10 degete pe claviatură, pedalele plus urmărirea partiturii. E nevoie de o automatizare a procesului.

Conştientul (sau Conştiinţa) joacă un rol mai activ la început, în procesul de învăţare, adică de repetiţii nesfârşite. Dar odată această fază depăşită, subconştientul îşi „intră în pâine” şi ne serveşte ce îi cerem, muzical vorbind, iar conştientul devine tot mai mult un observator detaşat al muzicantului în acţiune.

În acest caz ideal, păstrarea stării naturale de observator fără gânduri, fără a interveni asupra procesului subconştient de interpretare tehnică (decât pentru nuanţările de expresie), este echivalentă cu o meditaţie. Când intervine primul gând nemuzical în minte, prima observaţie, prima nemulţumire, concentrarea se pierde şi poţi greşi notele. Vraja s-a dus. De aceea, unii artişti sensibili nu suportă să audă în sală ţârâitul vreunui telefon.

Subconştientul este deci factorul decisiv în folosirea unui instrument muzical. Dar el conţine şi alte elemente în afară de TEHNICĂ. Al doilea ar fi INSPIRAŢIA, care nu se ştie de unde vine şi de aceea se atribuie, de obicei, tot subconştientului. Iar al treilea este EGO-ul, prezent şi în muzică, la fel ca în toate activităţile umane.

Fig. Elementele subconştiente ale muzicianului

În timp ce INSPIRAŢIA este factorul eminamente pozitiv, care ne încarcă de înţelepciune şi creativitate, EGO-ul este factorul negativ, care ne pune beţe în roate mereu.

- ne face să ne îndoim de puterile noastre, să ne comparăm cu pianişti pe care „nu o să-i egalăm niciodată”, să ne spunem „tehnica asta nu o să-mi reuşească” etc.

- ne face să fim nerăbdători în obţinerea măiestriei, deşi mânuirea instrumentului se dobândeşte cu multă perserverenţă şi răbdare. Uneori, din cauza frustrării artificial întreţinute, am putea chiar să renunţăm definitiv la învăţarea instrumentului.

- ne face să preferăm a exersa piese „uşoare” în dauna celor „dificile”. Reuşita unor piese uşurele ne gâdilă orgoliul, care tot de ego ţine. În schimb, complexitatea îl face să se simtă inferior, ceea ce-i displace enorm. Pentru succesul deplin, trebuie exersate în mod egal toate, fără conotaţii emoţionale.

Când ne prezentăm pe scenă, EGO-ul este cauza tracului sau emoţiilor negative. El ne bombardează în culise cu idei de genul „Am uitat totul”, „Nu o să pot cânta”, „Toţi acei oameni vor privi cum o să mă încurc” ş.a.m.d. Sunt emoţii negative pe care le-a resimţit orice artist înainte de a intra pe scenă şi pe care fiecare şi le stăpâneşte după cum poate. Din cauza tracului, interpretarea poate realmente să sufere, ceea ce amplifică emoţiile negative şi mai mult. Din fericire, odată intrat pe scenă, emoţiile pozitive ale publicului, entuziasmul şi simpatia acestuia pot anula starea negativă de până atunci.

Când compunem muzică, EGO-ul face tot ce poate ca să blocheze INSPIRAŢIA să ajungă la conştient, de exemplu, şoptindu-ne la ureche: „Nu ieşi din norme, urmează calea bătută ca să ai succes şi bani” sau „Tu te crezi Beethoven?!” etc.

Este important să recunoaştem amestecul activ al EGO-ului, care are motivele lui absconse şi neconstructive să ne saboteze în toate etapele artistice. În general vorbind, ego-ul face zgomot peste muzica Vieţii.

Conştiinţa este cea care decide în fiecare clipă să admită influenţa benefică a INSPIRAŢIEI şi să o respingă pe cea negativă a EGO-ului. Prin antrenament, influenţa acestuia din urmă va fi recunoscută şi ţinută la distanţă automat. Astfel, muzicianul cu mintea perfect echilibrată şi controlată va putea să îşi selecteze un repertoriu adecvat, să compună cu uşurinţă, să improvizeze fără interferenţa conştientului şi să ofere întotdeauna o execuţie muzicală de calitate.

Cea mai bună protecţie împotriva ego-ului ar fi să-l ignorăm (ne sugerează compozitorul Dan Bennett în abordarea sa filosofică "Water Pianism"), fiind totuşi atenţi la trucurile lui, mereu altele. Este ca şi cum ne-am scufunda în ocean într-o cuşcă din sticlă etanşă. Conştiinţa va observa cât de plăcut şi de eficient este să funcţioneze astfel ferită de atacuri exterioare. Totuşi, când ego-ul va pricepe că este blocat, va exploda de furie, asemenea unui rechin care se loveşte cu botul de peretele transparent şi încearcă tot mai violent să ajungă la „prada” dinăuntru. În acest moment, conştientul trebuie să rămână calm, răbdător, încrezător în protecţia sa subacvatică. Dacă se va speria şi va cere să fie ridicat la suprafaţă cu cuşcă cu tot, înseamnă că ego-ul a câştigat bătălia.

VREI CU EGO SAU FĂRĂ EGO?

Dacă toţi oamenii au un ego, să însemne oare că aşa e normal? Înţelepţii spun că nu. Se poate trăi mult mai bine fără ego (sau, mai bine zis, fără partea sa negativă, dură, predominantă), într-o fericire suprafizică. Iată o parabolă despre asta.

În faţa lui Dumnezeu se prezintă un suflet care trebuie să să încarneze pe Pământ. Dumnezeu îi spune:

– Ţi se va da un trup, o familie şi un destin. Un singur lucru poţi să-ţi alegi.

– Care, Doamne?

– Vrei să primeşti un ego sau nu vrei?

– Care-i diferenţa?

– CU EGO vei face aceleaşi lucruri şi vei trece prin aceleaşi întâmplări ca FĂRĂ EGO, doar că vei crede că TU le-ai făcut şi că TU ai decis. Adică, vei raţiona că eşti o „persoană”, separată de Mine.

– Nu prea ştiu ce să aleg…

– Ascultă-ţi inima!

– Poţi să-mi răspunzi la o întrebare?

– Desigur, copile.

– Dintre cei care au ales FĂRĂ EGO, s-a răzgândit cineva?

– Niciunul, de când sunt EU pe aici.

– Dar dintre cei care au ales CU EGO?

– Mereu îmi cere câte unul să-l scap de ego, că este prea dureros şi nu-l mai suportă.

– Hm, analizând această statistică, este clar că numai cei CU EGO sunt liberi să se răzgândească…

– Ascultă-ţi inima, copile!

– Eu iubesc libertatea de a mă putea răzgândi oricând, aşa că vreau CU EGO. Spune-mi, Doamne, câţi au ales ca mine?

– Toţi aleg cu ego, sărmanii oameni.

– Oh, ce uşurare, că nu sunt singurul… Dar de ce, Doamne?

– Fiindcă nu aleg cu inima… Căci adevărata libertate şi fericire o poţi trăi numai FĂRĂ EGO.

Calitatea Divină	Zona corporală	Tip de yoga
Cunoaştere	Cap	Jnana-yoga
Iubire	Piept	Bhakti-yoga
Putere	Abdomen	Karma-yoga

ANCHETĂ ASUPRA EGOULUI