< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
eseu de Răzvan Alexandru Petre
Capitole : Ego-ul spiritual
Sclavii ego-ului
Ego-ul este acelaşi la toţi, doar
Sinele este diferit
Ego-ul a muncit mult pentru acest trup
O mie de oameni se roagă „Dă-mi, Doamne!” şi doar unul, „Facă-se voia Ta!”. Dar de fapt, în o mie de situaţii se face voia Domnului şi într-una singură se îndeplineşte dorinţa omului. Chiar şi în asta specială, numai pentru că dorinţa lui era în armonie cu Universul. Oamenii sunt deseori în contrafază cu Divinitatea, mânaţi de ego...
Minunata tradiţie esoterică a Kabalei a inventat conceptul numit „Pomul vieţii” sau Arborele sefirotic, cu 10 ramuri. Fiindcă trăim în dualitate, să nu vă miraţi că a apărut şi conceptul opus, numit „Pomul morţii” sau Arborele septegotic, cu 7 ramuri. Unde a apărut? Aici.
Arborele sept-egotic semnifică cele 7 (sept) ramuri ale ego-ului:
1. Ego Fizic: „Doar trupul există. Trupul e Dumnezeu şi trebuie slujit.” - MATERIALISM
2. Ego Psihic: „Numai eu am dreptate. Şi pretenţii.” - INDIVIDUALISM
3. Ego Bogat: „Banul e Dumnezeu” - AVERE
4. Ego Dictator: „Cine are puterea e Dumnezeu. Eu sunt Dumnezeu aici.” - PUTERE
5. Ego Artist: „Talentul meu este divin, adoraţi-mă!” - FAIMĂ
6. Ego Intelectual: „Mintea mea e unicul Dumnezeu” - CUNOAŞTERE
7. Ego Spiritual: „Dumnezeu mă iubeşte şi îmi aparţine” - SPIRITUALITATE
ARBORELE SEPTEGOTIC
Ego-ul fizic apare primul, în primele luni de la naştere, când fiinţa ia cunoştinţă de corpul său. Ego-ul psihic apare şi el la copil, ca un efect al relaţiilor umane. Se manifestă exagerat la copiii alintaţi (gen dl. Goe).
Cele două ego-uri de bază formează o unitate primară, având ataşamente şi repulsii. Când ceva nu ne place, se porneşte automat instinctul „luptă sau fugi”, care ne creşte agresivitatea. Când ne gândim că putem pierde ceea ce ne place, acest gând ne trezeşte aceeaşi agresivitate.
Pe parcursul timpului, se dezvoltă şi alte tipuri de ego, mai rafinate, extensii ale ego-ului de bază.
1. Ego-ul Fizic este sediul instinctului de conservare, dar şi al tendinţelor de frică, lăcomie, exces de plăceri senzoriale. E responsabil de ataşarea de posesiunile materiale.
2. Ego-ul Psihic (sau relaţional) se manifestă prin orgoliu (trufie), invidie, patimi, pretenţii, el are mereu dreptate (este deci cel nedreptăţit deseori). Aici apar ataşamente afective de copii, familie, partener de viaţă, etnie etc.
3. Ego-ul Bogatului (şi al oricui gândeşte în această „logică”) se bazează pe ban şi avere ca înlocuitor al lui Dumnezeu pe Pământ. Este cuplat strâns cu ego-ul fizic, materialist.
4. Ego-ul Dictatorului (sau al oricui deţine un dram de putere) se bazează pe forţa brută sau de coerciţie prin alte metode, prin care oamenii devin supuşii săi. Puterea este cel mai tare drog. Şi acesta e înrudit cu ego-ul fizic, bazându-se pe fricile ancestrale ale fiinţei umane.
Prin urmare, ego-urile Fizic, Bogat şi Dictator formează triada materialismului. Mai sus, ego-urile Artist, Intelectual şi Spiritual se leagă de ego-ul Psihic, formând tetrada individualismului.
5. Ego-ul Intelectualului este cel care are încredere numai în gândirea şi cunoaşterea sa, de care este mândru. Orice iese din concepţiile sale nu e acceptat.
6. Ego-ul Artistului este mai fin, dar se hrăneşte cu adulaţia oamenilor, cu faima şi gloria efemere.
7. Ego-ul Spiritual are mai multe forme (a, b, c). Este o extensie mai rafinată a ego-ului Psihic.
a) Dorinţa de evadare din banalitate este dorinţa lui (prin droguri, tehnici psihologice clasice sau tehnologii moderne, şi alte ieşiri inutile din normalitate). De fapt, nu realitatea este palidă, ci ego-ul împroaşcă un fel de ceaţă ce obnubilează conştiinţa, care nu mai simte spontan frumuseţea lumii, aşa cum o făcea în copilărie.
b) Unele percepţii şi trăiri paranormale îi pot deregla pe unii oameni. Iată câteva reflecţii pe acest subiect:
Dacă eşti Dumnezeu şi te crezi om, nu-i niciun pericol. Când vei muri, vei redescoperi Divinitatea din tine, uitată pe durata scufundării în visul vieţii.
Dar dacă eşti om şi te crezi Dumnezeu, eşti în mare pericol să dai în paranoia şi megalomanie.
Dacă eşti Dumnezeu şi te crezi om, nu înseamnă să te mulţumeşti cu limitele tale. Ci să-ţi pui toate capacităţile în slujba Divinităţii interioare, ca Ea să se manifeste cât mai deplin. Şi reciproc, Ea te va ridica din neputinţele tale şi îţi va trezi facultăţi miraculoase.
Dar dacă eşti om şi te crezi Dumnezeu, vei fi pus la punct, la fel cum câinele obraznic ce se crede stăpânul casei şi-o va lua peste bot de la stăpânul adevărat. Iar dacă câinele este din cale-afară de obraznic, va fi izgonit în stradă – asta îl aşteaptă dacă e prost crescut şi arogant...
c) Cei care urmează serios o cale spirituală pot cădea în alte capcane.
Adyashanti spune că a observat că, la unii discipoli, iluminarea aduce cu sine
nu doar fericire, ci şi o inflamare a ego-ului spiritual şi dorinţa aproape
nevrotică să nu mai piardă stările de beatitudine, ceea ce se întâmplă oricum.
Spunea un meditator îndârjit: „Am muncit atât ca să scap de propria mea minte,
iar acum trebuie să suport mintea neveste-mi”.
Atmaji Maharaj ne descoperă din propria sa experienţă şi a altora de la MISA următoarele:
Apărarea cea mai eficientă a diavolului este afirmaţia repetată până devine axiomă: “Nu există demoni!”. Tot aşa, ego-ul îţi repetă de ani de zile acelaşi refren: “Nu există decât mintea. Conştiinţa este doar un produs al ei, care te păcăleşte că ar exista ceva separat numit Spirit sau Sine Divin”.
Toţi oamenii sunt sclavii ego-ului propriu, ceea ce îi face nefericiţi. Nu averile, nu faima, nu puterea, nimic material nu ne poate aduce decât o fericire de scurtă durată. Ego-ul se plictiseşte repede de orice şi nu ne dă odihnă, aşa că suntem mereu nemulţumiţi, în căutarea fericirii. Este logic că nu putem atinge fericirea făcându-i pe plac ego-ului. Orice plăcere îi facem, recompensa este minimă şi dispare repede. Prin urmare, la fel de logic este să căutăm fericirea în cealaltă parte: Spiritul divin pe care îl avem în noi, dar îl neglijăm. Venind din Dumnezeu, Spiritul este însăşi fericirea fără condiţii. Şi atunci, de ce n-o facem?!
Avem nevoie de imbolduri: de lecturi spirituale, de însoţirea cu persoane spirituale, de introspecţie şi autoanaliză, de fapte bune dezinteresate, de autocenzura egoismului din noi, de dorinţă pentru adevăr, bine, frumos. Şi, foarte important, avem nevoie de mărturia directă a unor semeni de-ai noştri care au cunoscut şi alte niveluri ale realităţii în afara celei fizice; oameni care au călătorit cu conştiinţa în ale lumi paralele, care primesc mesaje şi informaţii de la spiritele superioare ce-L slujesc pe Dumnezeu. Convingerea lor ni se va transfera şi nouă şi ne va mobiliza la muncă spirituală. Cu greu putem ieşi singuri din mintea egotică.
Spune maestrul Braco: «Găsirea căii potrivite în viaţă este aşa de dureroasă pentru fiecare deoarece lumea, care a devenit astfel prin voinţa oamenilor, nu oferă nicio confirmare a existenţei lui Dumnezeu şi a prezenţei Sale în viaţa noastră. Însă aceasta este o amăgire a sufletului, iar sursa acestei înşelătorii este spiritul surprinzător de sofisticat al Răului, pe care noi îl hrănim generos cu vibraţiile noastre joase. Cu toate acestea, sufletul care se află în noi nu poate accepta absenţa Luminii.»
Vom fi ajutaţi de forţele celeste care ne simpatizează pentru dorinţa noastră sublimă, conformă cu legea evoluţiei şi Voinţa Divină. De acest ajutor nu trebuie să ne îndoim. Dar este cu totul alt ajutor decât cel invocat de mulţi credincioşi în rugăciunile egotice pe care le repetă inutil. Putem primi numai ce merităm. Cum minunat descria Marius Ghidel „Dumnezeu este o materie magică din care iau naştere evenimentele vieţii noastre”. Nu-L putem păcăli pe Cel Divin.
Până la urmă, ceea ce ne sugerează această sumară clasificare a formelor de ego este că, în fond, există acelaşi ego la toţi oamenii. Ceea ce diferă cu adevărat de la individ la individ şi oferă frumuseţea unicităţii este Sinele fiecăruia. Dumnezeu se manifestă absolut original în fiecare Spirit, El nu se repetă niciodată.
Umorul este, deseori, o privire amuzată în oglindă a slăbiciunilor propriului ego, dar expus la alţii, în mod intenţionat şi exagerat. Nu ai cum face mişto de expresiile originale ale Sinelui. Poţi râde doar de mecanicitatea reacţiilor egotice, aceleaşi la toţi. Sinele este total creativ în tot ce manifestă. În schimb, ego-ul este întotdeauna repetitiv, îşi reproduce şi conservă ceea ce a dobândit de-a lungul timpului în minte.
"Partea frumoasă a egocentricilor este că ei niciodată nu discută despre alţii."
Ego-ul este o construcţie mentală bazată pe memorie, dar încercând să protejeze trupul şi pe sine însuşi, devine autodistructiv. De aceea, spiritualitatea încearcă să-l micşoreze şi chiar să-l elimine într-un fel. Ego-ul este un subprodus al minţii, care acumulat de-a lungul anilor, devine toxic şi trebuie drenat, scos din fiinţa umană. Nu mintea e de vină, nu memoria e de vină, nici măcar ego-ul însuşi nu e de vină. El a apărut, pur şi simplu, în viaţa ta, ca a tuturor semenilor tăi şi trebuie să afli despre el şi pericolele asociate.
Marele pericol este că ego-ul a devenit centrul de greutate al gândurilor tale, magnetizorul emoţiilor tale, manipulatorul şi agentul de influenţă al credinţelor tale. El este acum conducătorul vieţii tale. Şi asta, poate, n-ar fi deranjant dacă, în realitate, tu n-ai avea deja o identitate divină cu un alt scop şi cale de urmat.
Ego-ul este deci un impostor, un fals profet, care nici măcar nu recunoaşte că greşeşte profeţiile. Şi greşeşte mereu. Când începi să înţelegi asta, simţindu-te tot mai aproape de Sinele Divin, devine foarte deranjant. Intolerabil şi dureros. Abia atunci devine posibilă iluminarea sau trezirea spirituală. Când observi cât de periculos este să laşi ego-ul liber. El trebuie încătuşat şi subordonat voinţei Sinelui Divin. Şi abia atunci te vei simţi şi tu liber…
Maestrul Mooji: «Câteodată, să ştii „cum”, e cel mai rău lucru, fiindcă alimentează direct viclenia minţii. Mintea vrea să afle cum să găsească Sinele ca să-şi amintească cum „să ajungă acolo” data viitoare. Dar e un iluzionist viclean ce te distrage de la Sine ca, mai apoi, să te îndrume să găseşti Sinele de la care chiar mintea te-a distras. De fapt, te conduce din ce în ce mai adânc în pădurea amăgirii, căci e un ghid înşelător. Cel care se cunoaşte pe Sine nu e înşelat de toate acestea, ci rămâne fără efort în propria sa perfecţiune nesfârşită.»
Poate că unii dintre cititori ştiu să cânte la un intrument muzical. Oricum, cei mai mulţi ştiu să folosească tastatura de la computer. Iar cei care pot scrie fără să se uite la taste nu diferă de un instrumentist. Tuturora mă voi adresa acum.
Închideţi ochii şi gândiţi-vă că vreţi să scrieţi la tastatură nişte versuri cunoscute sau ce auziţi la radio sau un text aleatoriu ce vă trece prin minte. Veţi avea, probabil, pe ecranul mental tastatura interioară ca un dreptunghi neclar. Din acesta vor răsări literele de la locul lor precis şi în ordinea necesară, într-un ritm alert. Aceasta înseamnă că aţi interiorizat mental tastatura şi tot procesul scrierii rapide la computer este de fapt un proces mental. Când treceţi la tastatura fizică, degetele doar urmăresc comenzile cerebrale. Acelaşi lucru se întâmplă cu claviatura interioară a pianului sau modul fizic de operare a altor instrumente.
Iată cât de important este antrenamentul pentru a interioriza comenzile necesare operării unui instrument sau tastatură de computer. Savanţii îl explică azi prin „neuroplasticitatea creierului” sau cum se bătătoresc anumite căi dintre neuroni pe măsură ce operaţia se repetă.
La fel se petrece cu orice gând sau comportament repetat de multe ori, care devine obişnuinţă. Obişnuinţele de gândire devin prejudecăţi cu mare uşurinţă. De asemenea, când un eveniment este însoţit de o emoţie intensă, el ne marchează puternic. Deci repetiţia şi emoţia sunt factorii principali ai unei înregistrări în memorie.
Ego-ul este un grupaj de idei, emoţii, comportamente bine înrădăcinate în minte.
El nu renunţă uşor la poziţia sa. În fond, toată construcţia personalităţii este în mare măsură şi opera sa de o viaţă. Desigur, a contribuit şi Spiritul, dar ego-ul nu îşi dă seama de asta. El o ţine pe-a lui, că a muncit de i-au sărit capacele pentru acest corp şi nu va renunţa la el.
Un ego spiritual trebuie convins că trebuie să renunţe la el însuşi, ca ofrandă adusă lui Dumnezeu. Să se abandoneze, măcar deziderativ la început. Fie ca trupul să fie cedat drept instrument pentru voinţa divină! Aşa îţi elevezi conştiinţa, urcând spre locul de întâlnire unde va coborî şi Dumnezeu.
Răzvan A. Petre
24 ianuarie 2020