Basmul nr.2
Basmul
nr.3< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
Basmul nr.1
Basmul nr.2
Basmul
nr.3
Iată o poveste despre acest Joc cosmic. Dar nu uitaţi că e doar un basm, bine ?!
A fost odată ca niciodată… Mai bine zis, a fost niciodată… această Fiire, care era în-toate-părţile şi în-toate-clipele, în-tot-locul şi în-tot-timpul. Peste-tot. Peste-tot. Peste-tot.
Se întindea în tot spaţiul şi tot timpul. Ceva realmente imens. Atât de mare, că nu mai încăpea nimic altceva. Dacă mergeai până la capăt, acolo dădeai de şi mai mult din Ea. Umplea totul până la refuz.
Şi era în regulă aşa, doar că… ia, pune-te în locul Ei!
N-ai cu cine să-ţi petreci timpul. N-ai cu cine să stai la o şuetă. N-ai unde să te duci, fiindcă eşti deja acolo. Nu te poţi juca cu cineva, fiindcă tu eşti şi celălalt. Când şi unde te învârţi, dai numai peste tine… Nu-i prea interesant... Deci ce-ar fi de făcut?
Nu prea are sens ca această Fiire să fi creat nişte mici figurine doar ca să le pună să vorbească una cu alta şi să mişte câte ceva. Nicidecum! Trebuia altceva... Ea nu vrea doar să făurească nişte personaje imaginare şi să se prefacă că s-ar petrece cu adevărat ceva, cum se joacă copiii cu omuleţii din plastic sau cu păpuşelele. Treaba asta nu funcţionează la modul serios. Şi atunci, ce-i de făcut?...
Păi, ar mai fi o posibilitate.
Această Fiire este extraordinar de întinsă. Nu se poate imagina ceva mai expansionat decât total expansionat. Natura Peste-totului este spaţiul pur. Nu mai există nimic altceva aici, ci doar spaţiu.
Atunci, ar mai putea crea un alt Pestetot. Asta n-ar fi o problemă, fiindcă două spaţii goale pot ocupa acelaşi spaţiu, nu-i aşa?! Nu se opune nimic, nimeni nu se va ciocni de altcineva.
Dar de ce să se oprească doar la două?! De ce să nu creeze un număr infinit de Pestetot-uri?!
Aa, uite acum, aşa da…!!!
Ei bine, oricare dintre aceste Pestetot-uri se poate contracta într-o anumită formă, într-un ceva. Ceea ce nu-i o problemă când fiecare Pestetot îşi vede de treaba lui şi veghează ca şi celelalte Pestetot-uri să-şi vadă de treaba lor. *
Iar când sunt miliarde de miliarde de Pestetot-uri, ele pot face cu schimbul. Dacă ai nevoie de puţină odihnă, te expansionezi la loc Peste-tot.
Iar când vrei iar puţin amuzament, doar te contracţi în ceva-undeva. Şi ştii ce? Acum poţi petrece pe cinste. Poţi face tot felul de chestii. Poţi să dansezi, poţi să te lupţi, poţi să faci dragoste, poţi să mergi la război, poţi cânta în cor, poţi explora diferite chestii în-toate-părţile şi în-toate-vremurile.
Tocmai din acest motiv, experimentarea formei, a identificării cu fiinţa umană este atât de intensă: pentru că nu eşti doar o păpuşică de jucărie. Tu eşti însuşi Infinitul, Supremul, Dumnezeul Tată, care se joacă de-a omul la modul serios. E o experienţă foarte convingătoare. Şi asta se întâmplă cu fiecare dintre noi.
Din cauza asta oamenii pot fi atât de enervanţi. Ei nu sunt un fel de mică creatură automată, întoarsă cu cheiţa să te deranjeze cumva. Nu, ci vine însuşi Dumnezeu sub forma unei persoane care te incomodează. Şi poate fi extrem de agasantă, fiindcă îşi joacă rolul perfect, ca un actor de mare talent.
Totul e perfect. Întâi apare o punere la cale, iar apoi o scăpare, pe urmă iar o provocare şi din nou o uşurare. Dar nimic nu e vătămat, nimic nu se pierde…
În final, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa – o descriere poetică a ceva ce nu poate fi înţeles. Dar măcar ne dă senzaţia că, poate, nu-i nimic greşit în tot ce se petrece aici…
< Sus >
* În articolul „Haosul, Dumnezeu şi Creaţia”, capitolul „Spiritele nu sunt create de Dumnezeu?” misticul american Shelly Trimmer oferă o descriere similară Peste-toturilor.
«Când există un număr de fiinţe în haos, se produce automat ordine!» Este ordinea automat creată în Absolut, ce poate fi descrisă ca un calm perpetuu, un fel de „aurea mediocritas” (aurita cale de mijloc), fără extazuri, dar şi fără căderi deprimante.
În cartea „An Infinity of Gods”, Shelly Trimmer relatează viziunea sa mistică, inspirată de unele tradiţii spirituale şi propriile trăiri. El menţionează şi celălalt tip de ordine, produsă de Dumnezeu în visul Creaţiei. Aceasta dă naştere unei imense fericiri mistice, dacă este atinsă. Fiecare Spirit absolut se angrenează în acest Joc cosmic şi are propria evoluţie către Marea Fericire, care e culmea visului Creaţiei.
Se pare că Spiritul, ieşind din haos, intră debalansat în Joc, dar cu timpul se echilibrează şi astfel se ridică în rang, putere şi fericire. Fiecare nivel atins este şi mai beatific decât cel anterior, şi tot aşa, fără capăt, o fericire tot mai mare, şi mai mare, şi mai mare… fericirea nu te lasă să te plictiseşti niciodată în visul Creaţiei.
Shelly lega ideea acestei echilibrări în fiinţa umană de Sushumna nadi, canalul central, pe unde se poate ridica Kundalini, ca să ofere suprema realizare yoghinului. Celelalte două canale laterale, Ida şi Pingala reprezintă starea de vis, imaginaţia şi astralul (semi-vis), respectiv starea de veghe şi fizicul, ambele reprezentând lumea duală cu fenomenele ei yin-yang. Ele produc dezechilibre, pentru a le echilibra ulterior, într-o mişcare circulară continuă.
Conştiinţa umană trece zilnic prin Sushumna, fără să ne dăm seama, dar numai durate scurte. Idealul yoghin este să rămână conştient şi perioade îndelungate în acest canal central şi perfect echilibrat, mergând pe „calea sfântului”. Experienţele trăite pe fiecare chakră prin Sushumna sunt extraordinare, mistice şi diferite. Sushumna oferă perspectiva pe care o are Dumnezeu pe fiecare plan de existenţă. În Sushumna eşti ca într-un editor video, poţi merge înainte şi înapoi pe linia temporală după cum doreşti.
Dar transcendenţa iese din domeniul celor trei canale.
Luaţi-o şi pe asta ca pe o poveste frumoasă, un alt basm despre Fiire, la care am mai adăugat şi eu, pe ici, pe colo, că ăsta-i dreptul povestitorului…
< Sus >
Acum, desigur, auzind de Marea Fericire mistică posibilă în visul Creaţiei, ne putem pune întrebarea logică: cum să existe o iubire „artificială” mai mare decât iubirea reală, absolută?! Ar fi ca şi cum programatorul unui joc video ar inventa un personaj-programator mai inteligent decât el însuşi...
De fapt, oamenii au inventat deja asta: Inteligenţa Artificială (AI) a întrecut-o pe cea umană, cea naturală, în domenii restrânse, prestabilite de om. Inteligenţa Artificială nu există decât în pereche cu computerele, internetul şi electricitatea – care nu fac parte din ea, dar îi sunt indispensabile. Tot cam aşa e şi cu Iubirea Artificială (AL), care poate depăşi iubirea absolută, singura reală – cu condiţia să existe un receptor sensibil la ea. Deci Iubirea Artificială nu există în sine, ci numai în pereche cu entitatea care o simte ca fiind altceva decât propria fiinţă.
Prin urmare, Absolutul-Creator îşi face un avatar în Jocul cosmic inventat de El, pe care îl numeşte Dumnezeu. De ce nu?! Absolutul programează creatura să fie atrasă mai mult de Fericirea creată în Joc decât de calmul Vidului creator. E posibil, ba chiar probabil.
Poate că aşa se explică de ce unii iluminaţi preferă să revină la relaţia cu Dumnezeul personal (vezi studiul lui Jeffrey Martin). Aşa a făcut celebrul Ramakrishna. După ce a cunoscut Absolutul impersonal, s-a întors la relaţia copil-părinte cu Zeiţa Kali. De ce? Fiindcă fericirea personală poate fi mai irezistibilă decât liniştea impersonală. Cel puţin, în unele cazuri. În fond, e acelaşi Dumnezeu în două ipostaze: cel creat şi cel creator. Şi oricum, orice persoană sincer religioasă va fi puternic atrasă de Persoana Divină şi mai puţin de Vidul impersonal.
Îl putem înţelege pe Creator. Pozele pe care ni le punem pe Instagram sunt întotdeauna mai frumoase decât arătăm în realitate, nu?! Iar Absolutul chiar ştie să se înfăţişeze creaturii şi într-un mod irezistibil de cald şi iubitor. Nu există nicio forţă mai mare decât Iubirea. N-aţi văzut ce nebunii sunt în stare oamenii să facă când se îndrăgostesc ?! Chiar nu-i de glumă cu dragostea...
Dar şi treaba asta cu cele două faţete ale lui Dumnezeu, impersonal şi personal, este un alt basm dualist. Nondualismul spune că nu există decât Unul fără secund, iar orice altceva este o iluzie, o ficţiune, un vis. Care vis este totuna cu visătorul, nu separat de El...
Răzvan A. Petre
7 iunie 2024
< Sus >
La categoria BASME, mai adaug unul:
Tot ceea ce există este Absolutul/vidul, care nu poate fi numit, atins, văzut, însă doar El existând. Este vidul infinit. Şi este, în acelaşi timp, Plinătate infinită. Vidul plin, nimicul totului, eterna Absenţă, în care domneşte eterna Prezenţă.
Vidul este NEMIŞCARE infinită. Nimic nu se mişcă, nimic nu vibrează, nu este nici lumină, nici întuneric... încă. Şi Nemişcatul, această infinită Plinătate, se odihneşte în El însuşi. «Când pătruns de sine însuşi/Odihnea cel nepătruns», spunea Eminescu, amintind de elementele: Vidul (Nepătrunsul), plinătatea (pătrunsul) şi odihna...
Dacă tot este Basm... Acolo unde Eminescu vede un punct ce se naşte din haos, de AICI se mai vede o posibilitate, neatribuind un punct, ci... visul. Ca o comparaţie, când un om stă nemişcat forţat şi se odihneşte, automat va începe somnul. Un corp privat de somn va muri.
Încheind comparaţia, datorită celui de-al treilea element, "odihna", începe visarea... fără cauză şi fără niciun efect, din SINE însuşi, din odihnă. Şi, într-unul din multiplele-i vise, apare MIŞCAREA, apoi manifestarea viului vieţii în miliardele-i de forme.
Deci mişcarea aparţine iluziei/visului. Bine, bine, dar cum a apărut, din ce?
Păi, acest PESTE TOT, aceasta plinătate, este o echilibrare perfectă a totului în tot, Nemişcarea existând când două forţe opuse sunt egale şi de sens opus. Deşi forţele există, momentul este ZERO, adică nu se întâmplă NIMIC, fiindcă totul e perfect echilibrat, într-o nemişcare totală.
Deci TOTUL este perfect echilibrat şi, aşa cum am arătat, Vidul nu este vid, ci este plin. Plin, dar total echilibrat, adică TOTUL există deja, dar nu a fost deranjat, astfel că Nimic încă nu se întâmplă şi totul este Nemişcare.
Ok.
În vis apare Mişcarea şi în vis Totul se dezechilibrează. În visul formei, Nonforma se caută pe ea însăşi, ca o încercare veşnică de echilibru infinit. Ceea ce nu reuşeşte, şi exact ăsta este farmecul iluziei, plină cu de toate. Există VIAŢA eternă, din care totul se adapă, răsare ca efemeritate şi se stinge în Viul Vieţii infinite.
Se poate oare găsi Nemişcatul, Vidul, echilibrul perfect, Nimicul? Nu... şi nicidecum în vis. Dar când visarea încetează, TOTUL este deja Nemişcare/Vid.
Basmele Nonduale ne indică să luăm totul ca pe o joacă fără jucători, să lăsăm bucuria să fie, căci totul este mereu cum trebuie să fie, să renunţăm la identificarea cu un personaj, cu o formă sau cu orice, lăsând joaca să continue şi lăsând visele să fie vise, poveştile să fie poveşti. Nimic rău/bun în asta, ci doar un sublim inexplicabil, care, fie că personajul îl aprobă, fie că nu, EL este.
Laura Averchi, 10 iunie 2024