Ascultaţi mesajul în limba croată, cu traducerea în româneşte derulându-se pe ecran (am încorporat videoclipul la sfârşitul acestui articol). Am transcris mesajul şi îl public mai jos pentru studiu (traducerea provine din varianta în engleză şi este oferită de echipa "Romanian - Braco TV").
Răzvan-Alexandru Petre
Muzica oficială a transmisiei energetice a Maestrului Braco
[Inspiraţii oferite lui Braco de Spiritele Superioare]
* * *
Scopul principal al artei nu este să distreze sau să surprindă, ci să deschidă sursa creativităţii în sufletele omeneşti. Dacă o piesă de artă nu reuşeşte să facă acest lucru, nu este deloc artă, ci un fals meşteşugit. O piesă de artă trebuie să transmită senzaţia de prezenţă a Cerului în viaţa umană. Sufletul nu va rămâne indiferent la acest impuls. Şi izvoarele oportunităţilor sale nefolosite încep să pulseze în el. Căutaţi-L pe Domnul în mijlocul vieţii şi găsiţi-L aşa cum au făcut Rubliov, Dionisius, Bach, Mozart; simţiţi prezenţa constantă a lui Dumnezeu în toate, iar piesa voastră de artă va impresiona puternic sufletele, chiar şi cu secole mai târziu. Treburile lumeşti nu înseamnă nimic în comparaţie cu lucrarea sufletului omenesc. Aceste treburi materiale, axate pe satisfacerea nevoilor trupului, nu aduc bucurie Domnului. Însă lucrarea sufletului, care este întruchipată pe hârtie, pânză sau în armonii muzicale, este cea mai bună lucrare pe care omul o poate oferi Tatălui său Ceresc, deoarece creează aşa cum face El. Iată o parabolă despre asta.
Un producător de cereale a luat în râs un artist: „Eu fac o muncă reală, spre deosebire de mâzgăleala ta inutilă pe pânză. Nimeni nu poate mânca asta!" Domnul s-a uitat cu regret la producătorul de cereale: pâinea lui cea de toate zilele era doar un spic de cereale. Însă pentru artist, ea era dorinţa sa agonizantă de a oferi recunoştinţă Creatorului prin arta lui pentru frumuseţea pe care o putea vedea în jurul său în lume.
Arta reprezintă un model al lumii pe care o poate îmbunătăţi, dacă sufletele umane doresc să-l pună în aplicare pe Pământ. Altminteri, la ce bun mai este creativitatea artistică? Punând în lumină latura întunecată a vieţii prin talentul său, artistul determină astfel în privitor o artă de semn opus: pornind de la contrariu, privitorul trebuie să creeze în el însuşi un model al unei lumi sănătoase, pline de Lumină. Dacă acest lucru nu se întâmplă, înseamnă că artistul fie nu este suficient de priceput, fie nu e conştient care este adevăratul scop al artei.
Genurile artistice ar trebui să devină mai degrabă atribute ale sufletului decât ale minţii. Să încercăm să descriem cum este posibil acest lucru, prin câteva exemple din pictură:
Peisajul reprezintă admirarea lumii înconjurătoare, făcută de Creator cu iubire şi răbdare.
Natura statică reprezintă admirarea obiectelor şi a combinaţiilor acestora. Lucrurile create de Dumnezeu şi de om trebuie să devină elementele naturii statice: o astfel de combinaţie îşi va găsi mai degrabă locul ei în suflet, decât o lucrare creată numai de om. Căci relaţia dintre Creator şi creaţia Sa este mai evidentă în natura statică compusă din elemente „naturale” şi artificiale, iar relaţia cu Domnul încălzeşte întotdeauna sufletul.
Portretul este un fel de test decisiv pentru om: aici, el trebuie să-şi prezinte esenţa sufletului – cât de multă Lumină a Domnului este în el.
Arta ce reflectă viaţa reală – reprezentată prin scene descriptive în pictură, piese de teatru în arta dramatică, multe forme, ce descriu evenimentele în desfăşurarea lor dinamică în literatură – este foarte anevoioasă, probabil cel mai dificil de realizat. Cum să prezinţi un model ideal al lumii fără a da lecţii şi instrucţiuni, fără a face morală şi a controla?! La urma urmei, scopul artei, repet, este crearea unui model sănătos al lumii în inima şi mintea privitorului. Acest model ar trebui să apară întâi în sufletul şi mintea artistului, depinzând de gradul său de îndemânare dacă modelul va fi reprodus cu succes în privitor.
Modalităţile de a obţine efectul dorit pot să difere. Dar dacă artistul însuşi îşi imaginează în mod clar o lume sănătoasă, strălucitoare şi spirituală luminată de Dumnezeu, doar un singur lucru este necesar: să pună acea formă-gând ca temelie pentru piesa de artă ce se creează. Fie imaginea unei asemenea stări „ideale” a lumii, fie un dor adânc şi devastator după ea poate recrea în spectator acea formă-gând aflată la baza operei de artă. Şi dacă această formă-gând apare în mintea mai multor spectatori, probabil, ea va fi pusă în aplicare pe parcursul timpului.
Arta înseamnă crearea armoniei. Doar artiştii care primesc inspiraţie de la sufletul lor, care îşi aminteşte lumea din care a fost emanat, sunt capabili să facă acest lucru.
O piesă de artă veritabilă conectează această lume cu o alta, al cărei nume este armonia. Practic, nu mai există astfel de artişti: există unii maeştri, dar oamenii nu mai înţeleg că poţi crea o piesă de artă doar dedicându-ţi viaţa pentru asta. Oamenii o spun adesea cu voce tare, dar nu o fac în realitate. Sufletul, care îşi aminteşte lumea armoniei şi încearcă să o conecteze cu lumea pământească, îşi cheltuie energia pentru implementarea acestei idei. Şi de aceea un adevărat artist îşi scurtează viaţa exercitându-şi talentul. Dar asta îl face fericit, căci acesta este motivul întrupării sale pe Pământ.
Arta pe care o numim nouă nu este deloc artă, ci o boală a copilăriei sufletelor. Bolile copilăriei vin şi se duc fără a lăsa urme şi este ciudat că noi preţuim o astfel de artă în muzeele noastre, în loc să refuzăm să ne intereseze promisiunile satanice. De îndată ce această colecţie de tentative omeneşti de a crea ceva nemaivăzut va dispărea de pe lume, poate că va apărea recunoaşterea instantanee a autenticului, împreună cu acceptarea sa ca piesă de artă. Iată o parabolă cu privire la asta.
Domnul îi spuse unui artist care nu I-a dat nimic, deşi se lăuda că El îi conduce mâna: „Este foarte simplu să stabilim dacă este adevărat sau nu. Dacă Eu ţi-aş fi condus mâna, asta nu ar arăta ca un amestec haotic de pete de culoare şi fără niciun sens. Sunt atât de rezonabil încât nu transmit enigme fără sens, ci o enigmă de alt gen: cum de a fost posibil să-ţi vină în minte această combinaţie armonioasă de culori şi forme care să le stârnească altora lacrimi de bucurie?"
Misiunea artistului ar trebui să fie stabilită în felul următor: încearcă să conectezi efemerul cu eternul în arta ta, caută eternul în efemer. Cum ar arăta asta în practică? Iată un tablou imaginar. Imaginează-ţi un deşert – unul nesfârşit, arid, sufocant, unde se pare că nu există viaţă. Şi apare un fir de iarbă pe nisip. El este ilustrat ca şi cum soarele rămâne întotdeauna pe fir. Să fie culori care să aducă aminte sufletului de lumea din care a venit. Un fir de iarbă încălzit la soare este un simbol al vieţii, ştiind că viaţa sa este dominată de soare. Şi acel soare este Domnul, iar El are, de asemenea, nevoie de dragoste, pe care un fir de iarbă o dă soarelui în mijlocul deşertului lipsit de viaţă.
O piesă de artă trebuie să fie clară sufletului, altfel el nu o va înţelege. Tendinţele artistice, genurile, stilurile şi diferitele clasificări sunt doar capcane pentru minte. Însă sufletul are nevoie de Lumina radiată de lucrarea artistului. Sufletul reacţionează la Lumină, pentru că doar autenticul îl atinge. Este puţin probabil ca sufletul să admire falsurile: de regulă, sufletul rămâne tăcut, cu excepţia cazului în care el este acoperit de Întunericul veşnic. Sufletul poate fi atins de ceva care corespunde impulsului luminos originar aflat în adâncul său. Pentru Domnul, originile omului reprezintă esenţa, iar sarcina unui artist este să le exprime în lucrarea sa. Adică, el trebuie să gândească aşa cum gândeşte Domnul. Dar sufletul ar trebui să rămână neschimbat de astfel de gânduri. Cum este posibil să-l protejăm într-o lume plină de înşelări satanice? Toţi oamenii îşi caută propria cale şi toate sunt frumoase, căci au fost urmărite prin efortul spiritului înălţat către Lumina Domnului. Iată o parabolă referitoare la asta.
Fără să îşi dea seama, un artist a pictat chipul Domnului. „De acum înainte”, îi spuse Domnul, „te voi ajuta să ilustrezi nu doar ceea ce vezi în jurul tău, ci şi Lumea Cerească”. „Nu ştiu cum arată”, artistul răspunse confuz. „Cum pot zugrăvi ceva ce nu am văzut niciodată?” „Atunci cum ai pictat imaginea Mea?” „Nu ştiu”, răspunse artistul. „Nu tu ai fost cel care a pictat”, îi răspunse Domnul, „ci sufletul tău, care ţi-a condus mâna. El ştie totul, pentru că face parte din Mine. Prin urmare, nu-ţi fie teamă de nimic, căci sufletul tău este acum conştient de Lumea Cerească şi îţi va ajuta mâna să o ilustreze pe pânză.”
Arta este similară cu crearea lumii, iar similaritatea inspiră şi sufletul artistului. Similaritatea nu înseamnă ceva secundar. În acest caz, omul a atins apogeul abilităţilor sale creatoare. Dar este necesar să creeze doar ceea ce sufletul este gata să infuzeze pe deplin cu Lumina sa. Aşadar, are sens să creeze o imagine a armoniei celeste, altminteri artistul va deveni sinucigaş, deoarece crearea de Întuneric îi ucide sufletul...
Perfecţiunea reprezintă pentru suflet o anumită măsură a frumuseţii, pe care el o vede ca pe ceva absolut, imuabil şi definitiv. Vorbim despre frumuseţe: şi asta înseamnă ea. O astfel de perfecţiune poate deveni sursa de inspiraţie pentru oamenii cu adevărat creativi. Dar pentru aceia care nu au inspiraţie, aceeaşi perfecţiune are un efect diferit: furie şi deznădejde.
Am denumit arta „nouă” ca fiind o neînţelegere de către artist a chemării sale. Acei creatori pricepuţi de picturi şi piese muzicale, pe care îi numim geniile noii ere, nu conduc sufletul uman către Lumina Domnului, ci dimpotrivă, îl scufundă într-un val de vibraţii pur telurice. Chiar dacă Soarele străluceşte în lucrările lor, el rămâne doar un obiect ceresc, nu un simbol al unui început creator şi dătător de viaţă. Soarele este creuzetul distrugerii a tot ceea nu se cuvine, care stânjeneşte Existenţa, însă artiştii au făcut din soare doar o parte din peisaj. Ei nu au perceput acel simbol al distrugerii Răului şi al apariţiei unui alt început, unul bun, care este soarele.
Arta ar trebui să devină o continuă încercare atât pentru artist, cât şi pentru privitor, de a scăpa tot mai mult din sfera lumii vizibile, perceptibile, către alte orizonturi, către o senzaţie clară, dacă nu chiar de înţelegerea acestei lumi, care este mult mai maiestuoasă, impresionantă şi armonioasă. Lumea care se arată prin realităţile pământeşti ar trebui să fie mai degrabă una vibrantă, decât un simbol oarecare sau o idee.
Cine dintre artiştii din trecut a reuşit să realizeze acest lucru? Bach a reuşit. Un Cer vibrant cânta în muzica sa. Şi muzica altor compozitori oglindeşte Cerul, ceea ce este bine. Artiştii care reuşesc să simtă Cerul sunt făpturi unice. Hieronymus Bosch a fost, într-un anumit sens, reprezentarea lui Dumnezeu în lume: iată cât de extraordinar poate fi personificat procesul de creaţie a unor forme absolute! Michelangelo Buonarroti a ştiut să reprezinte Cerul. Actul creaţiei a fost simţit în mod clar prin figurile sale, ieşind din piatră uneori în mod straniu. El ştia cum să exprime uimirea recunoaşterii lumii pământeşti prin chipuri. De parcă acestea tocmai ar fi ieşit din Rai şi ar fi văzut dintr-o dată Pământul. Leonardo da Vinci a fost capabil să reprezinte Cerul în aşa fel încât a fost perceput ca o lume a armoniei. El a reuşit să învăluie cu un aer misterios peisaje terestre ce parcă ar fi coborât din Cer. Čiurlionis căuta Raiul pe Pământ, iar unele dintre eforturile sale au avut succes: el a trăit la graniţa fluctuantă dintre două lumi interdependente, atât în muzică, cât şi în pictură. Rockwell Kent a reuşit să aducă Raiul în gravura cu o anumită tuşă. Era ceea ce căuta sufletul şi, uneori, instrumentul din mână s-a supus ordinelor sale...
Arta ar trebui să caute Cerul şi să atragă sufletul mai aproape de el, să-l facă să îşi întindă aripile, de care a uitat. Altminteri, pentru ce am avea nevoie de artă?!
Natura umană are nevoie de o sursă de inspiraţie. Şi pentru ca arta să ajungă la suflet, este necesar să-i găsim sursa mai degrabă în Cer, decât pe Pământ...
* * *
< Sus >
Răzvan A. Petre
23 februarie 2023