CAINTA SI SMERENIE

Căinţa şi smerenia sunt cele 2 faţete ale aceleiaşi monede. Căinţa este aspectul activ, dinamic, iar smerenia, cel pasiv, răbdător. Căinţa este un foc intens care ne arde rapid impurităţile sufletului. Smerenia este liniştea de după furtună, pacea sufletului, bucuria de a trăi.

Credinciosului oricărei religii i se trezesc uneori aceste două sentimente înălţătoare. Dar numai în creştinism căinţa şi smerenia sunt valorizate în mod explicit şi programatic. Ele nu sunt doar "virtuţi", ci mai degrabă "daruri" spirituale, atunci când sunt apreciate şi înţelese.

Orice om, când suferă, se căieşte în mod instinctiv, dar omul obişnuit caută să scape cât mai repede de acest sentiment stânjenitor şi să revină la "normal". "Eu sunt un om bun, nu am făcut rău nimănui, pentru ce să-mi pun cenuşă în cap şi să mă umilesc în faţa altuia?", zice omul în sinea sa. El nu înţelege că adevărata căinţă şi smerenie sunt daruri nepreţuite, pentru care ar trebui să fim recunoscători. Fără ele, inima noastră rămâne "împietrită" la chemarea Divinului.

Atunci când sufletul simte intuitiv măreţia, bogăţia şi frumuseţea Împărăţiei Cerurilor, atunci sufletul îşi simte micimea, murdăria, neputinţa de a se asemui cu Soarele pur şi luminos. Căinţa apare atunci spontan, este dorinţa de înălţare mai presus de condiţia umană actuală, frustrant de limitată şi imposibil de depăşit.

Nu îi putem impune Divinităţii dorinţa noastră de evoluţie, ci trebuie să ne-o câştigăm pas cu pas. Dumnezeu ne ajută mereu, dar trebuie ca şi noi să ne străduim a ne ridica. Asta cere timp şi efort, nimic nu se poate obţine peste noapte. Smerenia urmează firesc căinţei, este umilinţa răbdătoare în faţa iubirii eterne a lui Dumnezeu. Întrezărim Creaţia Sa minunată şi Îi mulţumim că nu mai suntem în întunericul minţii şi împietrirea inimii de dinainte. Smerenia este mereu însoţită de speranţa în ceva mai bun ce va să apară, dar şi împăcarea cu cele neplăcute ce trebuie să dea rod, ştiind că vom fi feriţi de ceea ce este cel mai rău. Smerenia este starea obişnuită şi definitorie a Sfântului.

Căinţa şi smerenia sunt promisiuni şi semne că evoluăm spiritual, că ne purificăm şi ne iluminăm, apropiindu-ne zi de zi de Sfinţenia lui Dumnezeu. Când ele se trezesc în noi, este un eveniment spiritual, umplându-ne pieptul de energie şi mulţumire divină. Sunt lacrimi de bucurie, de recunoştinţă adresată Divinităţii, de iertare a semenilor. Smerenia nu înseamnă umilire făţişă în faţa oamenilor, ci sentimentul de pace, seninătate, lipsă de teamă, înţelegerea instinctivă a ordinii naturale perfecte a lucrurilor.

O rugăciune, dacă este adevărată, ne trezeşte în suflet căinţa. Altfel, este o meditaţie. Sau, în cazul obişnuit, este doar o petiţie adresată "Şefului Lumii". Rugarea nu e rugăciune. Rugarea poate primi un refuz, dar rugăciunea cuprinde imediat răspunsul binecuvântat.

Cât de nefericiţi şi necugetaţi sunt cei care, în miezul suferinţelor, nu se bucură de căinţă şi smerenie, ci se împietresc şi mai tare, lovind în jur, din disperare! Ei pierd ocazia specială de a se purifica şi apropia de Divinitate.

Jelirea publică poate împiedica apariţia căinţei. Lacrimile căinţei au alt gust decât cele ale jelirii. Plângerea de milă cerşeşte compasiunea semenilor şi este o risipire a energiei psihice. Căinţa obţine Graţia Divină, ne înalţă, ne linişteşte, ne aduce înţelepciune.

"Nu fura, nu omorî!" sunt poruncile de început, dar morala are multe trepte, nenumărate, tot mai subtile. Purificarea morală NU este o chestiune secundară, de timp liber sau o simplă teoretizare şi reglementare socială convenţională. Progresul moral echivalează cu evoluţia spirituală. Morala este terenul de luptă al spiritului, viaţa sau moartea întru Dumnezeu. Arme imparabile ale "războinicului luminii" sunt căinţa si smerenia...

În încheiere, două rugăciuni atribuite marelui duhovnic şi exorcist, preotul Ilarion Argatu (1913-1999). Prima este o mostră de căinţă, iar a doua un exemplu de smerenie şi mulţumire adusă Divinităţii.

"Iartă-mă, Doamne:
- pentru tot ce puteam să văd şi nu am văzut!
- pentru tot ce puteam să aud şi nu am auzit!
- pentru tot ce puteam să simt şi nu am simţit!
- pentru tot ce aş fi putut să înţeleg şi nu am înţeles!
- pentru tot ce puteam să conştientizez şi nu am conştientizat!
- pentru iertarea pe care aş fi putut să o dau şi nu am dat-o!
- pentru bucuria pe care aş fi putut să o trăiesc şi nu am trăit-o!
- pentru Lumina pe care aş fi putut să o primesc şi nu am primit-o!
- pentru viaţa pe care aş fi putut să o ocrotesc şi nu am ocrotit-o!
- pentru visele pe care mi le-aş fi putut împlini şi nu le-am împlinit!
- pentru necunoscutul în care aş fi putut să păşesc şi, din teamă, nu am îndrăznit să păşesc!
- pentru iubirea pe care aş fi putut să o exprim şi nu am exprimat-o!
- pentru tot ce puteam să creez bun şi frumos şi nu am creat pentru gloria Ta, Doamne, şi a Împărăţiei Tale Divine!

Pentru tot ce ştiu şi nu ştiu că am greşit, pe Tine, Doamne, care eşti Mila şi Iubirea infinită, Te rog, iartă-mă şi mă îmbracă cu nesfârşita Ta Iubire şi Lumină!

Îţi mulţumesc, Doamne:
- pentru toată frumuseţea pe care am văzut-o izvorând din Tine!
- pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!
- pentru tot ce am simţit bun şi minunat în viaţa mea!
- pentru tot ce, prin harul Tău, am înţeles!
- pentru lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu!
- pentru iertarea pe care dăruind-o, am dobândit pace!
- pentru bucuria fiecărei clipe trăite în Tine, Doamne!
- pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogăţit fiinţa!
- pentru viaţa mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existenţei!
- pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine!
- pentru necunoscutul în care am păşit plin de curaj, regăsindu-Te!
- pentru iubirea copleşitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă!
- pentru tot ce am creat prin Tine bun şi frumos, aducând cu umilinţă laudă Împărăţiei Tale divine!

CĂINŢĂ ŞI SMERENIE