< Înapoi la Pagina Răzvan Petre
de Răzvan-Alexandru Petre
DUALITATEA, care e contestată prin cuvântul non-dualitate, se referă la împărţirea între eu şi restul lumii. Astea sunt cele două părţi aflate în conflict. Când eul dispare, dispare conflictul şi dualitatea, rămânând non-dualitatea sau unimea.
Odată cu eul, apare şi dualitatea „aici-acolo”. Eul se simte ca o entitate ce rătăceşte în acest spaţiu imens numit lumea, căutându-şi locul, căminul. Şi nu-l poate găsi nicăieri, pentru că îl caută „acolo”, mereu în altă parte, care-i diferită de „aici”, desigur. Umblă mereu pe o falsă cale, fiindcă „acolo” e o iluzie. Uneori ia forma unei alte persoane, unui obiect special, unei poziţii sociale, unei realizări spectaculoase, unei senzaţii delicioase etc., care îi promite căutătorului fericirea: „Ia-mă, cuprinde-mă, găseşte-mă şi te voi face fericit!”, îi şopteşte hipnotic fata-morgana.
Dar nu are cum să atingă mult-dorita împlinire. Uneori are impresia că a găsit-o, dar senzaţia de împlinire nu durează mult timp; fusese doar o capcană. Şi căutarea reîncepe. Eul se simte mai mereu nemulţumit, golit de ceva şi îşi caută împlinirea, desăvârşirea.
Oare de ce este golit eul? Eul este golit de... realitate, pur şi simplu, fiindcă el nu există de fapt. Este o falsă entitate care se crede reală. Şi se teme de moarte, tocmai fiindcă simte clar că poate dispărea. Căci numai ceea ce este real nu poate dispărea niciodată şi nu se teme de moarte.
Şi ce este real? Există şi ceva real, desigur, dar se poate apercepe numai când dispare falsul care-l acoperă. Realul nu se poate descrie, decât vag şi cu totul superficial. Realul nu e un obiect pe care să-l învârtim în mână, ci realul este Totul dintr-o dată, deci nu se poate studia ca pe un obiect şi nici nu există nimeni în afara lui care să-l observe „obiectiv”.
Deci eul caută şi caută, nici el nu ştie ce anume. Caută mai binele pentru el – fiindcă se simte neîmplinit. Caută siguranţa şi controlul – fiindcă se teme de dispariţie. Bineînţeles, niciun căutător nu le-a găsit niciodată. Fiindcă nimic nu poate umple golul din eu. Acest gol este însăşi prăpastia dintre eu şi lume. O prăpastie artificial gândită şi trăită.
Şi nu există siguranţă nicăieri, fiindcă nimeni nu controlează nimic. Căci nu există nimeni nicăieri. Nimeni nu-i la volan, autobuzul lumii merge singur-singurel.
Ce putem spune însă este că există un mecanism de autoreglare, o sinergie a întâmplărilor şi fenomenelor care echilibrează automat maşina lumii. Dar nimeni dintre creaturi nu-l poate desluşi şi nicidecum să-l influenţeze. Nu putem decât să ne supunem lui instinctiv. Este acelaşi mecanism care îndrumă apa să-şi găsească singură cursul printre bolovani.
Sursa creatoare nu are niciun manual de funcţionare, fiindcă nu există decât Ea şi nimic altceva. Ea e totul: şi creator, şi creaţie. E o unitate. UNIMEA.
< Sus >
Experimentul lui Libet, reprodus de mii de ori, a marcat neuroştiinţa ca sursă majoră de inspiraţie pentru epistemologie. El demonstrează că impulsul de voinţă provine din inconştient, iar eul devine conştient de el la o fracţiune de secundă, uneori chiar secunde întregi după ce creierul l-a emis. Acest experiment, repetat de nenumărate ori, i-a condus pe mulţi la concluzia filosofică că nu există liber-arbitru.
O concluzie contrazisă de alţii, cum altfel?!... Cine poate să înghită aşa o gogoriţă?!... Totuşi, semnalele din adâncul creierului chiar pot fi detectate obiectiv în multe zone cerebrale. Astăzi, cercetătorii pot ghici cu o precizie de 90% ce va alege peste 10 secunde subiectul experimentului din laborator. Nu ai argumente contra.
Pe de altă parte, omul trezit nondual remarcă defazajul dintre faptă şi gând, adică decalajul în timp dintre impulsul de voinţă inconştient şi conştientizarea sa. Omul comun e mereu în urmă cu o secundă, dar nu observă că e întârziat/retardat. În schimb, iluminatul percepe cumva separat atât impulsul iniţial, cât şi gândul ulterior care spune „eu am decis asta, eu fac, eu gândesc”.
Iluminatul nu se mai identifică cu gândurile de „eu”, care încă îi vin de aiurea, din obişnuinţă. După trezirea nonduală, treptat sau imediat, aceste gânduri se vor împuţina oricum, nemaiavând de ce să se agaţe.
Din acest motiv, unii iluminaţi folosesc adesea cuvântul DEJA. Atunci când omul conştientizează ce face, ce decide, este deja prea târziu. Lucrurile s-au întâmplat deja în mintea sa. Decizia a fost deja luată, acţiunea a fost deja lansată. De către o instanţă necunoscută. Când observăm noi ce se întâmplă în jur, lucrurile sunt deja bine pornite.
Iluminatul simte direct ceea ce neuroştiinţa a măsurat în laborator. Anume că eul conştient este doar un gând ulterior deciziei sau faptei, un gând care îşi arogă acea alegere sau acţiune. De aceea iluminaţii afirmă că nu există liber-arbitru: din cauză că nu există un „eu” real.
Metaforic vorbind, eul e doar un comentator care se pretinde jucător, un spectator care se pretinde actor. Nu e o entitate aparte, ci doar un proces şi un gând. E acel proces de asumare a faptelor, asumare pe care nu i-a cerut-o nimeni. Eul se bagă singur în seamă, dar viaţa îşi vede singură de ale ei. Nu-i nevoie de niciun eu conştient ca viaţa să se desfăşoare exact aşa cum se desfăşoară.
Rămâi total buimac când descoperi asta... Nimeni şi nimic nu are nevoie de „tine”, căci oricum „tu” eşti un miraj. Oare are nevoie beduinul din deşert ca fata-morgana să i se înfăţişeze ca o oază la orizont?!...
Păi, printre altele, iluminarea înseamnă să vezi că nu există liber-arbitru. Orice ai face, este deja hotărât şi nu de tine. Deci nu poţi face nimic pentru a grăbi sau întârzia iluminarea.
Totuşi, dacă crezi că poţi grăbi procesul, atunci singurul meu sfat este acesta: nu îţi dori iluminarea! A ţi-o dori înseamnă că eşti nemulţumit cu ceea ce eşti acum – şi exact aşa se manifestă eul. Deci nu-i mai cânta în strună şi atunci corpul tău nu va mai dansa după muzica eu-lui.
< Sus >
- Rămâi în prezent!
- Încerc, încerc...
- Încearcă mai tare!
- Mmm... rămân-nnn prezenttt...!
- Of, degeaba te scremi. Ai mintea vraişte...
Un dialog amuzant prin exagerare, dar inspirat din realitate. Unii fac din „a sta în prezent” o metodă şi un scop. Dar prezentul nu poate fi nici una, nici alta. Numai prezentul există... 😊 Restul sunt poveşti.
Mintea omenească este un instrument care separă realitatea unică. Separă spaţiul în fragmente şi timpul în secvenţe. Aşa apar obiectele şi evenimentele. De fapt, în esenţă, totul este o unitate în timp şi spaţiu. Dar mintea nu va putea percepe niciodată asta.
Mintea vede numai trecutul şi viitorul. Pentru ea, prezentul este doar o abstracţiune, graniţa fictivă dintre cele două. Stai puţin şi contemplă această idee. Vezi tu undeva prezentul? Când vrei să-l prinzi, deja a devenit trecut. Atât e de efemer şi rapid.
Prin însăşi modul cum percepe timpul, mintea nu poate fi în prezent. Practic, ea este mereu ori în trecut (amintiri, nostalgii, regrete, tristeţi etc.), ori în viitor (speranţe, frici, proiecţii etc.). Şi nici n-are răbdare să stea pe loc, în aici şi acum.
În realitate, numai prezentul există. El este veşnicia, acum-ul.
La fel, spaţiul este o unitate, el este infinitul, aici-ul.
Dar poate mintea înţelege veşnicia şi infinitul?! Niciodată. Ele sunt doar nişte concepte abstracte, nepractice.
Infinit, veşnicie, perfecţiune, libertate absolută – sunt câteva concepte care n-au corespondent în experienţa umană. Nici n-ar fi trebuit să existe în limbajul natural. Totuşi, ele există în experienţa reală, adică divină. Omul nu cunoaşte decât limitarea, dar divinul e nelimitat în toate direcţiile, şi nu doar cele spaţiale.
Revenind, mintea împarte spaţiul în aici şi acolo. Aici sunt „eu”, iar acolo sunt obiectele pe care trebuie să le manipulez sau să le ocolesc. Mişcarea obiectelor creează evenimentele la care „eu” sunt martor.
În realitate, spaţiul e o unitate, asta înseamnând că nimic nu se petrece separat, autonom, cu de la sine putere. Toate sunt legate între ele, fiindcă totul e o singură bucată, nu de altceva. Dar mintea vede numai legăturile apropiate dintre lucruri şi cauzele imediate. Nu-i lucidă.
Ea vede că în secunda 1 există nişte cauze, producând efecte în secunda 2, care, la rândul lor, devin cauze şi tot aşa, într-un şir interminabil. Ei bine, asta-i o iluzie a minţii. Şi n-are nicio vină, săraca, ăsta e rolul ei, să disece, să separe, să ciopârţească realitatea unică. Noroc că realitatea nu e atinsă de acest joc agresiv...
Legea cauzalităţii este doar o aparenţă. Aşa îi apare minţii realitatea, ca şi cum şirul de efecte ar decurge din şirul de cauze anterioare ş.a.m.d.. Desigur, din moment ce ea fragmentează întregul, va vedea numai fragmente disparate, pe care apoi va încerca să le lege logic. Şi aşa descoperă legea cauzei şi efectului. Este o regulă cu multe excepţii, fiindcă mintea nu poate cunoaşte toate cauzele posibile. De aceea, unele efecte par magice, miraculoase, ilogice, sincronicităţi etc...
Totul este cât se poate de natural, dar nu neapărat logic. Logica este modul de funcţionare al intelectului. Sunt chiar sinonime. Realitatea este uneori ilogică. Acesta e un alt motiv pentru care ea nu va putea fi niciodată înţeleasă de intelectul uman, nici prezisă, nici controlată.
< Sus >
Răzvan A. Petre
7 iulie 2025